PANAYOTIS NELLAS

Hristos, Dreptatea lui

Dumnezeu
şi îndreptarea noastră
— pentru o soteriologie ortodoxă

Traducere
pr. prof. loan Ică sr
(DEISIS
Sibiu 2012
Procesare text: pr. Cătălin Crişan DTP: Paul
Morar

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

NELLAS, PANAYOTIS
Hristos, Dreptatea lui Dumnezeu şi îndreptarea noastră:
pentru o soteriologie ortodoxă / Panayotis Nellas; trad.:
pr. prof, loan Ică sr. — Sibiu: Deisis, 2012 ISBN 978-
973-7859-81-5 I. Ică, loan (trad.)
232.9 © SOTIRIA NELLAS
© DEISIS pentru prezenta versiune românească
 III. însuşirea îndreptării

Cum anume îi îndreptează/face drepţi personal pe fiecare

din credincioşi îndreptarea în Hristos dăruită în mod
universal firii omeneşti? Fiindcă, aşa cum spune Cabasila, este
adevărat că prin opera răscumpărătoare a Domnului „firea
noastră este eliberată de ocări şi încinsă cu cununi de
biruinţă”, dar adaugă îndată: „Din aceste pricini însă încă n-a
biruit, nici n-a luptat, Cu alte cuvinte n-a fost dezlegat din
acele legături, şi fiecare om” (513B).
Răspunzând la această întrebare centrală, teologul nostru
explică apoi că şi „acest lucru”, cu alte cuvinte posibilitatea
însuşirii personale a îndreptării, „l-a făcut tot Mântuitorul
prin cele pe care le-a adăugat” operei Sale răscumpărătoare.
„A adăugat” însă Tainele „în care a dat fiecărui om puterea
[In 1,12] de a omorî păcatul şi a se face părtaşi ai isprăvii
Lui de campion” (513B). Această frază are o importanţă
excepţională, pentru că subliniază coparticiparea activă a
omului la săvârşirea Tainelor. Descoperă dimensiunea
antropologică a Tainelor, o dimensiune fundamentală şi a
întregii economii dumnezeieşti.
Cum am văzut, plămădindu -1 pe om Dumnezeu i-a dat
scopul să se lupte şi să se înalţe prin iubire până în punctul în
care să primească liber şi iubitor unirea sa cu Dumnezeu. Am
văzut de asemenea că, după cădere şi în

141
toată îndelungata perioadă a Vechiului Testament, Dumnezeu
a călăuzit omenirea să poată să ofere Cuvântului „contribuţia”
umană cerută, „natura” umană corespunzătoare şi necesară
Dumnezeului-om. Am studiat, pe de altă parte, pe larg modul
în care Domnul a îndreptat firea omenească în fericitul Său
trup şi prin acesta. Din acestea a devenit evident că în nici un
caz în întreaga istorie a mântuirii Dumnezeu n-a forţat voinţa
omului, nici n-a subestimat coparticiparea sa activă la opera de
mântuire.
Acest principiu de mai sus al conlucrării conduce şi la
oferirea mântuirii de către Dumnezeu omului279. Dar acest din
urmă punct are nevoie de o analiză mai specială.

1. Darurile făcute de Dumnezeu

naturii şi voinţei omului
Distingând în om între fire/natură şi voinţă, Cabasila
admite că viaţa a fost dăruită firii/naturii [physis], în timp ce
viaţa fericită depinde de voinţă [boulesis]280. Acest lucru este
valabil atât pentru viaţa omului de pe pământ, cât şi pentru
viaţa lui din cer. Dacă n-ar avea pe pământ posibilitatea să
aleagă între bine şi rău, n-ar putea fi om. „Căci potrivit lui
Aristotel281 cel mai bun lucru dintre cele din om este omul,
precum cel mai bun lucru dintr-un oraş este oraşul. Iar cel mai
bun lucru din cele din om este autodeterminarea suverană [fo
autexou- sion]” (638C). în mod asemănător nu ar putea exista
om cu adevărat, ca om, în viaţa veşnică, dacă fericirea i-ar fi
impusă ca un dar natural. în acest caz ar fi distruse în om
autodeterminarea suverană, conştiinţa şi dimensiunea
personală şi funcţionarea lor, adică omul însuşi. „Căci
pierderea autodeterminării suverane şi pierderea omului sunt
acelaşi lucru” (638C).
Dacă fericirea nu e impusă omului, în schimb învierea i se
dăruieşte, fiindcă aceasta priveşte firea/natura lui.
„Pentru că viaţa nemuritoare a oferit-o tuturor în chip
asemănător simplul fapt că Hristos a murit şi a înviat. De
aceea învierea este un dar comun făcut tuturor oamenilor, dar
iertarea păcatelor, cununile cereşti şi împărăţia devin numai
ale celor care şi-au adus contribuţia datorată care ordonează
pe inşi încă de aici aşa cum se cuvine faţă de viaţa aceea şi faţă
de Mirele lor” (544D).
Domnul l-a îndreptat pe om „dezlegând” atât firea/na- tura
lui de „stricăciune Iphthora]”, cât şi voinţa lui de „păcat
[hamartiaŢ. Prin urmare, îndreptarea constă „din acestea
două”. Dar firea omenească a fost îndreptată o dată pentru
totdeauna în Hristos; de aceea şi recapitularea şi manifestarea
darurilor naturale ale îndreptării care e învierea comună a
tuturor în vremurile din urmă o primesc toţi oamenii fără
excepţie. Din contră, voinţa fiecăruia din credincioşi se
desăvârşeşte prin comuniunea personală cu voinţa lui Hristos:
iar în cele din urmă îndreptarea se exprimă în această
comuniune a voinţelor (544BCD)282.
Recreată prin întrupare şi prin opera de răscumpărare a
Mântuitorului, firea omenească şi-a regăsit chipul/icoa- na ei
autentic. Dar fiecare om este chemat „să se asemene” tot mai
mult cu Dumnezeu în mod liber şi personal, fie să cadă în
desăvârşita neasemănare cu El; să-şi creeze soarta fericită sau
nefericită, raiul sau iadul. în aceasta stă mântuirea.
înviind firea, Hristos a lăsat voinţei omului privilegiul
alegerii şi al creaţiei fericirii. învierea e legată de naşterea
omului care constituie punctul de plecare şi unica limită a
libertăţii lui. Ca recapitulare a tuturor elementelor naturale ale
îndreptării, învierea finală a tuturor surpă zidul păcatului şi al
morţii, această limită mincinoasă pe care a pus-o libertăţii
noastre diavolul, şi-l înalţă pe om la starea de nemurire prin
har, stare în care fericirea nu mai depinde de un fenomen
natural, moartea, ci de voinţa omului. „învierea este o
reîndrep-

