Zoroastrismul

Zoroastrismul este una din cele mai vechi religii a lumii care are
un specific al său care fiind concepută ca o religie monoteistă a fost
grefată de politeism. Populaţia care a adoptat această religie a venit în
Iran la mijlocul mileniului II a. Hr.
Confesiunea zoroastrienilor s-a păstrat până în zilele noastre.
Cunoaşterea acestei religii se bazează pe izvoarele existente care s-au
păstrat până în epoca contemporană.
Spre deosebire de alte religii orientale zoroastrismul are doar o
singură carte de căpătâi şi anume Avesta. Conform tradiţiei Avesta a fost
scrisă pe 12000 de pei de bou dar din păcate originalul nu s-a păstrat
deoarece acesta a fost distrus de către Alexandru Macedon şi numai o
treime a putut fi reconstituită după memorie. Aceasta se păstra în
biblioteca din biblioteca imperială de la Istakhr, scrisă într-o dialect al
limbii iraniene.
Canonul Avestei s-a conturat pe cale orală în perioada ahemenidă
fiind compusă din 21 de cărţi (nasks). Rezumatul acestora se păstrează în
Denkart monument datat cu secolul IX e.n. scris în limba pahvali.
Partea cea mai veche a codului religios se crede că a fost scris chiar
de Zoroastru fiind compusă din imne (Gathas), care formează partea
centrală a ceremonialului liturgic Yasna. A doua parte a Avestei se
aseamănă după conţinut cu Yasna şi se numeşte Visperet. Yashta este
partea următoare şi este compusă din imne consacrate unor divinităţi
diferite. Ultima parte este Vendidad sau “legea împotriva demonilor” care
se ocupa cu purificarea rituală.
Aceste texte în forma de astăzi au fost redactate în timpul dinastiei
sasanite în secolul IX. Textele conţin în traducere şi o parte a Avestei, cu
excepţia părţii Ashta. Studiiul aprofundat al redacvtărilor ne arată că în
afară de Vendidad care este înţelesă superficial, restul textelor avestice
conţin comentarii şi idei care nu au legătură cu acestea comentatorii
pahlavi neîntrând în esenţa doctrinei.
Dintre textele pahvali care prezintă interes pentru studiul
zorastrismului pot fi enumerate:
Dinkard – Actele Religiei text ce ne informează despre doctrina,
ritualul, tradiţia, istoria şi literatura zoroastră a perioadei sasanite.
Bundahishn – Geneza sau Facerea, cuprinde învăţătura despre
creaţie,despre fiinţe umane divine şi umane; despre provenienţa
veţuitorilor şi popoarelor şi motive eshatologice, geografice şi istorisiri
mitologice despre provenienţa Iranului.
Mainyo – i – Khard - “Spiritul Înţelepciunii” conţine răspunsul la
62 de întrebări a acestui Spirit referitor la religie.
Arta – Viraf – Namak – “Divina Comedie” a zoroastrienilor în
care se face descrierea raiului şi iadului făcută de înţeleptul Viraf în urma
călătoriei de 17 zile în aceste locuri.
Scrierile de după cucerirea musulmană sunt de o importanţă
secundară pentru studiul avestic, care însă poate fi completat cu
informaţii din perioada ahemenită şi relatările greceşti despre religia
iranienilor.
Zoroastru sau Zarathustra este născut probabil la 628 a. Hr. la
Ragha în familia unui proprietar de pământ. La vărtsa de 15 ani acesta a
primit firul sakru (kusti), obicei întânit în tradiţia brahmanică, ce arăta
studiile sale, iar la 20 de ani îşi părăsește familia în căutarea răspunsurilor
la întrebările religioase pe care şi le punea. Conform datelor furnizate
de greci Zarathustra s-a retras în munţi unde a petrecut şapte ani.
La 30 de ani el primeşte prima sa revelaţie. Evenimentul s-a
petrecut pe malul râului Daitya în apropiere de localitatea sa. Acestuia i
se arată arhanghelul Vohu Manah (Gândul cel Bun), care la adus în faţa
lui Ahura Mazda (Divinitatea Supremă) înconjurat de îngeri.
