Are fundament biblic cultul sfinților (partea

II)? Mijlocesc ei pentru noi?

În a doua parte, putem să punem întrebările grele. Pot drepții morți să
mijlocească pentru cei vii? Pot ei, altfel spus, să influențeze în vreun fel viața
noastră?

Chestiunea îi privește pe protestanți și pe neoprotestanți, care neagă

mijlocirea sfinților (drepții morți). Într-o postare trecută, am discutat despre
doctrina adventistă a sufletului muritor. Totuși, adventiștii nu ies cu totul din
discuție, pentru că – potrivit propriei lor învățături – nu toți drepții morți au
rămas morți. Putem vorbi cel puțin de o duzină care… sunt vii. De unde sunt
ei? Păi, Enoh și Ilie nu au murit niciodată. Sunt pe undeva, treji și activi, ca și
Moise, care – după adventiști – a fost înviat ca să apară la Schimbarea la
Față. Apoi, după învierea Domnului Hristos, Evanghelia după Matei
menționează ceva surprinzător: „multe trupuri ale sfinților care adormiți
(morți) au înviat” (27:52). Așadar, dacă pentru toți creștinii drepții morți au
sufletele încă active, ca să zic așa, chiar și pentru adventiști această afirmație
este validă, măcar în parte, pentru cei înviați cu trupul la Învierea lui Iisus
potrivit lui Matei, plus Enoh, Moise și Ilie.

Se pune, așadar, întrebarea: Mijlocesc drepții adormiți (morți) pentru noi, cei
vii?

Protestanții atrag atenția asupra textului din 1 Timotei 2:5: „este un singur
mijlocitor între Dumnezeu și oameni, omul Iisus Hristos”. N-ar mai fi loc
pentru alți mijlocitori.

Totuși, Scriptura însăși folosește termenul grecesc „mijlocitor”,

„intermediar” (gr. mesites) și pentru oameni. Moise, de exemplu, este
numit mesites în Galateni 3:19. Apoi, ideea de mijlocire, de rugăciune făcută
în favoarea semenilor, este încurajată, bineplăcută lui Dumnezeu. Chiar
înainte să spună că singurul intermediar este Iisus Hristos, în 1 Timotei
creștinii sunt îndemnați să facă rugăciuni, cereri, mijlociri (gr. enteuxeis),
mulțumiri pentru toți oamenii” (2:1).

Trebuie precizat că ortodocșii nu văd în mijlocirea sfinților un surogat pentru

mijlocirea Domnului Hristos. Aceasta rămâne adevăratul fundament al
mântuirii, dar – după cum se poate observa chiar din Scriptură – ea nu
exclude mijlocirea la scară mai mică, făcută de oameni pentru oameni.
Putem da și alte exemple de mijlociri, Moise fiind unul dintre cei la
rugămintea cărora Dumnezeu Își întoarce pedeapsa hotărâtă (Deuteronom
9:13-14, 18, 24-29). Acest aspect este foarte important, pentru că ne arată că
mijlocirea drepților (vii) poate schimba planul divin, iar lui Dumnezeu pare
să-I convină acest lucru, pentru că El dorește ca toți să fie mântuiți.

Trebuie subliniat că mijlocirea din partea drepților nu aduce automat ajutorul

lui Dumnezeu. Lui Ieremia, de exemplu, Dumnezeu îi ascultă mijlocirea
pentru Ierusalim și poporul din Iuda până la un punct, când îi spune că nu se
mai poate face nimic (Ieremia 14:19 – 15:9). Mijlocirea nu Îl obligă pe
Dumnezeu, singurul suveran al planului Său. Atunci ce rost are când
funcționează? Pentru că mijlocirea creează comunitatea, arată că ne pasă
unora de alții. Mijlocirea înseamnă iubirea în funcțiune.

Până aici sunt sigur că toți prietenii mei protestanți sunt de acord. Bun, zic ei,
dar unde scrie în Biblie că există mijlocitori adormiți? Pot drepții adormiți
(morți) să mijlocească?

Eu zic că da. Fac chiar mai mult decât simpla mijlocire: intervenție directă în
favoarea celor vii. Să începem cu episodul Schimbării la Față, când apar
Moise și Ilie. De ce se petrece aceasta? Evangheliștii spun că Moise și Ilie
vorbeau cu Iisus Hristos, iar Luca precizează că subiectul discuției era chiar
„sfârșitul Lui, pe care avea să-l aibă în Ierusalim” (Luca 9:31). Putem fi,
cred, de acord că discuția dintre Iisus, Moise și Ilie nu s-a petrecut ca Iisus să
fie informat, adică pentru El. Discuția despre moartea din Ierusalim s-a ținut
pentru cei trei ucenici prezenți și înspăimântați. Prin urmare, un drept adormit
(ca să folosim limbajul nou-testamentar, cu rădăcini vechi-testamentare, vezi
Daniel 12:2, și să nu mai zicem „drepți morți”) intervine în planul mântuirii
și-i ajută pe trei oameni vii să înțeleagă că patimile lui Mesia nu înseamnă
eșec, că au un sens.