14
3
tare a firii, iar unele ca acestea Dumnezeu le dă gratuit, fiindcă
aşa cum îi plămădeşte pe cei ce nu vor, tot aşa îi replămădeşte
pe cei ce n-au adus de la ei nimic. Dar împărăţia aceea şi
vederea lui Dumnezeu şi faptul de a fi împreună cu Hristos
sunt o desfătare a voinţei” (541C). Şi: „Aşa este darul învierii,
pentru că nu stă în puterea noastră nici să ne naştem, nici
murind să reînviem iarăşi sau nu. Dar cele care depind de
voinţa omenească şi anume alegerea binelui, iertarea păcatelor,
corectitudinea purtării, curăţia sufletului, afecţiunea faţă de
Dumnezeu, au drept premiu al lor fericirea ultimă” (544B).
Tainele sunt „cauze numai ale unei vieţi fericite, nu ale
vieţii, pentru că viaţa nemuritoare a oferit-o în chip
asemănător simplul fapt că Hristos a murit şi a înviat”
(544D)283. „De aceea nu trebuie să ne mirăm dacă toţi vor fi vii
şi nemuritori, dar nu toţi vor fi vii şi fericiţi. Pentru că de
purtarea de grijă simplă a lui Dumnezeu pentru fire se vor
bucura toţi şi în chip asemănător, dar de darurile care
împodobesc voinţa numai aceştia dintre ceilalţi, care sunt bine-
cinstitori în privinţa lui Dumnezeu” (544A).
Pe de altă parte, într-o succesiune naturală, fericirea merge
împreună cu libertatea. Devenim fericiţi atunci când primim
binele pe care-1 dorim, „dar cum le-ar putea fi cu putinţă să se
desfete de acestea celor care nu vor? Fiindcă nu se poate să
vrem fără voie, nici să fim supuşi unei violenţe voind”
(544B)28*. în Tainele înseşi mântuirea nu e oferită cu forţa,
fiindcă Tainele îl înzestrează pe om cu simţurile şi viaţa în
Hristos, „însă nedesfiinţând întâietatea/primatul
autodeterminării noastre suverane” (545D). „Aşa este binele
Botezului, fiindcă el nu sufocă voinţa, nici nu o reţine, ci, fiind
o putere, e de folos celor ce se folosesc de ea, dar pe cei ce nu se
folosesc de ea nimic nu-i împiedică să rămână răi, aşa cum
faptul că au ochiul sănătos nu-i poate ajuta pe cei ce vor să tră-
iască în întuneric” (545D). De aceea, faptul că Dumne-
zeu Care răscumpără firea nu impune, ci îi cheamă pe oameni
la fericire înseamnă că fiecare om trebuie să coparticipe activ
la crearea ei28;>.
întâlnirea aceasta între darul lui Dumnezeu şi conlucrarea
omului, care formează premisa însuşirii de către om a
îndreptării, dă mărturie despre „nespusa iubire de oameni” a
lui Dumnezeu. Deoarece, căutând coparticiparea activă a
omului la opera îndreptării lui, Dumnezeu doreşte ca aceasta
să fie socotită nu un simplu dar al lui Dumnezeu făcut omului,
ci o recompensă, dar mai ales, potrivit lui Cabasila, ca o
datorie. „De nespusa Lui iubire de oameni ţine şi acest lucru,
şi anume că lucrând El însuşi toate cele prin care am fost
dezlegaţi să ne lase şi nouă să aducem ceva la libertatea
noastră, credinţa... şi voinţa de a veni la El, pentru ca plecând
de la acestea totul să fie pus în socoteala noastră şi El să ne
datoreze recunoştinţa pentru binefacerile pe care ni le-a făcut
El însuşi” (540B). „... Şi harul să pară o recompensă, mila
nemăsurată să aibă şi ceva dreptate şi să fie împlinit cuvântul
acela: «Pune-voi milostenia Mea în cumpene» [Ir 9, 24; Sol
11, 20-24]” (380A).
Prin această distincţie fundamentală în om între fi-
re/natură şi voinţă Cabasila corectează decisiv vechea teorie a
„restaurării [apocatastazei]” şi dă răspuns delicatei probleme a
relaţiei între iubirea lui Dumnezeu şi osânda veşnică.
îndepărtarea de Dumnezeu, moartea pământească şi pedeapsa
omului care a urmat le-au creat libertatea umană. Restabilind
nemurirea firii, Dumnezeu i-a dat din nou omului posibilitatea
să-şi creeze prin dreapta folosire a voinţei sale fericirea
veşnică în Hristos sau să cadă în osânda veşnică.
Acceptând restaurarea firii, dar nu şi a voinţei omului,
Cabasila urmează sfântului Maxim Mărturisitorul, care a
corectat, cum se ştie, pe această temă, nu numai pe Origen,
dar şi pe Grigorie al Nyssei 286. Dar el împinge un pas înainte
învăţătura lui Maxim prin determinarea
concretă a operei voinţei, care constă în crearea în om, prin
comuniunea cu Hristos, a simţirilor duhovniceşti noi, prin care
omul va fi într-adevăr viu în veşnicie, „împărăţia aceea”, scrie
el, este „o desfătare a voinţei”, fiindcă prin voinţa sa omul îşi
creează în Sfintele Taine simţurile duhovniceşti, prin care va
putea să se desfete de împărăţie. Cine nu are simţurile acestea
„nu vede frumuseţea aceea şi, cum spune Domnul 287, nu le
poate lua pentru că nu le vede, nici nu le cunoaşte, deoarece a
căzut de aici în viaţa aceea orb şi lipsit de orice simţire şi
putere, prin care e cu putinţă să cunoască pe Mântuitorul, să
vrea şi să poată şi să fie împreună cu El” (54iD)- Şi: „Pe cei
care i-ar prinde neavând puterile şi simţurile de care au nevoie
pentru viaţa aceea, ea nu le va fi cu nimic spre fericire, ci ei vor
locui morţi şi nenorociţi aceea lume fericită şi nemuritoare. Iar
motivul e că atunci lumina răsare şi soarele îşi oferă raza
curată, dar nu mai e cu putinţă să mai fie plămădit un ochi:
bună- mireasma Duhului se revarsă înţelept şi ocupă toate, dar
cine n-are miros nu o va putea prinde. în ziua aceea
«prietenilor le va fi cu putinţă să fie părtaşi ai Tainelor
împreună cu Fiul lui Dumnezeu şi să afle de la El cele pe care
Acela le-a auzit de la Tatăl» [In 15, 15], dar este necesar ca ei să
ajungă să fie prieteni ai Lui şi să aibă urechi [Mt 13, 9]. Fiindcă
acolo nu mai e cu putinţă să se închege o prietenie, să deschidă
o ureche, să se confecţioneze o haină de nuntă şi să fie
pregătite celelalte de care e nevoie pentru acea nuntă [cf. Mt
22,1—14], ci atelierul tuturor acestora este această viaţă [bios],
iar cei care n-au avut acestea înainte de a pleca nu vor avea
nimic comun cu acea viaţă” (493B-496B).
Prin aceste teze (a căror importanţă pentru dreapta
înţelegere a scopului vieţii duhovniceşti, dar şi pentru
constituirea antropologiei ortodoxe în general, este evident
capitală) se luminează îndeajuns problema stării omului în
veşnicie, adică a fericirii veşnice a drepţilor,

146
pe de o parte, şi a morţii şi chinurilor veşnice, adică a
pedepsei păcătoşilor, pe de altă parte.

