Bulgaria.

 În urma unei lupte îndelungate împotriva Imperiului bizantin, spre mijlocul secolului al
VII-lea, slavii au populat o mare parte a Peninsulei Balcanice şi o serie de regiuni învecinate
din nord-vestul ei. Formarea primelor state slave de sud s-a produs în condiţiile luptei
continue împotriva Bizanţului, autoritatea care stăpânise teritoriile pe care s-au aşezat triburile
slavilor. Dintre toate statele slavilor de sud din perioada Evului Mediu timpuriu, statul bulgar
a atins cea mai mare dezvoltare economică şi politică, iar la baza lui a stat Uniunea celor şapte
triburi slave din Moesia Inferior. În istoria formării statului bulgar un rol bine determinat l-a
avut tribul türk al bulgarilor, care împins de avari s-a apropiat în secolul al VII-lea de triburile
de slavi din sudul Dunării şi au ocupat partea de nord a Sciţiei Mici sub conducerea lui
Asparuh. Aceşti protobulgari vor devenii aliaţii cei mai importanţi ai slavilor în campaniile lor
îndreptate împotriva Bizanţului. Din contactul acestor populaţii a rezultat un nou popor în
Europa sud-estică, slavii însuşindu-şi de la protobulgari doar denumirile tribale, fenomen ce a
avut loc în cursul secolelor VII-VIII. În urma incursiunii din 681, prin care bulgaro-slavii au
ajuns până în Tracia, aceştia au obţinut independenţa faţă de Bizanţ, care s-a obligat să le
plătească subsidii. Capitala acestui stat slavo-bulgar a fost stabilită la Pliska; el îngloba în
graniţele lui trei etnii: populaţia romanizată, slavii şi protobulgarii. În cursul secolelor IX-X a
avut loc slavizarea triburilor protobulgare şi a început o nouă etapă istorică sub hanul Boris
(852-889), care transformă Bulgaria într-un regat creştin iar urmaşul lui, Simion (889-927), va
fi primul care va purta titlul de ţar.
În timpul ţarului Simion, în anul 924, se încheie o pace între Imperiul Bizantin şi ţaratul
Bulgar, pace în urma căreia Bulgaria obliga imperiul la plata unor subsidii. Cu domnia ţarului
Petru (927-969) începe decăderea puterii bulgarilor, proces ce va fi terminat, în 1018, odată cu
victoria pe care o reportează Vasile II, ce se va numi după acest moment Bulgaroctonul. În
urma acestei victorii împăratul dispune organizarea a două theme – Paristrion şi Bulgaria -,
care să cuprindă teritoriul Dobrogei, respectiv în mare parte cel al fostei provincii Scithia
Major; cu aceeaşi ocazie este desfiinţată şi patriarhia independentă a Bulgariei şi până în 1185
la răscoala fraţilor Petru şi Asan statul bulgar şi-a încetat existenţa.
Slovenia. Triburile slave de sud au ajuns la începutul secolului al VI-lea şi în regiunea Alpilor
răsăriteni şi pe ţărmul nordic al Mării Adriatice, lovindu-se de stăpânirile bavareze, respectiv
longobarde. Primul stat al slavilor în această zonă s-a format în Carantania/Noricum (azi
landul Kärnten din Austria), având capitala la Koruşka; stat ce a avut de înfruntat atacurile
bavareze, longobarde şi la mijlocul secolului al VIII-lea pe cele ale avarilor. Sub cneazul
Borut slovenii au fost creştinaţi în rit latin de misionarii germani, lucru ce i-a şi atras în sfera
de influenţă a bavarezilor, de la care vor primi ajutor împotriva avarilor. Existenţa statului
sloven a fost de scurtă durată deoarece în 788 Carantania/Noricum a fost cucerită de Carol cel
Mare şi aici au fost organizate două comitate, în care, începând din 843, sub Ludovic
Germanicul, a început colonizarea germană. În urma victoriei din 955, asupra maghiarilor,
care au emis pretenţii teritoriale asupra Carantaniei, Otto I a reorganizat părţile răsăritene ale
imperiului romano-german şi în cadrul acestei acţiuni a creat marele ducat al Carintiei.
Serbia. Sârbii de astăzi şi macedonenii, descind din triburile slave care s-au aşezat la sud de
cursul inferior şi mijlociu al râului Sava, zonă brăzdată de lanţuri muntoase acoperite de