 Ahura Mazda l-a instruit şi la chemat să-i fie profet, iniţiindu-l în
învăţătura şi normele “adevăratei religii”. Apoi, timp de opt ani Zoroastr
a fost vizitat de cei şase profeţi principali care l-ai instruit în detalii
privind noua religie. Informaţiile despre revelaţiile profetului noii religii
sunt redate de textele Gathas.
Timp de 10 ani Zarathustra a predicat noua religie primită de la
Ahura Mazda., perioadă în care profetul a fost ispitit de către Duhul Rău
(Angra Mainyu). Acesta i-a cerut să se dezică de învăţătura cea dreaptă,
la care Zoroastru refuză şi drept răsplată câştigă un adept – pe vărul său.
Apoi îl găsim la curtea prinţului aryan Viştapsa pe care înceracă
să-l converdească, dar datorită uneltirilor preoţilor karpanilor este
întemnişat petrecând doi ani în închisoare. În cele din urmă videcînd calul
favorit a prinţului şi ajutat de către sora acestuia îl converteşte pe
Viştaspa. Prin acesta Zoroastru obţine o mare victorie, în scurt timp fiind
convertită întreaca curte.
Timp d 20 de ani are loc continuarea predicării noii religii nu fără
de dificultăţi consemnate de textele gathas. Poziţia religiei propovăduite
de către Zarathustra însă a putut fi consolidată datorită primei victorii
iraniene asupra triburilor turanice.
În anul 551 a.Hr. Zoroastru moare în timpul celei de a doua invazii
turanice fiind înjuncheiat în fata altarului focului.
Pe parcursul vieţii sale Zoroastru a propovăduit o religie ce a avut
la baza sa o doctrină bine structurată. Conform acesteea omul este o fiinţă
spirituală, iar sufletul său Fravaşi sau Fravahr a fost creat de
Dumnezeu(Ohrmazd) înainte de creaţie din care cauză omul în totalitatea
sa îi aparţine Creatorului.
Ca şi în alte religii pe lângă forţele binelui personalizate prin
Ohrmazd există şi întruparea tuturor relelor – a Deavolului numit
Ahriman, forţe care se află în continuă şi veşnică luptă. Crearea omului a
fost folosită de Dumnezeu ca armă împotriva Diavolului. În această luptă
omul este aliat cu Ohrmazd datorită hotărârii de a lupta cu răul, deoarece
pe pământ acesta poate alege între bine şi rău, iar lumea este scena unde
se confruntă cele două puteri. Spre deosebire de alte religii răul nu este
identificat cu materia, iar lumea a fost concepută ca un instrument de
luptă şi ca o capcană întinsă acestuia, diun care cauză Dumnezeu este
veşnic, iar diavolul deşi este fără început va avea un sfârşit.
Datoria omului este de a coopera cu natura pe plan natural şi de a
duce o viaţă virtuoasă pe plan moral. Zoroastrismul se opune categoric
oricărui mod de viaţă ascetic, iar omul trebuie să se căsătorească şi să se
înmulţească pentru a spori numărul “ostaşilor” contra zeilor.
Potrivit faptelor săvârşite omul va fi răsplătit la sfârşitul vieţii,
deoarece va avea loc o înviere generală, care, este văzută ca o restabilirea
a întregii firi răul fiin nimicit totalmente. Soşyans – Mântuitorul va
efectua transformarea finală care va pune temelia fericirii veşnice. Cei vii
şi vinovaţi vor fi pedepsiţi, iar după ce vor ispăşi păcatele prin pedepse
vor fi restabiliţi la starea de fericire veşnică.
Confor datelor furnizate de Bundahishn au existat din veşnicie
două spirite opuse: Ohrmazd şi Ahriman – postulat contradictoriu
deoarece nu pot exista două principii veşnice. Această problemă este
rezolvată în sensul că Ohrmazd este identificat cu timpul veşnic pe când
spaţiul acesta îl împarte cu Ahriman între aceştea aflându-se vidul care
desparte Binele de Rău.
Ahriman este limitat atât în spaţiu cât şi în timp. Din punct de
vedere a spaţiului acesta este limitat de vid, pe când temporar acesta este
limitat de Ohrmazd care îl va distruge subliniindu-şi prin aceasta
infinitatea.
 Aşa la început au existat cei doi oponenţi pregătiţi pentru bătălie.
Prevăzând lupta Ohrmazda crează o lume ideală ca instrument de apărare
care este Vidul – Vay.