2. încorporarea prin iubire în „Hristos Campionul” şi

însuşirea în dreptate a roadelor biruinţei Lui

Dar care este contribuţia concretă a omului în opera

îndreptării lui personale?
Mai întâi, coparticiparea lui activă în celebrarea Tai-
nelor, în care Hristos „ni se comunică pe Sine însuşi
prin cele pe care le-a luat de la noi” (593B). Desigur, la
prima vedere Dumnezeu pare să ofere omului în Taine
totul. însă acest lucru nu este absolut adevărat. „Pentru
că, deşi nu ne luptăm, nici nu ne ostenim făcând acestea
[Tainele], lăudăm însă această luptă, admirăm biruinţa, ne
închinăm trofeului şi arătăm faţă de Campion [. Aristea] o
afecţiune tare şi de nespus. Şi acele răni, lovitura 288 şi moartea
Lui ni le însuşim... şi devenim 289 însăşi carnea Celui ce a murit
şi a înviat; de aceea pe drept cuvânt ne desfătăm de cele bune
care ne vin de la moartea şi de la luptele Lui” (516D-517A).
Cabasila vede săvârşirea Tainelor ca o sărbătoare de
biruinţă (517AB). Aici tiranul diavol apare zdrobit, iar Hristos
eliberatorul vine în mijlocul nostru ca un Campion şi
Triumfător. Dacă însă cineva se grăbeşte să ia partea tiranului
zdrobit protestând şi luptând ca să predomine dreptul aceluia
şi ca să fie impusă din nou în oraş legea nedreptăţii „oare nu-1
vom condamna la aceleaşi pedepse ca pe tiranul însuşi?”, se
întreabă Cabasila. Dacă, din contră, altcineva „admiră pe
Campion şi se bucură de biruinţa lui, îi împleteşte cununi,
suscită aplauze, zguduie teatru, cade cu bucurie la picioarele
triumfătorului, îi sărută creştetul şi mâna dreaptă şi... e tare
înnebunit..., acesta nu va fi făcut părtaş la premii cu
învingătorul de nişte judecători înţelepţi?” (517AB)290.
 Dacă avem în vedere mai ales faptul că învingătorul a dat
lupta nu pentru eliberarea şi gloria lui personală, ci pentru
eliberarea fraţilor lui înrobiţi şi că de la bun început privea
drept scop, bucurie şi „premiu” propriu, ca premiile biruinţei
să le ia fraţii Lui, atunci înţelegem că este drept ca în
sărbătoarea învierii, cununile biruinţei să fie împărţite de
triumfător credincioşilor2?1. „Acestea le pot face pentru noi
această Baie, acest Ospăţ şi delectarea castă cu acest Mir.
Căci atunci când suntem iniţi- aţi/botezaţi îl blamăm pe
tiran, îl scuipăm şi-i întoarcem spatele, iar pe Campion îl
lăudăm, îl admirăm, îl venerăm şi-L iubim din tot sufletul
până acolo încât în prisosul afecţiunii noastre ne hrănim cu
El ca şi cu o pâine, ne ungem cu El ca şi cu un mir şi ne
îmbăiem cu El ca şi cu o apă” (517C).
Este evident că, pentru Cabasila, Tainele nu sunt simple
datorii religioase, prescripţii ale unei legi, ci actualizarea într-
un loc şi timp concret a îngropării şi învierii Domnului. în
Taine se re-prezintă (= se face din nou prezentă în mod
adevărat şi real) şi „are loc” (= rămâne în noi) învierea
Mântuitorului2?2. E vorba în esenţă de triumful de biruinţă al
învierii. Dar ca să fie celebrată sărbătoarea biruinţelor este
necesară coparticiparea atât a Eliberatorului, cât şi a celor
care-L primesc pe Eliberatorul, a celor eliberaţi tocmai prin
acest mod. De fapt, ceea ce îi face liberi pe credincioşi este
acceptarea liberă de către ei a libertăţii câştigate de Hristos şi
alăturarea lor în iubire şi dăruire lui Hristos. Astfel, dacă în
Taine Hristos a realizat şi realizează totul, oamenii realizează
şi ei aici totul în relaţie cu ei înşişi.
Mântuitorul „nu ne porunceşte ca unor robi datori, ci... ne
cheamă la comuniunea celor ale Lui... «Eu M-am luptat, zice,
pentru împărăţie şi am împletit din multe osteneli cununa,
voi primiţi-o fără osteneală. Dacă Mă iubiţi nu mai cer de la
voi în locul acestora nimic»” (657D). Pentru că, desigur, nu
există nimic „mai mult” decât

14
8
iubirea [agape] sau, mai exact, în afara iubirii nu există nimic,
întrucât iubirea este virtutea cuprinzătoare a tuturor virtuţilor,
o virtute într-adevăr „supranaturală” (561C).

Prin iubire credincioşii oferă toate ale lor şi pe ei înşişi lui

Hristos şi îşi însuşesc toate care vin de la Acela 2". Iubirea, care
e legătura de comuniune fiinţială a Persoanelor Sfintei Treimi,
este şi legătura activă între Dumnezeu şi om, dar şi între toate
fiinţele create. „Căci ceea ce leagă de fiecare dată este
afecţiunea vrăjită [to philtron]” (712B)2", învaţă Cabasila
urmând tradiţiei patristice295. Iubirea este mai mare decât
înrudirea şi decât însuşi sentimentul autoconservării. Ceea ce
iubim aceea considerăm că este al nostru şi devenim aceea.
„Căci puterea iubirii ştie să facă proprii celor îndrăgostiţi cele
ale persoanelor iubite de aceia” (709A).
Prin urmare, nu este nimic uimitor ca iubind pe Hristos şi
amestecându-ne cu El prin iubire în Taine să devenim ceea ce
este El şi să ne facem proprii triumfurile Lui 296. Unirea
nupţială cu Hristos îl face pe credincios „un trup” cu Hristos,
creează o unitate nouă. Aşa cum mireasa ia numele soţului ei,
tot aşa şi credinciosul ia la Botez numele lui Hristos, devine un
creştin. Iar în continuare are aceeaşi casă cu El, aceeaşi avere,
devine adevăratul moştenitor al lucrurilor bune ale lui Hristos.
După ce a pregătit casa şi îmbrăcămintea miresei, Mirele îi dă
toate „gratis” (541C) şi nu cere „nimic mai mult” (657B) decât
iubire29?. Iubirea e condiţia indispensabilă şi suficientă din
partea omului pentru unirea nupţială298.
„Ospăţul Meu a fost pregătit, taurii, mieii şi dobitoacele
îngrăşate au fost înjunghiate, zice299, şi toate sunt gata. Veniţi
la nuntă. Sărbătorii îi lipseşte numai aceasta: să vină
invitaţii” (540A). Dar invitaţii la nunta Tainelor sunt cei
nuntiţi cu Mirele. în pasajul de mai sus Cabasila inserează
explicarea parabolei celor zece fecioare care fuseseră chemate
la nuntă ca mirese şi aveau ca singură
obligaţie a lor oferirea îndrăgostirii lor veghetoare. Singura
„necesitate” atât pentru comeseni, cât şi pentru fecioare,
constă în sosirea lor la timp, în libertate, credinţă şi iubire, „e
nevoie doar de voinţă şi înflăcărare şi urmează toate” (540A).
Se cer totuşi „voinţa” şi „înflăcărarea”, candela aprinsă şi
haina de nuntă. Iubirea este absolut necesară pentru unirea
nupţială. Căci cum va veni cineva liber la Mire şi se va uni cu
Mirele, când nu-L iubeşte în mod real şi efectiv?
Dar iubirea despre care este vorba aici nu este un simplu
sentiment psihologic. Este vorba de o îndrăgostire [erofos] 3°°
existenţială a celui care, cuprinzând „asemenea focului”
(657A) omul întreg, îl conduce în mod unic şi absolut spre
întâlnirea cu Cel iubit; e vorba de o „îndrăgostire nebunească
[manikou erotos]” şi „adevărată’^01, care arde pe om ca „un
foc al dorinţei”, foc pe care nu-1 poate stinge nici o putere,
„nici din cele ce sunt altfel, nici din cele prezente, nici din cele
viitoare” (657A); e vorba de sentimentul universal al vieţii,
care mişcă toate voinţele, toate gândurile şi toate faptele
omului şi, unificând întreaga viaţă în jurul centrului existen-
ţei, face ca existenţa umană să co-existe302 cu Cel iubit.
Potrivit lui Cabasila, iubirea face în Taine pe om „înrudit”
cu Hriştos (577B), „leagă de Hristos mai riguros decât
legăturile naturale” (6o4A)3°3. „îndrăgostirea suprafirească
[hyperphyes eros]” creează „contactul suprafiresc spre care
îi împinge pe îndrăgostiţi [Hristos]” (500B), necontenita
„coexistenţă” (464B) cu Hristos. „Prin prisosul afecţiunii”
(517C), credincioşii devin în Taine „concorporali...
covieţuitori şi membre” ale lui Iisus (50iC)3°4, „came din
carnea Lui şi oase din oasele Lui3°5... Căci aceasta este nunta
cea mult lăudată în care Preacuratul Mire îşi duce drept
mireasă feciorelnică Biserica” (593D). Tainele „ne fac să
locuim în Hristos, iar pe Hristos să locuiască în noi”
(s84B)3°6. Nu poate să existe o unire mai mare decât cea
realizată în Taine
atunci când prin ele „Hristos este atât de riguros unit cu noi
şi pătrunde toate ale noastre ocupând toate cele dinăuntru şi
cele din jurul nostru” (584C). „Acestea sunt cele prin care,
cum spune Pavel, „vieţuim, ne mişcăm şi suntem în El”
(504A)30?.
într-adevăr, „prin uşile pe care introducând aer şi hrană
ajutăm viaţa trupului, prin ele intră El în sufletele noastre”,
prin Taine (520A). în celebrarea Tainelor Hristos îşi „face
proprii” simţurile noastre, se amestecă şi contopeşte în mod
deplin şi real cu toate funcţiile noastre psihosomatice (520A).
Iar în această amestecare naturală şi sub înrâurirea foarte
eficientă a Trupului Său înviat, înnoieşte, replămădeşte şi
preschimbă toate funcţiile noastre psihosomatice în funcţii
ale propriului Său Trup.
înclinarea naturală a existenţei umane spre Dumnezeu şi
dorinţa foarte puternică a lui Dumnezeu de a asuma omul
întreg în El însuşi întreg întâlnite în contopirea naturală şi în
elanul de dragoste al Tainelor308, îl „preschimbă”30^ pe om, îl
fac în mod real membru al Trupului lui Hristos 310. „Şi
amestecându-Se astfel pe Sine însuşi cu noi prin toate, ne
face trup al Lui însuşi şi devine pentru noi ceea ce este pentru
membre trupul” (520A). „Căci suflet şi trup şi toate puterile
lor devin numaidecât duhovniceşti, pentru că aici un suflet se
amestecă cu un Suflet, un trup cu un Trup şi un sânge cu un
Sânge. Şi ce rezultă de aici? Cele mai bune le covârşesc ca
unele superioare pe cele mai mici, iar cele dumnezeieşti le
domină pe cele omeneşti, aşa cum spune Pavel despre
înviere, «ce este muritor este înghiţit de viaţă» 311. Şi în
continuare: «nu mai sunt viu eu, ci Hristos este viu în
mine»312” (584D).

