1.

Hristos – Cuvântul lui Dumnezeu

- Cuvântul este viaţă în Sine, nu participare la viaţă (p.1 7).

- Are în mod absolut puterea de a alege să facă ceea ce îi place (p. 17).

- Cuvântul este altă Persoană decât Acela al Cărui cuvânt este. Trebuie neapărat ca, o
dată cu Cuvântul, să subînţelegem şi pe Tatăl Cuvântului, căci Cuvântul nu ar mai fi
Cuvânt dacă nu ar fi Cuvântul Cuiva (p. 18)

- După cum noi spunem că din minte este cuvântul, dar nu spunem nici că el este absolut
acelaşi lucru cu mintea, nici că este cu totul altceva, tot aşa şi Cuvântul lui Dumnezeu,
prin faptul că există în Sine, S-a deosebit de Acela de unde Îşi are ipostasul ; iar prin
aceea că El arată în Sine atributele pe care le posedă Dumnezeu, Cuvântul este, după
natură, acelaşi cu Dumnezeu, care se descoperă prin aceleaşi semne (p. 19).

2. Duhul Sfânt

- Trebuie să credem că Duhul este o putere în fiinţă, care se vede în ea însăşi într-un
ipostas propriu, care nu poate fi despărţită de Dumnezeu în care este, sau de Cuvântul
lui Dumnezeu pe Care Îl însoţeşte ; putere care nu se împrăştie spre a dispărea, ci care, la
fel ca Cuvântul lui Dumnezeu, în ipostasul ei este liberă alegătoare a ceea ce voieşte să
facă, de sine mişcătoare, înfăptuitoare, alegând totdeauna să facă binele (p. 21).

3. Unitate şi treime

- Cum aceeaşi realitate este un număr şi în acelaşi timp scapă numărării ; cum se vede
împărţită şi se înţelege ca o unitate ; cum s-a împărţit prin ipostasuri şi nu s-a împărţit
în esenţa sa ; cum este altă persoană decât Cuvântul şi Duhul Acela ai Căruia sunt şi
Cuvântul şi Duhul ? (p. 22 ).

5. Antropologie

- Dumnezeu- Cuvântul, Înţelepciunea, Puterea – e făcător al firii omeneşti, dar fără a fi

constrâns să zidească pe om, ci, dimpotrivă, din prisosinţa dragostei Sale creându-L pe
acesta (p. 27).
- Dacă pentru aceasta ajunge omul să se nască, anume pentru a fi părtaş al bunurilor
dumnezeieşti, în chip necesar el este alcătuit astfel încât, în chip potrivit, să se poată
bucura de aceste bunuri (p. 28)

- Era nevoie să se amestece în firea omenească o părticică de la Dumnezeu, pentru ca,

datorită asemănării cu Dumnezeu, să ducă dorul Aceluia cu Care se înrudeşte (p. 28).

- Chipul lui Dumnezeu : Omul, fiind făcut să se bucure de bunurile dumnezeieşti,

trebuia să aibă în firea sa ceva înrudit cu Acela de la care vine. Din această pricină, omul
a fost înzestrat şi cu viaţă, şi cu cuvânt, şi cu înţelepciune, şi cu toate bunurile proprii lui
Dumnezeu, pentru ca, prin fiecare dintre aceste bunuri, să ducă dorul Aceluia cu Care
este înrudit (p. 28).

- Răspunde întrebării : De ce acum omul nu se mai bucură de o viaţă fericită,

aşa cum a gândit-o Dumnezeu ? : Faptul că acum viaţa omenească decurge în
împrejurări nepotrivite firii ei nu este o dovadă suficientă că omul nu a trăit niciodată în
alte condiţii. Motivul este faptul că Făcătorul nu l-ar fi putut lipsi pe om de cel mai
frumos şi mai de preţ bun, adică de harul libertăţii. Căci dacă asupra vieţii omeneşti ar fi
stat vreo constrângere, s-ar fi falsificat chipul omului în acea parte, înstrăinându-se de
prototipul după care a fost făcut, din pricina neasemănării acelei părţi a omului cu
prototipul (p. 30).

- Dumnezeu nu este autorul răului : Niciun rău nu a apărut din voinţa divină. Răul se
naşte înlăuntrul omului, la libera lui alegere, luând fiinţă atunci când sufletul se
îndepărtează de bine. Nu se poate închipui o altă pricină a răului decât lipsa de virtute.
Căci după cum întunericul urmează luminii atunci când aceasta dispare şi cum
întunericul piere atunci când lumina reapare, tot aşa, cât timp binele sălăşluieşte în firea
omului, răul nu poate pătrunde (p. 31).