Conform tradiţiei Ahriman văzând lumina crează demoni pentru a
o distruge. Ohrmanz îi propune pacea dar refuzul duce la începutul
războiului dintre cele două Spirite care durează 9000 de ani. Din aceştea
3000 de ani, din “Anul cosmic”care durează 12000 de ani, are loc lupta
între cele două puteri. La începutul luptei Ohrmazd recită Ahunvar,
principala rugăciunea în zoroastrism, prin efectul căreia Ahriman cade în
întuneric în inconştiinţă pentru o perioadă de 3000 de ani.
În această perioadă Spiritul pozitiv crează lumea materială şi cea
spirituală, prima fiind alcătuită din arhangheli, iar cea de-a două fiind
alcătuită din cer, pământ, plante, Taurul primordial, Gayomard – Omul
primordial şi focul. Fiecare din aceste şase elemente aveau ca tutore câte
un arhanghel (Amahraspandas).
Fiind readus la viaţă de către “Desfrânatul demon” Spiritul rău
pornrşte din nou lupta şi sfâşiind cerul atacă lumea materială aruncând
asupra acesteia toate molimile existente. În ultimă instanţă acesta atacă
focul pângărindu-l cu fum, momentul acesta fiind considerat ca punct
culminant al puterii lui Ahriman.
Fiind ocupat de lupta sa cu lumea materială, Ahriman uită de faptul
că a închis cerul, din care cauză este nevoit să rămână în universul
material unde va rămâne până la sfârşitul veacurilor.
Creând lumea materială, Spiritul pozitiv l-a creat pe Gayamond
care era considerat semi-divin deoarece a fost creat din Ohrmazd şi
Spandarman – Mama Pământ.
Sub influienţa lui Ahriman acesta cade din starea de puritate,
împreunându-se cu “Desfrânata primordială”. După păcătuirea sa omul
primordial va mai trăi 30 de ani iar în ultimele de clipe de viaţă seminţele
sale vor cade în pântecele Spandarmatei, care va da naştere primei
perechi de oameni: Mashye şi Mashyane.
La început, prima pereche de oameni a trăit pe aceeaşi tulpină de
revent, pentru ca mai târziu să se separe şi să ia forma omenească. În acel
moment Ohrmazd îi preîntâmpină că ei trebuie să slujească binelui şi să
facă lucruri bune. Dar la scurt timp aceştea îl declară pe Arhiman ca
creator al universului şi stăpân al lor, fapt pentru care sunt trimişi în iad
până la deplina restabilire a firii.
Conform izvoarelor zoroastrice Mashye şi Mashyane au stat fără
mâncare timp de 30 de ani după care săvârşesc al doilea păcat hrăninduse
cu lapte de capră. Urmează apoi al treilea păcat când prima pereche de
oameni omoară şi pregătesc un animal, deprinzând în acelaşi timp
meseria ţesutului şi vânatului devenind astfel fiinţe raţionale.
Pentru toate păcatele săvârşite oamenii au fost pedepsiţi cu
sterilitatea pentru o perioade de 50 de ani, după care Mashye şi Mashyane
dau viaţă la doi gemeni, pe care îi devorează, din care cauză intervine
Ohrmazd luându-le plăcerea de a-şi devora propria progenitură, după care
se nasc mai multe perechi de gemeni, atât de gen femenin cât şi masculin
dând naştere la speţa umană.
Deci în centrul credinţei zoroastrene se află figura lui Ohrmazd, ale
cărui atotştiinţă şi bunătate sunt numite “religie”. Religia zoroastreană
este “înţelepciunea lui Dumnezeu” prin care El a creat lumea, din care
cauză creaţia este “manifestarea” Înţelepciunii veşnice a lui Ohrmazd în
religie şi a infinităţii sale temporale dincolo de timpul finit.
Religia este calea de mijloc o expresie a opoziţiei faţă de păcat,
care este considerată ca exces sau ca lipsă a unei veţi echilibrate, excesul
fiind numit varan. În textele teologice termenul varan desemnează pur şi
simplu erezie. De aceea “Religia bună” este cuvântul Domnului
manifestat pe pământ, pe când celelalte religii derivă din varan, ca exces
şi deficienţă.
