Universitatea din Targoviste

Facultatea de Siinte Politice si Comunicare

Cuprins
Bibliografie................................................................................................................................. 2

AVANGARDA LITERARA

Student:

Specializare:

Anul |
 Bibliografie

POP, Ion, Dicționar estetico-literar, 2000, Bucuresti: Editura Atlas.

 Ion Hangiu, “Dictionar al presei literare romanesti” (1790 – 1982), Bucuresti, Editura
Stiintifica si Enciclopedica, 1987.

 Ioan Mihut, “Simbolism,Modernism,Avangardism Indrumari metodice”, Editura

Didactica si Pedagogica, București, 1976
  MODERNISMUL EXTREMIST

Sensurile termenului avangardism

Termenul de avangardă1 vine din limba franceză (avant-garde), unde înseamnă

detaşamentul avansat al unei armate („garda dinainte") care investighează un teren necunoscut,
fiind alcătuit din soldaţi care îşi asumă riscul sacrificiului, pentru a apăra grosul armatei.

Utilizat metaforic pentru denumirea unor orientări artistice, termenul surprinde poziţia
avansată pe care s-au plasat în mod conştient avangardiştii, ca şi atitudinea lor radicală, revoluţionară
în raport cu tradiţia estetic Avangarda artistică se coagulează astfel în jurul ideii d ruptură totală de
tradiţie şi de promovare vizionară unor noi formule estetice. Termenul ajunge, deci, să
denumească în sens ceva mai restrâns un curent-umbrelă, care include multe orientări din secolul al
XX-lea caracterizate prin extremism artistic, aşa cum arăta Matei Călinescu în volumul Cinci feţe
ale modernităţii.

Definiţie: Avangarda este o mişcare artistică amplă şi eterogenă, manifestată la începutul

secolului al XX-lea în literatură, arte plastice, muzică, în tot spaţiul cultural european. Se
defineşte prin două atitudini: opoziţia radicală faţă de tradiţie şi aspiraţia spre o absolută înnoire a
limbajelor specifice fiecărei arte.

1 Ion Pop, Dicționar estetico-literar, pag.123

Caracteristicile avangardei literare

Negarea distructivă

Literatura de avangardă a respins violent orice tradiţie, orice clişeu constrângător,

însemnând, cum arată Ilarie Voronca în articolul Gramatică, o violentă şi temeinică zdruncinare a
academismului Fronda faţă de convenţiile literare, dar şi sociale a constituit o reacţie a
avangardiştilor la epuizarea unor formule estetice şi la tensionarea lumii din cauza Primului Război
Mondial şi a crizelor din perioada interbelică.

Negarea avangardistă are caracter distructiv, producând o disoluţie a structurilor literare la

nivel prozodic, pentru că dispare orice organizare strofică la nivel sintactic, fiindcă discursul nu mai
respectă relaţionarea gramaticală obişnuită, şi la nivel stilistic, din cauză că accentul este pus pe
imaginea artistică, refuzându-se figurile de stil şi ştergându-se diferenţele dintre limbajul figurat şi
nonfigurat. O asemenea înţelegere a literaturii a pi dus şi amestecul genurilor. în cazul avangardei,
spini negativ nu a dus la găsirea unui alt model literar, ci a o: rit mai mult o soluţie existenţială.

Spiritul ludic

Jocul a reprezentat pentru avangardişti o soluţie pi care au distrus tiparele convenţionale. De

aici, teribilismele grafice, lexicale, imagistice. Surprind mai ales asocierile considerate incompatibile,
combinându-se termenii tehnici cu limbajul impudic şi cu anumite clişee căzute în desuetudine.
Hazardul, ca expresie a jocului, a luat locul ordinii logice a discursului devenit incoerent mărind
puterea de sugestie a textului literar. Artistul avangardist îşi schimbă măştile, bravând,
refuzând ostentativ receptarea dulceagă a realităţii, propunându-şi să şocheze cititorul, să-i
provoace o reacţie reflexivă asupra lumii şi a literaturii.

