UNIVERSITATEA “BABEȘ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

MASTER

Slujirea Preoțească în Vechiul Testament

Masterand: Ion Moraru

Cluj-Napoca, 2022
 Introducere

Lucrarea de față vine să prezinte pe scurt portretul slujirii sacerdotale vetero-testamentare,

pornind de la specificul preoției protopărintelui nostru Adam, urmând cu slujirea cultului mozaic
al leviților, oprindu-ne într-un capitol aparte la demnitatea mai-marelui preoților și încheind cu
casta celor chemați de Dumnezeu pentru a profeți voia lui Dumnezeu poporului ales.
În felul acesta, urmărim în lucrarea dată să interpătrundem semnificația și specificul slujirii
preoțești de-a lungul desfășurării istoriei umane înainte de venirea lui Mesia.
Necesitatea realizării acestui studiu pornește din intenția de a face mai multă lumină în
problema comuniunii omului cu Dumnezeu prin intermediul manifestărilor cultice înainte de
instaurarea Legii celei Noi și a preoției în Hristos. Pentru aceasta, am punctat într-o structurare
succintă cele mai importante părți componente ale comuniunii cultice a lui Dumnezeu cu
oamenii.
Am numit cercetarea de față Slujirea Preoțească în Vechiul Testament pentru a cuprinde în
textul ei cronotopul extins al Vechiului Testament începând chiar de la protopărintele nostru
Adam.
Pornind realizarea studiului am întocmit un set de obiective, care să servească drept
orientare pentru a obține un rezultat eficient. Astfel, obiectivele principale sunt: să menționez
etapizat cele mai bine definite tipuri de slujire preoțească în Vechiul Testament; să elucidez
specificul fiecărui tip de slujire; să demonstrez evoluția slujirii preoțești veterotestamentare
pornind de la circumstanțele fiecărei etape din dezvoltarea poporului ales; să argumentez
necesitatea întreținerii relației omului cu Dumnezeu prin intermediul instituției preoțești.
Având aceste obiective în față, am apelat la un șir de scrieri, monografii, studii și materiale
de curs ale teologilor bibleiști și istorici din spațiul universal, dintre care țin să menționez
manuscrisele profesorului arhim. I. Maslov al Academiei de Teologie Ortodoxă din Moscova,
intitulate Prelegeri pentru Teologia Pastorală, lucrare de sinteză și de analiză critică a scrierilor
teologice tematice, cât și opera părintelui Petre Semen.

1. Slujirea patriarhilor

Slujirea preoțească este unică, din toate felurile de slujiri, prin sfințenia înaltă data ei de
Însuși Dumnezeu. Pentru a înțelege mai profund slujirea preoțească în Biserica lui Hristos este
necesar să căutăm originile ei din vechime, să descoperim bazele, evoluția și caracterul ei în
timpurile vechi testamentare.
Încă din grădina Edenului, Biserica era preînchipuită de primii doi oameni care erau în
comunicare neîntreruptă și directă cu Dumnezeu, care vorbea cu ei față către față, deci slujirea
pastorală este începută de Însuși Dumnezeu. Dumnezeu Însuși a pus temei pastorației.
Dumnezeu era în Rai împreună cu omul, Dumnezeu purta grija pastorală față de făptura Sa, Îl
îndrumă pe om, Îl povățuia pe om. Dacă la zidit pe om după chipul Său, Dumnezeu a pus în
sufletul omului și acel chip al pastorației care Îi aparținea Luiși. Când omul a căzut, a pierdut și
comunicarea nemijlocită cu Dumnezeu. În locul comunicării vii și directe cu Creatorul, omul a
apelat la jertfă și molitfe1.

Arhimandrit I. Maslov, Prelegeri despre Teologie Pastorală, Academia Teologică, Moscova,

1

1997, pag. 22.

