Are fundament biblic cultul sfinților (partea

III)? Se cuvine să mă închin sfinților?

Rămăsesem dator cu încheierea discuției despre cultul sfinților. Am ajuns la
partea a treia, cea mai ușoară, din punctul meu de vedere, dar și la concluzii,
unde – veți vedea – trebuie atenție în formulare.

De ce zic că e cea mai simplă? Pentru că închinarea înaintea marilor

personalități biblice este explicit pomenită în paginile Scripturii. De pildă,
ucenicii profeți ajung la Elisei, după ce înțeleg că acesta a primit duhul lui
Ilie, și „s-au închinat până la pământ înaintea lui” (2 Împărați [4 Regi] 2:15).
La fel și șunamiteanca al cărei fiu fusese înviat de Elisei îi mulțumește
acestuia: „s-a aruncat la picioarele lui și s-a închinat până la pământ” (2
Împărați 4:37). Era, de altfel, modul obișnuit prin care un supus îl saluta pe
superiorul său. Pe rege nu îndrăzneai să-l onorezi bătându-l pe umăr, ci prin
prosternare (1 Samuel [1 Regi] 25:23 și exemplele pot continua). Abesalom
face jocuri populiste atunci când, apropiindu-se cineva să se închine înaintea
lui (protocolul obișnuit), îi întindea mâna, îl apuca și îl săruta (2 Samuel [2
Regi] 15:5). Abesalom era în campanie electorală.

Este adevărat că aceleași expresii – închinare, plecare până la pământ – sunt

folosite și în context religios: închinare înaintea Domnului sau închinare
înaintea altor divinități. Totuși, orice protestant cred că știe să facă deosebirea
dintre închinarea înaintea lui Elisei și închinarea înaintea Domnului.

Cu toate acestea, nu de puține ori, protestanții îi acuză pe ortodocși că

închinarea în fața oricui în afară de Dumnezeu nu este biblică. Textul des
invocat provine din Apocalipsă: „Eu, Ioan, … m-am aruncat la picioarele
îngerului care mi le arăta, ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: Ferește-te să
faci una ca aceasta! Eu sunt împreună-slujitor cu tine și cu frații tăi, prorocii,
și cu cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu”
(22:9).

E adevărat. Dar, aici, pentru lămurire, trebuie invocat un text citat și de

Mântuitorul Hristos: „Să te închini Domnului Dumnezeului tău și numai Lui
să-I slujești” (Matei 4:10; Luca 4:8). Închinarea (proskynesis) poate fi
ambivalentă, îndreptată atât către divinitate, cât și către oameni, dar slujirea
(latreia) I se cuvine doar lui Dumnezeu (autō monō). Prosternarea constituie
un act de respect, după cutuma veche orientală, pe când slujirea/adorarea
înseamnă recunoașterea ca divinitate.
Ortodocșii fac deosebire între prosternare și slujire, exact pe direcția din
citatul vechi-testamentar folosit de Mântuitorul. Ne închinăm sfinților pentru
că îi respectăm. Atât. Dacă unii ortodocși nu au înțeles această distincție, nu
înseamnă că ortodoxia promovează politeismul și idolatria, după cum un
ignorant într-ale fizicii nu compromite prin aceasta legile universului.

Acum mă îndrept spre concluziile la cele trei postări. Așa cum anunțasem în
prima dintre ele, am urmărit problematica pe trei direcții: cei morți nu sunt
inactivi; drepții morți pot mijloci pentru cei vii; închinarea în fața drepților
este cuvenită. Nădăjduiesc că am reușit să probez fiecare dintre cele trei
aspecte cu texte biblice.

Ce deducem însă de aici? Ca ortodox, aș deduce că practica ortodoxă

cunoscută drept cultul sfinților nu este anti-biblică, așa cum susțin unii
protestanți (Facebook-ul a devenit o pepinieră de înfierat ortodocși pe
forumuri biblice de profil).

Există însă și unele nuanțe. Într-o postarea anterioară, care servea drept
prefață pentru articolele de apolegetică, spuneam că unele învățături de bază,
împărtășite chiar și de (neo)protestanți, cum ar fi învățătura despre Trinitate
(Treime), nu sunt fundamentate explicit biblic, ci doar au o bază
argumentativă. Ce înseamnă acest lucru? Dacă rămân DOAR la Biblie (sola
Scriptura, dragă protestanților) pot avea o credință de tip nicean (Tatăl, Fiul
și Duhul sunt deoființă Dumnezeu) sau pot – la fel de bine – avea o credință
ariană (Fiul sau Duhul nu sunt deoființă cu Tatăl). Nimic nu-mi spune mie
EXPLICIT că trebuie să am o credință de tip nicean. Biblia nu are conceptul
de Trinitate, nu-l aplică Tatălui, Fiului și Duhului. În plus, unele cărți din
Noul Testament nu Îl numesc EXPLICIT pe Fiul Dumnezeu, cu atât mai
puțin pe Duhul. EXPLICITAREA credinței a venit după Scriptură, iar
Scriptura nu a fost (și nu poate fi) suficientă pentru detalierea credinței. Așa
se făcea că un expert în Biblie, cum era Eusebiu de Cezareea, să nu fie
convins că „deoființă” e corect.

Ce vreau să spun? Biblia nu obligă pe cineva EXPLICIT pe direcția cultului

sfinților. Nu găsești EXPLICIT porunci sau îndemnuri de tipul „rugați-vă
drepților adormiți”, „când vă adunați la rugăciune, invocați-i pe sfinții
adormiți să mijlocească pentru voi”. Este perfect adevărat. Dacă asemenea
texte s-ar găsi în Scriptură, discuția de față n-ar avea niciun rost, pentru că
frații protestanți ar trebui să asculte de literă.
Există însă un fond al problemei pe care putem discuta. Ne putem pune
întrebarea dacă Biblia permite ca bisericile creștine să îmbrățișeze cultul
sfinților? Aici sunt nuanțele la care mă refeream. Eu zic că da, pentru că așa-
zisul cult al sfinților (numele poate fi disputat) are rădăcini biblice, așa cum
are și doctrina Trinității. A existat un crescendo, simțit deja în iudaism,
plecând de la respectul pentru martirii macabei. Antiohia s-ar părea că a fost
nu numai locul unde creștinii s-au numit creștini, ci unde și-a găsit izvorul
cultul martirilor. Este un subiect care merită cercetat și discutat.

Nu vreau să convertesc pe nimeni la ortodoxie, iar prin postările de față nu

vreau să le transmit fraților protestanți: „Renunțați la erezii, închinați-vă
sfinților!”. Îi rog doar să fie atenți atunci când au impulsul să catalogheze
drept anti-biblic cultul sfinților. Nu de altceva, dar a rămâne biblic poate să
nu fie de fiecare dată în regulă. Poți fi biblic, dar arian.