PDF Compressor Free Version

PDF Compressor Free Version

PDF Compressor Free Version
PDF Compressor Free Version
PDF Compressor Free Version
PDF Compressor Free Version
PDF Compressor Free Version
PDF Compressor Free Version
PDF Compressor Free Version
PDF Compressor Free Version
PDF Compressor Free Version
PDF Compressor Free Version
PDF Compressor Free Version
PDF Compressor Free Version
PDF Compressor Free Version
PDF Compressor Free Version
PDF Compressor Free Version
PDF Compressor Free Version
PDF Compressor Free Version
PDF Compressor Free Version
PDF Compressor Free Version
PDF Compressor Free Version
PDF Compressor Free Version
PDF Compressor Free Version
PDF Compressor Free Version
PDF Compressor Free Version
 SEBASTIAN MOLDOVAN

ESEURI DE BIOETICĂ

Ediţia a II-a
Revăzută şi adăugită

Editura ASTRA Museum

Sibiu – 2013
 II
Începătorul vieţii

Învăţătura despre obârşia dumnezeiască a sufletului nostru omenesc este

unul dintre articolele de căpătâi ale dreptei credinţe şi oricine ar pune-o la în-
doială s-ar afla pe sine în apostazie, în afara adevărului şi a Sfintei Biserici a lui
Hristos. Vremurile pe care le trăim scot însă în evidenţă şi o altă învăţătură, nu
mai puţin importantă, cea despre obârşia divină şi a trupului nostru. Tăgădui-
rea acesteia din urmă nu este o noutate, dar are astăzi o înfăţişare aparte. Dacă
de mai bine de un secol evoluţionismul darwinist şi neo-darwinist proclamă
sus şi tare originea animalică a omului – teorie cu care ne-am obişnuit resem-
naţi, căci îi lăsăm pe dascăli s-o predea şi pe copii s-o înveţe la şcoală, fără să
mai protestam (ca să nu mai vorbim de naivele încercări ale unora de-a pune
de acord Revelaţia cu evoluţionismul) – de câteva decenii asistăm la un uragan
al unei apostazii practice, apostazia uciderii de prunci, pe care l-a dezlănţuit
„începătorul minciunii”. Că astfel îşi împlineşte poftele „cel ce de la început a
fost ucigaş de oameni” (Ioan 8, 44) nu e de mirare. Marea şi dureroasa mirare
este aceea că la crimă reuşeşte să-şi facă părtaşi tocmai pe cei pe care Dumne-
zeu – „de la care îşi ia numele toată paternitatea în cer şi pe pământ” (Efes. 3,
15) - îi cheamă să fie împreună lucrători cu Sine la taina venirii în existenţă a
celor ce încă nu sunt.
Poate nu puţini sunt aceia care, recunoscând gravitatea păcatului şi pri-
mejdia osândei, caută să-l evite, însa nu pe calea dobândirii virtuţilor, prin lu-
crarea poruncilor, a postului şi rugăciunii1, ci pe cea a falsificării conştiinţei cu
sofismele unor savanţi care ar demonstra, se pretinde, că viaţa omului ar începe
nu cu zămislirea (fecundarea), ci cu aproape două săptămâni mai târziu (cu aşa-
numita nidaţie sau implantare). Până atunci, n-ar fi vorba decât de un „cocoloş
1
„Postul păzeşte pruncii, face curat pe tânăr, umple de vrednicie pe bătrân [...]
Postul este pentru femei podoaba cea mai potrivită; frâu pentru oamenii în floarea vârstei,
talismanul căsniciei, păzitorul fecioriei. Aşa sunt binefacerile pe care le aduce postul în
fiecare casă.” (Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a II-a despre post, în Scrieri. Partea întâia,
PSB 17, EIBMBOR, Bucureşti 1986, p. 361).

165
de celule” fără suflet, ce poate fi îndepărtat după dorinţă. Înarmate cu această
„nouă cucerire a ştiinţei”, o legiune de instituţii de stat sau civile, organizează în
numele „dreptului la sănătate” o campanie mondială de „planificare familială”,
al cărei instrument îl reprezintă mijloacele contraceptive. Cum acţionează aces-
tea? Iată ce ne spune un pliant de popularizare realizat, printre alţii, de Ministe-
rul Sănătăţii: „Mijloacele contraceptive nu urmăresc altceva decât să împiedice
întâlnirea dintre spermatozoid şi ovul sau să determine modificări ale învelişului
uterului pentru a nu fixa sarcina [...] Metodele contraceptive împiedică apariţia
sau dezvoltarea unei sarcini.” (subl. mea) Aşadar, se recunoaşte senin că metodele
contraceptive sunt, în mare parte (şi anume toate tipurile de pilule, steriletul)
şi contragestive2: împiedică implantarea embrionului uman în uter. Nu este o
prevenire a sarcinii, ci o întrerupere a ei, adică un avort!
Teoria despre neînsufleţirea embrionului înainte de implantare care ar
putea îndreptăţi în mintea unora folosirea contraceptivelor nu numai că nu
are nici un temei ştiinţific, dar este în contradicţie flagrantă cu învăţătura
Sfintei Biserici despre statutul fiinţei umane la începuturile sale3. Mai mult
decât atât, indiferent de momentul în care Dumnezeu îi dăruieşte suflet, tru-
pul embrionului este şi el opera singurului Creator al tuturor. Nimeni nu
poate tăgădui – şi aici aportul ştiinţei moderne este semnificativ – că trupul
fiecăruia dintre noi începe să existe odată cu fecundarea. Prin urmare, inter-
venţia distructivă a omului în procesul conceperii este un act îndreptat direct
împotriva acţiunii creatoare a lui Dumnezeu! Modul cum recunoaşte şi afirmă
Biserica, prin Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, această lucrare dumnezeiască
de zămislire a unei noi fiinţe umane, sub aspectul ei trupesc, este ceea ce ur-
mărim să înfăţişăm pe scurt în continuare.
În capitolul al treilea din Faptele Apostolilor ne sunt înfăţişaţi Sfinţii
Petru şi Ioan care, urcând la Templu să se roage, întâlnesc un olog din pânte-
cele maicii sale pe care îl vindecă în numele lui Iisus Hristos (3,1-6). Desigur,
o minune ca aceasta nu stă în puterea sau cucernicia omeneasca (3, 12), ci
aparţine puterii Celui înviat, Cel pe Care, lepădat şi omorât de bărbaţii lui
Israel, L-a înviat şi L-a slăvit ca Fiu al Sau „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac
şi al lui Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri”(3,13). Sfinţii Apostoli îl numesc
în acest context pe Mântuitorul Hristos Începătorul vieţii (3, 15). Or, această
viaţa al cărei Începător e Hristos nu e doar „viaţa de apoi”, ci viaţa în inte-
gralitatea ei, începând cu cea biologică. Numai Cel ce a zidit pe om îl poate

2
Restul metodelor fie nu au eficienţa dorită, fie o au numai cu preţul mutilării firii.
3
Lămuririle necesare pot fi găsite în „Revista Teologica”, nr. 1/1998.

