Toaz - Info Preotia Sacramentala in Epoca Apostolica PR

Preoţia sacramentala în perioada Noului Testament
I. Introducere
Preoţia, încă din cele, mai îndepărtate timpuri este prezentă la toate popoarele de pe
întreg cuprinsul pământului. Fără preoţie nu se poate concepe religia. Preotul a fost factorul de
bază în cadrul cultului tuturor religiilor de la cele mai inferioare, la cele mai impozante. Desigur
la început şi mai ales la popoarele idolatre, preoţia apare ca ceva foarte departe de sensul ei
adevărat şi aceasta se explică datorită alterării chipului lui Dumnezeu în om odată cu căderea în
păcat a protopărinţilor Adam şi Eva.
Preoţia bisericească a preocupat dintotdeauna şi a fost deseori tema multor dezbateri
teologice, mai ales după Reformă, datorită concepţiei despre preoţie lansată de reformatori.
Abordarea unei teze de licenţă cu titlul Preoţia sacramentală în perioada apostolică este mereu
actuală şi doreşte să arunce un plus de lumină în înţelegerea acestei teme.
Tema în sine, Preoţia, are o actualitate continuă în teologia Bisericii Creştine, cea
Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. De-a lungul timpului s-au scris numeroase tratate
despre Preoţie, de către unii din Sfinţii Părinţi ai Bisericii, ca: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul
Grigore de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Chiril al Alexandriei ş.a., fiecare căutând să
scoată în evidenţă sublimitatea Preoţiei şi responsabilitatea persoanei căreia i se împărtăşeşte prin
hirotonie, harul special al acestei Sfinte Taine. Întotdeauna când Sfinţii Părinţi vorbesc despre
valoarea şi sublimitatea preoţiei au ca punct de plecare Legământul Vechi care a fost chip al
Legii Noi pe care a adus-o Mântuitorul Hristos.
73
I.1. Preoţia Vechiului Testament ca prefigurare a
preoţiei Noului Testament
Preoţia Vechiului Testament a preînchipuit Preoţia harică a Noului Testament.

Vechiul Testament cuprinde Revelaţia primară împărtăşită poporului evreu, care
pregăteşte sublima Revelaţie şi mântuirea omenirii, realizată de Iisus Hristos în Noul Testament.
Activitatea mântuitoare a Bisericii se întemeiază pe realitatea supranaturală a religiei Vechiului
Testament. Pe realitatea existenţei păcatului în lume se fundamentează necesitatea mântuirii şi a
Mântuitorului. Pe universalitatea păcatului, se aşează universalitatea mântuirii prin Mesia.
Religia Vechiului Testament descoperită primilor oameni, a fost încredinţată spre
păstrare poporului evreu şi ridicată apoi de Iisus Hristos, Cuvântul întrupat la culmea
perfecţiunii.1 Legea veche şi-a îndeplinit rolul ei ca îndrumător spre Hristos pentru că, prin
învăţăturile sale, cuprinde adevărata idee despre un Dumnezeu unic. “Ea a avut instituţii prin
care nădejdea în venirea Iisus Hristos s-a păstrat, s-a cultivat şi s-a întărit”.2
Omenirea trebuia pregătită pentru primirea Arhiereului desăvârşit, Mântuitorul Iisus
Hristos, printr-o preoţie lucrătoare prin veacuri, de la cădere până la venirea lui Mesia. Chiar
dacă lucrarea acestei preoţii era nedesăvârşită în comparaţie cu lucrarea preoţiei lui Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, ea a avut o importanţă covârşitoare în a întreţine vie conştiinţa păcatului şi
necesitatea unui Mântuitor, deoarece “înstrăinarea omului de la părinteştile simţăminte, cerea în
reechilibrare, Marea Jertfă, prin care să se hrănească spre înzdrăvenire toţi până la sfârşitul
veacurilor”.3 Simbolic slujirea preoţească a Mântuitorului era preînchipuită prin preoţia