 Fericitul Augustin, vede aducerea de jertfă drept o cale prin care omul cere de la
Dumnezeu puterea de a îndeplini poruncile, Îi aduce lui Dumnezeu laudă, închinăciune și
mulțumire. Aceste jertfe aveau un caracter de supunere față de Dumnezeu2.
Primii care au adus jertfă lui Dumnezeu au fost Cain și Abel: ”Dar după un timp, Cain a
adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Și a adus și Abel din cele întâi-născute ale
oilor sale…” (Fac. 4, 3-4). Noi știm că Dumnezeu a primit jertfa lui Abel, care era din inimă
curată, iar jertfa lui Cain Dumnezeu nu a primit-o, nu a fost plăcută lui Dumnezeu, deoarece nu
era din inimă curată.
Aducerea de jertfe stătea la baza credinței poporului ales și nu doar, toate popoarele
idolatrice aveau această practică drept una de bază. În toată lumea antică jertfele aduse
reprezentau pentru om o formă de exprimare a simțului vinovăției față de Ființa Supremă. De
aici izvora necesitatea usturătoare a oamenilor de a primi iertare pentru păcatele săvârșite,
nelegiuirile săvârșite, cu scopul de împăcare cu Ființa Supremă căreia i se închinau. Calea unică
de împăcare era aducerea jertfelor.
La început jertfele erau aduse de către fiecare membru al familiei în parte, dar când
neamul omenesc a început să se afunde tot mai mult în păcate, Dumnezeu Și-a întors Duhul său
de la om, deoarece omul a devenit mai mult trupesc decât duhovnicesc. Pentru a menține în om
duhul curăției și frica față de ceea ce este sfânt, Dumnezeu, îi rânduiește din mijlocul oamenilor,
pe cei mai bătrâni după vârstă și vrednici după trăire, să aducă jertfe, aceștia sunt numiți
Patriarhi. Jertfele lor erau bineplăcute lui Dumnezeu. Din punct de vedere religios, pentru
membrii familiilor, pentru cei din neamul lor ei erau slujitorii Dumnezeului Celui Adevărat,
adică preoți. Ei îndeplineau toate ritualurile de slujire lui Dumnezeu pentru confrații lor. Era ca o
biserică privată, a unei familii, unde patriarhii propovăduiau, pentru neamul din care erau aleși,
despre credința în Unul Adevăratul Dumnezeu3.
O altă îndatorare a patriarhilor era de a da nume pruncilor la naștere (Fac.16,15), să
săvârșească circumciziunea (Fac. 17,12; 17,23), să binecuvinteze căsătoriile (Fac. 24,60; 28, 1-3)
și multe alte atribuții de slujire pentru neamul lor.
Prin aceste acte de slujire sfântă, patriarhii, mențineau trează în mintea oamenilor,
amintirea despre cuvântul Lui Dumnezeu lăsat lui Adam cu privire la sămânța femeii,
Mântuitorul lumii, care urma să vină din neamul lor binecuvântat.
Jertfele patriarhilor erau însoțite de rugăciuni înălțate lui Dumnezeu, rugăciuni fierbinți
prin care aceștia cereau de la Dumnezeu îndrumări, ajutor, bunăstarea familiei, moștenitori ai
neamului etc. Se rugau pentru păcatele poporului și pentru ale lor păcate prin care, în măsura
conștiinței lor, L-au mâniat pe Dumnezeu4.
În cartea lui Iov găsim aceste mărturii: ”Și apoi, când isprăveau zilele petrecerii lor, Iov
chema și sfințea pe feciorii săi și se scula dis-de-dimineață și aducea arderi de tot, după numărul
lor, al tuturor, căci Iov zicea: ”Se poate ca feciorii mei să fi păcătuit și să fi cugetat cu păcat
împotriva lui Dumnezeu” Și așa făcea Iov mereu.” (Iov 1,5).
Putem vedea cât de strânsă este legătura dintre rugăciune și jertfă. Săvârșitorii jertefelor,
Întîistătătorii neamului, erau mijlocitori între Dumnezeu și popor. În timpul aducerii jertfelor toți
membrii familiei, a neamului, trebuiau să fie prezenți. Deja în această slujire mijlocitoare era
preînchipuită slujirea preoțească, măcar că nu avea o formă ierarhică, deoarece a fost întemeiată
pe principiul de întâi născut, o regulă firească. Această slujire a patriarhilor a durat până la robia
din Egipt5.