Adeseori religia zoroastră este văzută ca un copac, unde trunchiul
reprezintă calea de mijloc, primele două ramuri fiind poruncile şi
interdicţiile religioase, urmate de alte trei ramuri ce reprezintă gândul,
cuvântul şi faptele bune, cele patru caste sunt următoarele ramuri, iar
rădăcinile sunt cinci moduri de guvernare. Peste toate domneşte Regele
Regilor – Stăpânul întregii lumi. Regele regilor, monarhul sasanit este
văzut drept păzitor al religiei, întrucât el reprezintă dreptatea şi ordinea.
Se pare că declinul rapid al religiei zoroastriste se datorează anume
acestei credinţe, deoarece odată cu cucerirea musulmană a dispărut
adevăratul susţinător al religiei, acum aşteptându-se venirea lui Saoşzans
şiu instaurarea noii ordine, Iranul ocupând în aceasta locul principal.
Legată de religie este şi morala zoroastristă care se accentuiază pe
faptele bune delimitând strict forţele negative. A nega existenţa Răului
însemna a-l pune pe acesta pe seama lui Dumnezeu, lucru de necrezut.
În centrul moralei se află trei concepte: gândurile (humat),
cuvintele (hucht) şi faptele ( huvarsht) bune printre viruţile de seamă
enumerându-se adevărul, generozitatea, mulţumirea de propria soartă,
educaţia aleasă.
În acelaşi timp morala zoroastristă respinge orice formă de viaţă
ascetică care se consideră ca o manifestare extemă ce trebuia înlăturată
prin moderaţie sau cumpătare.
Ca şi în alte religii toate evenimentele din viaţa omului sunt însoţite
de ceremonii religioase speciale săvârşite de către preoţi.
Copilul este întrodus în viaţa cultică la vârsta de 7 ani, când este
învăţat să rostească rugăciunile avestice fapt consemnat prin îmbrăcarea
hainelor sacre. Mai târziu urmează ritualul de iniţiere (numit naojot de
parsi şi sedrepuslun de iranieni). Fii de preoţi sunt iniţiaţi la vârsta de 7-
14 ani în liturghia avestică care trebuiau să o înveţe în original. Viaţa
preotului gravitează în jurul templului focului, cultul fiind îndeplinit de
mai mulţi preoţi.
Ziua este împărţită în cinci cicluri rituale, marcate de rugăciuni
prestabilite, făcute cu faţa la o sursă de lumină. Obiectul principal al
adorării este focul considerat simbol al dreptăţii. Există trei feluri de
focuri sacre. Cel mai important este Atash Bahram – care este format din
16 focuri inclusiv cel aprins de fulger, focuri de acest gen existând numai
două în Iran şi opr în India.
Calendarul zoroastric are multe sărbători cele mai importante fiind
considerate: Anul Nou (Nauruz) şi sărbătoarea Mithra (Mihrajan) fiecare
având o durată de şase zile. La acestea se adaugă şi ziua lui Zoroastru.
Partea centrală a cultului zoroastrian o formează “liturgia
avestică”, cuprinsă în Avesta. Durata acesteea este de 2-3 ore fiind
închinată lui Ohrmazd. Ea cuprinte invocarea altor divinităţi şi a
fenomenelor naturale. Parte componentă a veţii liturgice sunt şi
purificările, şi mărturisirea păcatelor.
Se efectuau purificări simple şi rituale. Cea de a doua este oficiată
de preot şi cuprindea: recitarea Avestei, curăţirea cu nivang (urină de taur
sfinţit, pe care credinciosul o bea) şi cenuşă din focul sacru, curăţirea
întreită exterioară cu gomez (urină de taur nesfinţit), nisip şi apă. Acest
ritual este săvârşit cu ocazia iniţierii şi a căsătoriei.
Mărturisirea păcatelor se făcea conform unor formulare tradiţionale
care depind de gravitatea păcatelor. Cele mai grave sunt păcatele
săvârşite împotriva lui Ohrmazd şi a arhanghelilor săi, pângărirea focului
sacru şi a apei prin contatct voit cu materie moartă. Pângărirea acestor
elemente însemna alăturarea de forţele lui Ahriman şi întărirea puterii
acestuia.
 Ca o curiozitate reţinem că zoroastrienii consideră drept păcat
vorbirea cu gura plină sau mersul desculţ ceea ce denotă o atitudine
sporită faţă de comportamentul social.