1
I. Popescu Mălăieşti, Valoarea Vechiului Testament pentru creştini, Bucureşti, 1932, pag. 72 apud Drd. Gh.
Burtan, Op. Cit. pag. 727
2
Pr. Prof. Dr. V. Prelipceanu, Pr. Prof. Dr. G. T. Marcu, Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa Bisericii, în ST, An XXIII,
nr. 1-2, Bucureşti, 1971, pag. 33
3
Pr. Lect. Ion Mihălţan, Preoţia Mântuitorului Hristos şi preoţia bisericescă – Teză de doctorat, în MA, An XXIX,
nr. 11-12, Sibiu, 1984, pag. 788
73
Vechiului Testament, unde “preotul era trimisul lui Dumnezeu şi reprezentantul voii Sale între
oameni”.4
În lucrarea sa Despre preoţie, sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Înfricoşătoare şi cu
totul cutremurătoare erau şi preoţia şi slujba adusă lui Dumnezeu în timpul Legii Vechi, înainte
de venirea harului, de pildă: clopoţeii şi rodiile (Ieş.XXVIII, 29-30), pietrele scumpe, cele de pe
piept şi cele de pe umăr (Ieş.XXVIII, 9-12), mitra, chidara (Ieş.XXVIII, 36), haina lungă până la
călcâie (Ieş.XXVII, 4, 27), tabla cea de aur (Ieş.XXVIII, 32), Sfintele Sfinţilor, tăcerea adâncă
dinlăuntrul templului. Dar dacă te uiţi la preoţia şi slujba lui Dumnezeu acum, vei vedea că cele
înfricoşătoare şi cele cu totul cutremurătoare ale Legii Vechi sunt mici şi că în această privinţă
sunt adevărate cele spuse de Pavel despre Legea Veche: “ că Legea Veche cu toată slava ei, era
fără de slavă faţă de Legea Nouă din pricina slavei covârşitoare a acesteia (II Cor.III, 10)”.5
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte evreilor în epistola sa despre preoţia lui Iisus Hristos
în comparaţie cu preoţia lui Aaron şi Moise. Sfântul Apostol Pavel arată că Mântuitorul
întruchipează şi pe Moise, cel care a dat Legea, şi pe Aaron - marele preot şi pe Sine ca învăţător
şi arhiereu.
Preoţia Vechiului Testament a fost instituită de Dumnezeu şi ea a ocupat un loc
distinct şi s-a deosebit total de preoţia altor popoare din acele timpuri. Ea s-a diferenţiat de toate
slujirile idolilor, întâlnite la popoarele antice şi a avut un rol foarte important în pregătirea
omenirii pentru primirea Legii Noi, care a fost adusă de Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul Întrupat,
Mântuitorul Iisus Hristos.
Preoţia vechitestamentară a aparţinut unei singure seminţii, cea a lui Levi, în felul
acesta având un rol decisiv în păstrarea unităţii de credinţă la poporul evreu şi la menţinerea
unităţii de neam.
S-au evitat astfel eventualele dezbinări ce ar fi putut apare dacă dreptul la preoţie ar fi
aparţinut şi altor seminţii. Au fost şi unele excepţii când preoţia a fost exercitată de persoane ce
nu aparţineau acestei seminţii, cazul cel mai relevant fiind cel al Mântuitorului; aceasta pentru că
Hristos a adus jertfă pentru toate neamurile şi în El îşi au începutul şi sfârşitul toate seminţiile.
De la instituirea ei, preoţia a fost împărţită în trei trepte: leviţii, preoţii şi arhiereii,
fiecare cu misiuni distincte şi foarte bine stabilite în Legea mozaică. Consacrarea fiecărei trepte
în parte avea un ritual anume, diferit, făcându-se astfel şi mai clară distincţia ce exista între ele.
4
Dr. Nicolae Naeaga, Hristos în Vechiul Testament, Sibiu, 1944, pag. 41
5
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, trad. Pr. Prof. D. Fecioru, Bucureşti, 1987, pag. 58
73
Misiunea preoţilor Legii Vechi a avut un caracter de mijlocire, preotul fiind un

mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Preotul era, putem spune, firul de legătură între Dumnezeu
şi poporul său. Păstrarea monoteismului şi menţinerea vie a conştiinţei păcatului şi a gravităţii
sale a fost parte integrantă a misiunii preotului. Pe Dumnezeu nu-l putea nimeni împăca mai bine
cu omul decât preotul prin rugăciune şi jertfă.6
Datoriile şi drepturile preoţilor au fost foarte bine delimitate prntru fiecare treaptă în
parte, şi ele asigurau menţinerea unei vieţi curate, exemplare şi demne de urmat de către ceilalţi
oameni. Preoţii aveau datoria de a învăţa pe popor Legea, de a aduce jertfe şi de a se ocupa de
menţinerea unor relaţii bune între membrii societăţii iudaice. Aceste datorii constituie tipul celor
trei slujiri sau demnităţi ale Mântuitorului: slujirea învăţătorească, arhierească şi împărătească.