166
rezidi; iar cine rezideşte nu poate fi decât Ziditorul. Este o evidenţă a credinţei
întemeiată pe cuvântul lui Dumnezeu – „Şi a zis Domnul către Moise: Cine
a dat gura omului? Sau cine a făcut rău la auz şi surd, văzător şi orb, au nu eu
Dumnezeu?” (Ieşire 4, 11) – şi pe care întreg poporul lui Israel o recunoştea:
„Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere.” (Ioan
9, 32). Tocmai această evidenţă descoperită în minunea vindecării ologului
din naştere o invocă Apostolii pentru a-L propovădui pe Hristos ca Fiu al lui
Dumnezeu înviat.
Faptul că rezidirea omului prin învierea Mântuitorului Hristos – „primul
născut din morţi” (Col. 1, 18; Apoc. 1, 5) – şi zidirea lui prin actul procreaţiei
stau împreună în iconomia mântuirii ni-l arată şi Sfântul Ioan Gură de Aur,
când tâlcuieşte versetul din Gen. 4, 25: „De aceea şi mama, când a pus numele
copilului, l-a pus cu mulţumire, că n-a atribuit pruncul născut nici firii, nici
puterii de naştere, ci puterii lui Dumnezeu. Căci aceasta a deşteptat şi firea spre
naştere. Şi zice: „I-a pus lui numele Seth, zicând: Mi-a ridicat mie Dumnezeu
altă sămânţă în locul lui Abel, pe care l-a omorât Cain.” Uită-te cât de precis este
cuvântul. N-a spus: „Mi-a dat Dumnezeu”, ci „Mi-a ridicat”. Iată că aici, prin
aceste cuvinte, ni se arată obscur semnele care prevestesc învierea. Cu alte cuvinte a
grăit aşa: „În locul celui mort, mi l-a ridicat pe acesta. Chiar dacă Abel a căzut la
pământ de mâna fratelui său şi a murit, însă puterea lui Dumnezeu mi l-a ridicat
pe acestea în locul celui căzut.” Pentru că nu era încă timpul învierii, Dumnezeu
n-a ridicat pe cel căzut, ci pe altul în locul aceluia. De aceea a şi spus: „Mi-a ridi-
cat Dumnezeu alta sămânţă în locul lui Abel, pe care l-a omorât Cain.” Ai văzut
înţelepciunea femeii? Ai văzut iubirea de oameni a Stăpânului? [..] Pe aceasta s-o
imităm toţi. Să atribuim totul harului de sus! Chiar dacă firea lucrează, însă nu
prin puterea ei ci ascultând de porunca Creatorului.”4
Aşadar venirea pe lume a omului nu stă într-o simplă putere de gene-
rare a firii, ci într-o intervenţie specifică a Celui ce a zidit-o şi care lucrează
prin ea. Sfântul Ioan Gură de Aur revine cu insistenţă asupra acestui adevăr
revelat. Mai întâi, referindu-se la cuvintele Evei, mama tuturor celor vii:
„Şi a zis: „Am dobândit om prin Dumnezeu”. Vezi că pedeapsa ce s-a dat a
făcut-o mai înţeleaptă pe femeie? Căci atribuie pruncul născut nu firii, ci lui
Dumnezeu, şi îşi arată recunoştinţa. Ai văzut cum i s-a făcut osânda temei de
povăţuire? Căci zice, „am dobândit om prin Dumnezeu”. Nu firea, zice, mi-a
dăruit pruncul, ci harul cel de sus.”5

4
Omilii la Facere, în Scrieri. Partea întâia, PSB 21, p. 248
5
Ibidem, p. 214

167
 Apoi, urmărind istoria dramatica a obârşiei poporului iudeu prin îm-
plinirea făgăduinţei făcute de Dumnezeu lui Avraam, marele ierarh foloseşte
prilejul pentru a-i mustra pe soţii care îşi dispreţuiesc soţiile sterile: „Unii ca
aceştia judecă uşor şi fără socoteală, când atribuie femeilor lor naşterea sau ne-
naşterea de copii; nu-şi dau seama că totul se datorează Creatorului firii; că nici
unirea dintre bărbat şi femeie, nici altceva n-ar putea face nimic pentru naşterea
de copii, dacă n-ar fi ajutorul mâinii celei de sus, care deşteaptă firea spre naşterea
de fii [...] După cum noi, îi spune Sara lui Avraam, închidem şi deschidem casa,
tot aşa face şi Stăpânul firii; cu porunca Lui închide şi iarăşi, când vrea, deschide
şi porunceşte firii să îndeplinească lucrarea ei.”6
Două generaţii mai târziu, naşterea fiilor lui Israel apare în chip lămurit
ca o lucrare a providenţei divine, ocazie pentru Sfântul Ioan Gura de Aur să o
reafirme: „Şi a deschis pântecele ei” (Gen. 29, 31) Din aceste cuvinte află, iubite,
că Cel ce rânduieşte totul este Creatorul universului; El trezeşte firea spre naşterea
de copii şi că fără ajutorul de sus nu-i de folos traiul împreună al bărbatului
cu femeia. De aceea a spus Scriptura: „A deschis pântecele ei”, ca să cunoaştem
că Însuşi Stăpânul a vrut ca Lia să aibă copii, pentru ca să-i mângâie tristeţea.
Dumnezeu este Cel ce plăsmuieşte pruncii în pântece şi le dă viaţă, precum spune
şi David: „Tu m-ai alcătuit din pântecele maicii mele” (Ps. 138, 12) Şi iată că
Dumnezeiasca Scriptură ne arată că prin puterea Sa Creatorul firii a făcut şi una
şi alta: a deschis pântecele Liei, iar pe al Rahilei l-a închis. Dumnezeu lucrează
cu uşurinţă pe toate pentru că e Stăpânul firii.”7
Tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur nu este una arbitrară. El ne averti-
zează împotriva unor interpretări care, pentru a-şi dovedi propria înţelepciune,
ignoră precizia cuvântului Scripturii: „Noi, însă, vă rog, să nu dăm ascultare
acestora, ci să ne astupam urechile la glasul lor, să dăm crezare cuvintelor dum-
nezeieştii Scripturi, urmând spusele ei.”8 Care sunt spusele Sfintei Scripturi
care ne pot lămuri în problematica noastră şi pe care avându-le în vedere Sfinţii
Părinţi ne-au întărit învăţătura mântuitoare despre alcătuirea de către Dumne-
zeu a fiecăruia dintre noi? Dacă locurile scripturistice nu sunt prea multe, ele
sunt cât se poate de limpezi şi adevărul lor delimitează graniţele Bisericii, aţa
cum rezultă din slujba Tainei Botezului, în care trupul celui ce urmează a se
boteza este uns cu untdelemn sfinţit cu cuvintele Psalmului 118, 73: „Mâinile
tale m-au făcut şi m-au zidit”. Iată pe cele mai semnificative dintre ele:

6
Omilii la Facere, în Scrieri. Partea a doua, PSB 22, p. 52
7
Ibidem, p. 225
8
Omilii la Facere. Partea întâia, p. 153-154

168
 „Mâinile Tale m-au plămădit şi m-au făcut, după aceasta schimbându-mă
m-ai doborât. Adu-Ţi aminte că din lut m-ai plămădit şi iarăşi în pământ mă
vei întoarce. Au nu ca laptele m-ai muls şi nu m-ai închegat ca pe caş? Cu piele şi
carne m-ai îmbrăcat, m-ai ţesut din oase şi din vine. Viaţa şi mila mi-ai dat, şi
cercetarea Ta a păzit duhul meu.” (Iov 10, 8-12) „
„Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, sprijinitu-m-ai din pântecele mai-
cii mele. Mărturisi-mă-voi Ţie, căci cu înfricoşare Te-ai făcut minunat. Minuna-
te sunt lucrurile Tale, şi sufletul meu le cunoaşte foarte. Nu s-au ascuns de la Tine
oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, şi fiinţa mea întru cele mai de jos ale
pământului. Cele nelucrate de mine le-au văzut ochii Tai şi în cartea Ta toţi se
vor scrie.” (Psalmul 138, 13-16)
„Precum nici oasele în pântecele celei însărcinate, aşa nu vei cunoaşte lucru-
rile lui Dumnezeu, pe toate câte le va face .” (Eclesiastul 11, 5)
„Aşa zice Domnul Dumnezeu Cel ce te-a făcut pe tine şi te-a plămădit din
pântece. Încă vei avea ajutor, nu te teme, sluga Mea Iacove şi iubite Israele, pe care
l-am ales.” (Isaia 44, 2; cf. 44, 24)
„Şi eu sunt om muritor asemenea tuturor şi din neamul celui dintâi plăsmu-
it; şi în pântecele maicii s-a întocmit trup vreme de zece luni, întărit în sânge din
sămânţă bărbătească şi în somn de dulceaţă împreunându-se.” (Înţelepciunea
lui Solomon 7, 1-2)
„Nu ştiu cum v-aţi zămislit în pântecele meu, nici nu v-am dat eu duh şi
viaţa şi alcătuirea fiecăruia n-am meşteşugit-o eu. Ci Ziditorul lumii Cel ce a plă-
mădit facerea omului [..], şi duhul şi viaţa vouă iarăşi cu mila vă va da, devreme
ce acum vă treceţi cu vederea pentru legile Lui.” (2 Macabei 7, 22-23)
Două întrebări importante se pot ivi în mintea cititorului şi, nelămurite,
pot deveni obiecţii faţă de cele de mai sus. Prima, este aceea dacă nu cumva
numai primul om, Adam, este opera unei lucrări speciale a lui Dumnezeu,
pe când urmaşii săi sunt doar rezultatul unei lucrări a firii, desigur în virtutea
puterii date ei de Creator. În ce raport se află, aşadar, facerea primului om cu
naşterea urmaşilor săi? La această întrebare avem la îndemână răspunsul Sfân-
tului Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei: „Iar dacă ar fi să-i recunoaş-
tem celui dintâi zidit un privilegiu, ca fiind învrednicit de mâna lui Dumnezeu,
acesta e unul numai de cinste, iar nu de fire. Căci s-a făcut din pământ ca şi toţi
[ceilalţi], iar mâna care l-a plămădit cândva pe Adam aceeaşi [e cea care] şi acum
şi întotdeauna plămădeşte şi îi constituie pe cei care vin după el. Şi Însuşi Dum-
nezeu îi zice aceasta lui Ieremia, precum am mai spus: „Înainte de-a te plămădi
tu în pântece te ştiu” (Ier. 1, 5), şi despre toţi a grăit: „Toate acestea le-a făcut