Îl regăsim apoi pe Elisei, care în timpul vieții înviase oameni și care continuă
să facă aceasta și „adormit” fiind, prin oasele sale (2 Împărați [4 Regi]
13:21). Bănuiesc că suntem de acord că nu oasele însele au produs minunea,
ci Elisei, deși era „adormit”.

Dar mijlociri pot să facă cei adormiți pentru cei vii? De ce nu? Dacă moartea
este doar o trecere către un alt tip de existență, netrupească (cel puțin până la
învierea de obște), de ce să restrângem mijlocirea unui drept (și nu numai a
unui drept) la momentul vieții. Nu făgăduise profetul Samuel că nu „va
păcătui împotriva Domnului, încetând să se roage” pentru popor (1 Samuel [1
Regi] 12:23)? Culmea este că profetul percepe încetarea mijlocirii drept un
păcat…

Câteva texte sugerează că până și pentru mentalitatea Vechiului Testament o

asemenea mijlocire a drepților „adormiți” era posibilă. Nu îi răspunde, oare,
Dumnezeu lui Ieremia: „Chiar dacă Moise și Samuel s-ar înfățișa înaintea
Mea, tot n-aș fi binevoitor față de poporul acesta” (Ieremia 15:1)? Este
momentul când Domnul pune punct mijlocirii, dar răspunsul atestă că altfel
mijlocirea ar fi posibilă. Similar mi se pare că funcționează și textele din
Ezechiel 14:14, 20, în care, deși nu se vorbește expres despre mijlocire ca în
cazul textului din Ieremia, totuși se sugerează că prezența lui Noe, Daniel și
Iov în mijlocul poporului ar putea duce la salvarea acestuia (deși, iarăși,
trecuse șansa izbăvirii, fiind hotărâtă pedeapsa).

Faptul că în Luca 16:30-31 Avraam refuză să-l trimită pe Lazăr la rugămintea

bogatului nemilostiv să-i prevină pe frații păcătoși nu constituie nicidecum
un contraexemplu. Dimpotrivă. Înseamnă că se putea. Avraam nu pomenește
de vreo „prăpastie mare” între cei „adormiți” și cei vii, așa cum există între
cei „sânul lui Avraam” și iad.

Intervenția celor adormiți în planul de mântuire ajunge până într-atât încât

profetul Ezechiel anunță că Domnul îl va aduce iarăși rege pe David în
regatul refăcut și va stăpâni în veac (34:23-24; 37:24-25). Suntem după 597
îdHr., la 400 de ani după David. Se poate obiecta că nu e vorba de David, ci
de un urmaș al Lui, iar în sens spiritual de Domnul Hristos. Da, dar în sens
istoric în text nu se vorbește de „fiul (urmașul) lui David”, de cineva „ca
David”, ci de David însuși. Așa scrie, așa citim. În sens literal, nu avem
niciun motiv să ne îndoim că era așteptat David însuși, mai ales că avem și
textul din Osea 3:5, în care se vestește că, undeva în viitor, fiii lui Israel se
vor întoarce la credință și Îl vor căuta pe Domnul și pe David, regele lor. Or,
Osea a trăit în jur de 750 îdHr., la 250 de ani după David.

Nu în ultimul rând, aș mai adăuga în listă un episod. Domnul Iisus le spune

iudeilor că Avraam „a fost bucuros să vadă ziua Lui și a văzut-o și s-a
bucurat” (Ioan 8:56). Despre ce zi e vorba? Să fie ziua Învierii lui Iisus, văzut
în duh de dinainte? Posibil. Dar la fel de posibil este să fie ziua nașterii lui
Iisus, ca început al mântuirii. Oricum ar fi, îl vedem pe Avraam
„monitorizând” atent istoria mântuirii. (Ca paranteză, oare frații adventiști l-
ar include în lista celor înviați?) Contemplând total pasiv? Eu zic că, în
lumina celor discutate, nu.
Este interesant că există și reversul medaliei. Cei vii îi pomenesc pe cei morți
înaintea Domnului: „Doamne, pomenește-l pe (adu-ți aminte de) David și
(de) toate necazurile lui” (Psalmul 132:1 [Psalmul 131:1]).

În concluzie, mijlocesc cei „adormiți” pentru noi, cei vii? Nu numai că

mijlocesc neîncetat, că urmăresc atent istoria mântuirii, ci intervin direct,
acolo unde Dumnezeu le îngăduie. Nimic nu este din puterea lor proprie, ci
toate prin bunătatea lui Dumnezeu, Căruia Îi place ca oamenii (vii și morți)
să rămână în comuniune unii cu alții.