Armata romana

Mobilitatea socială şi armata romană În perioada Imperială importanţa serviciului militar ca mijloc de
avansare pe scara socialã era clară. Un soldat capabil şi curajos putea fi promovat la rangul de centurion
după un serviciu militar de 15-20 ani. Dintre aceşti centurioni jumătate îşi continuau cariera şi ajungeau
primipilares pentru un an şi membri ai ordinului ecvestru. La retragerea din cadrul armatei aceştia
primeau o donaţie de 600000 de sesterţi fapt care le permitea să ocupe poziţii înalte în ierarhia oraşelor
imperiului iar copiii acestora puteau ajunge în Senat. Armata era deci un mijloc important şi efectiv de
avansare socială în perioada Imperiului (asta, bineînţeles, cu condiţia să supravieţuiască până la vârsta
de demobilizare). Pe lângă acestea, armata mai avea şi rolul de integrare a unor simpli provinciali, cu
cetăţenie romană, în structurile Imperiului Roman, tot astfel cum elita din provincii era integrată în
Senat; în timp ce aceia care serveau în auxilia primeau cetăţenia romană la sfârşitul carierei. În timpul
Republicii, însă, posibilele beneficii în urma serviciului militar erau mai puţin clare sau previzibile. Se
pare că, doar foarte puţini soldaţi beneficiau de pe urma serviciului militar. Numai în cazuri excepţionale
soldaţii beneficiau de o donaţie la sfârşitul carierei militare. Rangul de centurion nu mai avea aceaşi
importanţă ca în timpul Imperiului. Când un soldat se oferea voluntar sau era recrutat, era pentru o
campanie anume şi nu pentru un număr precis de ani. Dacă un soldat lăsat la vatră, era rechemat
(veteranii făceau parte din armata rezervă timp de 16 ani), rangul militar pe care l-a câştigat într-o
bătălie anterioară nu era, în mod necesar, luat în considerare. Asta însemna că era mult mai dificil să
construieşti o carieră militară coerentă în cadrul armatei Republicii. Şi chiar dacă un soldat ajungea la
rangul de centurion solda acestuia nu era cu mult mai mare decăt a unui simplu soldat. Totuşi era
posibil, pentru acei soldaţi care demonstrau un entuziasm particular şi aveau aptitudini pentru serviciul
militar şi se ofereau ca voluntari în mod regulat, să îşi construiască o carieră quasi-profesională în cadrul
legiunilor. Orice avansare socială era întâmplătoare, sau se datora unei bune administrări a terenului
achiziţionat prin intermediul prăzilor de război şi nu ca urmare a unei activităţi militare, exceptând cazul
în care acesta s-a devotat carierei militare pe termen lung. Există totuşi o metodă sigură de avansare
socială, şi anume, prin colonizare, fenomen pregnant între secolele III şi II a Chr. Între anii 200 şi 177 a
Chr. s-au creat 15 colonii romane şi 4 latine, cu funcţia principală de a furniza o prezenţă romană în zone
recent cucerite. Pământul alocat unui colonist într-o colonie latină era mult mai mare decât cel alocat
coloniştilor din jurul Romei. Explicaţia constă în faptul că pământul primit de coloniile latine trebuia să
compenseze coloniştii pentru pierderea drepturilor politice de la Roma, de vreme ce aceste colonii erau
comunităţi independente. Ca rezultat, aparteneţa la o colonie latină putea însemna câştigarea unei averi
considerabile pentru cineva din plebe şi, de vreme ce aceste colonii latine erau create ca bastioane
împotriva duşmanilor Romei, care se autoguvernau, romanii s-au gândit să creeze pentru ei un sistem
guvernamental timocratic exact ca cel din Roma. Deci, într-o oarecare măsură, fenomenul de colonizare
din sec. II a Chr. constituia o cale de avansare socială dar cu costul pierderii drepturilor şi privilegiilor
cetăţeniei romane.