169
mâna Mea” (Isa. 66, 2); şi iarăşi prin Isaia zice: „Aşa grăieşte Domnul Cel ce te-a
izbăvit şi te-a plăsmuit pe tine în pântece: Eu Domnul Cel ce săvârşeşte toate,
întins-am cerul singur şi am întărit pământul” (Isa. 44, 24). Cunoscând aceasta
şi David psalmodiază: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Ps. 118, 73), iar
cel ce grăieşte în Isaia: „Astfel zice Domnul Cel ce M-a plămădit din pântece ca
să-I slujesc” (Isa. 49, 5) aceleaşi înţelege. Deci, după fire nu se deosebeşte de noi
cu nimic, deşi premerge în timp, devreme ce cu toţii am fost constituiţi şi am fost
zidiţi de aceeaşi mână.”9
Se poate ridica acum o a doua întrebare. Care mai este atunci rostul şi
rolul părinţilor? Nu numai ca învăţătura noastră de credinţă nu îi pune în
umbră şi nu le micşorează aportul, ci dimpotrivă, doar ea îi arată pe părinţi în
autentica lor demnitate, aceea de săvârşitori ai „tainei creaţiei omului”, taina
pe care „omul civilizat” de astăzi n-o mai înţelege şi n-o mai recunoaşte, spre
propria lui nenorocire. Referindu-se tocmai la acest temei al poruncii cinstirii
părinţilor, Sfântul Chiril al Alexandriei ne spune: „Aşadar, după ce am pus
mai întâi ca o temelie necesară cunoştinţa dreaptă despre Dumnezeu şi le-a în-
rădăcinat ştiinţa despre Dătătorul Legii, coboară la cele omeneşti şi înfăţişează
îndată ca vecin şi unit cu respectul faţă de Dumnezeu, pe cel faţă de tată şi de
mamă, prin care am fost aduşi, la porunca lui Dumnezeu, la fiinţa şi existenţa,
ţinând, aşa-zicând, al doilea loc după Creatorul. Căci firea modelează în sine pe
cel ce se naşte prin porunca dumnezeiască, printr-o lucrare neînvăţată, imitând
slava Creatorului. Şi precum Dumnezeu e începutul şi obârşia tuturor, ca Făcător
şi Creator, aşa şi fiecare dintre cei ridicaţi la ştiinţa de născători este ca o rădăcină
a naşterii copilului ca născut din sine şi ca un izvor al trecerii lui în existenţă.
Aşadar, slujba tatălui şi a mamei spre aducerea la existenţă a tuturor celor de pe
pământ este un chip al Creatorului tuturor.”10
În scrierile altui „dascăl al lumii şi ierarh”, Sfântul Vasile cel Mare, aflăm
subliniate atât contribuţia lui Dumnezeu, cât şi cea a părinţilor, într-un mod
la care se cuvine să luăm aminte. Pe de-o parte, Sfântul Vasile pune în evi-
denţă contribuţia divină: „Acesta este omul: intelect legat într-un trup folositor şi
potrivit. Acesta este plăsmuit în sânurile materne de către Prea Înţeleptul Meşter
al tuturor. Acesta în vremea durerilor naşterii merge spre lumina din acele cămări
de nuntă întunecoase.”11 Desigur, „acesta” nu poate fi decât omul întreg, suflet
(identificat aici cu intelectul) şi trup, unite într-o însoţire nupţială, şi nu doar
9
Despre Sinodul de la Niceea, Patrologia Greaca 25, col. 429-431
10
Închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, în Scrieri. Partea întâia, PSB 38, p. 237
11
Despre a nu ne lipi de cele lumeşti, în Scrieri. Partea întâia, PSB 17, p. 557

170
sufletul sau doar trupul. În altă parte însă, pare a atribui lui Dumnezeu mai
mult sufletul, iar părinţilor mai mult trupul, cum face când se adresează unui
tată: „Căci socot că este drept să-i ceri ascultare în celelalte; căci, în privinţa tru-
pului, ţi se supune atât prin legea firii, cât şi prin cea civilă după care vieţuim.
Sufletul însă, provine dintr-o obârşie mai dumnezeiască şi se cade să fie îndatorat
altei autorităţi.”12 Trebuie să înţelegem aici că Dumnezeu şi omul nu stau pe
acelaşi plan în sinergia procreaţiei. Sufletul vine doar de la Dumnezeu; dar în
privinţa trupului, părinţii sunt înălţaţi la conlucrarea cu Creatorul, aşa cum
îl face Sfântul Vasile pe Dreptul Iov să afirme: „El este Plămăditorul neamului
meu, iar eu o unealtă!”13
Este o caracteristică a stilului Sfântului Vasile aceea de a înfăţişa când
una, când cealaltă dintre cele două lucrări. De pildă, arătând începutul alcătu-
irii omului, spune: „Natura face întâi inima; inima ia de la natura structura sa
în raport cu fiinţa pe care are s-o alcătuiască, pentru că trupul se ţese împrejurul
inimii, potrivit legilor proprii care stau la temelia diferitelor forme şi mărimi ale
fiinţelor.”14 Însă, iarăşi, lucrarea naturii este opera proprie a lui Dumnezeu:
„Aşa de bine priveşte Dumnezeu pe fiecare, că priveşte inimile pe care Însuşi le-a
plăsmuit fără vreun amestec de răutate. Că simplă a plăsmuit Dumnezeu, Crea-
torul oamenilor, inima lor, ca să păstreze în ea chipul lui Dumnezeu.”15
Considerarea inimii ca organ central al fiinţei umane nu este întâmplă-
toare. Desigur, din punct de vedere strict biologic, inima nu este singurul
organ vital (de altfel, capul, rinichii şi chiar oasele ocupa un loc nu mai
puţin important în „anatomia duhovniceasca” a Sfintei Scripturi şi a Sfin-
tei Tradiţii). Altul e sensul acestui cardiocentrism. Inima reprezintă prin
excelenţă unitatea trupească-sufetească a făpturii umane. Sufletul dat de
Dumnezeu şi trupul plămădit prin lucrarea firii vin în existenta împreună şi
rămân în veşnicie în providenţa divină şi în unitatea lor personală. Suntem
persoane întrucât suntem în providenţa lui Dumnezeu cu trup şi suflet, de
la începutul existentei noastre până în eonul nesfârşitei îndumnezeiri pentru
care ne-a hărăzit Creatorul.
Dacă era cumva de înţeles absenţa din catehismele şi manualele noastre
de dogmatică sau morală dinainte de 1989 a acestei învăţături de credin-
ţă fundamentale, absenţa ei astăzi trădează o neglijenţă greu de scuzat. Ea
12
Epistola 276, în Scrieri. Partea a treia, PSB 12, p. 562
13
Despre a nu ne lipi ..., p. 526-527
14
Omilie la Psalmul I, în Scrieri. Partea întâia, p. 185
15
Omilie la Psalmul XXXII, ibidem, p. 257

171
lipseşte şi din catehezele sau predicile prin care ierarhii şi preoţii îşi exercită
slujirea învăţătorească, iar urmările sunt, vai, pe cât de tragice, pe atât de uşor
de constatat. Se poate pune întrebarea când şi de la cine ar trebui să înveţe
credincioşii acest capitol al dreptei credinţe? Aşa cum am putut constata, el
există în Sfânta Scriptură, în scrierile Sfinţilor Părinţi şi chiar în cântările sfin-
telor slujbe. Dar oare e suficient să contăm numai pe râvna lor autodidactică?
Să rămână oare numai o „tema pentru acasă”? Realităţile înconjurătoare ne
pretind, cred, altceva.

