Adverbul

(a) Adverbul se constituie într-o clasă de cuvinte noţionale care exprimă o caracteristică a
unei acţiuni, stări sau însuşiri, putând avea categoria gramaticală a gradelor de comparaţie şi
îndeplinind funcţia sintactică specifică de complement circumstanţial.

„Adverbul prototipic funcţionează ca determinativ al verbului, al adjectivului sau al altui

adverb” (Gramatica I 2005: 585).

(a) Tipologia adverbelor din limba română poate fi realizată în funcţie de următoarele
criterii:

➢ după formă: adverbe simple (aici, acum, când, unde, cum, aşa etc.) vs. adverbe compuse (dis-
de-dimineaţă, după-amiază etc.) vs. adverbe perifrastice/locuţiuni adverbiale (de jur împrejur,
din când în când etc.);

„Adverbele obţinute prin derivare aparţin exclusiv clasei semantice a adverbelor de mod, având
ca trăsătură specifică faptul că îşi păstrează permanent calitatea de adverb.
Sufixele lexicale specifice derivării adverbiale sunt: -eşte, -iş / -îş, -mente” (Gramatica I
2005: 588).

➢ din punctul de vedere al informaţiei transmise: adverbe propriu-zise (care transmit informaţie
semantică: repede, aproape, încet, departe etc.) vs. adverbe de afirmaţie/negaţie (care
transmit informaţie logică: da, nu, ba, ba da, ba nu etc.) vs. adverbe emfatice (care transmit
informaţie stilistică: doar, numai, şi, chiar, tocmai etc.) vs. adverbe-mărci ale categoriei
gramaticale a gradelor de comparaţie (mai, foarte etc.);

➢ prin prisma valorii semantice (asociate, în anumite cazuri, şi cu rolul gramatical): adverbe de
mod (aşa, bine, repede etc.) vs. adverbe de loc (aici, acolo, sus, jos etc.) vs. adverbe de timp
(acum, ieri, azi, mâine etc.) vs. adverbe de cauză (De aceea a greşit, din neatenţie.) vs.
adverbe de scop/finale (De aceea munceşte, pentru a-i fi mai bine.) vs. adverbe condiţionale
(altfel, altminteri) vs. adverbe concesive (tot, totuşi) vs. adverbe interogative (cum, unde
când, cum, cât, încotro – în construcţii interogative) vs. adverbe relative (cum, unde, când, cât,
încotro – având şi rol de element de relaţie în frază) vs. adverbe nehotărâte (oricum, oriunde,
oricând, oricât, cumva, undeva, cândva, fiecum, fieunde, altundeva, altcândva, altcumva etc.)
vs. adverbe negative (niciodată, nicicând etc.) vs. adverbe predicative (probabil, bineînţeles,
desigur, poate, fără îndoială, fără doar şi poate) etc.

(c) Categoria gramaticală a gradelor de comparaţie caracterizează o parte1 dintre

adverbele din limba română (cu precădere, adverbele de mod propriu-zise, cele provenite din
adjective, prin conversiune, precum şi adverbe de loc şi de timp de tipul aproape, departe,
devreme, târziu etc.):
▪ gradul pozitiv: bine;
▪ gradul comparativ: de superioritate: mai bine; de egalitate: la fel de bine, tot atât de bine;
de inferioritate: mai puţin bine;

1
Din acest punct de vedere, adverbele se plasează, aşadar, între clasa părţilor de vorbire flexibile şi cea a părţilor de
vorbire neflexibile.
 ▪ gradul superlativ relativ: de superioritate: cel mai bine; de inferioritate: cel mai puţin bine;
▪ gradul superlativ absolut: foarte bine, extraordinar de bine, grozav de bine, super-bine,
biiine, ce bine! etc.