păduri. Triburile slavilor care s-au stabilit aici au fost nevoite să defrişeze porţiunile necesare
desfăşurării agriculturii, astfel de lucrări nu puteau fi făcute de familiile mici şi aşa se explică
faptul că în Serbia familiile mari patriarhale – zadruge – s-au păstrat într-o măsură cu mult
mai mare decât în alte regiuni balcanice ocupate de slavi. Prin aceasta se explică de ce relaţiile
de tip feudal s-au dezvoltat ceva mai târziu decât la bulgari, abia în secolele IX-X această
dezvoltare a luat mari proporţii. În afară de aceasta, formarea unor uniuni politice mai largi a
fost frânată şi de lupta ce s-a dat pentru aceste regiuni între Bizanţ, kaganatul avar, statul
francilor şi Bulgaria.
Primul stat sârb s-a format în secolul al IX-lea sub conducerea cneazului Vlastimir şi a avut
capitala la Rascia, fiind confruntat încă de la început cu tendinţele expansioniste manifestate
de bizantini şi bulgari. Noul stat nu a putut să-şi păstreze independenţa în aceste condiţii şi
sub cneazul Mutimir (872-891) a fost nevoit să recunoască suzeranitatea bizantină; timp de
două secole bizantinii şi bulgarii supunând pe rând micul cnezat al sârbilor. Renaşterea
statului sârb are loc abia din a doua jumătate a secolului al X-lea, în condiţiile în care puterea
bulgară a scăzut, iar cneazul Vladimir (980-1015) a reuşit să unească sub autoritatea sa mai
multe regiuni stăpânite de triburile slave din vestul Balcanilor. În anul 1042 cnezatul sârbilor,
sub conducerea cneazului Voislav (1034-1051), devine independent faţă de Bizanţ şi îşi
stabileşte capitala la Zeta. Noua refacere a cnezatului va atrage interesul misionarilor catolici
şi prin intermediul acestora are loc creştinarea sârbilor, care vor deveni catolici prin
încoronarea cneazului Mihail (1052-1081) de către Grigore al VII-lea ca rege. Deşi nu a avut
o perioadă lungă de existenţă, destrămându-se din cauza disensiunilor interne şi a
intervenţiilor externe, primul stat al sârbilor a avut importanţă în procesul de formare a unei
identităţi unitare pentru toate triburile slave din vestul Peninsulei Balcanice, termenul de sârbi
fiind adoptat pentru toate aceste triburi.
Croaţia. Triburile slave ale croaţilor au ajuns în prima jumătate a secolului al VII-lea până la
ţărmurile Mării Adriatice, ocupând cea mai mare parte a fostei provincii romane Dalmatia. În
secolele VII-VIII triburile croate plăteau tribut avarilor şi ca urmare a acestei stări de
dependenţă au fost uşor de atras în campania lui Carol cel Mare împotriva avarilor. În
contextul acestor lupte şi al apropierilor diplomatice între franci şi bulgari se constituie două
regiuni în cadrul teritoriului stăpânit de croaţi: Croaţia Dalmatină şi Croaţia Pannonică. În
urma unei răscoale ce a avut loc în anul 819, teritoriul croat a fost împărţit între franci şi
bulgari, astfel că în partea pannonică a apărut un cnezat autonom sub suzeranitate bulgară ce a
existat până în secolul al IX-lea.
Profitând de poziţia strategică mai bună, părţile apusene ale croaţilor au cunoscut o dezvoltare
mai rapidă şi în jurul acestor teritorii se va consolida statul croat independent, fenomen ce va
avea loc în timpul cneazului Bronimir (879-892). Din secolul al XI-lea statul croat, devenit
regat în timpul lu Stjepan Dîrzislav (969-995), va intra în componenţa regatului maghiar iar o
parte a coastei dalmate sub dominaţia veneţiană.
Slavii de est sunt strabunii popoarelor rus, ucrainean şi belarus. Nu cunoastem prea mult
despre ei deoarece sursele scrise apar tarziu, cam prin secolul al IX-lea d.Hr., alfabetul
golgotic fiind inventat de Sf. Chiril cam prin anul 863 d.Hr.   Puţinul care se cunoaşte se
datoreaza săpăturilor arheologice, mărturiilor călătorilor străini care au vizitat teritoriile de est
ale slavilor şi analizelor lingvistice ale dialectelor slave. Bazându-se pe dovezile arheologice
şi lingvistice stim ca Slavii de est au format un grup etnic în mileniul al II-lea î.Hr., în zona în
