Note de Curs

Formele timpurii ale religiei

         Elementele diferite ale formelor timpurii religioase adică unele reprezentări
privind supranaturalul şi ritualurile legate de acestea în mare măsură constituie
baza culturii şi religiei primitive.  
         Lumea încunjurătoare era văzută de omului primitiv în mare măsură uniform,
care nu conştientiza totalmente specificul sau şi nu făcea deosebirea între el şi
natură. De multe ori calităţile umane se transpuneau asupra diferitor elemente
naturale şi viceversa.
         Reprezentanţii epocii petrei gândeau cu ajutorul reprezentărilor sentimentale
acestora fiindu-le puţin reprezentările generale şi abstracte. Ciocnindu-se de ceva
nou necunoscut şi neobişnuit omul primitiv se stăruia să-l asocieze cu ceva deja
cunoscut de el sau de predecesorii săi, astfel creându-se lumea înconjurătoare.
Referitor la gândirea primitivă printre primii şi-a expus părerea Clod Levy-Stross.
Astfel acesta înaintează teoria conform căreia la baza gândirii arhaice stă “opoziţia
binară” – adică opoziţia totală a lucrurilor care după concepţia primitivelor se aflau
în strânsă legătură.
       Care totuşi era reprezentarea lumii constituită pe calea construcţiei mitologice?
De obicei pentru a explica construcţia lumii înconjurătoare mitul în primul rând
trebuia să explice apariţia acestuia precum şi cum avea loc procesul dat în epoca
mitologică. Locul esenţial în acest proces evident ocupându-l timpul care nu era
echivalent cu cel empiric ci putea să se comprime având loc momentan o serie de
evenimente esenţiale sau putea să fie extins la maximum.
În perioada mitologică iniţială timpul meşterul-demiurg a creat pământul, mările şi
munţii, apa şi focul, de asemenea planetele şi omul. Acest meşter creator de obicei
putea fi agricultor sau olar, fierar sau lemnar, fapt care explică cauza înzestrării
unor lucruri utilitare casnice nu numai cu funcţii cotidiene ci şi cu unele sacre. În
acelaşi timp actul creării în conştiinţa mitologică poate fi asemănat cu naşterea
unei creaturi însufleţite.
Lumea creată de obicei are o structură verticală fiind constituită din trei sfere:
cerească – cea de sus; pământul – cea mijlocie; subteranul – cea de jos, care sunt
legate de o osie care poate fi copacul mondial, munte sau om. Orizontal lumea
putea fi împărţită în patru părţi care corespundeau părţilor lumii. Totodată în
conştiinţa omului primitiv modelele verticale şi orizontale puteau să se suprapună
astfel încât o parte a lumii putea să reprezinte lumea cerească iar alta cea
subterană.  De reprezentările legate de facerea lumii sunt legate şi miturile privind
crearea omului social, a colectivităţii de sânge, a poporului şi a lumii în general - 
care este creat din material diferit. De fapt crearea poate să se petreacă în câteva
etape, fiind creat iniţial demiurgul propriu zis, apoi a omului şi a femeii. În unele
mituri din corpul omului este creat pământul în altele toate elementele componente
a Universului erau antropomorfe, omul constituindu-se treptat şi evidenţiindu-se
din aceste elemente.
Conform unor mituri nu rareori la crearea lumii şi a omului luau parte fraţi gemeni,
fiind de fapt reprezentarea celor două antipoduri.
În felul acesta elementul principal al gândirii omului primar este procesul
neterminat de desprindere din sânul naturii, ce se reflectă extraordinar în miturile
privind crearea omului şi a lumii. Respectiva nedeterminare în multe privinţe a
influenţat specificul acelor reprezentări şi  obiceiuri care sunt clasificate astăzi în
diferite forme timpurii de protoreligii. Acestea din urmă nu sunt universale şi
lipsesc la diferite popoare. Cu toate acestea această clasificare se foloseşte pentru o
mai bună expunere asupra culturii spirituale primare.
Este puţin de explicat ce este cosmosul, colectivul identitatea, este necesar de creat
şi explicat legătura dintre acestea, mai mult chiar de o întreţinut pentru a-şi asigura
existenţa. Respectarea unei astfel de ordine se efectua prin acţini practice strâns
legate de mit – prin ritualuri şi obiceiuri.
Este cazul de amintit şi faptul că specificul viziunii mitologice sunt legate şi de
structura societăţii primitive care în linii generale era lipsită de diferenţierea socială
şi în bază de proprietate, fapt indispensabil celorlalte societăţi.

Totemismul este una din formele primare a religiei care are o bază socială

substanţială, cunoscut mai ales datorită triburilor din Australia. Credinţa

totemică se bazează pe ideea legăturii de sânge între un grup de oameni, a

unui neam, a unei fratrii exclusiv de gen masculin sau femenin, sau a unui

singur om (fie şamanul, fie conducătorul de trib) cu totemul. Totemul poate fi

un animal o plantă sau chiar un procedeu sau simbol complex. Este necesar de

subliniat că totemul nu este un duh sau o divinitate acesta în primul rând este

o rudă de prim grad. De obicei prim întemeietorii unui neam sunt

reprezentaţi în chip totemic zooantropomorf. Legătura totemică are o

influenţă aparte şi asupra structurii familiei aceasta devenind exogamă.

