Țaratul Sârb 

(în sârbă Српско Царство, Srpsko Carstvo) a fost

un țarat medieval în Balcani care s-a format din statul medieval Rașka în secolul XIV. Țaratul a
existat din 1346 până în 1371.
Ștefan Dușan, înainte de a se urca la tron ca țar al sârbilor s-a dovedit a fi un priceput conducător
de luptă, dovedind-o în bătălia de la Velbuzd, unde Serbia a învins cu greu Țaratul Bulgar.
Deoarece tatăl său un cuceritor vrednic, Dușan l-a detronat împreună cu ajutorul boierilor sârbi,
poruncind oamenilor săi să-l sugrume. Țaratul și-a atins apogeul în jumătatea secolului al XIV-
lea, în timpul domniei luiȘtefan Dușan, care s-a proclamat țar la Serres în 1345 și s-a încoronat
la Skopje pe 16 aprilie 1346 ca „Țar al sârbilor și grecilor” de noulPatriarh sârb Joanikije I, cu
ajutorul Patriarhului bulgar Simion și Nicolae, Arhiepiscop de Ohrid.
Țarul Dușan a decretat Codul lui Dușan (în sârbă Dušanov zakonik)[1] în 1349 și anexat în 1354.
Codul a fost elaborat după dreptul romano-bizantin. Transplantarea juridică remarcată cu
articolele 171 și 172 din cod care a reglementat independența juridică. Acestea au fost preluate
din codul bizantin Basilika (cartea VII, 1, 16-17). Codul și-a avut rădăcinile în
prima constituție sârbă - nomocanonul Sfântul Sava (în sârbă Zakonopravilo).[2][3] din 1219
decretat de Sfântul Sava.
Țarul Dușan și-a dublat fostul regat, cucerind teritoriile din sud, sud-est și în est. Nu s-a luptat cu
nicio armată pe câmpul de luptă, în schimb și-a câștigat țaratul prin asedierea orașelor. A fost
succedat de fiul său Ștefan Uroș al V-lea, numit cel Slab, care poate de asemena să fie atribuit
țaratului, deoarece cădea treptat în anarhie feudală. Datorită cuceririlor bruște, administrării
proaste și eșecul de a-și consolida stăpânirile a dus la fragmentarea țaratului. În această perioadă
se remarcă ascensiunea Imperiului Otoman, care s-a răspândit în Asia și Europa cucerind mai
întâi Byzantiumul, iar apoi alte state balcanice. Incompetența de a menține marele țarat înființat
de tatăl său, Ștefan al V-lea nu a reușit să respingă atacurile străinilor, sau să lupte împotriva
independenței nobilimii sale. Țaratul Sârb al lui Ștefan Uroș s-a fragmentat în mai multe cnezate,
iar unele dintre acestea, nu i-au mai recunoscut conducerea. Ștefan Uroș a murit fără să lase un
urmaș pe 2 decembrie 1371, după ce majoritatea nobilimii sârbe a fost distrusă de truci în bătălia
de la Maritsa la începutul acelui an.

Istoria Serbiei
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Primii locuitori de pe teritoriul Serbiei au fost ilirii (în vest) și tracii (în est). Începând cu sec.II-
î.Hr., regiunea este cucerită de romani și inclusă în provinciaIllyricum. Între sec. V-VII sosesc
aici triburi slave care la contactul cu autohtonii, se vor amesteca cu aceștia, ducând la formarea
poporului sârb[necesită  citare].

Originile istoriei Serbiei actuale se găsesc în migrațiile slave în Balcani, pe teritoriile conduse

de Imperiul Bizantin, între secolele V-VII. Triburile slave au migrat pe rând din nordul Europei
Centrale(Polonia actuală)și din stepele din estul Europei, însoțind triburile avare in migrația lor
spre Europa Centrală și de Vest. După destrămarea uniunii triburilor avare, slavii s-au emancipat
de sub controlul acestora si s-au dispersat în Balcani, stabilindu-se printre satele și orașele locuite
de populația romanică preexistentă. A urmat un proces de asimilare a culturii greco-romane, în
care triburile slave au încercat să imite și adopte organizarea și structurile statale tipice
Imperiului roman, preponderent în forma sa bizantină. Pentru multe secole din acest moment
uniunile politice ale sârbilor au fost făcute cu ajutorul conducătorilor valahi și bulgari, rezultând
un întreg șir de așa-numite țarate, având conducere, populație și frontiere foarte imprecise,
măcinate de puternice certuri interne. Unul dintre primele state sârbe, înființat în regiunea Rascia
sau Raška, a fost înființat la jumătateasecolului al XII-lea de Casa Vlastimirović; a devenit
Regatul Serbiei, iar ulterior, prin regrupare, a evoluat în Imperiul Sârb sub guvernarea Casei
Nemanjić, care s-a extins până la un punct culminant în secolul al XIV-lea. Statul Sârb a dispărut
în secolul al XVI-lea destrămată de certurile interne și de cucerireaotomanilor.
Succesul Revoluției Sârbe împotriva dominației otomane în 1817, a dus la
înființarea Principatului Serbiei, la care independența a fost recunoscută oficial în 1878. Ca
urmarea a unei victorii în Războaiele Balcanice în 1913, Serbia s-a extins până la Vardar
Macedonia, Kosovo și Raška (regiune). În 1918, regiunea Voivodinei și-a proclamat secesiunea
față de Austro-Ungaria pentru a se unii cu Regatul Serbiei, iar imediat după întreaga Serbieva
deveni o parte din Regatul Iugoslaviei.

Trupele armatei sârbe au invadat întregul Banat în septembrie-octombrie 1918, stabilindu-și

sediul la Timișoara. Comisiile aliate de control (americană, franceză) s-au deplasat la Timișoara
pentru a dialoga la fața locului cu reprezentanții tuturor popoarelor conlocuitoare, după care au
redactat un raport final prin care i se cerea armatei sârbe să se retragă din teritoriul ocupat
nejustificat.

Serbiei i s-au stabilit granițele actuale după Al Doilea Război Mondial, când a devenit o unitate
federală în cadrul Republicii Socialiste Federative Iugoslavia. După destrămarea Iugoslaviei într-
o serie de războaie în anii 1990, Serbia a devenit încă odată un stat independent pe 5 iunie 2006,
după destrămarea scurtei Uniuni Statale cu Muntenegru.

Pe 17 februarie 2008, parlamentul provinciei Kosovo și-a declarat independența față de Serbia,

după zece ani de Misiunea de Administrație Interimară a ONU în Kosovo. Reacțiile la nivel
international a fost diferite. Serbia continuă să susțină că provincia Kosovo face parte din
integritatea sa teritorială, deși prezența sârbilor aici este întreruptă mereu în timp și mult mai
recentă decat a populației albaneze istorice.