care astăzi sunt următoarele ţări: Polonia, Belarusul de vest şi nord-vestul Ucrainei. Prin
secolul al VIII-lea î.Hr., Slavii au intrat în epoca fierului şi au migrat către Urali şi sudul
Marii Negre.
In primii ani ai migratiei, Slavii au intrat în contact cu grupuri etnice care ori trăiau, ori s-au
mutat în câmpiile Europei răsăritene. Cei cunoscuţi au fost sciţii nomazi, care au ocupat
regiunile actualei Ucraine şi a sud-vestului Rusiei începând cu secolul al VI-lea î.Hr. până în
secolul al II-lea î.Hr.. Denumirea “sciţi” nu a mai fost folosită după secolul I î.Hr. cu referire
la acest grup de triburi şi de sarmaţi, roxolani si alani. Unele documente romane târzii au
folosit etnonimul sciţi pentru a se referi la slavii răsăriteni. Între secolele I d.Hr şi al IX-lea,
regiunea a fost tranzitată de diverse popoare germanice, iranice şi turcice, între care cele mai
cunoscute sunt: goţii, hunii şi avarii.
Etnogeneza slava este reprezentata de trei sau patru teorii diferite. Cea acceptata de mine ar
fi “Ipoteza Lusatiană”, care sustine ca pre-proto-slavii au fost prezenţi în nord-estul Europei
Centrale pe la sfârşitul mileniului al II î.Hr. şi au fost fondatorii culturii Lusaţiene care a
continuat mai târziu in Cultura Przeworsk(secolul al II i.Hr pana in secolul al IV-lea d.Hr.)
transformata intr-un final in cultura Chernyakhov ( sec V d.Hr.). Aceasta evolutie ar putea
explica antagonismul istoric dintre popoarele slave si cele germanice.
Conform celor cunoscute prin scriitorii romani, triburile slave făceau parte din mai
multe confederatii Eurasiene – aliati sau vasali cu Sarmatii si Hunii. Slavii au ieşit din
obscuritate cand a inceput deplasarea spre vest a germanilor in secolele al V-lea si al VI-lea.
Dovezile istorice si arheologice marcheaza aceasta perioada ca începutul marii migraţii a
slavilor, care s-au stabilit pe teritoriile abandonate de către triburile germanice. Pe la inceputul
secolului al Vi-lea ajung slavii la Dunare si o trec indreptandu-se fara mari dificultati spre
teritoriile Bizantine. Slavii vor ajunge in secolele urmatoare pana in peninsula Peloponeza.
Acesti slavi sunt stramosii bulgarilor, sârbilor, croaţilor, macedonenilor, slovenilor şi
muntenegrenilor.
Rusia Kieveană
Slavii orientali sunt amintiţi, sub denumirea de anţi, de către Iordanes
şi Procopiu din Caesareea, in regiunea dintre Nistru şi Nipru. Fiind invinşi
de către avari, in zona Basarabiei de astăzi, in anul 602, ei se vor retrage
spre nord. In De administrando imperio a lui Constantin al VII-lea
Porfirogenetul şi in Cronica de la Kiev a lui Pseudo-Nestor sunt enumerate
mai multe triburi slave orientale: crivicii, dragovicii, drevlianii, polianii,
ulicii, tiverţii, dulabii, buianii, lutşanii, radimaşii, severienii, viaticii şi
volanienii. Teritoriul lor era străbătut de principalele rute comerciale
utilizate de către negustorii orientali şi cu precădere de varegi. Sub aceste
auspicii s-a constituit primul stat al slavilor orientali, cunoscut sub
denumirea de Rusia Kieveană.
In legătura cu geneza acestei formaţiuni statale sunt vehiculate două
teorii antitetice. Adepţii primei teze, zisă normanistă, aduc in discuţie
următoarele argumente:
- statul kievean a fost intemeiat de varegi in vremea marii
expansiuni vikinge
- cuvantul Rus e derivat din finlandezul ruotsi, termen prin care erau
desemnaţi suedezii
- intemeietorii statului kievean, Rurik (Roerek), Oleg (Helgi), Igor
(Ingvar) poartă nume scandinave
- tratatele cu Bizanţul din anii 911 şi 944 sunt negociate de
războinici scandinavi
- cascadele Niprului au denumiri scandinave
- o serie de termeni administrativi din limba rusă sunt de origine
scandinavă
Adversarii lor, susţinători ai tezei antinormaniste, promovează o altă
gamă de considerente:
- Rus provine de la denumirea raului Ros, din vecinătatea Kievului