172
 III
Nunta din Cana

Când cineva caută să-şi lumineze înţelegerea prin cuvântul inspirat al

Noului Testament despre sensul căsătoriei şi al tainei care o iniţiază, nu are
prea mult de ales. Locurile consacrate, şi fixate ca atare ca pericopă evanghe-
lică, respectiv apostolică în slujba cununiei, sunt Ioan 2, 1-11 şi Efeseni 5,
20-33. Dacă cuvintele Sf. Ap. Pavel sunt cel mai adesea preferate, deopotrivă
de predicatori şi de nuntaşi, de teologi şi de laici, pentru măreţia pe care o des-
coperă căsătoriei ca taină „în Hristos şi în Biserică” şi pentru îndemnurile la o
iubire între soţi după chipul şi asemănarea dintre Mire şi Plinirea Sa, pericopa
evanghelică rămâne oarecum în umbră, mai mult ca relatare a prezenţei şi a
minunii Mântuitorului care demonstrează instituirea divină a tainei, ilustrând
astfel demnitatea la care este ridicată căsătoria în creştinism.
Dar despre sensul minunii de la nunta din Cana Sfinţii noştri Părinţi
au de spus, dacă nu mai multe, oricum ceva mai mult. Dar primul lucru pe
care ar trebui să-l reamintim este că Biserica primară prăznuia cum se cuvine
această minune, odată cu sărbătoarea Epifaniei, Arătarea Domnului, din
care s-au desprins ulterior sărbătorile Naşterii şi Botezului.1 Legătura teolo-
gică dintre aceste trei evenimente ale iconomiei după trup a Mântuitorului,
Naşterea, Botezul şi Nunta din Cana, care explică împreuna lor prăznuire,
e tocmai aceea a întreitei Sale arătări sub chip ipostatic („Cerul şi pămân-
tul s-a unit astăzi, născându-se Hristos…Astăzi este văzut cu trup pentru
om Cel din fire nevăzut…”, stihire la Litie, 25 dec.), cosmic („Lumina cea
adevărată s-a arătat şi tuturor luminare se dăruieşte. Se botează Hristos cu
noi… Pune sfinţenie în ape şi aceasta se face curăţire sufletelor. Pământesc
lucru este cel ce se arată, şi mai presus de ceruri Cel ce se cunoaşte…”,
stihire la Laude, 6 ian.) şi euharistic („Acest început al minunilor l-a făcut
Iisus în Cana Galileii şi Şi-a arătat slava Sa…”, Ioan 2,11). Apa era atunci
1
Pentru amănunte privind Epifania, vezi prezentarea la Sf. Efrem Sirul, Imnele
Naşterii şi Arătării Domnului, trad. şi prez. de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis: Sibiu, 2000,
p. 5-11.

173
prefăcută în vin pentru ca, la sosirea ceasului, vinul să se prefacă în sângele
mărturiei Noului Legământ (cf. 1Ioan 5,8).2 Explicând neofiţilor cu ocazia
botezului tainele iniţierii creştine, Sf. Chiril al Ierusalimului remarca această
iconomie treptată, de la anticipare la împlinire, astfel: „Prin propria încuvi-
inţare a prefăcut oarecând în Cana Galileii apa în vin, şi oare nu-i vrednic
de crezare când preface vinul în sânge? La o nuntă trupească fiind chemat
a săvârşit această minune străină, oare nu va fi mărturisit cu atât mai mult
când dăruieşte fiilor Mirelui îndulcirea trupului şi sângelui Său?” (Cateheze
mistagogice, IV, 2)3
Relevarea conţinutului fundamental al minunii din Cana, cel mistagogic
– care ne iniţiază în taina lui Hristos – ce ne-o prilejuieşte ziua prăznuirii sale,
ne arată că nu e vorba de o minune de circumstanţă, ca să zicem aşa – s-ar
fi întâmplat ca Domnul să se afle prin preajmă, să fie chemat şi, dacă tot a
venit, ar fi găsit ocazia să reconfirme binecuvântarea originară a căsătoriei.
Aceasta ar lăsa căsătoriei înseşi un loc de circumstanţă în creştinism, cum s-ar
putea crede, mai ales raportând-o la fecioria consacrată. Faptul că Hristos s-a
arătat pe Sine atât la Botez, cât şi la Nuntă şi acestea se prăznuiesc împreună,
ne arată botezul creştin ca o însoţire nupţială cu Hristos-Mirele, iar nunta ca
îmbrăcare în haina baptismală a sfinţeniei fecioriei Sale, aşa încât cununia şi
fecioria, asumate de Hristos, îşi comunică una alteia calităţile, fără confuzie şi
fără separare.4 Sf. Efrem Sirul lăuda cu astfel de cuvinte Arătarea Domnului şi
pecetluirea casnicilor Săi, cu ocazia praznicului: „Din apă a făcut vin şi a dat
de băut oamenilor la nunta Sa. Pentru voi care aţi postit/v-aţi înfrânat, unt-
delemnul este mai bun decât băutura. Prin vinul Lui mirii s-au însoţit, prin
untdelemnul Său soţii s-au făcut feciorelnici: cu vinul Lui se face căsătoria, iar
cu untdelemnul Său sfinţirea/fecioria.”5
De câte ori plasăm fecioria consacrată la înălţimea idealului prin con-
trapunerea ei unei banalităţi conjugale prea lesne de la sine înţeleasă, îi im-

2
Cf. Pr. Prof. Ilie Moldovan, Încadrare liturgică la săptămâna I-a după Bobotează,
în Teologie Morală Ortodoxă (note de curs 1992-1993).
3
Acolo unde nu se specifică altfel, traducerea îmi aparţine. De asemenea, am inter-
venit minor în traducerile citate.
4
Mai pe larg despre relaţia căsătorie-botez la Pr. Prof. Ilie Moldovan, „În Hristos
şi în Biserică”. Adevărul şi frumuseţea căsătoriei (Teologia iubirii II), Alba Iulia, 1996, p.
13-19.
5
Imnele Arătării, III, 22, op. cit., p. 140. Pentru edificare se poate consulta frumoa-
sa introducere a lui Sebastian Brock, Efrem Sirul, trad. pr. Mircea Ielciu, diac. Ioan Ică jr.,
Ed. Deisis: Sibiu, 1998, mai ales cap. 5, 7 şi 8.