(d) Funcţiile sintactice ale adverbelelor sunt, în limba română, cel mai frecvent:
complement circumstanţial de loc: Vine aici în fiecare zi.
complement circumstanţial de timp: Acum este momentul să acţioneze.
complement circumstanţial de mod: Procedează astfel de fiecare dată.
complement circumstanţial de cauză: De aceea a întârziat, pentru că a pierdut trenul.
complement circumstanţial de scop: De aceea se străduieşte atât, în vederea promovării.
complement circumstanţial condiţional: Altfel, i-ar fi fost mai uşor.
atribut adverbial: Casa de acolo e a sa.
apoziţie: Pusese cartea acolo, sus.
nume predicativ: Este bine că ai venit.
predicat verbal (adverbial): Probabil că va şi soare.
funcţie sintactică zero (adverbe fără funcţie sintactică): Va fi, probabil, mai bine în zilele
următoare nu numai pentru el…

Interjecţia

(a) Interjecţia se constituie într-o clasă de cuvinte invariabile ca formă, care exprimă
sentimente, acte de voinţă, imită sunete produse de vieţuitoare, zgomote din natură sau
exteriorizează senzaţii, neavând funcţie sintactică specifică la nivelul propoziţiei.

„Interjecţia este o clasă eterogenă reunind cuvinte neflexibile cu intonaţie exclamativă, mai
rar interogativă, a căror semnificaţie este neconceptualizată şi depinde într-o măsură mai mică sau
mai mare de intonaţie şi de context. [...] Interjecţiile sunt un fel de semnale lingvistice care nu
denotă, ci exprimă diverse senzaţii, sentimente, impulsuri voliţionale sau imită (ori sugerează)
diverse sunete şi zgomote. Multe interjecţii au o semnificaţie destul de instabilă, care se precizează
prin contextul situaţional sau lingvistic, prin intonaţie, eventual şi prin mijloace de comunicare
nonverbale (mimică, gesturi)” (Gramatica I 2005: 657).

(b) Tipologia interjecţiilor din limba română poate fi realizată:

➢ în funcţie de informaţia transmisă/redată: interjecţii propriu-zise (care transmit

sentimente/acte de voinţă: ura, vai, of, au, hei, hai etc.) vs. interjecţii onomatopee (care imită
zgomote din natură – pleosc, trosc, vâj, poc etc., sunete produse de vieţuitoare – ham-ham,
miau, cip-cirip etc. sau exteriorizează senzaţii – hapciu etc.);

➢ după structură: interjecţii simple (of, vai, bravo, pleosc etc.) vs. interjecţii compuse (tic-tac,
hodoronc-tronc, cip-cirip etc.) vs. interjecţii perifrastice/locuţiuni interjecţionale (Doamne
fereşte! etc.);

➢ după provenienţă: interjecţii primare (vai, of, ura etc.) vs. interjecţii formate pe teritoriul
limbii române prin derivare (aolică), compunere (tic-tac, ham-ham, lipa-lipa etc.), respectiv
conversiune (ajutor!, foc! etc.);
➢ prin raportare la valoarea sintactică: interjecţii independente (având valoare de substitut de
propoziţie/frază): A, ai ajuns la timp!; A! Mi-am amintit ce voiam să-ţi spun...; interjecţii
dependente (la nivel sintactic) de alte elemente componente ale unui enunţ: Ea mergea lipa-
lipa prin cameră.; interjecţii regente pentru alte componente ale unui enunţ: El – hapciu toată
ziua.

(c) Interjecţiile nu au categorii gramaticale.

Fiind cuvinte invariabile, fără raportare la categorii gramaticale, interjecţiile sunt părţi de
vorbire neflexibile (excepţie: haidem, haideţi – asimilabile unor forme verbale).

(d) Interjecţiile din limba română pot îndeplini următoarele funcţii sintactice:
subiect: Se aude pleosc.
nume predicativ: Sunetul auzit era tic-tac. „De domnie era vai.”
predicat verbal/interjecţional: Hai şi tu în excursie. Vântul vâj printre crengi.
atribut interjecţional: Sunetul clinc al clopoţelului se auzi în şcoală.
complement direct: El aude ham-ham dinspre grădină.
complement circumstanţial de mod: El mergea lipa-lipa prin cameră pentru a nu-i deranja.
funcţie sintactică zero (interjecţii fără funcţie sintactică): Ei, mai greşeşte omul…