Marc Chagall și arta figurativă

Jicărean Paula - ITA an III

Unul dintre cei mai mari artiști figurativi ai secolului XX, Marc Chagall a fost un pictor,
gravor și designer de origine rusă. Lucrările sale înfățișează lumea cu o simplitate de vis și o
fuziune de fantezie și nostalgie pentru viața în satele evreiești din Europa de Est. S-a născut la
7 iulie 1887 în Vitebsk, un oraș mic din Belarus, într-o familie modestă. A fost cel mai mare
dintre nouă frați, a urmat școala elementară evreiască și apoi școala publică locală. După ce a
învățat acolo bazele desenului, în 1906 a început să studieze pictura și în 1907 a plecat la
Sankt Petersburg pentru a-și continua pregătirea artistică. Ca un vârtej a trecut de la o
tendință a avangardei la alta, de la un context național la altul, absorbind unele tehnici și
tendințe, retrăgându-se apoi în propria sa lume. Desigur, Chagall a fost o figură majoră în
epoca modernismului. El a împărtășit câteva ipoteze de bază cu majoritatea tendințelor
moderniste: o opoziție la mimesis în sensul descrierii directe a unei scene în timp și spațiu; o
opoziție la „realism”; deformarea figurilor și obiectelor reprezentate; acordarea de autonomie
și punerea în prim plan a tuturor aspectelor limbajului artei, cum ar fi formele spațiale,
figurile geometrice sau culoarea.
În opera lui Chagall, toate tulpinile discursului modernist pe care le-a învățat la Vitebsk,
Sankt Petersburg și Paris sunt împletite cu un alt discurs: evocarea unei lumi fictive. Lumea
sa ficțională se bazează pe selecții de elemente reprezentative din mai multe domenii istorice
și personale, refractate prin prisma unei biografii autoconstruite, simplificate și mitologizate.
Componentele aparent disparate fuzionează într-o singură unitate funcțională în fiecare
pictură, adesea într-un echilibru asimetric, neliniștit, dar în cele din urmă justificat. Chagall a
plasat toate obiectele și persoanele în Vitebsk-ul său imaginar, făcându-le elemente ale
memoriei și imaginației pictorului-poet. Doar câteva picturi (mai ales în anumite perioade ale
operei sale) au fost realizate ca reprezentări directe ale obiectelor din natură. Mai degrabă,
natura a fost redusă la câteva forme, cum ar fi buchetele lui de flori, un râu care reprezintă
timpul și cerul colorat. În picturile lui, formele unor domenii fictive apar ca unități modulare
într-un mozaic mare. Granițele lor se topesc adesea și mai multe forme adiacente se suprapun
și interacționează în ceea ce am putea numi figuri “portmanteau”: om și animal; Hristos și un
evreu care se roagă și Chagall însuși; forme geometrice, pete de culoare și corpul uman etc.
Folosirea repetitivă a unor astfel de forme, apariția lor ca reprezentanți emblematici ai unor
domenii ficționale specifice și lipsa generală de elemente noi i-au transformat într-un
vocabular Chagallian de recunoscut. La Paris, în timpul adolescenței, această lume fictivă ca
limbaj al artei a atras o mare atenție. Arta, pentru unii, părea să fi fost redusă la inovații în
formă, spațiu bidimensional, culoare și compoziție. Dar în picturile lui Chagall a apărut o
lume autentică, persistentă, atât de exotică, capricioasă și diferită de a noastră. Această
primire reușită s-a repetat la Berlin în 1914, în Rusia în timpul Primului Război Mondial și în
perioada revoluționară și în Franța. Atenția asupra acestei lumi a fost întărită de percepția
ambivalentă a pictorului asupra ei. Imaginile sale au variat de la grotesc la sentimental,
transformate printr-o serie de dispozitive drastice, antirealiste. Spectatorii și criticii au fost
tentați să construiască „explicații” la fel de șocante ca figurile în sine și să treacă de la
valorile picturale senzuale directe la domeniul semnificației și ideologiei. Opera sa a fost
adesea percepută ca un precursor al suprarealismului, care a mutat accentul picturii de la
mediu către lumea subconștientă a pictorului și prezentarea unor spații nerealiste, fantastice.
În arta sa, biografia personală este dominantă, iar lumea reprezentată este determinată
subiectiv. Chagall și-a tematizat biografia în arta și scrierile sale, și a făcut-o arbitrul stilului
său autentic. Justificarea îmbinării elementelor eterogene de stil și realitate a fost oferită de
unitatea accidentală, biografică, a conștiinței artistului. Cu siguranță, această experiență
individuală conținea stereotipuri publice, de bază, despre domeniile pe care le-a evocat:
misterul vieții lumești; transformarea evreilor; declinul trist și puterea mentală a vechilor
evrei religioși; imaginea orașului rusesc de provincie; și profunzimea, iraționalitatea și
căldura misterioasă a tradițiilor populare și a convențiilor. Dar Chagall a căutat să ne
convingă că acelea erau părți ale propriei sale biografii personale, iar naivitatea lui conștientă
a justificat percepțiile nesofisticate ale acelei lumi. Deoarece limbajul artei lui Chagall se