174
punem un nimb nu doar pe cât de sublim, pe atât de inaccesibil, ci şi străin
de finalitatea comună a ambelor vocaţii de altfel atât de specifice, unirea cu
şi în Hristos a fiecăruia şi a umanităţii deopotrivă. Nunta din Cana ar trebui
să şteargă imaginea de „cenuşăreasă” a căsătoriei,6 de vreme ce, după cum ne
spune Sf. Ioan Gură de Aur, fecioria însăşi cinsteşte nunta oferindu-i toto-
dată conţinutul şi prestigiul ei: „Dar Hristos? Deşi din fecioară, s-a înfăţişat
la nuntă şi a adus un dar: „Nu au vin”, zice, şi apa vin a făcut-o, cinstind
nunta cu fecioria, minunând lucrul cu darul, ca să nu dispreţuieşti nunta,
ci să urăşti desfrânarea…” (Omilii la Ozia, IV, 3) Fecioria proprie căsătoriei
este integritatea ei, fidelitatea deplină în acelaşi timp faţă de soţ şi faţă de
Hristos şi de aceea, în preocuparea sa neobosită pentru reaşezarea mora-
vurilor credincioşilor săi pe temeiul acestei integrităţii, Sf. Ioan apelează
frecvent, pe lângă învăţătura paulină, la sensul exemplar al Nunţii din Cana:
„Pavel dă legi pentru căsătorie şi nu se ruşinează, nici nu roşeşte. Şi pe
bună dreptate. Dacă Stăpânul lui a cinstit nunta şi nu s-a ruşinat, ci a îm-
podobit-o cu venirea Sa şi cu darul Său – că a adus nunţii din Cana Galileii
un dar mai mare decât toţi prefăcând apa în vin – pentru ce s-ar fi ruşinat
robul să dea legi pentru căsătorie? Căsătoria nu e un lucru rău; rău e adulte-
rul, rea e desfrânarea. Căsătoria, însă, e leac ce stârpeşte desfrânarea. Să nu
necinstim, dar, căsătoria cu alaiuri drăceşti, ci cei ce se căsătoresc acum să
facă ce au făcut atunci cei din Cana Galileii. Să aibă pe Hristos în mijlocul
lor. – Dar cum pot face aceasta? – Prin preoţi! „Cel ce vă primeşte pe voi,
zice, pe Mine Mă primeşte”. Aşadar dacă alungi pe diavol, dacă îndepăr-
tezi cântecele desfrânate, cuvintele neruşinate, dansurile deşănţate, alaiul
drăcesc, tărăboiul, râsul nebunesc şi restul schimonoselii şi aduci pe sfinţii
slujitori ai lui Hristos, atunci negreşit va fi acolo şi Hristos cu Maica Lui şi
cu fraţii Lui. „Că oricine face voia Tatălui Meu, zice, acela este fratele Meu şi
sora Mea şi mama Mea”. Ştiu că unora le par greoi şi împovărător, când dau
sfatul acesta, când caut să curm un obicei vechi. Dar nu-mi pasă de asta; că
n-am trebuinţă de mulţumirile voastre, ci de folosul vostru; nu de aplauzele
şi laudele voastre, ci de câştigul vostru, de filosofia voastră. Să nu-mi spu-
nă nimeni: „Aşa e obiceiul la nuntă”! Când se săvârşeşte păcatul, să nu-mi
pomeneşti de obicei, ci dacă cele ce se fac sunt rele, chiar dacă e un obicei
vechi, stârpeşte-le! Dar dacă cele ce se fac nu-s rele, chiar dacă nu-s obicei,

6
După expresia lui Mihail Neamţu dintr-un eseu de remarcat, O fenomenologie
a iubirii între cenzura idolatră şi perspectiva iconică, Altarul Banatului, nr. 1-3, 2000, p.
31-61, aici p. 31.

175
fă-le, sădeşte-le!” (Omilia la cuvântul apostolic „Dar din pricina desfrânării
fiecare să-şi aibă femeia sa”, 1)7
N-ar trebui să credem că e vorba aici de o simplă predică moralizatoare
împotriva obiceiurilor licenţioase specifice nunţii păgâneşti, degradări ale ve-
chilor ritualuri pentru fecunditate ce însoţeau nunta.8 Între „alaiul drăcesc”
– oare câte dintre ospeţele nunţilor de azi nu le-ar califica marele ierarh astfel!
- şi alaiul lui Hristos nu este nimic comun, căci prezenţa Mântuitorului nu
înseamnă oarecare sobrietate sau cuminţenie (pe care destui le confundă cu
posomorârea şi plictisul), ci iniţiază, liturgic şi sacramental, în arta dobândirii
desăvârşirii creştine, adică a „filosofiei” cum o numeşte Sf. Ioan. Tocmai aceas-
ta o pretinde integritatea iubirii şi a căsătoriei, ceea ce presupune o adevărată
prefacere a dorinţei - factor major al orientării vieţii – soţii devenind din cău-
tători ai bucuriei unei însoţiri trupeşti şi sociale, părtaşi ai Nunţii Împărăţiei
celei neînserate:
„Nu auziţi pe proorocul care zice: «Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucu-
raţi întru El cu cutremur» (Ps. 2,11)? Voi însă vă revărsaţi. Oare nu se poate şi
să te bucuri şi să fi potolit? Voieşti să asculţi melodii frumoase? Cel mai bine
ar fi să nu asculţi; totuşi îngădui dacă voieşti: nu asculta cele sataniceşti, ci
cele duhovniceşti. Voieşti să vezi coruri de dansatori? Priveşte corul îngerilor.
Dar, zice, cum poate fi văzut? Dacă le înlături pe acestea, şi Hristos va veni la
astfel de nuntă, şi fiind Hristos prezent, este şi corul îngerilor. De voieşti, şi
acum săvârşeşte minuni ca şi atunci; va face şi acum apa vin. Şi ceea ce e cu
mult mai minunat, va preface această poftă rece ce se revarsă şi se risipeşte, şi
o va schimba în cea duhovnicească. Aceasta înseamnă a face apa vin!” (Omilii
la Coloseni, XII,6)
N-ar trebui să credem nici că e vorba aici numai de o prefacere „spiri-
tuală”, cuvânt folosit să desemneze adesea realităţi pe care le atribuim doar
sferei intelectuale a vieţii noastre. După Sf. Chiril al Alexandriei, prezenţa şi
minunea Mântuitorului la nuntă e cuprinsă în însuşi rostul Întrupării, acela
de-a schimba prin moartea şi învierea Sa condiţia tragică a existenţei noastre
supuse legăturii fatale dintre naştere şi stricăciune9:

7
Trad. Pr. Dumitru Fecioru, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 1-2, 1978, p.
86-95, aici p. 88-89.
8
Zorica Laţcu (Maica Teodosia) ne-a dat o încântătoare versiune contemporană în
poemul Epitalam; vezi Poezii, ediţie şi postfaţă Pr. Cornel Toma, cuvânt înainte Arhim.
Teofil Părăian, Ed. Sofia: Bucureşti, 2000, p. 49-50.
9
Cf. Pr. Prof. Ilie Moldovan: „Hristos prin Înviere a schimbat condiţiile ontologice
ale existenţei”, afirmaţia fundamentală a întregului Curs de Teologie Morală.

176
 „Dar nu pentru că ar fi fost necesară pentru propria Sa natură naşterea
cea în timp şi în vremurile din urmă ale veacului, ci pentru ca să binecuvinteze
şi însuşi începutul existenţei noastre şi pentru ca născându-L femeia unit cu
trup să înceteze blestemul cel împotriva a tot neamul, care trimite la moarte
trupurile noastre cele din pământ şi pentru ca să fie nimicit prin El şi acel
„Întru dureri vei naşte fii” şi să se adeverească ce s-a zis prin gura profetului „A
înghiţit moartea biruind” şi iarăşi „A şters Dumnezeu lacrima de la toată faţa”.
Din pricina aceasta, zicem că El a binecuvântat nunta şi fiind chemat a venit
în Cana Galileii împreună cu sfinţii apostoli.” (Epistola sinodului alexandrin
din anul 413 către Nestorie)10
Este un adevăr atât de important încât Sf. Chiril revine adesea pentru a-l
explica. Locul unde face una dintre cele mai frumoase şi pătrunzătoare tâlcuiri
a Nunţii, este tocmai cel din marele său comentariu la Evanghelia după Ioan:
„Şi în ziua a treia s-a făcut nuntă în Cana Galileii, şi era şi Mama lui
Iisus acolo. Şi a fost chemat şi Iisus şi ucenicii Lui la nuntă. Şi isprăvindu-se
vinul, zise Mama lui Iisus către El: Nu au vin. Şi-i zise ei Iisus.” (Ioan 2, 1-3)
În chip folositor vine la începutul semnelor, deşi părea ca e chemat în-
tâmplător la el. Căci sărbătorindu-se nunta, desigur în chip cu totul cuviin-
cios, era de faţă şi Mama Mântuitorului. Şi fiind chemat şi El, soseşte împre-
ună cu ucenicii Săi, nu atât ca să se aşeze la masă, cât să săvârşească minunea,
dar şi ca să sfinţească începutul naşterii omului, atât cât ţine de trup vreau
să zic.11 Căci trebuia ca Cel ce recapitula în El însăşi firea omului şi o ridica
întreagă la o treaptă mai bună, să nu le dăruiască binecuvântarea numai celor
deja chemaţi la existenţă, ci să le dăruiască de mai înainte harul şi celor ce se
vor naşte mai pe urmă, şi să le facă sfântă trecerea la existenţă.
Iar a treia zi (ziua învierii, n. trad.) socoteşte că are acest înţeles.12 S-a
spus undeva de către Dumnezeu femeii: „În dureri vei naşte prunci” (Gen.
3, 10). Oare cum trebuia să scăpam noi şi de acest blestem? Sau cum altfel să

10
După Pr. Olimp Căciulă, Anatematismele Sf. Ciril al Alexandriei, Bucureşti, Tip.
Cărţilor Bisericeşti, 1937, p. 32-33.
11
Pasajul poate fi înţeles fie ca referire la scopul venirii lui Hristos la nuntă, adică
vindecarea şi sfinţirea aspectului trupesc al naşterii, fie la modul în care, prin recapitularea
întregii umanităţi în Întrupare, Hristos îi asumă şi pe membrii viitori ai umanităţii. În acest
caz, traducerea mai limpede ar fi „în măsura în care a venit în trup” şi pregăteşte fraza ce
urmează. Ambele sensuri sunt prezente în gândirea Sf. Chiril.
12
După altă traducere „Iată totodată şi un al treilea motiv”, cu alte cuvinte, pe lâ-
ngă prefacerea apei în vin şi sfinţirea procreaţiei, prezenţa lui Hristos vesteşte şi eliberarea
femeii de blestemul ancestral.