2 Slujirea leviților

2
Gettinger, Apologia Creștină, Sankt-Peterburg, 1872, Обшественая полиза, pag. 341.
3
Gettinger, Apologia Creștină, p. 344 - 345.
4
Maslov, Prelegeri, p. 24.
5
Cătălin Vatamanu, Educația poporului ales, Doxologia, Iași, 2011, p 287.
 Odată cu scurgerea timpului, slujirea patriarhilor, care avea la baza principii firești, se
schimbă cu așa numita slujire ierarhică, activitatea careia era stabilită prin legea dată de
Dumnezeu. Dumnezeu a binevoit ca păstrarea legilor și propovăduirea acestora poporului să se
împlinească de către cei din neamul lui Levi, sau Leviților. Pricina acestei alegeri dumnezeiești
este faptul că doar cei din neamul lui Levi nu s-au închinat vițelului de aur lângă muntele Sinai.
Din acest neam venea Moise și Aaron, marii conducători ai poporului, care urmau cu strictețe
poruncile lui Dumnezeu și aveau o purtare cuviincioasă înaintea semenilor lor. Dumnezeu ia
poruncit lui Moise să-l ungă pe Aaron și pe fii săi spre slujire Lui: ”Să iei la tine pe Aaron,
fratele tău, și pe fiii lui, ca dintre fiii lui Israel să-Mi fie preoți Aaron și fiii lui Aaron: Nadab,
Abdul, Eleazar, și Itamar” (Iesire 28,1).
Astfel de la Aaron începe slujirea vechi-testamentară ierarhică. Acest fel de orânduială a
slujirii după principiul ierarhic preînchipuie preoția ce avea să fie instituită de Însuși Mântuitorul
în Noul Testament.
După ce a fost ales spre slujire Aaron și fiii săi, aceștia au trecut printr-un ritual de
învestire deosebit: curățirea de păcate (Lev. 9, 1-24), îmbrăcarea în haine preoțești, ungerea cu
mir, stropirea cu sânge jertfit, cele 7 zile petrecute la ușa cortului, timp în care aduceau jertfe lui
Dumnezeu. Iar în ziua a 8-a au intrat în dreptul de săvârși slujirea preoțească.
Principiului ierarhic de slujire a fost instituit de Dumnezeu din pricina faptului că poporul
lui Israel nu mai putea comunica cu Dumnezeu în mod personal, aceștia erau prea afundați în
păcate pentru a se bucura de o asemenea cinste. A apărut necesitatea de mijlocitori sfințiți nu
după o rânduială firească ci după voința lui Dumnezeu. După cum este scris în Scriptură, atunci
când Moise primea tablele legii de la Dumnezeu, poporul a văzut muntele fumegând și nori și
tunete, și s-au spăimântat foarte, și l-au rugat pe Moise: ”Vorbește tu cu noi și vom asculta, dar
Dumnezeu să nu grăiască cu noi, ca să nu murim” (Ies. 20,19).
Din aceste cuvinte este evident că poporul s-a simțit nedestoinic de a vorbi cu Dumnezeu
desinestătător, au simțit necesitatea prezenței unui mijlocitor ales de Dumnezeu Însuși, vrednic și
sfințit. Iată de ce principalele îndeletniciri ale preoților Vechiului Testament au fost stabilite de
Însuși Dumnezeu: ”Iar tu și fiii tăi să vă îndepliniți preoția voastră în toate cele ce țin de
jertfelnic și ce se află înăuntru după peredea, și să săvârșiți slujbele darului vostru preoțesc, iar
altul străin, de se va apropia, să fie omorât” (Num. 18,7)6.
Datoriile slujitorilor Vechiului Testament, care erau împărțiți în trei trepte: leviții, preoții și
mai marii preoților, erau diferite. Doar mai-marele preoților putea intra în Sfânta Sfintelor,
preoții își îndeplineau atribuțiile lor în preajma cortului și la jertfelnic, iar leviții slujeau în curtea
cortului sfânt. (Num 18, 2-5).
Îndatoririle slujitorilor la altar erau următoarele :
 Milostivirea Lui Dumnezeu față de păcatele oamenilor, slujirea Lui prin aducerea
în jertfă a dobitoacelor, pe care slujitorul trebuia să le examineze cu
deamănuntul, ca dobitocul adus spre jertfă să întrunească toate cerințele
conform legii (Lev.22,17-24).
 Aprinderea candelelor și menținerea focului nestins în candela de la jertfelnic
(Iesire 30, 1-8).
 Pregătirea pâinilor punerii înainte (Lev.24, 5-8).
 Trâmbițarea în corn pentru chemarea poporului pentru strângerea cortului atunci
când străbăteau Pustiul, la vreme de război, în zile de sărbătoare și veselie (I
Regi 13,3; Ioil 2,1; Zah. 9,14).
 Sunt în putere de a curăți pe cel care s-a atins de un mort și să îi cerceteze pe cei
presupuși bolnavi de lepră și să îi declare curați, dacă nu se adeverește boala
sau necurați, în cazul în care boala se adeverește. (Lev. 12-14)7.
6
Constantin Coman, Biblia în Biserică, Editura Bizantină, 1997, p. 37.
7
Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor pentru învățământul preuniversitar, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, p. 315.
 Toate aceste rânduieli aveau un caracter pedagogic pentru popor. Învățând poporul atâtea
reguli și legi, religioase și civice, slujitorul altarului avea datoria să urmărească ca toate aceste
legi a lui ”Iahve” să fie respectate de popor și să nu se piardă din conștiința poporului ci din
potrivă să fie păstrate cu sfințenie din neam în neam.
Deci putem observa și o altă latură a slujirii preoțești din Vechiul Tesatament, decât cea
religioasă, anume cea pedagogică. Preoții aveau datoria să învețe poporul toate rânduielile și
legile date lor de Dumnezeu, și cele religioase dar și cele cu privire la viața de zi cu zi, ”Ca să
învățați pe fiii lui Israel toate legile pe care le-a poruncit lor Domnul prin Moise” (Lev. 10,11).
În timpurile de după Moisei, pentru întreg poporul era o catastrofă națională atunci când preoții
lipseau din mijlocul lor: ”Multe zile a fost Israel fără Dumnezeul Cel adevărat și fără de preot-
învățător și fără de lege.” (II Para. 15,3).
Este clară această prezență vitală a preoților în viața poporului, doar ei aveau
împuternicirea de ai învăța cum să împlinească voința sfântă a Lui Dumnezeu, aceștia fiind unși
spre slujire după porunca lui Dumnezeu întruchipau prin sine întreaga viață a poporului ales. În
cazul în care preoții nu mai învățau poporul sau dispăreau din rândul lor, poruncile lui
Dumnezeu se ștergeau din conștiința poporului. Iată de ce Moise le poruncește izraeliților mereu
să aibă în față aceste învățături (Ieșire 13, 9-16), să le transmită copiilor, să vorbească unii cu
alții despre ele, în casă, pe cale și când se culcă și când se trezesc, să le scrie pe ușorii caselor și
pe porți (Deut. 6,6-9).
Mai sunt încă două îndeletniciri ale slujitorilor care sunt nedespărțite de primele două,
cea religioasă și pedagogică, și anume cea judecătorească și cea doctoricească.
Fiind mijlocitori între Dumnezeu și popor, tâlcuitori a poruncilor dumnezeiești, preoții
respectiv, trebuiau să fie primii care să condamne nerespectarea învățăturilor și a poruncilor
dumnezeiești. Iată de ce lor le revenea dreptul unic de a face judecată cu privire la încălcarea
sfintelor porunci. Ei aveau să stabilească vinovăția și măsura pedepsei, modul de curățire și
iertare a celui care a păcătuit (Lev 4,13-35; Num 5,13-31).
Dreptul de a săvârși judecată îl aveau și bătrânii poporului, dar în problemele care trezeau
neînțelegeri în popor, judecata le revenea doar preoților. Judecata și deciziile preoților erau
irevocabile, cei care se împotriveau erau pedepsiți cu moartea (Deut. 17, 8-13; II Para. 19, 8-11).
Măcar că dreptul de a face judecată nu era la egal cu puterea dreptului pedagogic al preoților,
totuși judecata pe care o săvârșeau, slujea ca o învățătură pentru popor.
În timpul procesului de judecată se citeau înaintea poporului acele sfinte porunci pe care
inculpatul le-a încălcat, ceea ce deja reprezintă un mod de a învăța poporul. În afară de asta,
judecata îi prescria inculpatului să săvârșească anumite ritualuri religioase pentru a primi iertare,
ceea ce iarăși servea drept o lecție pentru popor. Se poate observa faptul că, în mâinile preoților,
erau concentrate toate pârghiile de conducere a poporului teocratic a lui Israel8.
Doctoria era folosită de către preoți la depistarea tuturor felurilor de boli necurate a pielii
în rândul izraeliților. În special atenția lor era îndreptată către cei bolnavi de lepră. Pe aceștia ei îi
izgoneau din mijlocul poporului până la însănătoșirea totală, pe care doar preoții o puteau
confirma. De asemenea pe lângă grija pe care o purtau față de curăția trupească, aceștia purtau
grijă și de starea nivelului moral al poporului. În vreme de război preoții erau cei care încurajau
poporul lui Israel la luptă cu dușmanul (Deut. 20,2-4).
Așadar, toate îndeletnicirile preoției Vechiului Testament se unesc într-un singur scop
suprem, izbăvirea poporului de necurăția trupească și cea duhovnicească cu scopul de a pregăti
un popor bineplăcut lui Dumnezeu. Toate aceste îndeletniciri ale preotului Vechiului Testament
cereau de la acesta o pregătire fizică, duhovnicească și morală de înaltă calitate.
Odată ajunși în această postură înaltă, mai întîi de toate, candidații trebuiau să
demonstreze apartenența la neamul preoțesc și faptul că sunt născuți legitim, adică cea care i-a
născut nu era femeie desfrânată: ”Fiul femeii desfrânate să nu intre în obștea Domnului” (Deut.
23,2), și acestea trebuiau să fie întărite prin mărturii aduse de toți cei de un neam cu ei. Se cerea