Curăţenia vieţii era o condiţie ce se punea din start tuturor slujitorilor. Nimeni nu poate să
slujească lui Dumnezeu având o viaţă necurată, fiind lipsit de sfinţenie. Toate cele trei slujiri ale
Mântuitorului: împărătească, învăţătorească şi arhierească sau preoţească, sunt reliefate simbolic
în diferitele cărţi ale Vechiului Testament. Slujirea care se evidenţiază mai pregnant, este
slujirea preoţească, cea de arhiereu care jertfeşte.
Faptul că nu erau simpli oameni, şi că erau aleşi şi aveau o misiune sfântă, o arată şi
purtatul de veşminte distincte de către leviţi, preoţi şi arhierei când slujeau. Când aduceau laudă
lui Dumnezeu, în cadrul serviciului divin public din fiecare zi, preoţii erau obligaţi să îmbrace
veşmintele sfinte iar când părăseau locaşul sfânt trebuiau să le lase acolo. Iată deci că preoţii nu
slujeau oricum ci numai în straiele sfinţeniei.
Ceea ce trebuie evidenţiat în legătură cu preoţia este că, pe tot parcursul istoriei sale,
ea stă nedespărţită de jertfă. Jertfele la evrei au avut un loc aparte în cadrul slujirii preoţeşti, ele
fiind dimensiunea centrală a acesteia. Totuşi, datorită decăderii misiunii preoţeşti, jertfele au
căpătat un caracter formal, ele nemaivenind din inimă. Jertfa adevărată este cea a inimii “înfrânte
şi smerite”, precum arată şi psalmistul David; jertfele primite sunt cele aduse în urma
conştientizării stării de păcătoşenie.
Superioritatea preoţiei Noului Testament faţă de preoţia Vechiului Testament stă atât
în unicitatea jertfei cât şi în calitatea ei.
Jertfele Vechiului Testament pregăteau pe credincioşi pentru o viaţă curată, dar
valoarea lor rămâne mai prejos şi este incomparabilă cu jertfa adusă de Iisus Hristos (Evr.IX, 13-
6
Magistrand Arhim. M. Şuparschi, Superioritatea preoţiei Noului Testament, după epistola către Evrei, în ST, An
VIII, nr. 5-6, Bucureşti, 1956, pag. 288
73
14). Jertfele Legii Vechi erau nesfârşite ca număr şi aveau mai mult un aspect legalist, de a
menţine poporul lui Israel în cadrul legământului şi al Legii, în timp ce jertfa lui Iisus Hristos se
răsfrânge asupra întregii fiinţe a credinciosului pe care vrea să o mântuiască în totalitatea fiinţei
sale.7
Noua preoţie se instituie după o nouă rânduială, deoarece vechea preoţie levitică se
dovedise neputincioasă de a aduce o îmbunătăţire în ceea ce priveşte viaţa spirituală a oamenilor.
Tipul preoţiei lui Iisus Hristos este preoţia după rânduiala lui Melchisedec (Evr.V, 8-10). Ca
urmare a epistolei către evrei a Sfântului Apostol Pavel, Sfinţii Părinţi au dat o mare importanţă
aspectului hristologic al persoanei lui Melchisedec, fără îndoială din cauza controversei cu
învăţătura iudaică.8
Pentru Iustin Martirul şi Filozoful, Hristos este preot şi rege, şi nu Ezechia aşa cum
afirmă iudeii, care împlineşte figura lui Melchisedec. 9 Pentru că Avraam cel circumcis a dat
zeciulială lui Melchisedec cel necircumcis,10 Hristos va fi marele arhiereu celor circumcişi şi
celor necircumcişi.11 Tertulian a adoptat aceeaşi linie de interpretare, 12 precizând, primul dintre
Sfinţii Părinţi, că Hristos este preot după rânduiala lui Melchisedec, prin moartea şi prin învierea
Sa din morţi;13 totuşi el rămâne indiferent la simbolismul euharistic. 14Irineu din Lyon aplică fără
nici o problemă Psalmul 110 la persoana lui Hristos.15La Origen, misterul pascal este centrul
interpretării. Hristos este marele preot după rânduiala lui Melchisedec pentru că el se oferă
însuşi.16
Melchisedec este preot şi el însuşi anunţă noul sacerdoţiu prin ofranda sa din pâine şi