Valorizarea existenţei
 Avangardiştii şi-au afirmat încrederea în existenţă, opunând-o literaturii, căreia nu i-au
mai recunoscut valoarea. Această concepţie a determinat schimbarea statutului operei literare, al
cărei scop era să surprindă viaţa, să prezinte fidel momentul, cultivând poezia-reportaj, poezia
telegrafică, transcrierea stărilor halucinatorii şi onirice etc. Ca atare, opera nu mai trebuie să aibă
un caracter unitar şi finit, fiindcă era necesar să corespundă mişcării permanente a existenţei.

Precursorii avangardismului

Atitudinea contestatară a avangardei literare îşi are rădăcinile în spiritul rebel al unor
creatori din secolul al XIX-lea.

Este vorba, în primul rând, de Lautréamont, scriitor francez, care a publicat, în 1869, un
volum de poeme în proză, Les Chants de Maldoror („Cântările lui Maldoror"), exprimând
revolta împotriva condiţiei umane într-o viziune stranie, delirantă, onirico-fantastică.
Lautréamont priveşte spre viitor, evocând corabia cu pânzele întinse „spre un punct precis al
orizontului", crezând că „poezia nu trebuie făcută de unul singur, ci de toţi”. Considerată o
scriere exaltată şi provocatoare a unui geniu bolnav, cartea n-a fost difuzată de editor, intrând în
circuitul cultural abia în 1890.

În al doilea rând, este vorba de un alt poet francez, Arthur Rimbaud, considerat copilul
teribil al simbolismului. Prin volumele de poeme în proză Une saison en enfer („Un anotimp în
infern", 1873) şi Illuminations („Iluminări", postum, 1893), s-a afirmat ca un promotor al revoltei
împotriva conformismului social şi ca un profet al unui viitor liber, în spiritul Comunei din Paris.
Arthur Rimbaud a sondat adâncurile eului, considerând poetul un vizionar al unui univers
suprareal, perceput printr-o dezordine a simţurilor, prin trăiri halucinatorii.

Alfred Jany, dramaturg şi prozator francez, este al treilea precursor al avangardei.

Capodopera sa este Ubu roi („Ubu rege", 1896), farsă grotescă, plasată într-un spaţiu imaginar,
guvernat de Ubu, simbol al autorităţii obtuze, barbare şi egoiste.

Diversitatea orientărilor avangardiste europene

 Deşi avangardismul are o serie de caracteristici comune, orientările sale sunt diverse,
prezentând unele particularităţi care au determinat chiar polemici între diferite grupări.

Cubismul

În perioada de început de secol XX, numită La Belle Epoque („Epoca frumoasă"), Parisul
a fost centrul cultural european, găzduind artişti şi savanţi dornici să schimbe înfăţişarea lumii.
Cercetările din fizică, matematică, biologie, psihologie, filosofie formează o nouă civilizaţie prin
invenţii epocale: automobilul, electricitatea, telegraful, telefonul, cinematograful. Descoperirea
ţinuturilor exotice a adus influenţa artei primitive şi populare a acestora asupra culturii europene,
creând noi orientări artistice, precum fovismul, grupat în jurul pictorului Henri Matisse. Acesta
foloseşte culori puternice şi contraste violente, preferând un desen abia schiţat şi o tuşă liberă în
peisaje şi în portrete pline de prospeţime.

În această atmosferă, a apărut în artele plastice cubismul, botezat ironic de Louis

Vauxcelles într-o cronică la o expoziţie din 1908 a lui Georges Braque, ale cărui tablouri i se păreau
create din cuburi. Pablo Picasso, unul dintre cei mai înzestraţi pictori spanioli, stabilit la Paris, este,
alături de Georges Braque, fondatorul curentului, tabloul Domnişoarele din Avignon, pictat în
1907, fiind considerat prima operă cubistă.

Preocupările pentru fundamentarea unei ideologii cubiste nu au apărut până în 1912,

primul studiu care a avut ecou fiind cel semnat de Guillaume Apollinaire, din 1913, cu titlul
Pictorii cubişti — Meditaţii estetice. Pentru artiştii acestui curent, realitatea trebuie creată, fiindcă
formele ei de manifestare se schimbă necontenit şi omul nu poate descoperi adevărul. Cubismul,
spunea Guillaume Apollinaire, urmăreşte să înfăptuiască nu o artă de imitaţie, ci o artă de
concepţie. Ca atare, pictorul poate reprezenta simultan diversele aspecte ale aceluiaşi lucru sub
formă de figuri geometrice. Viziunea artistică a curentului a reprezentat un punct de răscruce
pentru arta modernă, apropiindu-se ulterior de futurism şi generând abstracţionismul.