Prin urmare, modul prin care „tragem în sufletele noastre”

îndreptarea firii omeneşti realizată de Domnul „e acesta:
celebrarea Tainelor, spălarea, ungerea, desfa-
tarea de masa cea sfântă. Căci dacă facem acestea, Hris- tos
vine la noi, locuieşte în noi, se uneşte intim cu noi, se alipeşte
şi sădeşte în noi, înăbuşe în noi păcatul şi pune în noi viaţa şi
isprava Lui şi ne face părtaşi ai biruinţei Lui. O, ce bunătate!
îi încinge cu cununi pe cei spălaţi şi îi proclamă victorioşi pe
cei ospătaţi” (516CD); „arătându-ne conform morţii şi învierii
Lui” (524D). în loc să ne pedepsească ca păcătoşi, suntem
„unşi” în Taine ca biruitori „într-un mod de nespus în însuşi
Cel ce a murit şi a înviat şi ospătându-ne cu El însuşi” (512A).

3. Conlucrarea între Dumnezeu şi om în Taine

Această teologie a Tainelor revelează elementele fun-

damentale ale modului prin care se realizează însuşirea
îndreptării, precum şi justele lor proporţii. Hristos creează
Tainele, oamenii le celebrează („fac”) şi Hristos „vine la noi”
(516C). Hristos a murit şi a înviat real, iar în trupul Lui a
înviat firea omenească. în Taine noi „imităm” moartea lui
Hristos, „în simboluri ca într-un desen”, iar Hristos
„înnoieşte prin realităţi” moartea şi învierea Lui în noi
(501D).
Vrând să-i facă pe oameni „părtaşi la viaţa Lui cea nouă...
[Mântuitorul] a poruncit să-I aducem şi noi ceva în schimbul
acestui mare dar. Ce anume? Imitarea morţii Lui. Şi în ce
mod? Ascunzând trupul nostru în apă ca într-un mormânt”;
şi astfel Mântuitorul „luând” acum pe om „ca într-o icoană şi
desen” părtaş „al morţii şi mormântului Său”, să-l facă în
mod real „vrednic de viaţa Lui nouă” (380AB).
„El a intrat în Sfânta Sfintelor aducându-Se pe Sine însuşi
[jertfă] Tatălui, iar pe cei ce vor şi se fac părtaşi ai îngropării
Sale îi introduce nu murind ca Acela, ci arătând moartea
aceea ca baia [Botezului]” (512A). Şi astfel noi „ieşind din
apă, îl purtăm pe spatele nostru, pe corp, pe ochi, în înseşi
măruntaiele noastre, pe toate
membrele, pe însuşi Mântuitorul, curat de păcat, eliberat de
orice stricăciune, cum a înviat şi S-a arătat ucenicilor şi S-a
înălţat şi cum va veni iarăşi să ceară de la noi această
comoară” (5170)313.
„Noi ne arătăm toată înflăcărarea cu putinţă şi crezând că
apa aceasta poate face cele ale morţii şi îngropării lui
Hristos... venim şi ne afundăm în ea, iar El... îi primeşte pe
cei veniţi la El, cu cele după moarte şi îngropare, oferindu-le
o cunună, dându-le nu o slavă, ci pe însuşi biruitorul
încununat, Care este El însuşi” (517CD).
Noi oferim în Taine lui Dumnezeu „primele ofrande” vieţii
noastre, iar „Dumnezeu în schimbul acestor daruri ne dă
viaţă” (377D-380A). Ceea ce luăm din Dumnezeu are o
„înrudire” cu ceea ce noi îi oferim şi astfel stăpâneşte
dreptatea şi străluceşte iubirea de oameni, adică preţuirea lui
Dumnezeu faţă de om şi faţă de cele care constituie viaţa lui.
Oferim pâine şi vin, adică „pricinile”, elementele primordiale
ale vieţii noastre, iar Dumnezeu desăvârşindu-le „ne dă în
schimbul acestora Pâinea vie şi Paharul vieţii veşnice... ca să
luăm viaţă în schimbul vieţii, cea veşnică în locul celei
vremelnice, iar harul să pară o recompensă şi mila să aibă
ceva de dreptate”. „Aşa cum apostolilor le-a dat în schimbul
unei pescuiri o altă pescuire, pe cea de oameni, şi aşa cum
bogatului care L-a întrebat despre împărăţie i-a făgăduit în
locul bogăţiei pământeşti o bogăţie cerească [Lc 18,22]”
(377D-380A).
Acordând la modul absolut lui Dumnezeu iniţiativa în
Taine, Cabasila subliniază insistent ca din cele de mai sus
devine evidentă şi necesitatea de asemenea absolută a
coparticipării active a omului în acestea. în această
conlucrare el vede adevăratul mod de însuşire a îndreptării.
Nu numai crearea îndreptării, dar şi însuşirea ei, e operă
divino-umană. „Prin urmare, o parte vine de la Dumnezeu,
iar alta de la sârguinţa noastră; una e pur opera Aceluia,
cealaltă emulaţia noastră” (501B).
 îndreptarea omului a realizat-o în esenţă Iisus Dumnezeul-
om. Hristos însuşi lucrează în mod fundamental însuşirea ei
în fiecare om „atrăgând” prin iubirea Lui, „printr-o minunată
necesitate şi o tiranie prietenă a oamenilor” (501A), pe om să
primească în Taine viaţa nouă care îndreptează.
Cabasila analizează pe larg modul prin care Mântuitorul
exercită asupra omului această „tiranie” prietenă a oamenilor
şi minunată. „Căci oferind pământului seminţele vieţii şi
aruncând în el focul şi sabia, n-a plecat îndată, lăsând zidirea,
creşterea, aprinderea şi folosirea de ele pe seama oamenilor,
ci este prezent în mod real El însuşi lucrând în noi şi faptul de
a voi şi acela de a lucra” (497A)3 14. Se uneşte cu noi „din
prietenie faţă de oameni [philantrdpds]” şi mişcă inima
noastră spre iubirea Lui (497B). Coborând din cer, a luat „un
glas şi o faţă înrudite cu noi”, încât „fie că îmbrăţişăm pe cel
de o seminţie cu noi, fie pe cel mai bun, El să fie ambele”; şi
în Taine devine „pentru fiecare ... un alt el însuşi” astfel încât
şi iubindu-ne pe noi înşine să-L iubim pe El (644D-665A),
„El însuşi este Cel prin Care putem umbla şi tot El este Calea,
dar şi locul de popas şi capătul căii. Noi suntem membre,
Acela este Cap. E nevoie să luptăm, Se luptă cu noi, ne
câştigăm bun renume, e arbitru; învingem, e îndată şi
cunună. Astfel din toate părţile ne întoarce spre Sine însuşi şi
nu lasă mintea să fie atentă la nimic din celelalte, nici să
prindă îndrăgostire de nimic din cele ce sunt. Căci dacă ne
pune în mişcare dorinţa spre ceva, El o opreşte din drum şi o
odihneşte... Aceasta este convingerea cu care El a împins spre
casa şi ospăţul Său pe cei pe care i-a chemat când a spus
robului Său: Constrânge-i să intre ca să se umple casa Mea”
(sooD-soiA^s.
Cabasila insistă că în fiecare moment în conlucrare este
limpede echilibrul între factorul divin şi uman şi justele lor
proporţii. Şi în însuşirea de către om a în-
dreptării opera fundamentală o face Hristos: „Ceea ce
aducem de la noi este numai atât: faptul de a primi harul, a
nu prăda comoara, a nu stinge făclia deja aprinsă, cu alte
cuvinte neintroducând nimic contrar vieţii şi care naşte
moartea. Fiindcă orice bine omenesc şi orice virtute poartă
spre aceasta: să nu scoată cineva sabia împotriva lui însuşi816,
să nu fugă de fericire şi să nu-şi scuture de pe cap cununile.
Pentru că substanţa însăşi, viaţa, Hristos însuşi prezent într-
un mod nespus, o sădeşte în sufletele noastre” (soiBCp1?.
Devine astfel evident că îndreptarea nu se câştigă de către
om prin meritele unor fapte bune sau prin devotamentul său
psihologic — prin simpla credinţă — faţă de Dumnezeu.