bazează pe viața sa și pe lumea sa ficțională, tratarea acelor forme, mai degrabă decât a
formelor geometrice, a devenit centrul atenției critice; astfel, deformările figurilor sunt
discutate nu de dragul lor propriu (ca forme în spațiu), iar culoarea este discutată nu pentru
valorile ei expresive autonome, ci pentru ceea ce fac ele lumii ficționale. Cine investighează
arta lui Chagall este obligat să-i studieze biografia și contextul cultural ca surse primare ale
limbajului, iconografiei și semnificației sale. Elementele evreiești fac și ele parte din limbajul
cu care formează un tablou și își exprimă emoțiile despre dragoste sau misterele vieții. În
opera sa, însă, nu conștiința unei figuri reprezentate, ci a artistului însuși motivează o astfel
de dezmembrare a obiectelor. Mai mult, o pictură de Chagall nu reprezintă o experiență de
moment, ci implică module diferite de mai multe ori și locuri, stocate în repertoriul fictiv care
locuiește în mintea lui. Thinking about Picasso este o lucrare de-a artistului monocromă în
care o casă este desenată cu forme geometrice simple, rezultând o reprezentare
bidimensională, plată; ușile și ferestrele sale schematice arată ca litere ale unui limbaj
elementar. în colțul din stânga sus al desenului este o structură de patru pătrate inversate,
poate este o abstractizare a casei, sau a unei hârtii îndoite reprezentând o casă, nesigur de
direcția gravitației. Casa centrală în sine plutește în diagonală; divorțată de orice stradă sau
teren (deși împodobită cu o cărămidă decorativă asemănătoare fundației) pare să sfideze si ea
gravitația. În alfabetul prescurtat al lui Chagall, casa ar trebui să fie propria sa casă
provincială sau întoarcerea lui într-o lume ireală și cu ceva asemănător răsturnat deasupra ei.
Atât casa, cât și abstracția ei au niste mâzgălituri ca o spirală, indicând probabil fum sau
muzică. O coadă și un bot generos sunt atașate de casă, transformând-o în metafora unei
vulpi. Textul este scris cu o mână copilărească și schematizat. Literele simplificate plutesc ca
fumul deasupra acoperișului. În colțul din dreapta sus este un nor, derivat din pictura
simbolistă, din care se întinde în jos un braț lung pentru a atinge piciorul răsturnat al figurii.
Zona simbolistă fină, rotunjită din dreapta sus este așezată în opoziție cu formele cubiste din
centru. În esență, este un desen simplificat al unei figuri umane cu o față recunoscută;
umbrirea rudimentară indică un corp tridimensional cu membrele rotunjite. Nu este împărțit
în cioburi de zone semigeometrice, ca într-un portret cubist analitic. Unitățile de bază ale
acestui desen sunt module selectate din lumea ficționalizată a lui Chagall, aranjate pentru a
umple, în echilibru asimetric, întreaga coală de hârtie. Nicio continuitate sau direcție a
timpului, spațiului și cauzalității nu are o șansă aici. Compoziția plasează o figură
tridimensională (persoana) împreună cu un obiect bidimensional (imaginea casei) într-un
spațiu demonstrativ bidimensional. Niciun principiu unic nu este responsabil pentru ordinea
generală a picturii; o concentrare a atenției la un capăt nu are ecou, ci este compensată de o
concentrare diferită a atenției la celălalt capăt. Elementele modulare asamblate în Thinking
About Picasso și în picturile mai complexe intră în diverse negocieri de metafore, analogie,
incluziune, contrapunct și compoziție.
Chagall nu a fost considerat un inovator al vreunui limbaj de artă definit teoretic pentru
că deformările sale ale figurilor umane, subversiunile legilor și continuităților realității
observate, deși compozițiile onirice și figurile “portmanteau” au fost toate inovații nu în
limbaj, ci în lumea ficțională prezentată în artă, dar aceasta în sine era un nou limbaj. Și cel
puțin din acest motiv a fost un artist mult mai important și mai universal decât au ținut să
permită atitudinile recente.
Bibliografie:

1. Retrospectiva Chagall, la Beaux-Arts de la Bruxelles

https://www.cotidianul.ro/retrospectiva-chagall-la-beaux-arts-de-la-bruxelles/

2. http://www.gazetademaramures.ro/marc-chagall-pictura-arta-11754

3. Benjamin Harshav, Marc Chagall and His Times: A Documentary Narrative, Stanford
University Press, Palo Alto, 2004. ISBN 978-0-8047-4214-6

4. Marc Chagall (1887-1985) and Igor Stravinsky (1882-1971), a painter and a composer
facing similar twentieth-century challenges, a parallel. [revised version] -
academia.edu

5. Literature and Memory The Correspondence between Marc Chagall and David Lazer
- academia.edu

6. https://www.theartstory.org/artist/chagall-marc/

7. https://www.smithsonianmag.com/arts-culture/the-elusive-marc-chagall-95114921/

8. Marc Chagall, My Life, Peter Owen Ltd, London, 1965 (republished in 2003)

9. The History Blog, Chagall’s America Windows return to Chicago Art

Institutehttp://www.thehistoryblog.com/archives/8225