Deşi poetul Guillaume Apollinaire este considerat autorul „manifestului" acestui curent,
existenţa unui cubism literar este destul de controversată. Criticii au vorbit de o poezie cubistă în
deceniul al doilea din secolul al XX-lea, dar reacţia artiştilor implicaţi a fost de categorică
respingere a conceptului. Cu toate acestea, există note comune care ar putea defini cubismul:
refuzul anecdotei şi al imitării realului, puritatea şi concentrarea expresiei, bucuria experienţelor noi
şi neaşteptate, sintaxa şi punctuaţia şocante, aranjarea textului tipărit similar compoziţiilor din
tablourile cubiste.

Volumul Alcooluri (1913) de Guillaume Apollinaire este construit în spirit cubist, pe

simultaneism, procedeu prin care, fără tranziţie, se trece de la un eveniment la altul, se întretaie
prezentul cu trecutul, se suprapun imagini din locuri diferite, se amestecă visul cu realul, se
integrează descoperirile civilizaţiei industriale în viaţa cotidiană, amintirile şi faptul biografic
domină. Una dintre cele mai emoţionante poezii ale volumului este Podul Mirabeau, care este o
meditaţie asupra efemerului, a curgerii permanente a realităţii, precum apa, cu maluri legate de
pod, simbol al relaţiilor dintre diferitele aspecte ale realităţii şi al aspiraţiei spre unitate.

Expresia cea mai pregnantă a originalităţii poetului este volumul Caligrame (1918), pe care
autorul însuşi îl considera o idealizare a poeziei verslibriste. Efectele poetice apar din plasarea
textului în pagină, cuvintele desenând forma obiectelor sau a fenomenelor prezentate. Se
evidenţiază astfel legătura dintre lirică şi plastică şi, pentru prima oară în istoria artei, poezia nu este
doar o artă a sunetului, ci şi una a vizualului. Este o inovaţie care a avut ecouri profunde în poezia
ulterioară.

Trăsăturile comune ale manifestărilor de tip avangardist:

 opoziţia, contestarea, ruptura agresivă cu sistemul existent;

 spiritul ofensiv (lupta, polemica, asaltul);
 preferinţa pentru formele incendiare, şocante;
 anticiparea permanentă, devansarea oricărei direcţii, odată formulată;
 provizoratul, continua restructurare a formelor;
 caracterul cosmopolit;
  sincretismul artelor (pictopoezia, caligrame etc);
 individualismul nonconformist dus până la anarhie;
 exaltarea, fanatismul, frenezia verbală, elanul vital;
 ambiguitatea generată de negaţia nelimitată;
 atmosfera de scandal, umorul negru, grotescul, absurdul, trivialitatea;
 repulsia morală, greaţa, dezgustul, oroarea.

Avangardismul românesc

Unul dintre momentele literaturii române sincronizate cu arta europeană a fost cel al
avangardismului. Este de remarcat faptul că artiştii români au contribuit substanţial la înnoirea
esteticii europene prin poeţi precum Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Benjamin Fundoianu
(integraţi chiar culturii franceze), dar şi prin artişti plastici - marele sculptor Constantin
Brâncuşi şi pictorul Victor Brauner.

Principalele orientări avangardiste româneşti au afectat caracteristicile generale ale

curentului european, dar au avut şi particularităţi. în ciuda unor defazări în receptarea futurismului şi
a dadaismului, avangarda românească se poate mândri chiar cu un rol premergător, fie şi pentru
faptul că întemeietorii dadaismului s-au format în cultura noastră.

