Suferința: cale de apropiere de Dumnezeu

Studiu de caz
„Viața omului – zbucium între pământ și cer”

Nu există om care în viaţa aceasta trecătoare să aibă parte, de la naştere şi până la

moarte, doar de bucurii, după cum nu există nici semeni de-ai noştri care, de când au venit în
lumea aceasta trecătoare şi până la plecarea din ea, mai devreme sau mai târziu, să nu fi gustat
din cupa aceasta amară a suferinţelor.
Experiența vieții duhovnicești creștine demonstrează faptul că drumul spre desăvârșire
trece, inevitabil, prin proba încercărilor, a ispitelor și a necazurilor, a supărărilor și a pătimirilor
„fără de voie”, cum le numesc Sfinții Părinți. Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune în
Evanghelia Sa cum că: „În lume, necazuri veți avea, dar îndrăzniți, eu am biruit lumea”. 1
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, pomenit de Biserică pe data de 12 iulie, atrage atenția asupra
faptului că acela care vrea să meargă în Raiul cel dulce al desfătării trebuie să aibe în mână
„pașaportul” încercărilor.
Dacă vom cerceta paginile Sfintei Scripturi vom observa faptul că prin neascultarea
lui Adam, păcatul și suferința au intrat în lume și îl chinuie pe om. Spre exemplu citim în
psalmul 31, versetul 4: „Că ziua și noaptea s-a îngreunat peste mine mâna Ta și am căzut în
suferință când ghimpele Tău mă împungea” apoi în psalmul 87, regele David spune că: „Ochii
mei au slăbit de suferință”2. Proorocul Ieremia, socotit ca fiind „proorocul lacrimilor” exclamă
parcă cu un suspin adânc „Pentru ce am ieșit eu din pântece ca să văd suferință și durere și ca
zilele mele să se sfârșească în rușine?”3.
În Noul Testament, prin venirea Mântuitorului Hristos, „la plinirea vremii”
(Galateni 4, 4) suferința, boala și moartea au fost scoase definitiv din viața omului lucru ilustrat
prin nenumăratele minuni pe care le săvârșea precum și prin cuvintele: „Duhul Domnului este
peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți cu