8
Brant Pitre, Misterul cinei de pe urmă, Humanitas, 2018, p. 49.
ca preoții să fie sănătoși fizic din toate punctele de vedere: ”Tot omul cu meteahnă să nu se
apropie: nici orb, nici șchiop, nici ciung, nici cel cu piciorul rupt sau cu mâna ruptă, nici ghebos,
nici cu vreun mădular uscat, nici cel cu albeață pe ochi, nici chelul, nici pipernicitul, nici cel cu
părțile bărbătești vătămate”(Lev. 21, 18-20).
Aceste neajunsuri erau considerate ca o înjosire pentru tagma preoțească. O astfel de
meteahnă în Vechiul Testament era considerată drept consecință a păcatului, dacă nu a celui care
o are, păcat personal, atunci păcat al strămoșilor. Iată de ce preoții care au să-i curățe pe alții de
păcate, trebuie mai întâi să dea dovadă ca în ei înșiși nu sunt sub jugul păcatului. Calitățile
morale ale preotului trebuie să corespundă cu înalta slujire preoțească spre care este chemat.
Pentru a învăța poporul legile dumnezeiești, preotul trebuie să demonstreze că mai întâi el însuși
duce o viață curată și nu încalcă legile lui Dumnezeu. Preotul era un model, un ideal în ochii
poporului9.
Fiind din neamul lui Aaron și fiind crescut printre preoți, candidatul la preoție, din
tinerețe trebuia să se umple de ”știință și pricepere” (Ier.3,15).
În orice împrejurare preotul are datoria să fie cinstit și înțelept. Pe lângă înțelepciune, de
la preot se mai cere și trezvia minții, abținerea de la vin și sicheră: ”Vin și sicheră să nu beți, nici
tu, nici fii tăi, când intrați în cortul adunării sau vă apropiați de jertfelnic, ca să nu muriți.” (Lev.
10,9), pentru ca în orice clipă să poată ”deosebi cele sfinte de cele nesfinte și cele necurate de
cele curate” (Lev. 10,10). Ca și slujitor al poporului înaintea lui Dumnezeu, doar preotul purta:
”hoșenul judecății, la inima sa, spre veșnică pomenire înaintea Domnului” ( Ieșire 28,29).