177
scăpăm de nunta osândită? A dezlegat şi aceasta Mântuitorul ca un iubitor de
oameni. A cinstit nunta cu prezenţa Sa, Cel ce e veselia şi bucuria tuturor, ca
să elibereze naşterea de prunci de vechea tristeţe. Precum zice Pavel, „De este
cineva in Hristos, e făptură nouă”, şi „Cele vechi au trecut, iată, toate s-au
făcut noi” (2 Cor. 5, 17).
[...] Multe lucruri preafrumoase a săvârşit deodată prin acest prim semn.
Căci s-au sfinţit nunţile cele cinstite şi s-a desfiinţat blestemul femeilor. Fiindcă
nu vor mai naşte prunci în dureri şi Hristos a binecuvântat însuşi începutul naş-
terii noastre. Iar slava Mântuitorului nostru a strălucit ca o raza a soarelui [...]”13
Ce vrea să spună de fapt Sf. Chiril? Dispar durerile naşterii? Sau, din
punct de vedere moral, îşi pierd actualitatea tulburătoarele cuvinte ale Psal-
mului 50 privitoare la zămislire şi naştere? Nu putem răspunde aici aşa cum
s-ar cuveni la aceste întrebări deosebit de importante.14 Pe scurt, e vorba de
vindecarea stricăciunii firii căzute a cărei imagine elocventă este nunta însăşi
prin întreita ei osândă: întinăciunea poftei trupeşti, durerile copleşitoare ale
naşterii şi condamnarea la moarte a progeniturii. Durerile naşterii apar ele
însele ca imagine a stricăciunii nunţii, imagine a stricăciunii noastre, întrucât
Sf. Chiril le are în vedere nu doar ca dureri fizice care însoţesc naşterea, ci mai
degrabă ca dureri ale inutilităţii absolute ale acestor dureri, atâta vreme cât la
originea lor stă o patimă morală, iar la capătul lor aşteaptă patima ontologică,
adică moartea. Dar întrucât Domnul nostru ne eliberează de moarte şi ne dă
harul sfinţeniei, naşterea şi nunta sunt ele însele eliberate de străvechea osân-
dă, aşa cum afirmă Sf. Chiril:
„Căci Domnul tuturor era Dumnezeu în forma noastră,15 ca să dezlege
blestemul cel asupra primei femei; fiindcă s-a zis ei „Întru dureri vei naşte fii”.
Căci (femeile) au purtat boldul întristării, ca unele care năşteau spre moarte.
Însă după ce o femeie l-a născut după trup pe Emanuel, care este Viaţă, s-a
dezlegat puterea blestemului şi s-a stins odată cu moartea şi naşterea întru du-
reri a mamelor de pe pământ.” (Comentariu la Luca, în catene, PG 72, 489)
13
Sf. Chiril al Alexandriei, Scrieri. Partea a 4-a: Comentariul la Evanghelia Sfântu-
lui Ioan, trad. şi note Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, PSB 41, EIBMBOR, Bucureşti, 2000,
p. 156-157, 159. În textul volumului tocmai citat, omiterea prezenţei Maicii Domnului
– ceea ce creează o repetiţie inutilă – pare a fi o greşeală de dactilografie.
14
Sf. Chiril, alături de Sf. Ioan Gură de Aur, este unul dintre cei mai importanţi
Părinţi la care se poate apela pentru a discuta în duh ortodox problemele atât de delicate
ale moralei conjugale. Din nefericire, opera sa – masivă, e adevărat – este puţin tradusă
şi aproape deloc citită.
15
Întrupat, cu alte cuvinte.

178
 Iar în altă parte: „Aşadar unirea (trupească) este osândită dacă nu-l are
ca lege pe Cel ce încununează şi ca început cu adevărat al lucrului dorinţa
naşterii de prunci. Prin urmare, cel puţin referitor la apetiturile singure şi la
mişcarea carnală, zămislirea noastră e întru fărădelegi şi mamele concep întru
păcate. Dacă naşterea are iubirea de carne a trupurilor ca rădăcină, bolnavă e
şi ea şi cele născute din ea. [...] Mulţumesc însă lui Dumnezeu prin Iisus Hris-
tos Domnul nostru, prin Care şi legea păcatului a fost îmblânzită, şi momeala
mişcărilor trupeşti [...] prin încuviinţări, şi nu o mai cuprinde cu voia.”16
(Comentariu la Psalmi, în catene, PG 69, 1090-1091)
Aşadar, putem înţelege acum mai cu adevărat de ce şi cum e nunta
mare taină, şi anume taină a făpturii celei noi „în Hristos şi în Biserică”, cu
un nou început, sfânt, şi un nou sfârşit, viaţa veşnică. E adevărat, însă, există
uneori o dorinţă de a nu înţelege despre căsătorie lucruri atât de sublime,
poate din teama de-a nu deveni prin aceasta la fel de inaccesibilă precum
fecioria consacrată. În acest caz, binecuvântarea nunţii din Cana rămâne nu
mai mult – desigur, nici mai puţin - decât semnul îngăduinţei divine faţă de
prea-omeneasca noastră bucurie pentru plăcerile nevinovate ale acestei vieţi
şi aşa trecătoare. Pentru menţinerea ei la acest sens mai degrabă profan, con-
stată unii că nuntaşii mai întâi s-au îmbătat şi apoi i-a binecuvântat Domnul
şi le-a dat vinul cel bun. Într-adevăr, celor ce se îmbată şi cu apă de ploaie la
ce le-ar mai folosi vinul Domnului?! Fiindcă nu putem să nu constatăm în
general lipsa de vin a elogiilor de azi la adresa căsătoriei. Adesea o ebrietatea
apatică, resemnată („beau ca să uit de ruşinea că beau!”17) este preferată unei
sobrietăţi pline de fervoare pentru netrecătoarea beţie a iubirii curate. Hristos
dă nunţii să bea din vinul cel nou al Împărăţiei18 ca să ne câştige dorinţa şi
s-o atragă spre dragostea Sa, ca prin unirea aceasta să zămislească o altă viaţă,
de sus, neîntinată, eliberată de păcat şi de moarte (cf. 1Ioan 3,9). În această
prefacere căsătoria nu este doar beneficiara unui alt înţeles, mai curat, al rostul
ei pe acest pământ. Ea este în primul rând, ca instituţie a dăinuirii istorice,
un laborator al acestei prefaceri, loc unde se frământă, se plămădeşte, se îm-
părtăşeşte şi se consumă pâinea cea de toate zilele a iniţierii în taina credinţei.
Fermentul ei este, evident, fecioria, şi mai precis fecioria minţii, a cunoaşterii.
Iar mintea, contemplaţia, sau fecioria, împreună cu virtutea, activitatea sau
16
Din păcate, textul original este corupt în câteva locuri. Îi mulţumesc Părintelui
diac. Ioan Ică Jr. pentru amabilitatea de a mă ajuta să lămuresc pasajul.
17
Cum ar suspina beţivul din „Micul Prinţ” de Antoine de Saint-Exupery.
18
Nietzsche era de altă părere: „Creştinismul i-a dat lui Eros, zeul iubirii, să bea
otravă; e adevărat, n-a murit din asta, dar a degenerat în viciu”.