În multe cazuri omul primeşte numele totemului, iar funcţia legăturii dintre

om şi totem se efectuează prin intermediul unul obiecte sacre (de exemplul

ciuringa). De totem sunt legate diferite obiecte naturale care de obicei se află
pe teritoriul neamului respectiv de care sunt legate anumite elemente a

discursului mitologic. În perimetrul obştii de obicei se efectuează ritualurile

ezoterice, în care participanţii repetă faptele şi stările predecesorilor totemici.

Deoarece totemul este în legătură de rudenie cu obştea din care face parte

omorârea şi consumarea acestuia este interzisă. Acest “Tabu” este încălcat

numai în cazul unor obiceiuri extremale prin care se asigură legătura dintre

om şi totem.

Relaţiile dintre oameni şi totemurile sale de obicei se construiau pe principii

de interinfluenţă fie cu orientare pozitivă sau negativă.

Magia. Multiplele rituale a culturii primitive includ şi o serie de elemente

magice – adică acţiuni scopul cărora constau în influenţa supranaturală prin

intermediul obiectelor sau chipuri asupra oamenilor, obiectelor, fenomenelor

ale naturii. Omul putea efectua aceste acţiuni de sinestătător sau cu ajutorul

unor duhuri sau demoni. Prin urmare ritualurile magice pot fi atât

nemijlocite cât şi legate de credinţa în anumiţi idoli şi duhuri adică animiste.

Ritualurile magice au diverse forme care rezultă din multitudinea practicilor

şi credinţelor de transmitere a puterii magice.

Influenţa magică poate fi directă sau indirectă. Prima este reprezentată de

exemplu prin intermediul confecţionării de amulete ce aveau funcţii de

protecţie. În unele cazuri aceste acţiuni au un început real fiind urmat de

acţiuni magice. În cazurile de imposibilitate sau nedorinţă a adresatului acesta

putea fi înlocuit prin intermediul unor obiecte personale.  

În ritualurile magice un loc important începe să ocupe cuvântul. În unele

cazuri se considera că este de ajuns numai de pronunţat cuvântul pentru a

atinge scopul.

Magia a avut un rol hotărâtor îndeosebi în ramurile de preocupare umană

unde norocul juca un rol de bază. Astfel magia era folosită pentru chemarea

ploii. De asemenea magia era folosită pentru lecuirea unor bolnavi sau la

primirea naşterii. Este evident că unele acţiuni magice aveau un caracter

negativ – îndreptat împotriva duşmanilor obştii.

Diferitele obiceiuri şi ritualuri magice erau legate practic de toate laturile

vieţii. Una din formele ce sa dezvoltat din magie a fost ghicitul(mantica) care

avea drept scop prevederea viitorului. Ghicitorul nu pretinde la influenţă

asupra lumii ci numai se străduie să prevadă viitoarele acţiuni, să scoată în

evidenţă anumiţi factori necunoscuţi sau să reconstruiască trecutul. Ghicirea

se putea efectua pe orice şi despre orice.

Ghicitul putea fi efectuat atât de o persoană simplă cât şi de un “profesionist”,

rolul căruia deseori era interpretat de către şaman. 

Însăşi cuvântul „Şaman” este preluat de la triburile tunguso-manciuriene.

„Camlenie”

Şamanii sunt specialişti specifici, mediatori ce efectuiază legătura dintre

oameni şi lumea mitologică. Şamanismul în linii generale acumulează diferite

siteme arhaice cum ar fi: credinţa legată de existenţa a multitudinii de duhuri

inclusiv a duhurilor stramoşilor, reprezentarea micro şi macro cosmosului sau

cea a omului şi naturi.

Şamanismul are câteva caracteristici principale: existenţa intermediarului

între om şi duhuri, existenţa tridimensională a lumii şi capacitatea şamanului

de a călători în sferele componente a acestuia şi bineînţeles

obiceiurile/acţiunile cultice.

Şaman poate deveni unul din urmaşii ce au practicat această funcţie

considerându-se că duhurile însuşi trebuie sa aleagă acest reprezentant.

Respectivul trece printr-o perioadă îndelungată de iniţiere care mai poartă

denumirea de: boală şamanică. Miturile şamanice descriu acest procedeu

drept evoluţie a relaţiilor familiar – conjugale dintre şaman şi duhuri.

/comentariu despre moarte şi înviere./

La unele popare şamanul efectuiaţă ritualul sau ritul având o îmbrăcăminte

obişnuită de cele mai multe ori însă acesta are însemne speciale vestimentale

care îl deosebeşte de restul obştii. Aceste costume puteau fi şi avea un conţinut

zoomorf sau antropomorf.

Caracteristic este faptul că contactul şamanului cu duhurile puteau avea loc

atunci când respectivul era în perioadă de transă sau exstaz. Pentru a ajunge

la o astfel de stare în unele cazuri se foloseau substanţe halogenece. Astfel

şamanul este intermediarul între om şi duhuri deci şi starea fizică şi

sufletească necesită sa fie specială.