3 Slujirea mai-marelui preoților

Mai marele preoților era primul în fruntea ierarhiei. Dumnezeu a poruncit ca Aaron și fiii
săi să fie aduși în fața Cortului Sfânt. Așadar, prin Aaron se pune început acestei trepte ierarhice,
mai marele preoților, cea mai înaltă treaptă în ierarhia Vechiului Testament. Acesta era cel mai
aprope de Dumnezeu, ca cel mai înalt mijlocitor între Dumnezeu și oameni. Prin gura lui se
făcea auzită voia celui Preaînalt pentru poporul ales, de aceea doar el putea invoca pe Dumnezeu,
prin mâinile lui se aducea jertfa de mulțumire lui Dumnezeu, prin rugăciunile lui poporul cerea
de la Dumnezeu milă, căuta împăcarea cu El. Ca cel mai apropiat mijlocitor al poporului înaintea
lui Dumnezeu, doar el avea dreptul odată pe an sa intre în Sfânta Sfintelor. Pe umerii lui era pusă
marea responsabilitate de a păstra legile integre, de a da interpretarea corectă scrierilor sfinte, de
a veghea asupra corectitudinii rânduielilor săvârșite de ceilalți preoți, să asigure unitatea
poporului și bunăstarea lui, să vegheze cu strictețe asupra relicviilor sfinte din cortul sfânt10.
Măreția sfințeniei locului său de slujire, cerea de la mai marele preoților o pregătire mai
riguroasă decât de la ceilalți preoți: ”Ca luceafărul de dimineață în mijlocul norului; ca luna plină
în zilele ei…”(Sirah 50, 6-12).
Măreția slujirii cerea și o dedicare mult mai mare. Începutul slujirii mai marelui preoților
coincide cu începutul slujirii preoților și a leviților, diferența constă doar în faptul că mai marele
preoților pe lângă hainele preoțești mai îmbrăca o haină deosebită (Ieș. 28).
Conform Vechiului Testament, poporul evreu și conducătorii lor, foarte des se abăteau de
la închinarea față de Adevăratul Dumnezeu și luau calea idolatriei. În acest aspect se poate
observa lupta continuă a lumii cu întunericul. Prin astfel de abateri, ei au umbrit în inimile lor
acea existență a făgăduinței lui Dumnezeu dată lor, precum că Mântuitorul lumii va veni din
neamul lor.
Superstițiile și imoralitatea poporului, inclusiv a preoților, uneori ajungeau la niveluri
extrem de înalte. În casa slujirii lui Dumnezeu erau înălțate altare de închinare la idoli, se
aduceau jertfe păgânești. Ahaz, regele iudeilor, îi dă poruncă mai marelui preoților, Urie, să

9
Beaucamp Paul, Cincizeci de portrete biblice, București, 2001, p. 74.
10
Maslov, Prelegeri, p. 38.
înlocuiască jertfelnicul din aramă cu unul nou, după modelul jertfelnicelor păgânești după cum a
văzut el în Damasc, iar porunca împăratului se îndeplinește fără ezitare (4Regi 16,10-16).
În timpul Regelui Manase, în Templul lui Dumnezeu, au fost ridicate mai multe jertfelnice
păgânești, a zidit chipul Așerei în casa Domnului, a trecut și pe fiul său prin foc:”Apoi a zidit
jertfelnice chiar și în templul Domnului, de care zisese Domnul: ”În Ierusalim voi pune numele
Meu!”. Și a făcut jertfelnice la toată oștirea cerului în amândouă curțile templului Domnului. A
trecut pe fiul său prin foc, a ghicit, a vrăjit…” (4Regi 21, 4-7).
În timpul altor regi: ”au încuiat ușile pridvorului, au stins candelele și n-au mai tămâiat
tămâie și nici n-au mai adus arderi de tot în locașul sfânt al Domnului lui Israel” (II Par. 29,7);
”Și au zidit locuri înalte la Tofet, în valea fiilor lui Hinom, ca să-și ardă fiii și fiicele cu foc, ceea
ce Eu nu le-am poruncit și ceea ce Mie nu Mi-a trecut prin minte.” (Ierem. 7,31)11.
A fost pierdută legea cea adevărată. Preoții și leviții, după cum zice Însuși Dumnezeu
prin prooroci: ”profețesc minciuni, preoții învață ca și ei, și poporului Meu îi place aceasta.” (Ier.
5, 31); ”Pentru că fiecare din ei, de la mic până la mare, este robit de lăcomie și de la prooroc
până la preot, toți se poartă mincinos” (Ier. 6,13); ”Că profetul și preotul sunt necredincioși; și
până și în casa Mea am găsit răutatea lor, zice Domnul.” (Ier. 23,11); ”se clatină de vin și
rătăcesc drumul din pricina băuturilor tari” (Is. 28,7); ”calcă legea Mea și pângăresc lucrurile
sfinte ale Mele; nu o deosebesc ce este sfânt de ce nu este sfânt și nu fac deosebire între curat și
necurat; de la zilele Mele de odihnă și-au întors ochii, și Eu sunt înjosit de către aceștia” (Iez.
22,26), se închinau la soare și la lună și la toată oștirea cerească (Ierem. 8, 1-2), ”Căpeteniile lor
fac judecată pentru plocoane, preoții dau învățătura legii pentru plată și profeții profețesc pentru
bani…” (Mih. 3,11); ”Ca și tâlharii din locuri ascunse, o ceată de preoți săvârșesc ucideri pe
drumul spre Sichem – ei au făcut lucruri de ocară” (Osea 6,9).
Toată atenția preoților era spre lucrurile materiale, spre fală și cinste deșartă. În
consecință, în rândurile preoților și a leviților se observă lipsa stării duhovnicești, ceea ce îi
lipsește de darul de sus și de comunicarea cu Dumnezeu, condiții necesare pentru ași putea duce
slujirea destoinic. Din pricina lipsei de unitate cu Dumnezeu, ei nu mai aveau influența necesară
asupra poporului, în ochii poporului aveau o autoritate scăzută din cauza vieții desfrânate pe care
o duceau. Toate acestea duceau în declin întregul popor a lui Israel.