- premisele pentru constituirea unui stat slav oriental existau incă din
veacul al VI-lea
- episodul „chemării varegilor” şi ocuparea Kievului de către Oleg
sunt evenimente de importanţă secundară in geneza statului slav oriental
- Cronica lui Pseudo-Nestor nu trebuie interpretată ad litteram
- varegii nu au reprezentat decat o minoritate militară cantonată la
periferia oraşelor slave
- in limba rusă s-au păstrat puţine cuvinte scandinave
- războinicii şi comercianţii scandinavi au fost rapid asimilaţi de
masa preponderentă a slavilor
Aşa-numitul episod al „chemării varegilor” are următorul scenariu.
Varegii (varjak), care supuseseră populaţia locală la tribut, au fost alungaţi
din regiunea lacului Ladoga in anul 862. Triburile autohtone slavo-finice ii
recheamă ulterior. Fondatorii statului kievean, numiţi Rus in Cronica lui
Pseudo-Nestor, revin sub comanda a trei fraţi, Rurik, Sineus şi Truvor.
Aceştia intemeiază trei formaţiuni statale la Ladoga Veche, Beloozero şi
Izborsk. După moartea fraţilor săi, Rurik, moştenindu-le posesiunile, işi va
muta reşedinţa la Novgorod, langă lacul Ilmen. Intre timp, alţi doi
războinici din ceata rurikizilor, Askold şi Dir, cuceresc Kievul şi fondează
un al doilea centru vareg de putere, pe Nipru. Oleg (870/879-912),
succesorul lui Rurik, unifică cele două posesiuni, nordică şi sudică şi după
ce ocupă oraşul Smolensk, incheie procesul de constituire al Rusiei
Kievene. Din anul 881, reşedinţa sa va deveni Kievul. In anii următori,
Oleg reuşeşte să aducă sub autoritatea sa o serie de seminţii slave care se
aflaseră in sfera de influenţă a statului khazar. După un atac indreptat
asupra Bizanţului (907), impăratul Leon al VI-lea se decide să incheie un
tratat comercial cu marele cneaz kievean şi să acorde negustorilor ruşi
anumite privilegii limitate pe piaţa constantinopolitană. Acordul va fi
reinnoit, in anii 945-946, după ce ruşii, sub conducerea cneazului Igor
(912-945), succesorul lui Oleg, se străduiseră in zadar să cucerească
Constantinopolul (941). In timpul minoratului fiului ei (945-957), văduva
lui Igor, Olga, se botează la Constantinopol, luand numele de Elena şi
cheamă misionari bizantini in ţară. Preluarea prerogativelor cneziale de
către fiul ei, Sviatoslav (957-972), va fi insă insoţită de o masivă
recrudescenţă a păganismului. Tanărul cneaz a incercat să-şi amplifice
sfera de dominaţie prin numeroase incursiuni războinice, pe parcursul
cărora a reuşit să distrugă atat statul khazarilor, cat şi cel al bulgarilor de pe
Volga (965-966). Apoi, in alianţă cu bizantinii, a ocupat ţaratul bulgar
agonizant al lui Petar (968-969). Tentativa sa de a ataca Imperiul Bizantin
se va solda cu un eşec dezastruos, care-l va determina să părăsească
Bulgaria (971). In primăvara anului următor, Sviatoslav va pieri intr-o
ciocnire intamplătoare cu pecenegii, pe malurile Niprului. Fiul său,
Vladimir (980-1015), după ce se debarasează definitiv de rivalii săi la
demnitatea cnezială (980), se decide să adere la creştinism. Ceremonia de
botez are loc la Kherson (Crimeea), in anul 988 sau 989 şi e urmată de o
convertire colectivă, la Kiev, in apele Niprului. Pe de altă parte, Vladimir
obţine, cu dificultate, doar in urma unui şantaj teritorial, acceptul de a se
căsători cu Ana Porfirogeneta, din partea basileului Vasile al II-lea. Ruşii
vor prelua din Bizanţ, o dată cu creştinarea, liturghia slavă, alfabetul
glagolitic şi dreptul bizantin. Şi totuşi, incă in vremea lui Iaroslav cel
Inţelept (1019-1054), fuziunea dintre varegi şi slavi rămăsese nefinalizată.
De fapt, insuşi cneazul era căsătorit cu o scandinavă, fiica regelui Suediei.
Drept urmare, mulţi dintre cnejii de la curtea kieveană erau poligloţi. Pe de
altă parte, in vremea lui Iaroslav, se vor elabora primele opere
istoriografice şi juridice ale culturii ruseşti, Cronica rusă şi Pravila rusă.

