Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cuprins
Bibliografie................................................................................................................................. 2
AVANGARDA LITERARA
Student:
Specializare:
Anul |
Bibliografie
Ion Hangiu, “Dictionar al presei literare romanesti” (1790 – 1982), Bucuresti, Editura
Stiintifica si Enciclopedica, 1987.
Utilizat metaforic pentru denumirea unor orientări artistice, termenul surprinde poziţia
avansată pe care s-au plasat în mod conştient avangardiştii, ca şi atitudinea lor radicală, revoluţionară
în raport cu tradiţia estetic Avangarda artistică se coagulează astfel în jurul ideii d ruptură totală de
tradiţie şi de promovare vizionară unor noi formule estetice. Termenul ajunge, deci, să
denumească în sens ceva mai restrâns un curent-umbrelă, care include multe orientări din secolul al
XX-lea caracterizate prin extremism artistic, aşa cum arăta Matei Călinescu în volumul Cinci feţe
ale modernităţii.
Negarea distructivă
Spiritul ludic
Valorizarea existenţei
Avangardiştii şi-au afirmat încrederea în existenţă, opunând-o literaturii, căreia nu i-au
mai recunoscut valoarea. Această concepţie a determinat schimbarea statutului operei literare, al
cărei scop era să surprindă viaţa, să prezinte fidel momentul, cultivând poezia-reportaj, poezia
telegrafică, transcrierea stărilor halucinatorii şi onirice etc. Ca atare, opera nu mai trebuie să aibă
un caracter unitar şi finit, fiindcă era necesar să corespundă mişcării permanente a existenţei.
Precursorii avangardismului
Atitudinea contestatară a avangardei literare îşi are rădăcinile în spiritul rebel al unor
creatori din secolul al XIX-lea.
Este vorba, în primul rând, de Lautréamont, scriitor francez, care a publicat, în 1869, un
volum de poeme în proză, Les Chants de Maldoror („Cântările lui Maldoror"), exprimând
revolta împotriva condiţiei umane într-o viziune stranie, delirantă, onirico-fantastică.
Lautréamont priveşte spre viitor, evocând corabia cu pânzele întinse „spre un punct precis al
orizontului", crezând că „poezia nu trebuie făcută de unul singur, ci de toţi”. Considerată o
scriere exaltată şi provocatoare a unui geniu bolnav, cartea n-a fost difuzată de editor, intrând în
circuitul cultural abia în 1890.
În al doilea rând, este vorba de un alt poet francez, Arthur Rimbaud, considerat copilul
teribil al simbolismului. Prin volumele de poeme în proză Une saison en enfer („Un anotimp în
infern", 1873) şi Illuminations („Iluminări", postum, 1893), s-a afirmat ca un promotor al revoltei
împotriva conformismului social şi ca un profet al unui viitor liber, în spiritul Comunei din Paris.
Arthur Rimbaud a sondat adâncurile eului, considerând poetul un vizionar al unui univers
suprareal, perceput printr-o dezordine a simţurilor, prin trăiri halucinatorii.
Cubismul
În perioada de început de secol XX, numită La Belle Epoque („Epoca frumoasă"), Parisul
a fost centrul cultural european, găzduind artişti şi savanţi dornici să schimbe înfăţişarea lumii.
Cercetările din fizică, matematică, biologie, psihologie, filosofie formează o nouă civilizaţie prin
invenţii epocale: automobilul, electricitatea, telegraful, telefonul, cinematograful. Descoperirea
ţinuturilor exotice a adus influenţa artei primitive şi populare a acestora asupra culturii europene,
creând noi orientări artistice, precum fovismul, grupat în jurul pictorului Henri Matisse. Acesta
foloseşte culori puternice şi contraste violente, preferând un desen abia schiţat şi o tuşă liberă în
peisaje şi în portrete pline de prospeţime.
Deşi poetul Guillaume Apollinaire este considerat autorul „manifestului" acestui curent,
existenţa unui cubism literar este destul de controversată. Criticii au vorbit de o poezie cubistă în
deceniul al doilea din secolul al XX-lea, dar reacţia artiştilor implicaţi a fost de categorică
respingere a conceptului. Cu toate acestea, există note comune care ar putea defini cubismul:
refuzul anecdotei şi al imitării realului, puritatea şi concentrarea expresiei, bucuria experienţelor noi
şi neaşteptate, sintaxa şi punctuaţia şocante, aranjarea textului tipărit similar compoziţiilor din
tablourile cubiste.