1
Ioan 16, 33.
2
Psalmul 87, 9.
3
Ieremia 20, 18.
inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea și celor orbi vederea; să slobozesc pe cei
apăsați…”4.
Cu toate acestea în lumea actuală observăm tot mai multă boală, sufletească și
trupească, suferință și chin interior iar omul suferind, în vulnerabilitatea/în neputința sa se
întreabă mereu: „De ce mi se întâmplă toate aceste lucruri chiar mie?”, „De ce acum?”, „De ce
chiar în felul acesta sau în gravitatea aceasta?” Suferinţa este văzută în lumini diferite şi rezultate
la fel de diferite de la persoană la persoană. Timpul suferinţei poate fi convertit de cel suferind
într-un timp al sensibilizării, al apropierii de Dumnezeu, al evaluării propriei libertăţi, al
introspecţiei, al meditaţiei şi al consimţirii în a-L primi în suflet pe Dumnezeu Cel iubitor. De
aceea și Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe romani: „Bucurați-vă în nădejde; în suferință fiți
răbdători; la rugăciune stăruiți” (Romani 12, 12).
Suferinţa înseamnă pe lângă faptul că ne-am îndepărtat de Dumnezeu și faptul că
suntem atraşi mai aproape de El şi ne este îngăduit ca să trecem printr-o experienţă ce va înlătura
ultimele bariere sau obstacole dintre noi şi El. Prin amara experienţă a „ghimpelui din carne” a
învăţat Sfântul Apostol Pavel cea mai importantă dintre toate lecţiile spirituale - că slava lui
Dumnezeu îi era suficientă, că puterea lui Dumnezeu se desăvârşeşte în slăbiciunea umană (II
Cor. 12, 7-10). Suferinţa este un instrument  prin care Dumnezeu ne poate curăţi de satisfacţia de
sine şi de autoamăgire şi ne poate ajuta să facem faţă slăbiciunii noastre prin puterea Lui, ca să
putem mărturisi împreună cu Sfântul Apostol Pavel că „toate le pot în Hristos Cel care mă
întăreşte” (Filipeni 4, 13).5
Pentru creştini, Dumnezeu lucrează prin suferinţă la fel de mult ca şi prin bucurie.
Cuvioşii Părinţi, atinşi de nenumărate boli, mulţumeau lui Dumnezeu şi le considerau pe acestea
ca fiind „iubirile lui Dumnezeu”.
În acest sens, viața Cuviosului Părinte Porfirie este pilduitoare: „Mulţumesc lui
Dumnezeu că mi-a dat multe boli6. Atunci când eram de şaisprezece ani, Îl rugam pe Dumnezeu
să-mi dea o boală grea, un cancer, ca să mă doară pentru iubirea Lui şi să-L slăvesc în durere.
Multă vreme m-am rugat aşa. Dar Bătrânul meu mi-a spus că asta este egoism şi astfel Îl
constrâng pe Dumnezeu. Dumnezeu ştie ce-o să facă. Aşa că n-am mai stăruit. Vedeţi însă că
4
Luca 4, 18.
5
https://ziarullumina.ro/opinii/repere-si-idei/rolul-suferintei-in-viata-noastra-68091.html
6
Traducătorul cărţii menţiona că părintele a suferit de următoarele boli: infarct miocardic, insuficienţă renală
cronică, ulcer cu nişă - cu repetate gastroragii, cataractă, herpes zosterial pe faţă, dermatită stafilococică pe mână,
hernie inghinală - cu dese strangulări, guşă endemică cronică, adenom la hipofiză
Dumnezeu n-a uitat cererea mea şi mi-a dat această binefacere după atâţia ani! Acum nu-L rog
pe Dumnezeu să-mi ia ce I-am cerut. Mă bucur că o am, ca să fiu şi eu părtaş la Patimile Lui, din
multa mea iubire. Am certarea lui Dumnezeu. Căci pe cine îl iubeşte, Domnul îl ceartă (Evr. 12,
6). Boala mea este o deosebită bunăvoinţă a lui Dumnezeu, Care mă cheamă să pătrund în taina
iubirii Lui şi prin harul Lui să mă străduiesc să-I răspund. Dar eu nu sunt vrednic. (...) Pentru
aceasta nu mă rog ca să mă facă Dumnezeu bine. Mă rog să mă facă mai bun. Sunt încredinţat că
Dumnezeu ştie că mă rog. Însă mă rog pentru sufletul meu, ca să-mi ierte păcatele. Nu iau
medicamente, nici n-am mers la operaţie, nici la analize. O să-L las pe Dumnezeu să
rânduiască”7.
Problema suferinței implică foarte mult problema răbdării. Răbdarea este o virtute
care apare adesea în învățătura Sfinților Părinți. Suntem îndemnați la nesfârșită
răbdare. „Răbdare, răbdare, răbdare!”, era îndemnul Părinților Paisie Olaru și Cleopa Ilie de
la Sihăstria. Noi suntem caracterizați și marcați astăzi de nerăbdare, una care adesea sfârșește în
revoltă și de multe ori în revoltă față de Dumnezeu. În viziunea creștină, însoțită cu înțelepciunea
şi cu cumpătarea, răbdarea este o virtute excepțională. Răbdarea în încercări presupune asumarea
și acceptarea suferinței, fără revoltă sau întristare, ci cu credință neclintită în Dumnezeu și cu
nădejde puternică în ajutorul Lui. Răbdarea în încercări nu înseamnă însă resemnare sau
pasivitate, nu înseamnă renunțarea la mijloacele de vindecare pe care medicina le propune. Omul
nu trebuie să-și aștepte resemnat sfârșitul, ci, dimpotrivă, cunoscând faptul că boala este o
anomalie, o denaturare a stării sale naturale, trebuie să încerce să-și recapete sănătatea trupească,
pentru ca astfel întreaga sa ființă, și trup, și suflet, să poată lucra pentru mântuire.
Sfântul Grigorie de Nyssa referitor la biruirea suferinței prin răbdare spune: „Cel
mai bun dintre medicamentele pentru necazuri este tăcerea, căci ea ajută ca sufletul aflat întru
ele să biruie. Dacă însă în timpul când sufletul petrece întru necazuri încep vorbele, rana
necazurilor se face de nevindecat; prin amintirea durerilor spinii înțeapă și mai mult” 8. Tot
referitor la acest aspect Sfântul Ioan Gură de Aur mărturisește că: „Cel care aici rabdă
necazurile cu inima deschisă, acela și în această lume și în cea de dincolo va străluci și se va
bucura de slava nemuririi și adevărului”.9 Și nu în ultimul rând, Dreptul Iov, numit în sinaxar și
mult răbdătorul atrage atenția ca nu cumva: „certarea Lui să te împingă la mânie împotriva Lui

7
Ne vorbește părintele Porfirie, Ed. Egumenita, pp. 367-369.
8
Sfinții Părinți despre biruirea necazurilor, Editura de suflet, București, 2016, p. 52.
9
Ibidem, p. 53.
și mulțimea bătăii să nu te scoată din calea cugetului drept”10, apoi scoate în evidență faptul că
„pe cel nenorocit Dumnezeu îl scapă prin nenorocirea lui şi prin suferinţă Dumnezeu îi dă
învăţătură”11.
Un rol important în lumea aceasta suferindă și implicit în viața omului suferind și
descumpănit este Biserica prin sfințiții ei slujitori.

10
Iov 36, 18.
11
Iov 36, 15.