Originile

Slavii ca o naţiune formata au fost remarcate în sursele scrise bizantine în secolul al VI-lea.În
retrospectivă aceste surse menţionează triburile slave încă din secolul al IV-lea, informaţile anterioare
privind slavi privesc triburile carea au participat la etnogeneza lor precum bastarni, dar gradul de
implicare variază în reconstrucţile istorice.Cea mai veche dovada scrisă a autourilor bizantini din
secolul al VI-lea a de a face deza cu un popor bine format dar împarţit în 2 parţi:sclavini şi anţi.

Însemnările despre venezi ca reprezentanţi ai slavilor sau un popor aparte din familia slavilor au un
caracter dubios din cauză că trimiterile autorilor romani din secolul al I-II lea nu ne permit să le legam
cu o cultură arhelogică slavă.1

Arhelogi numesc culturi slave începînd cu secolul al V-lea , în cadru academic nu există un punct de
vedere unic privitor la originea etnică a purtătorilor culturilor slave timpurii şi descendenţa privitoare
slavilor tarzii.

Lingvişti de asemenea nu au ajuns la un consens privitor la timpul apariţiei limbi slave care ar putea fi
recunoscută ca slavă sau slavonă .

În cadru tipul antropologic slava au fost identificate două subtipuri europenoide şi anume :sudică
( descendenţi cehii, slovaci, ucraineni) şi nordici( descendenţi ruşi, bieloruşi), la nord arealului de
raspandire au fost remarcate influenţe fino-ungrice în timpul expansiuni slavilor spre vest , la sud este
prezent substratul scit care va forma ulterior populaţia ucrainei. 2

Cercertători au remarcat asemănarea tipurilor antropologice baltice şi slave daca sa excludem

amestecul de substraturi fixe şi asimilarea din regiunile frontiere. 3

Tipului antropologic răspîndit în partea dreapta al rîului Dnipru a fost găsit în Moldova , Cehoslovacia
, Polonia4 , acesta corespunde cu arealul culturi Praga. 5

Alianţa între popoarele slave sa născut din contactele cu alte culturi precum goţii, tracii dar invazia
hunilor a stopat dezvoltarea lor de sine stătător şi chiar au degenerat ieşind de sub sfera de influenţă a
hunilor doar la mijlocul secolului V.

Alianţa a avut o conducere democrata la care se supuneau toţi 6 , întîlnirile se faceau în cîmp cel mai
des în apropierea oraşului Kiev, printre ei se remarca conducătorul cneazul Boja, printre care erau şi fii
lui care aveau un statu superior celor lalţi datorită eredirităţii titlurilor .Boja nu era doar conducător ai
clanului şi ai tribului era şi conducător militar.Uni cnezi aveau aşa o putere că se putea spune că este
monarhie unul dintre ei a fost Boja

Principala componentă a societăţii lor era obştea , era formată doar din membri aceiaşi famili cu o
rudenie de sînge, ritualurile familiare la diferite obşti era individual, ritul era asemănător cu alte
populaţi barbare care practicau răscumparea soţiei şi soţia se sacrifica pe mormîntul soţului în caz de
moarte.