îndreptarea omenească este în sine stearpă şi nerodnică şi nu
poate să aducă roade de îndreptarea 18. Seamănă, potrivit lui
Cabasila, cu „măslinul sălbatic” (592C). Când însă pe
„măslinul sălbatic” este altoit „măslinul bun”, îl transformă
deplin. Roadele noi provenite din rădăcina măslinului
sălbatic sunt roade ale măslinului bun. „în acelaşi mod şi
dreptatea omenească nu duce la nimic prin ea însăşi, dar
celor uniţi cu Hristos... le poate face îndată lucrurile bune
cele mai mari... care sunt rod al dreptăţii lui Hristos.” De
aceea, dreptatea noastră întărită prin dreptatea lui Hristos
devine o „dreptate hristoformă”, care constituie tocmai
îndreptarea noastră (529C).
Aceasta ne conduce la cea de-a doua învăţătură fun-
damentală a lui Cabasila, potrivit căreia îndreptarea nu e
oferită de Dumnezeu omului fără condiţii. Ca să existe rodul
dreptăţii se cere rădăcina dreptăţii omeneşti şi îmbrăcarea ei
de dreptatea lui Hristos. „Dar pentru că înaintea harurilor
dumnezeieşti trebuie nu numai să ne curăţim, ci să ne arătăm
pe cât ne stă în putinţă virtuţile corespunzătoare acestora,
fiindcă altfel nu e cu putinţă să dobândim pe Procuratorul
unora ca acestea — căci Dumnezeu dă rugăciune nu celor ce
dorm, ci celui ce se
roagă, îl unge pe cel ce luptă şi dă darul cuminţeniei celui
cuminte în cele în care îi stau cu putinţă” (633A)319.
Prin urmare, „se cuvine să ne exersăm ascetic pe noi înşine
în pacea care e cu putinţă oamenilor, după care să cerem de la
Dumnezeu pacea Lui, cum stau lucrurile la fiecare virtute.
Fiindcă este o cuminţenie realizată prin exerciţiu şi este o
cuminţenie dată sufletului de Dumnezeu; şi o iubire şi o
rugăciune şi o înţelepciune, şi la toate celelalte în acelaşi mod”
(393D).
Caracteristică e în acest punct severitatea cu care Cabasila
judecă subestimarea de către „unii latini” a importanţei
rugăciunii preotului, şi anume a epiclezei, în anaforaua
euharistică (428C-437B). Răstălmăcind o frază a sfântului
loan Hrisostom, latinii în cauză susţineau despre cuvintele
Domnului „Acesta este Trupul Meu” că sunt suficiente pentru
săvârşirea Tainei, ca unele care conţin o putere creatoare în
chip asemănător cu porunca lui Dumnezeu de la început
„Creşteţi şi vă înmulţiţi”320. Şi îi învinuiau pe cei care
considerau necesară rugăciunea preotului că „acuză” de
slăbiciune cuvântul Domnului. Tâlcuindu-1 în chip ortodox pe
sfântul Hrisostom, Cabasila spune că aşa cum după cuvântul
„Creşteţi şi vă înmulţiţi” e nevoie şi de căsătorie şi celelalte
„griji” omeneşti, şi „fără de care neamul omenesc nu poate
dăinui şi înainta”, tot aşa şi în cazul de care e vorba „credem că
acela care lucrează Taina e însuşi cuvântul Domnului, dar prin
preot, prin intervenţia şi rugăciunea lui. Fiindcă el nu lucrează
pur şi simplu prin toate, nici oricum, ci se cer multe lucruri,
fără de care nu-şi va putea face cele ale lui” 321. Acestei teme
Cabasila îi consacră multe pagini în Explicare la
dumnezeiasca Liturghie322 şi îşi rezumă învăţătura
accentuând că această subestimare a factorului uman în Taină
nu duce la „nimic altceva decât la eliminarea creştinismului”
(433A)323. Orice fel de rupere a relaţiei de conlucrare între
Dum-
nezeu şi om în Taine, şi în general în opera de mântuire,
constituie o suprimare a ortodoxiei evanghelice.
De aceea Tainele nu se pot celebra fără conlucrarea
[synergeia] omenească. Dar şi celebrate, ele nu lucrează în
mod necondiţionat asupra credincioşilor. Ele nu constituie
niciodată acte magice324. Din contră, constituie spaţiul
întâlnirii libere şi al unirii de iubire între Dumnezeu şi om, al
cărei rod îl constituie tocmai îndreptarea. Tainele reprezintă o
faptă atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru om, constituie
faptele credinţei noastre.
Cine nu lucrează nu poate nici să mănânce după dreptate,
potrivit lui Pavel. în chip asemănător cu aceasta, cine nu
coparticipă lucrând la celebrarea dumnezeieştii Euharistii, nu
poate să coparticipe cu adevărat la aceasta, învaţă Cabasila.
Mulţi pot să asiste la celebrarea dumnezeieştii Euharistii, ba
chiar şi să se împărtăşească de Preacuratele Taine, însă „nu
toţi cei cărora le dă preotul se şi împărtăşesc cu adevărat, ci
numai cei cărora le dă Hristos, căci preotul dă simplu tuturor
celor ce se apropie, dar Hristos doar celor vrednici să fie
părtaşi” (461AB). „Chiar dacă Dumnezeu ne dă în dar toate
cele sfinte... El cere însă neapărat sfinţire celor ce nu au o
astfel de dispoziţie: astfel botează, astfel miruie, astfel
primeşte la ospăţ şi dă părtăşia înfricoşătoarei Mese”
(369A)323. Pocăinţa şi mărturisirea constituie o condiţie sau,
mai exact, parte a adevăratei comuniuni euharistice 326.
Cabasila cunoaşte bine dificultăţile vieţii duhovniceşti, puterea
păcatului şi uşurinţa atacării omului de către acesta. De aceea
şi vede viaţa duhovnicească şi participarea la Taine într-o
perspectivă eroică. Hristos este ,Antrenor şi luptător împreună
cu noi” (60 8A). îl întăreşte pe credincios în această luptă de zi
cu zi, iar prin Mărturisire şi dumnezeiasca Euharistie îl
primeşte în căinţă şi îl leagă din nou cu El32?.
De aceea pe credincioşii îndreptaţi în Hristos „îi constituie,
pe de o parte, faptul de a fi fost plămădiţi în acea frumoasă
plămădire de mâna aceea, iar, pe de altă parte, îi constituie şi
faptul de a ajunge aici prin virtute plecând de la ei înşişi”
 (612A). Aceste două puteri, pute rea Plămăditorului şi puterea
iubirii omeneşti libere şi efective, care este virtutea, când se
găsesc împreună, creează în Taine îndreptarea şi constituie
etosul nou al omului îndreptată28.
Dacă nu există contribuţia credinciosului, Taina, deşi
deplină şi efectivă în sine, rămâne nelucrătoare pentru
credinciosul concret, şi, în ciuda coparticipării lui aparente la
Taine, îndreptarea nu se realizează. „în două feluri se spune că
lucrează harul în cinstitele Daruri: într-un mod prin care
Acestea sunt sfinţite, iar în altul prin care harul ne sfinţeşte
prin Acestea. Primul mod de lucrare al harului în Daruri nu -1
poate împiedica nici unul din relele omeneşti... Dar al doilea
[mod] are nevo- ie/cere şi sârguinţa noastră. De aceea este şi
împiedicat de indolenţa noastră. Fiindcă harul ne sfinţeşte
prin aceste Daruri dacă ne are apţi/destoinici spre sfinţire, dar
dacă el cade peste cei nepregătiţi, nu ne aduce nici un folos şi
pune în noi o uriaşă vătămare” (444D-445A)3 29. Trupul lui
Hristos, pe care-L primim în dumnezeiasca Euharistie, este la
unii care se împărtăşesc „lucrător”, iar la alţii nu, exact aşa
cum „în unele cetăţi” Trupul „atotputernic” al Binefăcătorului
din Nazaret „n-a putut face semne din pricina necredinţei”
locuitorilor lor
(445C)33O. ’