179
căsătoria fac omul deplin, omul cel nou, care se înnoieşte după chipul Celui
ce l-a zidit. Este ceea ce ne învaţă, cu minunata lui înţelepciune duhovniceas-
că, Sf. Maxim Mărturisitorul:
„Iar mirele e, în chip vădit, mintea omenească, care îşi ia drept mireasă,
spre împreună vieţuire, virtutea. Cuvântul, fiind chemat, vine bucuros, cin-
stind însoţirea lor, şi întăreşte învoiala nunţii lor duhovniceşti şi încălzeşte
duhovniceşte, prin vinul Său, dorinţa lor după multă rodire de prunci. [...]
Fie ca o asemenea nuntă să încheiem şi noi totdeauna şi fie ca Iisus şi Maica
Sa să vină la ea ca să readune conştiinţa noastră care curge afară din pricina
păcatului şi să o prefacă în îndumnezeire.” (Răspunsuri către Talasie, 40)19.

Filocalia III, trad. Pr. Dumitru Staniloae, Ed. Arhidiecezană, Sibiu, 1948, p.
19

140-141.

180
 IV
Ortodoxie şi natalitate

În trecut ca şi astăzi, natalitatea reprezintă un factor determinant în efor-

tul de afirmare al fiecărui neam, mai ales atunci când fiinţarea sa istorică este
primejduită de puteri ostile. Să luăm un exemplu.
În 1911, un observator credibil, anume cotidianul de limbă germană
Kronstaedter Zeitung din Braşov, făcea, pe fondul guvernării contelui Tisza,
ale cărei măsuri anti-româneşti au fost dintre cele mai severe, următoarele
consideraţii: „Femeia română asigură poporului ei poziţia sigură în Ungaria vi-
itoare, grijind de înmulţirea lui…A vedea în jurul ei o droaie de copii e bucuria
ei cea mai mare. […] Mulţimea de copii e izvorul fiecărui progres naţional”1 şi
arăta mai departe cum creşterea demografică creează bazele emancipării eco-
nomice şi culturale a românilor ardeleni, zădărnicind planurile maghiare de
marginalizare şi asimilare a lor. Observatorul avea perfectă dreptate. După
numai câţiva ani, principiul autodeterminării naţionale valorifica din plin as-
cendentul demografic românesc permiţând realizarea Marii Uniri.2
N-a trecut nici un secol şi perspectivele demografice ale naţiunii române
sunt mult mai sumbre. Ultima prospecţie realizată de ONU estimează că până
în 2050 România va avea mai puţin cu 4 milioane de locuitori („Naţional”,
12 martie 2003), în principal datorită scăderii natalităţii. Rata totală a ferti-
lităţii actuală, de 1,3 copii născuţi vii la o femeie, este cu mult sub limita de
înlocuire a populaţiei (2,1). La care trebuie adăugat faptul, şi mai important,
al îmbătrânirii populaţiei, dezechilibrul raportului de vârste, dezechilibrul
dintre populaţia activă şi cea pasivă, care vor accentua dramatic dificultăţile
economice şi sociale ale ţării.3 Deja, din totalul populaţiei apte de muncă, po-
1
După editorialul „Femeia română”, Telegraful Român, 18/1911.
2
A se vedea Sorina Paula Bolovan, Familia în satul românesc din Transilvania,
Cluj-Napoca 1999 şi Ioan Bolovan, Transilvania la sfârşitul secolului al XIX-lea şi înce-
putul secolului XX. Realităţi etno-confesionale şi politici demografice, Cluj-Napoca 2000.
3
Pe larg la Cornelia Mureşan, Evoluţia demografică a României. Tendinţe vechi,
schimbări recente, perspective (1870-2030), precum şi la Vasile Gheţău, „Populaţia Româ-

181
pulaţia pasivă este o dată şi jumătate mai mare decât cea activă, cu implicaţiile
pe care le cunoaştem. Deşi principiul naţionalităţii pare a fi tot mai contestat
de ideologia globalizării, forţa demografică va juca încă un rol extrem de im-
portant în Europa lărgită spre care aspirăm şi e cazul să ne întrebăm care va fi
viitorul unei Românii excesiv de îmbătrânite în această comunitate. Vor plăti
vest-europenii, ei înşişi cu probleme asemănătoare, întreţinerea unei naţii care
sucombă din lipsă de contribuabili?
Însă scopul acestei intervenţii nu este de a explora mai departe proble-
mele demografice ale neamului, ci de a prezenta pe scurt motivele pentru
care chestiunea procreaţiei şi natalităţii nu este fără semnificaţii propriu-zis
religioase şi, ca atare, nu este în afara preocupărilor autentice ale Bisericii. Nu
puţini sunt aceia care consideră că acest gen de probleme ar ieşi din sfera misi-
unii şi competenţelor ei, făcându-se vinovată în acest caz de filetism. În acelaşi
timp, după alţii, ea n-ar fi de fapt decât prea superficial angajată în destinul
istoric al românilor, dezminţind astfel pretenţia de a fi „Biserica neamului”.4
Se cuvin mai întâi menţionate două prejudecăţi care viciază înţelegerea
atitudinii Bisericii faţă de aceste probleme:
O prejudecată culturală, intelectualistă, moştenitoare a maniheismu-
lui de altădată, însuşită din păcate chiar de unii teologi mai noi, după care
naşterea e o lucrare a speciei, o servitute înjositoare, iar eliberarea de ea este
sinonimă cu biruinţa creaţiei persoanei împotriva naturii şi „blocajelor” ei.5
Cei care nu o agreează sunt consideraţi retrograzi, cu concepţii tribale, anti-
democratice, naţionaliste. Să-i dăm cuvântul, atunci, unuia dintre cei mai
mari filosofi politici ai vremii noastre, evreica Hannah Arendt: „Miracolul
care salvează lumea, domeniul lucrurilor omeneşti, de la ruina ei normală,
„naturală”, este în cele din urmă faptul natalităţii, în care se înrădăcinează
ontologic facultatea de a acţiona. Cu alte cuvinte, e vorba de naşterea unor
noi oameni, de faptul că o iau de la început, de acţiunea de care sunt capabili
prin dreptul de a se naşte. Numai experierea totală a acestei capacităţi poate
oferi lucrurilor omeneşti credinţa şi speranţa (…). Tocmai această speranţă şi

niei la sfârşit de secol şi de mileniu. Ce perspective?”, Populaţie şi societate, 1-2-3/2001.

4
Vezi, pentru prima acuză, de pildă Olivier Gillet, Religie şi naţionalism. Ideologia
Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, Ed. Compania 2001. Pentru a doua, de
pildă Daniel Barbu, „Etica ortodoxă şi „spiritul” românesc”, în vol. Firea românilor, Ed.
Nemira, Bucureşti 2000.
5
O lămurire teologică de ordin general la diac. asist. Ioan I. Ică jr., „Persoană şi/sau
Ontologie în gândirea ortodoxă contemporană”, în vol. Persoană şi comuniune. Prinos de
cinstire Pr. Prof. Acad. Dumitru Stăniloae, Sibiu 1993.