6. Răul nu are subzistenţă

- Răul este potrivnic ideii de virtute, nu în înţelesul că răul există în sine, ci fiind conceput
ca o lipsă a manifestării binelui (p. 35).

- Mişcarea  - caracteristică a firii create : Natura care nu a fost zidită nu cuprinde în

sine mişcarea care se produce prin schimbarea şi alterarea firii sale. Iar tot ceea ce există
prin zidire este supus schimbării, căci zidirea însăşi a fost concepută prin schimbare,
când ceea ce nu exista a fost adus la existenţă printr-o putere dumnezeiască (p. 35). Dacă
aceste făpturi s-ar purta potrivit naturii lor, schimbarea ar fi întotdeauna spre bine, dar
dacă se îndepărtează de drumul drept, potrivnicul binelui le ia în stăpânire (p. 47).
7. Răspuns la întrebarea : De ce Dumnezeu, deşi prevedea nenorocirea ce avea să i se
întâmple omului din lipsa de judecată, a pornit totuşi să-l zidească, deşi era poate mai
bine să nu existe decât să-şi ducă viaţa în nenorociri ? (p. 38)

- Dacă [cei care întreabă aşa ceva] s-ar fi înălţat cu mintea mai presus de cugetarea la
plăceri şi ar fi cercetat fără patimă natura lucrurilor, şi-ar fi dat seama că nu există alt
rău în afară de păcat. Iar orice păcat se caracterizează prin lipsa binelui, fără să existe în
sine şi fără să fie văzut la chip (p. 40).

8. Răpunsuri la constatarea că mult se întristează cel care priveşte la degradarea

trupului omenesc şi socoteşte că destrămarea vieţii noastre prin moarte este un lucru
nedrept (p. 41).

- Viaţa este de dorit pentru cei care nu sunt părtaşi suferinţei, datorită faptului că se
bucură de lucrurile plăcute. Dacă cineva îşi duce viaţa în dureri, se crede că este cu mult
mai bine pentru un astfel de om să nu mai existe decât să trăiască în dureri (p. 41). Omul,
întocmai ca un vas de lut, se destramă în pământ, pentru ca stricăciunea de acum, pe
care el însuşi a luat-o asupra sa să fie îndepărtată şi astfel să fie zidit din nou, prin
înviere, în chipul dintru început (p. 42).

- Mortalitatea : - Putinţa de a muri, care fusese luată cu înţelepciune din natura

cuvântătoare, a aruncat-o după aceea asupra oamenilor Acela Care vindecă răul nostru,
dar nu ca să rămână aşa pentru totdeauna. Într-adevăr, haina este unul dintre lucrurile
din afara noastră, un obiect care are un folos vremelnic pentru trupul nostru, dar care nu
are legătură cu firea noastră. Moartea, proprie firii necuvântătoarelor, a îmbrăcat firea
care fusese creată pentru nemurire, anume partea din afară a acestei naturi, nu pe cea
dinlăuntru, şi a cuprins partea văzută a omului fără să se atingă de însuşi chipul
dumnezeiesc din om. Deci, partea văzută a omului se descompune, fără să dispară. Căci
dispariţia este trecerea la nefiinţă, iar descompunerea este desfacerea unui lucru în
elementele din care a fost alcătuit. Iar aceste elemente nu pier, chiar dacă scapă
perceperii simţurilor noastre (p. 42-43).

- Sufletul nu se destramă, nefiind compus (p. 44).

- De ce e moartea dureroasă ? Întocmai ca tăierea pielii, este dureroasă. Căci ceea ce a

crescut în firea noastră – împotriva ei – se alipeşte de aceasta şi se produce o contopire
de neînţeles între ceea ce străin de noi şi firea noastră, astfel încât simţurile noastre
suferă când se separă de ceea ce a crescut în noi împotriva firii (p. 45)

- Dumnezeu nu prevede doar căderea, ci şi revenirea omului ! (p. 46).