4. Iubirea — conţinut al vieţii celei noi,

al credinţei şi faptelor credincioşilor
Iubirea care-1 conduce pe om la nunta Tainelor îl împinge
în continuare şi să realizeze în viaţa lui însuşi etosul divino-
uman constituit în Taine, să vieţuiască în chip vrednic de
Mirele său. „Aşa cum naşterea aceasta este una dumnezeiască
şi suprafirească, tot aşa şi viaţa,
regimul, filozofia şi toate acestea sunt noi şi duhovniceşti”
(616A). Aceasta din urmă constituie dimensiunea esenţială a
îndreptării, căci dacă îndreptarea firii omeneşti în Hristos e
un dat stabil, îndreptarea personală a fiecărui credincios
constituie un proces dinamic, un mod de viaţă [tropos
zoes]. Astfel „posedarea” darurilor Tainelor nu e de ajuns
pentru îndreptare, e necesar ca ele să fie şi „folosite”
(6566)331. Darul Tainelor devine „lucrător/eficient” prin
rodirea lui, iar „dacă suntem indolenţi”, faptul că l-am primit
„nu vom avea nimic” (576D). „Fiindcă nu e de ajuns a iubi
numai şi a primi acest afect (naşterea din nou în Taine), ci el
trebuie şi păstrat, iar peste foc trebuie adăugate lemne ca să
ţină” (721A)332. Iubirea nu se epuizează într-o simplă
dispoziţie psihologică, ea se întregeşte în fapte. Prin urmare,
toată viaţa noastră constituie arena luptei pentru îndreptarea
noastră333.
„De aceea trebuie să li se îngăduie oamenilor un loc al
faptelor şi un timp al luptelor pentru cei ce au primit deja de
la Taine faptul de a fi bărbaţi desăvârşiţi şi care pot lucra
lucrul cuvenit firii” (605B). Dacă noi nu avem „un timp al
luptelor şi ostenelilor”, care va mai fi vrednicia noastră? în
cazul acesta „nu văd când ne-am putea fi de folos nouă
înşine”, se întreabă Cabasila (605A). Dar, după noaptea
întunecată în care căderea a scufundat creaţia, Domnul a
dăruit din nou omului un timp al faptelor şi al luptelor.
Soarele Dreptăţii răsare „pretutindeni prin Taine şi revarsă
razele bunătăţii şi iubirii Lui. A apărut „ziua pe care a făcut-o
Domnul” şi credincioşii sunt chemaţi la „a nu dormi, ci a trece
la fapte” (605B).
Faptele la care sunt chemaţi credincioşii în Biserică sunt
tocmai faptele credinţei care au drept conţinut iubirea.
Iubirea constituie fiinţa îndreptării omului, fiindcă formează
conţinutul real al vieţii, credinţei şi faptelor lui. Vom studia
în continuare aceste puncte succesiv.
 Iubirea constituie, mai întâi, conţinutul vieţii credin-
cioşilor, fiindcă ea formează conţinutul Tainelor care îi fac vii.
Potrivit lui Cabasila iubirea formează „definiţia Botezului”:
prin ea devine cu putinţă „imitarea mărturiei lui Hristos de
pe vremea lui Pilat şi stăruinţa în ea până la cruce şi moarte”
(557C). Când cade cineva din iubire, care realizează
comuniunea, cade din viaţă şi îndreptare, aşa cum mlădiţa
lipsită de seva vieţii cade din „viţa adevărată” ca una
„moartă” (64iD)334. Când ajunge la capătul ei ultim şi duce
pe om la moartea pentru Hristos, ea poate să suplinească
însăşi Taina Botezului şi să desăvârşească ea singură
îndreptarea omului. în cazul acesta martiriul devine tainăsss.
Drept cea mai înaltă expresie a iubirii faţă de Hristos şi a
comuniunii cu El, martiriul manifestă în modul cel mai bun
conţinutul noii vieţi îndreptate în Hristos. Martirul e condus
la moarte nu pentru îndrăzneala sau eroismul său, ci pentru
iubirea lui faţă de Hristos. „Ale unor îndrăgostiţi au fost
chinurile şi luptele acelea, şi ale lui Hristos săgeţile şi
farmecele” (552B). Mirele însuşi i-a rănit, El a lăsat în ochii
lor o rază a frumuseţii Lui” (553A)33 6. De aceea „în chip
asemănător, femei, copile, bărbaţi şi copii de orice profesie şi
orice fel de viaţă... soldatul şi flautistul... toţi au ajuns la
hotarul ultim al virtuţii, au cinstit şi au iubit binele mai
presus de verosimilul firii” (549CD). Pentru ca să arate foarte
limpede că iubirea formează conţinutul vieţii adevărate şi de
aici vine puterea reală a martirilor, Cabasila vorbeşte pe larg
despre mimii Porfirie, Ghelasie şi Ardalion, care parodiindu-
L pe Hristos au fost fermecaţi îndată de El şi atât L-au iubit
încât au fost schimbaţi în martiri. „Şi pe cât se vedea, fiecare
din ei a venit cu duşmănie şi cu ostilitate combativă, dar Cel
combătut i-a deschis lui ochiul sufletului [lui Ghelasie] şi i-a
arătat mândra Lui înfăţişare, îndată [Ghelasie] şi-a ieşit din
sine [în extaz] în faţa frumuseţii Lui şi a arătat o viaţă exact
contrară,
în loc de duşman înverşunat, a ajuns îndrăgostit. Căci acea
îndrăgostire [eros] dragoste a fost o ieşire din sine”
(556BC)337. iar Ardalion, „pentru că a zis [parodiind] că-L
iubeşte pe Hristos, îndată L-a iubit inspirând din gură în
inimă îndrăgostirea de El asemenea unui foc” (556D).
Pe de altă parte, fiind conţinutul vieţii duhovniceşti
adevărate, iubirea este şi conţinutul vieţii veşnice şi al
fericirii. De aceea, când are cineva iubirea, în cazul extrem,
poate să treacă cu vederea însăşi veselia viitoare în rai. „Căci
fiecare din duhurile fericiţilor, explică Caba- sila, este unul şi
acelaşi cu sine însuşi, dar cu Mântuitorul este într-un contact
mai intim decât cu sine însuşi, pentru că este mai prieten cu
Acela decât cu sine însuşi.” De aceea iubindu-L pe Hristos
mai mult decât pe sine însuşi şi cunoscând că slava lui
Hristos aparţine şi lui însuşi mai mult decât aparţine lui
însuşi slava lui personală, Pavel se roagă „să fie anatema de
Hristos, pentru mântuirea iudeilor, ca să devină pentru Acela
un spor de slavă” (50oA)338, De aici se descoperă fiinţa vieţii
duhovniceşti şi a îndreptării. „Iar dacă viaţa este puterea care
pune în mişcare cele vii, ce este atunci aceea care pune în
mişcare pe oamenii cu adevărat vii, al căror Dumnezeu este
Dumnezeu Care nu este un Dumnezeu al morţii, ci al viilor
[Mt 22, 32]? N-ai putea găsi nimic altceva decât iubirea
însăşi [agapen auten], care nu numai că-i duce şi poartă,
dar îi şi scoate uşor din ei înşişi... astfel încât e mai
stăpânitoare decât viaţa. Fiindcă-i convinge să dispreţuiască
viaţa, nu numai pe cea curgătoare, ci şi pe cea stabilă. Aşadar,
ce lucru mai drept decât iubirea s-ar putea numi viaţă [fz
oun dikaioteron tes agapes kaloito zde]?” (725CD).
Expresie şi actualizare a „iubirii adevărate” (720D) o
constituie atât credinţa [pistis], cât şi faptele [ergă]. Unit
iubitor cu Hristos în Taine, credinciosul rămâne unit cu El
prin iubire, care de atunci încolo umple toate funcţiile sale
psihosomatice noi, cu alte cuvinte simţurile
sale duhovniceşti „prin care e cu putinţă şi a-L cunoaşte pe
Mântuitorul şi a-L iubi, şi a voi şi a putea fi împreună cu El”
(541D). Unirea iubitoare deplină cu Hristos este tocmai
„puterea legii celei noi: aşa se naşte un creştin, în acest mod
ajunge el la această minunată iubire de înţelepciune
[philosophical], dobândind faptele cele mai bune şi având
credinţă neclintită, necrezând prin constrângerea
necesară a unei persuasiuni, nici condu- cându-şi
purtarea prin legi, ci primind atât una, cât şi alta prin
puterea lui Dumnezeu” (557D).