4 Slujirea profeților

În asemenea momente de cumpănă pentru poporul evreu era necesar ca cineva să își
asume pe deplin misiunea pastorală adevărată, misiunea de a readuce în conștiința poporului
învățătura despre Dumnezeul cel Adevărat și despre legile Lui. În acest moment de cumpănă își
încep activitatea proorocii. Aceștia nu erau legați de ierarhia preoțească, nu erau legați de un loc
anumit, neavând averi sau bunuri materiale considerabile, erau independenți chiar față de
influența regilor și a conducătorilor lumii acesteia. Iată de ce în epoca regilor, profeții își asumă
misiunea pastorală de înduhovnicire și povățuire a poporului, iar preoții și leviții sunt limitați
doar la săvârșirea practică a slujirii12.
Fiind inspirați de Dumnezeu, proorocii fără frică îi condamnau pe călcătorii de lege. Ei se
împotriveau cu bărbăție obiceiurilor păgâne și superstițiilor, îndreptând privirea oamenilor către
Dumnezeul cel Unul și Adevărat. Pe fiecare călcător de lege ei se sârguiau să îl aducă la calea
cea dreaptă și la pocăință, de la fiecare membru al societății, începând de la rege, ei cereau cu
strictețe îndeplinirea tuturor obligațiunilor impuse de statutul pe care îl dețineau.
Proorocii în predica lor îi îndemnau pe toți să nu pună accent pe faptele văzute, jertfe,
binefaceri etc., ci să caute de starea lor launtrică, starea inimii lor, care trebuia să fie una
prielnică și plăcută lui Dumnezeu. ”Ce îmi folosește mulțimea jertfelor voastre? zice Domnul.