15. Logica Întrupării : Care este cauza pentru care Dumnezeu S-a coborât la o astfel de
umilinţă? (p. 61).

- Dacă însuşirea caracteristică a naturii divine este iubirea de oameni, ai explicaţia pe

care o căutai şi cunoşti astfel cauza prezenţei lui Dumnezeu printre oameni. Firea
noastră neputincioasă avea nevoie de un lecuitor. Avea nevoie de un îndreptător omul
care căzuse. Avea nevoie de un dătător de viaţă cel care se îndepărtase de viaţă. Avea
nevoie de un aducător la viaţă cel care alunecase de la făptuirea binelui. Avea nevoie de
prezenţa luminii cel învăluit în întuneric. Îşi căuta răscumpărătorul cel captiv, un
tovarăş de luptă cel în lanţuri, eliberatorul, cel ţinut de jugul sclaviei. Sunt oare acestea
lucruri mici şi nevrednice, ca Dumnezeu să nu Se ruşineze a Se coborî spre cercetarea firii
omeneşti, când omenirea se găsea într-o stare atât de jalnică şi nenorocită ? (p. 62)

17. De ce nu Îl mântuieşte pe om doar prin voinţă ?

- La o astfel de obiecţie este potrivit să spunem celor cu dreaptă judecată că nu bolnavii

prescriu doctorilor regulile propriei lor îngrijiri şi nici nu se sfădesc cu cei care caută să le
facă bine în privinţa felului îngrijirii, întrebând de ce medicul a pus mâna pe partea
suferindă şi de ce s-a gândit aşa ca să îndepărteze răul, când trebuia altfel. Din contră,
bolnavii, gândindu-se la scopul binefacerii, primesc binele care li se face cu recunoştinţă.
(p. 68)

23. Inteligenţa răscumpărării şi a Întrupării

- După ce noi înşine ne vânduserăm de bunăvoie celui rău, trebuia ca Cel care avea să ne
aducă iarăşi la libertate prin bunătatea Lui să nu aleagă un chip tiranic, ci un chip drept
de răscumpărare. Şi acest chip drept de răscumpărare a fost că a dat celui care pusese
stăpânire pe om orice preţ de răscumpărare a vrut, în schimbul aceluia pe care îl
stăpânea. Ei bine, ce preţ de răscumpărare era firesc să ceară cel care ţinea pe om sub
stăpânirea sa ? [...]. Ce altceva ar fi primit în locul celui pe care îl stăpânea, dacă nu ceva
mai însemnat şi ai preţios ? (p. 81)

- Această putere văzând-o vrăjmaşul la El, şi-a dat seama că schimbul este mult mai de
preţ decât omul pe care-l avea în stăpânire. De aceea Îl alege pe El să fie preţ de
răscumpărare al celor ţinuţi în închisoarea morţii. Dar îi era cu neputinţă să privească la
chipul curat al lui Dumnezeu, fără să vadă în El şi o parte trupească pe care cel rău o
supusese prin păcat. Din această pricină dumnezeierea a luat trup, anume pentru ca cel
rău, văzând parte asemănătoare a omului, să nu se sperie de apropierea de puterea de
sus şi pentru ca – cugetând la puterea care strălucea prin minuni – să creadă că Cel Care
S-a arătat e mai degrabă de dorit decât de temut (p. 83).

24. Întruparea e un semn al puterii lui Dumnezeu

- Faptul ca natura atotputernică să se coboare la umilinţa naturii omeneşti este o dovadă

mai mare a puterii divine decât măreţia şi supranaturalul minunilor. (p. 84)
- Coborârea Lui la umilinţă este un prisos al puterii Lui, care nu e în niciun fel
împiedicată să facă lucruri care sunt dincolo de natură. (p. 84)

31. De ce Dumnezeu nu mântuieşte cu forţa ?

- Unde ar mai fi libertatea omului ? Căci numai fiinţele fără suflet sau fără de raţiune pot
fi conduse de o voinţă străină (p. 103).

35. Botezul

- De trei ori afundându-ne în apă şi iarăşi ridicându-ne din apă, imităm îngroparea
mântuitoare şi învierea cea de a treia zi (p. 119).

36. Euharistia

- Pe drept cuvânt sunt eu convins că pâinea cea sfinţită de Cuvântul lui Dumnezeu se
preface în trupul lui Dumnezeu-Cuvântul. Căci şi acel trup închipuia pâinea şi s-a sfinţit
prin sălăşluirea în el a Cuvântului care S-a sălăşluit în trup. Căci şi acolo harul
Cuvântului a făcut trupul sfânt (p. 127).

40. De citit integral