Unindu-i pe cei drepţi cu Dumnezeu şi făcăndu-li-le

cunoscut pe Dumnezeu, iubirea [agape] formează con-
ţinutul credinţei lor. Prin puterea lui de cunoaştere plină
de iubire „iniţiatul” [botezatul] îl recunoaşte pe Hristos ca
Subzistenţa/Ipostasa tuturor lucrurilor bune nădăjduite.
Primeşte „simţirea bunătăţilor dumnezeieşti”, „gustă cele
mari” şi nădăjduieşte „lucruri şi mai mari”, iar „plecând de la
cele deja prezente” dobândeşte credinţă fermă „în cele ce nu se
văd încă” (721A). Această „gustare” a credinţei se dezvoltă în
rugăciune339.
Punându-şi, pe de altă parte, toată viaţa, grija şi nădejdea
în Hristos, se odihneşte iubitor în Sânul Lui, se încredinţează
întru totul lui Dumnezeu, se „întăreşte” în El34° şi-L face
cunoscut. „Această experienţă o pune Baia [Botezului] în
sufletele celor botezaţi şi face cunoscut creaturii pe Creatorul,
minţii pe Adevărul, dorinţei pe singurul Dorit”
(s6oBC)341.,Având ca pe un alt sanctuar memoria” (696A),
credinciosul se consacră prin credinţă lui Dumnezeu.
Pe de altă parte, mintea celui iniţiat fiind amestecată în
Taine cu Mintea lui Hristos, se transformă în „minte a lui
Hristos”342; iuminată încontinuu de sfeşnicul aprins al iubirii,
îşi redescoperă integritatea şi gândeşte drept 343, cunoaşte prin
experienţă „cât de mare este demnitatea ei” (648C) şi „iubirea
de oameni a lui Dumnezeu” (652A).
 Credinţa este această dimensiune cunoscătoare a vieţii în
Hristos. Ea nu constituie o acceptare intelectuală a unui
adevăr obiectiv, nici adeziunea psihologică la o fiinţă supremă
sau o dependenţă de ea, ci o dimensiune şi o funcţie a iubirii,
care uneşte pe omul întreg cu Dumnezeu întreg. Cultivând
prin urmare credinţa, credinciosul dezvoltă în sine însuşi
iubirea care, fiind viaţa lui Dumnezeu, îl face drept. Viaţa
veşnică constă în a cunoaşte prin credinţă „pe Singurul
Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-a trimis”
(s68A)344. Teologul nostru mistic identifică cunoaşterea lui
Dumnezeu cu iubirea Lui şi „rămânerea în iubire” cu
„rămânerea în Dumnezeu” (721A). Cunoaşterea şi iubirea se
întrepătrund reciproc. Fiind comuniune^ cunoaşterea presu-
pune, dar şi naşte iubirea. „Cunoaşterea este cauză a iubirii,
aceea o naşte pe aceasta şi nu se poate îndrăgosti de nimic din
cele frumoase cel care n-a învăţat câtă frumuseţe are”
(5526)346. Pe cât credinciosul cunoaşte, pe atât iubeşte, şi pe
cât iubeşte, pe atât cunoaşte. Ghelasie „L-a iubit” pe Hristos şi
„în acest mod L-a cunoscut” (55 6 B). Mărimea credinţei dă
mărturie despre mărimea cunoaşterii şi despre intensitatea
iubirii. Fiind în acelaşi timp cunoaştere şi iubire, credinţa e o
cunoaştere îndrăgostită, „dor [pothos]” şi „rană [trauma]”.
„Mărimea rănii face însă cunoscut proiectilul”, iar intensitatea
dorului îl „arată pe Cel ce a rănit sufletul” sălăşluind în sufletul
credinciosului (553AB). „Cine rămâne în iubire, zice347,
rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în El” (721A).