11
Dumitru Abrudan, Emilian Cornițescu, Arheologie Biblică, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 162.
12
Maslov, Prelegeri, p. 42.
M-am săturat de arderile de tot cu berbeci și de grăsimea vițeilor grași și nu mai vreau sânge de
tauri, de miei și de țapi! Nu mai aduceți daruri zadarnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare;
lunile noi, zilele de odihnă și adunările de la sărbători nu le mai pot suferi. Însăși prăznuirea
voastră e nelegiuire! Urăsc lunile noi și sărbătorile voastre sunt pentru Mine o povară. Ajunge!”
(Is. 1,11-14).
Iar prin proorocul Ieremia Dumnezeu așa vorbește: ”La ce îmi este bună tămâia care vine
din Șeba și scorțișoara din țara depărtată? Arderile de tot ale voastre nu le voiesc și jertfele
voastre Îmi sunt neplăcute” (Ier.6,20).
Astfel, în conformitate cu predica proorocilor, toate ritualurile de jertfă, toate tămâierile,
sarbătorile, toate posturile, rugăciunile, erau neplăcute lui Dumnezeu. Dar oare nu toate acestea
faceau din poporul lui Israel un popor ales, popor a lui Dumnezeu, care cu frică de moarte păzea
toate acestea cu sfințenie, evidențiinduse din rândul popoaelor idolatrice care locuiau pamântul.
Legile și îndrumările Domului faceau din Israel un popor ales (Ies. 12, 15-19; Lev. 23, 27-32). Și
dacă toate aceste manifestări de credință a poporului față de Dumnezeu au fost anunțate de
Domnul ”neplăcute”, ”dezgustătoare”, atunci ce îi rămânea de făcut când tocmai lui îi era dată
misiunea de a ”învăța pe fii lui Israel toate legile pe care le-a poruncit lor Dumnezeu prin Moise”
(Lev. 10,11).
În loc de venerarea lui Dumnezeu doar prin acte liturgice, care după cuvintele proorocilor
sa transformat într-o ” rânduială omenească învățată de la oameni” (Isaia 29,13), proorocii
propovăduiau închinarea lăuntrică, din inimă, prin cunoașterea lui Dumnezeu, prin sfințenie și
curăție. Prin aceasta preoților li se oferea o nouă temă de propovăduire, cunoașterea lui
Dumnezeu, curățirea inimii și a sufletului celor care au credință în Dumnezeu. Să caute ca
fiecare om sa nu Îl cinstească pe Dumnezeu doar prin acte externe liturgice dar lăuntric prin viață
curată13.
Proorocul Isaia zice: ”Rupeți lanțurile nedreptății, dezlegați legăturile jugului, dați
drumul celor asupriți și sfărâmați jugul lor. Împarte pâinea ta cu cei flămânzi, adăpostește în casă
pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l…Atunci vei striga și Domnul te va auzi; la strigătul tău El va
zice: ”Iată-Mă!” (Is. 58,6-9).
Astfel, Dumnezeu prin prooroci cheamă preoții la trăirea lăuntrică a vieții. Să se
îngrijească de mântuirea poporului lui Israel și de moralitatea acestuia. Dar preoții nu ascultau
glasul lui Dumnezeu, nu s-au pocăit ei și nici poporul nu l-au îndrumat spre aceasta. Prin
proorocul Iezechil, Dumnezeu îi mustră zicându-le: ”Pe cele slabe nu le-ați întărit; oaia bolnavă
n-ați lecuit-o și pe cea rănită n-ați legat-o; pe cea rătăcită n-ați întors-o și pe cea pierdută n-ați
căutat-o, ci le-ați stăpânit cu asprime și cruzime.” (Iez. 34,4). Adresându-se preoților, proorocul
Ieremia zice: ”Plângeți păstori, și suspinați și tăvăliți-vă în cenușă, stăpâni ai turmei, că s-au
împlinit zilele ca să fiți junghiați și împrăștiați.” (Ier. 25,34).
Proorocii au ascultat de cuvântul lui Dumnezeu și și-au asumat responsabilitatea sfântă,
neânfricați să aducă mustrări călcătorilor de lege, altfel și ei riscau să fie respinși de Dumnezeu:
”Când voi zice păcătosului: ”Păcătosule, vei muri” și tu nu-i vei grăi nimic, ca să vestești pe
păcătos să se abată de la calea lui, atunci păcătosul acela va muri pentru păcatele sale, dar
sângele lui îl voi cere din mina ta” (Iez. 33,8).
Faptul că preoții percepeau plăți de la popor pentru slujirea lor, în mod inevitabil a dus la
descompunerea vieții duhovnicești: ”pentru că este plătit și nu are grijă de oi.” (Ioan 10,13).
Pentru cel plătit contează doar plata pe care are să o primescă pentru munca sa. Cel înămit cu
plată nu își face munca sa cu tragere de inimă, nu are răbdarea cuvenită, dragostea cuvenită,
astfel de preoți -angajați sunt corupți și fac uz de statutul lor.
Preoții Vechiutului Testament trebuiau nu doar să propovăduiască prin cuvânt ci și prin
exemplul propriu. Proorocul Zaharia zice: ”Vai de ciobanul rău, care lasă turma în părăsire!
Sabia să lovească brațul lui și ochiul lui cel drept! Brațul lui să se usuce cu totul, iar ochiul să
rămână orb de tot.” (Zah 11,17), iar proorocul Ieremia zice: ”Vai de părinții care pierd și