O deosebită atenţie zoroastrismul atrage o atenţie deosebită vieţii
după moarte. Asfel se considera că sufletul rămâne timp de 3 nopţi la
capul trupului părăsit, timp în care demonul Vizarş vechează între trup şi
suflet nefiind în stare să se apropie din cauza luminii. Din această cauză
lângă defunct tot timpul până la înmormântare arde un foc.
Ritualul de îmormântare este foarte complicat şi elaborat în care în
centrul atenţiei este frica de a nu se contagia de moarte şi de forţele
demonice.
Trupul nu este înnmormântat ci expus în “Turnurile - tăcerii” –
dakhmas unde este devorat de vulturi. Turnurile reprezentau o construcţie
circulară cu trei niveluri în centru având o gaură adâncă. Trupul este
expus pe unul din nivele – cel superior pentru bărbaţi, cel de mijloc
pentru femei şi cel inferior pentru copii, iar preotul descoperă parţial
corpul tăindu-i hainele.
La sfârşitul celei de a treia nopţi sufletul este înconjurat de
miresme, iar Conştiinţa este vizitată de o fiinţă femenină care diferă în
dependenţă de viaţa petrecută.
După această întâlnire sufletul se îndreaptă spre locul primei
judecate care are loc la Podul Chinvat unde este întâlnit de Mithra,
Sraoşa şi Raşnu.
Raşnu pune pe balanţă faptele bune şi rele a defunctului după care
sufletul pleacă în rai sau iad. Dacă faptele sunt egale în greutate, sufletul
este dus în “locul celor amestecaţi” (hamestagan).
În dependenmţă de faptele săvârşite oamenii putea nimeri în rai sau
iad ambele de origine materială. În rai desfătarea supremă este vederea lui
Dumnezeu vare se prezintă nu în chip antropomorf ci sub formă de
lumină.
Spre deosebire de rai unde su locuiesc în comunitate în iad acestea
sunt izolate find însoţite de demoni care îl torturează. În concepţia
zoroastră iadul nu este veşnic ci poate fi comparat cu Purgatoriul din
tradiţia Bisericii Catolice. Prin intermediul suferinţelor se ajunge la
dorinţa de pocăire şi revenire la bine.
La sfârşitul lumii toate sufletele pedepsite în iad se purifică şi astfel
vor fi restabilite în starea de fericire veşnică.
Spre deosebire de alte religii zoroastrismul prezintă realitatea ca un
dezacord spiritual între bine şi rău. Conducerea acestei lupte este condusă
de către Ohrmazd deoarece El limitează timpul şi urmăreşte distrugerea
definitivă a răului şi restabilirea absolută a binelui. Deşi Ahriman are
anumite victorii acestea se întorc împotriva lui deoarece în iad omul vede
adevărata realitate drecând de partea Spiritului bun.
Victoria lui Ohrmazd va fi progresivă şi se va petrece pe parcursul
a 3000 de ani când vor domni fii lui Zoroastru: Oşetar, Osetarmah, şi
Saoşyans, născuţi din seminţia lui Zoroastru ce s-a păstrat într-un loc
tainic.
În timpul primelor doi fii va fi reînnoită religia lui Zoroastru şi vor
fi distruse toate fiinţele create de Ahriman inclusiv Az – Concupiscenţa
care l-a făcut pe om să depindă de plăcerile externe. În timpul lui
Saoşyans cei vii vor deveni nemuritori iar cei morţi vor învia. Acest lucru
va dura 70 de ani iar primul reânviat va fi Gayomart. Acesta va aduna
toate elementele împrăştiate din care a fost creat omul, iar Ohrimazd le va
da chipul dintâi.
Restabilirea finală – Fraşkart – mai este numită şi “Trupul final”,
care reprezintă ultima etapă a dezvoltării întregii existenţe, de la
nediferenţiere la diferenţiere, acessta concretizându-se însă printrâo
armonie desăvârşită.
Ashriman va fi distru şi deşi acesta este substanţă, iar aceasta nu
poate fi redusă la nimic, Spiritul răului este limitat la neputinţa absolută,
asemănătoare cu trupul omuan înainte de moarte.
Starea de Fraşcart este una de fericire absolută, unde nu va exista
nici o umbră a răului.