Pe fundalul unor eforturi de înnoire a formulelor literare, privite în opoziţie cu acelea

tradiţionale, apar promotorii avangardei româneşti la începutul secolului trecut. în 1912, doi tineri,
S. Samyro (viitorul Tristan Tzara) şi I. Iovanaki (viitorul Ion Vinea), scot pentru puţin timp revista
Simbolul, la care a colaborat, pentru realizarea părţii grafice, arhitectul şi pictorul Marcel lancu.
Revista a militat pentru arta modernă, prezentând chiar orientarea cubistă, dar creaţiile literare au
rămas încă sub semnul simbolismului. Desprinderea de această formulă literară este marcată prin
apariţia, în 1915, a revistei Chemarea, condusă de Ion Vinea, care, împreună cu Tristan Tzara şi
Adrian Maniu, a colaborat cu versuri şocante nu numai în privinţa prozodiei, ci şi a logicii şi a
sintaxei, şi la Noua revistă română, din 1914. Deşi primele semne ale avangardismului au apărut
înainte de Primul Război Mondial, nu se poate vorbi propriu-zis de avangardă literară românească
decât în perioada interbelică.
Programe şi reviste româneşti avangardiste

În perioada interbelică, apar primele programe teoretice promovate de unele reviste în

jurul cărora se coagulează orientările avangardiste.

Revista Contimporanul, apărută sub conducerea lui Ion Vinea din iunie 1922 până în 1932,
susţine constructivismul, deşi la început vorbea de un dadaism constructiv şi are unele întârziate
accente futuriste.

Ceva mai radicale în privinţa constructivismului au fost revistele 75 HP, care a avut un
singur număr (la 1 octombrie 1924), şi Punct, apărută între 15 noiembrie 1924 şi 1 martie 1925.

Revista Integral, care a rezistat de la 1 martie 1925 până la 1 aprilie 1928, a fost mai radicală
decât precedentele publicaţii avangardiste, având ambiţia de a impune o mişcare pe care a numit-o
chiar integralism. Orientarea a fost însă eclectică, fiind o variantă a constructivismului cu sugestii
dadaiste, futuriste şi, pentru prima dată la noi, suprarealiste. Directorul revistei a fost pictorul
M. H. Maxy şi redacţia a avut şi o filială la Paris, condusă de Benjamin Fundoianu (B. Fondane,
numele francez al poetului) şi de pictorul Hans Mattis-Teutsch.

O revistă care a continuat linia integralismului a unu, apărută în aprilie 1928, la Dorohoi, la
iniţiativa Saşa Pană şi a prietenului său, Moldov. Manifestul revistei, semnat de Saşa Pană, a
surprins prin agresivii; dar publicaţia, eclectică, a acceptat orientări futuriste, dadaiste şi
suprarealiste. Un obiectiv al ei a fost promovarea predecesorilor, a lui Urmuz şi a lui Tristan Tzara.

Sub influenţa liniei impuse de unu, au apărut mai multe reviste-satelit, eclectice, ilustrând
orientări avangardiste diverse. Se distinge revista Urmuz, care a preluat numele celui considerat
precursorul avangardei româneşti, fiind scoasă de Geo Bogza la Câmpina (ianuarie-iulie 1928).
Revista a valorizat prioritar existe atitudinea venind din neîncrederea în literatură. Printre aceste
reviste-satelit s-au mai numărat: Alge, condusă de Aurel Baranga, Liceu, editată de Virgil
Teodorescu, Taşcu Gheorghiu şi Mircea Pavelescu, Meridian condusă de Tiberiu Iliescu.
 Un al doilea val al suprarealismului românesc a fost reprezentat de lucrarea colectivă Critica
mizeriei,scoasă în 1945 de Gellu Naum, Paul Păun şi Virgil Teodorescu. Din punct de vedere
teoretic, aceştia pun accentul pe conceptul de suprarealitate, nu pe cel de dicteu automat, vorbind
de atotputernicia visului, hazard, de afirmarea libertăţii absolute a eului în raport cu frânele
interioare sau exterioare ale individului. Poezia ca manifestare a libertăţii imaginarului este opusă
literaturii considerate o instituţie culturală plină de convenţii. Consecinţa acestei concepţii se
vede în disoluţia textului, nestructurat ca o transcriere a visului, a halucinaţiei, a somnolenţei.
Creatorul are conştiinţa lipsei de coerenţă, de sens a universului pe care îl transfigurează în operă.
Scriitorii suprarealişti din al doilea val par să păstreze structura sintactică obişnuită a unui text, dar
introduc principiul plurisemantismului, ceea ce înseamnă că acceptă existenţa simultană a mai
multor interpretări, uneori contradictorii. în poezia suprarealistă, dispar figurile de stil, iar textele
nu mai au caracter metaforic