13
Petre Semen, Introducere în teologia profeților scriitori, Trinitas, 2008, p. 17.
împrăștie oile turmei Mele, zice Domnul.” (Ier. 23,1), ”Deci din pricina voastră Sionul va fi arat
cu plugul ca o țarină și Ierusalimul va fi prefăcut într-un morman de ruine…” (Zah. 3,12).
Preoții Vechiului Testament au uitat țelul slujirii lor și trăiau după bunăvoința proprie, ei
nu căutau creșterea duhovnicească a poporului lui Israel, lor le era convenabilă decadența
poporului în desfrâu și nelegiuiri. Din pricina acestei căderi, preoții nu mai erau capabili să
îndrume poporul către Adevăratul Dumnezeu: ”Vai de păstorii lui Israel, care s-au păstorit pe ei
înșiși…ați mâncat grăsimea și cu lână v-ați îmbrăcat…” (Iez. 34,2-4). Preoții aveau datoria de a
îndruma poporul pe calea cea dreaptă, a milosteniei, a cunoașterii de Dumnezeu, iată ce zice
Domnul prin proorocul Osea: ”Că milă voiesc iar nu jertfă, și cunoașterea lui Dumnezeu mai
mult decât arderile de tot.” (Osea 6,6). Dar preoții nu doreau să primească cuvântul proorocilor,
având inima afundată în plăceri trupești și păcate. Acestea sunt motivele din pricina cărora
urmașii lui Levi și-au pierdut influența asupra poporului14.
Dacă tulpina este bolnavă, atunci copacul este smuls din rădăcini și fără de lumina
soarelui sămânța nu dă rod. Dacă se încalcă Legea lui Dumnezeu, dacă se pierde unitatea cu
Dumnezeu, se pierde și rostul celorlalte lucrari, totul devine sec.
Înțelegând importanța educativă a poruncilor, proorocii cereau de la preoți înțelețegerea
duhovnicească și păzirea acestora ca și ei să slujească lui Dumnezeu cu frică15.
Proorocii păstoreau turma cu luare aminte, mereu stăteau de veghe asupra faptelor care se
săvârșeau în popor, nimic nu trecea neobservat de ei, proorocul Miheia zice; ”Iar eu, mulțumită
Duhului lui Dumnezeu, sunt plin de putere, de dreptate și de tărie, ca să vădesc fărădelegea lui
Iacov și păcatul lui Israel.” (Mih.3,8).
Proorocul nu are dreptul să se înfricoșeze în a mustra pe păcătos pentru faptele sale,
cuvântul lui trebuie să fie ferm, el nu trebuie să se zgârcească la cuvinte atunci când are să aducă
ocară călcătorului de lege. ”Strigă din toate puterile și nu te opri, dă drumul glasului să sune ca o
trâmbiță, vestește poporului Meu păcatele sale și casei lui Iacov fărădelegile sale.” (Is. 58,1).
Răzvrătirea regilor, a poporului și a preoților a ajuns la limită, iată de ce nimeni și nimic
nu mai poate să scape de mânia lui Dumnezeu. Dumnezeu respinge toate jertfele și prăznuirile
lor ”Urât-am, disprețuit-am prăznuirile voastre și nu simt nici o plăcere pentru sărbătorile
voastre.” (Amos 5,21). Poporul lui Israel poate să își păstreze statutul de popor ales numai în
cazul în care va trăi după poruncile lui Dumnezeu. Dacă poporul nu îndeplinește această
condiție, atunci cinstea care i se oferă se va transforma în plângere: ”Numai pe voi v-am
cunoscut dintre toate neamurile pământului; pentru aceasta vă voi pedepsi pe voi pentru toate
fărădelegile voastre.” (Amos 3,2), căci El este Dumnezeul dreptății. Pentru împlinirea dreptății
Dumnezeu se poate dezice de poporul său. Proorocul Osea a văzut toate cele ce aveau să vină
asupra lui Israel, marea putere a Asiriei urma să năvălească asupra lui Israel. Osea încearcă să
negocieze o alianță cu Egiptul, însă totul este în zadar 16. ”Dar Eu sunt Domnul Dumnezeul tău,
din țara Egiptului încoace, și să nu cunoști alt dumnezeu decât Mine, și în afară de Mine nu este
izbăvitor.”(Osea 13,4).

Concluzii

Din toate cele desfășurate mai sus se poate concluziona că necesitatea unei comuniuni
divino-umane realizată într-un mod haric, în care omul să aducă ofranda reală sau simbolică a
dorinței de a se lăsa de cele lumești și a excela spre Dumnezeu iar în schimb să primească
darurile Sfântului Duh, fie ele de trebuință lumească, trecătoare, ori daruri spirituale, pentru
veșnicie, a fost simțită și realizată încă din timpul protopărinților noștri și continuată prin

14
Samuel J. Schltz, Călătorie prin Vechiul Testament, Oradea, 2001, p 117.
15
Arhimandrit K. Kern, Pastorala Ortodoxă,ed. ”Христианская жизни”, Moscova, 1995, pag.
21.
16
Semen, Introducere, p. 212.
patriarhi iar mai apoi prin slujitorii legii vechi, desăvârșindu-se prin suprema Jertvă de pe Cruce
a Domnului Hristos.
O slujire complementară, de o altă dimensiune, dar care tot o încadrăm aici, pentru
autoritatea socială dar și puterea harică prin care se manifestă este slujirea profetică, pentru că
profeții sunt cei prin care Dumnezeu vorbea poporului, și chiar mai mult, mustra pe regi și pe
preoți, spre îndreptare și spre păstrarea credinței nealterate.
Am atins la scară largă obiectivele pe care mi le-am propus inițial, or pentru un rezultat
calitativ mai înalt intenționez să restrâng tema pentru un caz concret și într-o ulterioară lucrare
mai vastă să desfășor subiectul cu lux de amănunte pentru că a demonstra specificul slujirii
sacerdotale a poporului ales, printre celelalte religii coabitante.
 Bibliografie

1. Biblia, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

București.
2. Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria Religiilor pentru învățământul preuniversitar,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1991.
3. Brant Pitre, Misterul cinei de pe urmă, Humanitas, 2018.
4. Beaucamp Paul, Cincizeci de portrete biblice, București, 2001.
5. Cătălin Vatamanu, Educația poporului ales, Doxologia, Iași, 2011.
6. Constantin Coman, Biblia în Biserică, Editura Bizantină, 1997.
7. Dumitru Abrudan, Emilian Cornițescu, Arheologie Biblică, Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.
8. Ioan Maslov, Prelegeri despre Teologie Pastorală, Moscova, 1997.
9. Gettinger, Apologia Creștină, Sankt-Peterburg, Обшественая полиза, 1872.
10. Petre Semen, Introducere în teologia profeților scriitori, Trinitas, 2008.
11. Samuel J. Schltz, Călătorie prin Vechiul Testament, Oradea, 2001.