Dar cineva rămâne în Dumnezeu şi îl iubeşte atunci când ţine

poruncile Lui. Unirea iubitoare în Taine desăvârşeşte însă până la
hristificare şi o altă funcţie a omului, voinţa. De aceea iubirea
formează conţinutul şi al faptelor credinciosului 348.
Cine e părtaş/are comuniune cu Hristos prin Trupul şi Sângele
Lui şi are mintea Aceluia e chemat să fie păr-
taş/să aibă comuniune cu El şi prin voinţă, „pentru că este
neapărat necesar ca să fim părtaşi/să avem comuniunea
voinţei Celui al cărui Sânge suntem părtaşi/îl avem în
comun” (6410)349. Ca să rămânem în Dumnezeu, trebuie „să
avem iubirea împlântată în voinţă”, ca să „umblăm prin
poruncile Lui şi să păzim legile Celui iubit de noi” (721A) 350.
Fiindcă „a iubi” cu adevărat pe Hristos constă în „a voi cele ce
plac Legiuitorului... şi a nu voi nimic afară de Acela” (721B).
„Faptul de a păzi poruncile... acest lucru îl sălăşluieşte pe
Dumnezeu în noi. Căci cine Mă iubeşte pe Mine, zice351, va
păzi poruncile Mele şi Tatăl Meu îl va iubi şi vom veni la el şi
Ne vom face la el sălaş. Dar păstrarea legilor ţine toată de
voinţă” (689A). De aceea, „în voinţa sufletelor stă şi
bunătatea şi răutatea omului, şi sănătatea adevărată şi boala
în general, viaţa sau moartea; viaţa fericită este dacă aceasta
e bună şi e întoarsă numai spre Dumnezeu” (688B)352.
Pe de altă parte, Cabasila explică şi modul prin care
funcţionând şi punând în mişcare voinţa omului, iubirea îl
face drept/îndreaptă pe om: „Fiindcă adunând voinţa de
pretutindeni şi depărtând-o de toate celelalte... ea uneşte
numai cu Hristos. Or toate ale noastre, şi pornirea trupului,
şi mişcarea raţiunii, orice acţiune şi orice lucru omenesc,
urmează voinţei şi se duc unde le poartă ea. în general voinţa
duce şi poartă tot ce ţine de noi şi dacă e ţinută undeva, toate
sunt legate de acel loc, iar cine o stăpâneşte are omul în
întregimea lui. Aşadar, pentru aceia a căror voinţă a fost
cucerită în chip culminant de Hristos... pentru aceştia
întreagă existenţa şi viaţa este de la El” (721BC).
întrucât însă iubirea uneşte voinţa omului cu voinţa lui
Hristos, devine evident că acela care iubeşte ţine poruncile
nu în chip exterior, ci ca pe unele care constituie legea
interioară a existenţei lui353. Legea lui Dumnezeu nu e ceva
care se găseşte în afara omului; din contră, ea exprimă
structura adevărată, adevărul şi dreptatea lui354.
Poruncile Dumnezeului iubitor de oameni nu vor putea fi
altceva decâţ manifestarea căilor reale ale vieţii omului, ale
sănătăţii firii omeneşti, pe care Dumnezeu în calitate de
Creator o cunoaşte mai bine decât oricine altul. Aşa cum
existenţa omului o exprimă în mod fundamental „chipul [lui
Dumnezeu]”, tot aşa etosul său îl exprimă iubirea. Iar legea
lui Dumnezeu exprimă şi asigură dreapta funcţionare a iubirii
în om. Legea Duhului „care singură a pus în oameni
adevărata îndrăgostire de Dumnezeu [erota tou TheouŢ, „e o
lege a prieteniei cu blândeţe şi se exercită în vederea
recunoştinţei... Toată legea Lui este plină de îndrăgostire
[erotos]” (657AD). Astfel, ţinând poruncile, lucrând faptele
bune ale credinţei, credinciosul actualizează şi dezvoltă
iubirea, se uneşte prin ea cu Dumnezeu, vieţuieşte în El şi
astfel e făcut drept/e îndreptat. „Iar opera acestei iubiri este
viaţa fericită” (721B).

De aceea îndreptarea noastră nu o constituie nici credinţa

simplu psihologică, nici faptele meritorii moarte, ci iubirea.
îmbibând şi punând în mişcare funcţia cunoscătoare a
omului, aceasta se manifestă şi e activă ca credinţă, iar
umplând voinţa lui se manifestă ca ţinere liberă şi iubitoare
a poruncilor. „Căci întrucât omul constă din două realităţi,
din minte şi voinţă, e necesar ca acela care vrea să fie fericit în
întregime să vină şi să se unească cu Dumnezeu potrivit
ambelor acestora, contemplând în chip curat cu mintea şi
iubind în chip desăvârşit cu voinţa” (724A). „Iar dacă omul
este cu adevărat voinţa şi capacitatea de a raţiona..., atunci
acestea pot purta atât virtutea, cât şi răutatea omului; şi
potrivit aceloraşi poate să fie şi nefericit şi să-i meargă bine,
şi să fie bolnav şi să fie sănătos, şi să trăiască strâmtorat şi să
trăiască în desfătări” (692B). Am fost îndreptaţi „pentru că
ne-am supus raţiunea şi voinţa noastră Celui ce S-a pogorât
pe pământ, a fost răstignit şi a înviat:
raţiunea, pentru că L-am cunoscut Dumnezeu adevărat şi
Stăpân a toată creaţia, iar voinţa, pentru că L-am iubit şi am
purtat cu bucurie pe grumaji stăpânirea şi jugul Lui”
(456B)355.

Consecinţele antropologice ale poziţiilor lui Cabasila au o

importanţă excepţională, dar explicitarea lor depăşeşte
limitele temei noastre. De aceea, în loc de concluzie, ne
limităm să subliniem aici importanţa pe care o au aceste
poziţii pentru soluţionarea faimoasei probleme a relaţiei
dintre credinţă şi fapte bune pentru îndreptare, care a chinuit
de veacuri şi continuă să chinuie până astăzi creştinismul
apusean.
în învăţătura lui Cabasila, credinţa şi faptele bune nu
numai că nu se opun între ele, dar nici măcar nu sunt
autonome în opera de îndreptare. Credinţa este rodul co-
muniunii minţii omului cu mintea lui Hristos, iar faptele
bune sunt rodul comuniunii voinţei omului cu voinţa lui
Hristos. Comuniunea cu Trupul şi Sângele lui Hristos
(Tainele), comuniunea minţii (credinţa) şi comuniunea
voinţei (faptele) constituie cele trei funcţii de bază ale iubirii,
prin care se creează unirea cu Dumnezeu. Aceste funcţii se
dezvoltă în şi prin conlucrare/sinergie.
De aceea, pentru soluţionarea problemei însuşirii
îndreptării nu este suficientă accentuarea unilaterală a
credinţei sau a faptelor, sau doar relaţia dialectică între ele.
Se cere situarea problemei pe acel teren, unde aceasta poate
fi soluţionată, pe de o parte, pe terenul iubirii deiforme şi
îndumnezeitoare, iar, pe de altă parte, pe acela al
conlucrării/sinergiei. Situarea problemei pe acest teren este,
credem, marea contribuţie a teologului nostru mistic la
problema acută în secolul XIV a însuşirii îndreptării şi ea a
fost participarea sa nemijlocită şi în iubire, dar hotărâtoare,
la dezbaterile secolului XIV, cum am arătat în introducere.
Această învăţătură a lui Cabasila n-a obţinut până în prezent
atenţia cuvenită în Apus.
Avem însă convingerea că, dacă va fî studiată suficient, poate
constitui punctul de plecare al ieşirii teologiei apusene despre
îndreptare din impasul polarizării între „credinţă” şi „fapte”.
Potrivit lui Cabasila, unindu-1 pe om cu sine însuşi, iubirea
îl uneşte şi cu Dumnezeu, îl face fiu şi membru al Trupului lui
Hristos, îl mântuieşte şi face drept/în- dreptează. Iubirea
constituie fiinţa Tainelor, fiinţa credinţei şi a faptelor, fiinţa
îndreptării. „Căci viaţa sufletului este unirea cu
Dumnezeu, iar ceea ce uneşte este iubirea [he men gar
zoe tes psyches estin he pros Theon hendsis , to de henoun
he agape eşti]” (640C).