182
această credinţă în lume şi-au găsit fără îndoială expresia cea mai succintă, cea
mai măreaţă în mica frază a Evangheliilor care îşi anunţă ‚vestea cea bună’: ‚Un
prunc s-a născut nouă’.”�
Trebuie să recunoaştem aşadar un adevăr elementar şi incontestabil: după
Dumnezeu, omul este creatorul şi suportul tuturor celorlalte valori, sociale,
economice, politice, culturale şi civilizaţia umană nu poate dăinui decât mi-
zând pe valoarea pe care o poate aduce în lume fiecare nou-venit.
O altă prejudecată, sau mai degrabă o ignoranţă, o exprimă opinia destul
de răspândită că Biserica Ortodoxă, în general, şi cea Română, în particular,
nu s-ar fi pronunţat oficial cu privire la aceste probleme, pentru că, printre alte
motive, acestea nu ar privi decât conştiinţa soţilor. Ce a avut de spus Biserica
în trecut, prin glasul Părinţilor, se va vedea puţin mai jos. Să constatăm aici că
există cel puţin două exprimări ale unei poziţii oficiale a ierarhiei Bisericii Or-
todoxe Române. Conform catehismului oficial al BOR, Învăţătura de credinţă
creştină ortodoxă, printre păcatele de moarte se află şi „sodomia, adică desfrâul
împotriva firii, precum şi împiedicarea cu bună ştiinţă a zămislirii de prunci şi
lepădarea lor.” (Întrebarea 110: „Care sunt păcatele strigătoare la cer?”, par.
2).� În acelaşi sens se pronunţă şi Cuvântul Pastoral al Sfântului Sinod intitu-
lat „Copii sunt un dar şi o binecuvântare a lui Dumnezeu”, adresat clerului şi
drept-credincioşilor cu ocazia zilei internaţionale a copilului, la 1 iunie 1997:
„Nu numai avortul, dar şi contracepţia, au urmări grave şi dureroase. Violarea
legilor naturii, aşezate de Dumnezeu, prin practici anticoncepţionale presu-
pune şi expunerea la sancţiuni ulterioare. Natura nu se lasă înşelată fără ca
sănătatea femeii, mai ales, să nu resimtă loviturile răzbunătoare ale ei”.6
Această atitudine nu vine de pur şi simplu de la oameni ci de la Dumne-
zeu, „de la Care îşi trage numele toată paternitatea în cer şi pe pământ” (Efes.
3,15), având astfel temeiuri în Revelaţie şi în învăţătura Sfinţilor Părinţi. Vom
rezuma câteva în continuare.
În Taina Botezului, care ne incorporează printr-o a doua naştere în Hris-
tos şi în Biserică, trupul celui ce urmează a se boteza este uns cu untdelemn
sfinţit, mărturisindu-se originea primei naşteri: „Mâinile Tale m-au făcut şi
m-au zidit” (Ps. 118, 73). Aceeaşi mărturisire în primul articol al Simbolu-
lui de credinţă, rostit în adunare euharistică: „Cred întru Unul Dumnezeu,
Tatăl, Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute
şi nevăzute”. Dacă crinii ţarinii şi păsările cerului îşi au existenţa ca lucrare a
lui Dumnezeu, cu cât mai mult noi, oamenii? Nu doar protopărinţii Adam
6
Condition de l’homme moderne, Paris, Ed. Calmann-Levy, 1988, p. 43.

183
şi Eva s-au bucurat de o plăsmuire aparte, ci şi noi, urmaşii lor, nu suntem în
mod simplul rezultatul unui proces natural, biochimic, ci în crearea fiecăruia
este implicat printr-o intervenţie specifică Ziditorul, după cum ne învaţă Sf.
Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei: „Iar dacă ar fi să-i recunoaştem celui
dintâi zidit un privilegiu, ca fiind învrednicit de mana lui Dumnezeu, acesta e
unul numai de cinste iar nu de fire. Căci s-a făcut din pământ ca şi toţi [ceilalţi],
iar mâna care l-a plămădit cândva pe Adam aceeaşi [e cea care] şi acum şi întot-
deauna plămădeşte şi îi constituie pe cei care vin după el.”7 Dacă a doua naştere,
de sus, este o Cincizecime („Primit-aţi voi Duhul Sfânt când aţi crezut?”, FA
19,2), o cincizecime este şi venirea pe lume, devreme ce aceeaşi suflare de viaţă
a Duhului de la creaţie (Gen. 2,7) ne aduce pe toţi oamenii la fiinţă.
De aici nu anularea rolului părinţilor în acest act, ci înălţarea lor ca ico-
nomi ai unei uniri tainice cu Dumnezeu întru o asemănare cu El. În cuvintele
Sf. Chiril al Alexandriei: „Şi precum Dumnezeu e începutul şi obârşia tuturor,
ca Făcător şi Creator, aşa şi fiecare dintre cei ridicaţi la ştiinţa de născători este ca
o rădăcina a naşterii copilului ca născut din sine şi ca un izvor al trecerii lui în
existenta. Aşadar, slujba tatălui şi a mamei spre aducerea la existenţă a tuturor
celor de pe pământ este un chip al Creatorului tuturor.”8
Venirea în existenţă reprezintă după Sfânta noastră Tradiţie o unire cu
Dumnezeu, primă şi întemeietoare pentru cel ce se naşte, secundă şi reve-
latoare pentru născători. Desigur, nu este decât începutul, destinaţia fiind
o unire „mai cu adevărat”, în veşnica Sa Împărăţie. Nu există dorinţă mai
mare a creştinilor ca aceea a venirii întru slavă a Împărăţiei inaugurate prin
întruparea, jertfa şi învierea Domnului: „Vie Împărăţia Ta!”, ne rugăm zilnic,
iar Sfânta Scriptură se încheie cu strigătul Duhului şi Miresei „Vino, Doam-
ne Iisuse!” (Apoc. 22,20) Numai că, atunci când e vorba de Împărăţia lui
Dumnezeu, nimeni nu va putea intra acolo fără să fi fost mai întâi conceput
şi născut aici, în această lume. Aşa cum spune Sf. Simeon Noul Teolog, „în-
trucât Biserica este trup al lui Hristos [...], până când n-au venit la existenţă sau
au bineplăcut toţi, nici trupul lui Hristos nu este întreg, nici lumea de sus nu se
umple – iar aceasta este Biserica lui Dumnezeu – căci mulţi sunt astăzi în lume
necredincioşi, [...] mulţi care trebuie încă să se nască şi bine să placă lui Dum-
nezeu până la trâmbiţa cea de pe urmă. Căci trebuie să se nască şi să fie aduşi la

7
Op. cit., tipărit cu aprobarea Sf. Sinod, EIBMBOR, Bucureşti 1992, p. 363;
prima ediţie în 1952, ultima în 2002; subl. mea.
8
Op. cit., p.6.

184
existenţă toţi cei preştiuţi şi să se umple lumea cea mai presus de lume a Bisericii
celor întâi născuţi...”9
Înaintea sa, Sf. Metodiu din Olimp interpretând instrucţiunile pe care le
dă Dumnezeu israeliţilor cum să ţină Sărbătoarea Corturilor (Lev. 23,39-34)
ca referitoare la învierea de obşte, cu trupurile-corturi restaurate în nestrică-
ciune, consideră veacul de acum drept zilele creaţiei în care „toate se fac prin
voinţa şi prin puterea Sa: pământul îşi dă încă roadele sale, lumina se mai
separă încă de întuneric, se mai creează încă oameni..”. Abia când Dumnezeu
va înceta să mai lucreze se va împlini timpul pentru ziua cea mare a învierii.10
Cu alte cuvinte venirea Împărăţiei este în legătură cu venirea pe lume
a tuturor celor mai înainte rânduiţi, în iubirea Sfintei Treimi, să fie plinirea
Celui care plineşte toate întru toţi (Efes. 1,5,23). Nu vom putea fi deplin
părtaşi înfierii şi moştenirii hărăzite nouă în mod individual, fiecare pentru
sine şi pentru meritele sale, ci numai laolaltă, toţi fraţii, între care Domnul
Hristos este cel dintâi (Evr. 2,11-12). Aceasta nu înseamnă că Biserica este
pur şi simplu pro-natalistă. Nu există o obligaţie de a naşte. A şti mărimea
pleromei umane şi timpul împlinirii ei nu sunt ale noastre, deşi contribuim
la ele. Există însă o vocaţie, o harismă a căsătoriei (1Cor. 7,7) în cadrul căreia
dispoziţia bună şi afectuoasă de a deveni sălaş al unei prezenţe speciale a Du-
hului de viaţă Făcător, prin Care vine la existenţă o altă icoană personală a lui
Dumnezeu, este un rod şi un criteriu al adevăratei iubiri conjugale.
Aşadar, nu raţiuni politice, nu interese de putere motivează atitudinea
Ortodoxiei faţă de natalitate, faţă de destinul neamurilor în general, ci atitu-
dinea euharistică, mulţumirea faţă de darul sfânt şi ireductibil al existenţei şi
elanul către taina inexprimabilă a comuniunii cu Ziditorul în veşnica existen-
ţă fericită.

9
Despre Sinodul de la Niceea, Patrologia Graeca 25, col. 429-431.
10
Închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, în Scrieri. Partea întâia, PSB 38, p. 237.

185