Expresia cea mai pregnantă a originalităţii poetului este volumul Caligrame (1918), pe care
autorul însuşi îl considera o idealizare a poeziei verslibriste. Efectele poetice apar din plasarea
textului în pagină, cuvintele desenând forma obiectelor sau a fenomenelor prezentate. Se
evidenţiază astfel legătura dintre lirică şi plastică şi, pentru prima oară în istoria artei, poezia nu este
doar o artă a sunetului, ci şi una a vizualului. Este o inovaţie care a avut ecouri profunde în poezia
ulterioară.
Avangardismul românesc
Unul dintre momentele literaturii române sincronizate cu arta europeană a fost cel al
avangardismului. Este de remarcat faptul că artiştii români au contribuit substanţial la înnoirea
esteticii europene prin poeţi precum Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Benjamin Fundoianu
(integraţi chiar culturii franceze), dar şi prin artişti plastici - marele sculptor Constantin
Brâncuşi şi pictorul Victor Brauner.
Revista Contimporanul, apărută sub conducerea lui Ion Vinea din iunie 1922 până în 1932,
susţine constructivismul, deşi la început vorbea de un dadaism constructiv şi are unele întârziate
accente futuriste.
Ceva mai radicale în privinţa constructivismului au fost revistele 75 HP, care a avut un
singur număr (la 1 octombrie 1924), şi Punct, apărută între 15 noiembrie 1924 şi 1 martie 1925.
Revista Integral, care a rezistat de la 1 martie 1925 până la 1 aprilie 1928, a fost mai radicală
decât precedentele publicaţii avangardiste, având ambiţia de a impune o mişcare pe care a numit-o
chiar integralism. Orientarea a fost însă eclectică, fiind o variantă a constructivismului cu sugestii
dadaiste, futuriste şi, pentru prima dată la noi, suprarealiste. Directorul revistei a fost pictorul
M. H. Maxy şi redacţia a avut şi o filială la Paris, condusă de Benjamin Fundoianu (B. Fondane,
numele francez al poetului) şi de pictorul Hans Mattis-Teutsch.
O revistă care a continuat linia integralismului a unu, apărută în aprilie 1928, la Dorohoi, la
iniţiativa Saşa Pană şi a prietenului său, Moldov. Manifestul revistei, semnat de Saşa Pană, a
surprins prin agresivii; dar publicaţia, eclectică, a acceptat orientări futuriste, dadaiste şi
suprarealiste. Un obiectiv al ei a fost promovarea predecesorilor, a lui Urmuz şi a lui Tristan Tzara.
Sub influenţa liniei impuse de unu, au apărut mai multe reviste-satelit, eclectice, ilustrând
orientări avangardiste diverse. Se distinge revista Urmuz, care a preluat numele celui considerat
precursorul avangardei româneşti, fiind scoasă de Geo Bogza la Câmpina (ianuarie-iulie 1928).
Revista a valorizat prioritar existe atitudinea venind din neîncrederea în literatură. Printre aceste
reviste-satelit s-au mai numărat: Alge, condusă de Aurel Baranga, Liceu, editată de Virgil
Teodorescu, Taşcu Gheorghiu şi Mircea Pavelescu, Meridian condusă de Tiberiu Iliescu.
Un al doilea val al suprarealismului românesc a fost reprezentat de lucrarea colectivă Critica
mizeriei,scoasă în 1945 de Gellu Naum, Paul Păun şi Virgil Teodorescu. Din punct de vedere
teoretic, aceştia pun accentul pe conceptul de suprarealitate, nu pe cel de dicteu automat, vorbind
de atotputernicia visului, hazard, de afirmarea libertăţii absolute a eului în raport cu frânele
interioare sau exterioare ale individului. Poezia ca manifestare a libertăţii imaginarului este opusă
literaturii considerate o instituţie culturală plină de convenţii. Consecinţa acestei concepţii se
vede în disoluţia textului, nestructurat ca o transcriere a visului, a halucinaţiei, a somnolenţei.
Creatorul are conştiinţa lipsei de coerenţă, de sens a universului pe care îl transfigurează în operă.
Scriitorii suprarealişti din al doilea val par să păstreze structura sintactică obişnuită a unui text, dar
introduc principiul plurisemantismului, ceea ce înseamnă că acceptă existenţa simultană a mai
multor interpretări, uneori contradictorii. în poezia suprarealistă, dispar figurile de stil, iar textele
nu mai au caracter metaforic