vin.17 Fericitul Augustin este cel care exprimă mai bine legătura dintre ritul lui Melchisedec şi
7
Prof. Dr. T. M. Popescu, Sfinţenia şi răspunderile preoţiei, în St, An IV, nr. 3-4, Bucureşti, 1952, pag. 159
8
Dictionnaire de spiritualite, tome X, Beauchesne, Paris 1980, col. 968
9
Dialog cu iudeul Trifon 33, 1-2; 96, 1; 113, 5; 118, 1; ed. G. Archambault, Paris 1909, tomul1, p. 144-146; tomul
2, p. 106, 182, 204
10
Dialog cu iudeul Trifon 19, 4; p. 86
11
Idem 33, 2; p. 146
12
Adversus Marcionem V, 9, 9; CCL 1, p. 690
13
Adversus Judaeos 2, 7 – 3, 1, CCL 2, p. 1342-1344
14
Idem 3, 1
15
Demonstration 48, SC 62, p. 108-109
16
In Johannem 19, 19, GCS 4, p. 319
17
Ciprian, Ep. 63, 4; Ioan Hrisostom, In genesim hom. 36, 3; Fericitul Ieronim, Ep. 46, 2; Idem, Tract. In Ps. 109, 4;
Arnobe le jeune, Commentarium in Ps. 109, PL 53, 496b; Cassiodor, Expositio Psalmorum 109, 4
73
sacerdoţiul noului legământ. Gestul regelui-preot prefigura „ taina cinei Domnului,” 18 şi el

anunţa sacrificiul Domnului Hristos care S-a oferit pentru păcatele noastre.19
În Noul Testament creştinii au posibilitatea să obţină mântuirea şi viaţa veşnică, atât
de mult dorită, pentru că prin jertfa lui Iisus Hristos au obţinut împăcarea cu Dumnezeu şi
izvorul harului aducător de sfinţire. Jertfa lui Iisus Hristos este pentru credinciosul creştin izvorul
dragostei, al sfinţirii şi al mântuirii.
Jertfa Mântuitorului este de o superioritate incomparabilă deoarece aceasta are
caracterele adevăratului sacrificiu. Ea este superioară tuturor jertfelor Vechiului Testament prin
calitatea victimei. Deci nu numai preoţia lui Hristos se descoperă ca desăvârşită în comparaţie cu
preoţia vechi testamentară, ci şi jertfa care este strâns legată de această preoţie a lui este de
asemenea desăvârşită.
În Vechiul Testament preoţia Legământului s-a detaşat de slujirea idolilor şi zeităţilor,
ca apoi Aaron să fie ales şi identificat ca început de succesiune prin toiagul său (Evr.IX, 4). În
acelaşi timp şi celelalte popoare au răspuns chemării prin preoţia lui Melchisedec (Evr.VII, 17,
21). Deci preoţia creştină este profeţită neîntrerupt şi împlinită prin Mântuitorul Hristos, care a
experimentat-o prin ucenicii Săi (Marcu XVI, 17, 20), a instituit-o după Înviere (Ioan XX, 21) şi
a îmbrăcat pe Apostoli în harul desăvârşit la Cincizecime (Fapte II, 1-4), cu putere de a mări
Biserica până la marginile pământului.20
Teologia despre preoţia lui Hristos poate să se centreze în jurul dublei împliniri, a
preoţiei şi a jertfei vetero-testamentare. “El este cel ce aduce jertfă desăvârşită – spre deosebire
de cei ce trebuiau să aducă jertfă pentru păcatele lor (Ep. către evrei) – dar şi Cel care este adus
jertfă, Cel care îşi dă viaţa pentru viaţa lumii. Epistola către evrei este cea care prezintă îndeosebi
doctrina despre jertfa Arhiereului Iisus”.21
Pe drept cuvânt superioritatea unei religii se măsoară după superioritatea sacerdoţiului
ei. În Vechiul Testament jertfa şi preoţia erau doar o umbră, pe când Hristos aduce veşnica
răscumpărare. El vine ca Arhiereul adevărat, intră în cortul cel nefăcut de mână cu propriul Său
sânge (Evr.IX, 11), sângele Legământului celui Nou, vărsat pe cruce, odată pentru totdeauna şi
pentru toţi preînchipuind darul de pâine şi de vin adus de Melchisedec lui Avraam.
18
Ep. 177, 12
19
De div. quaest. 83, q. 61, 2
20
Diac. P. I. David, Invazia sectelor, vol. III, Constanţa, 2000, pag. 125-126
21
Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, trad. Vasile Manea, Editura Patmos, Cluj Napoca, 2002.pag. 194
73
Avându-şi temeiul şi izvorul în preoţia sau arhieria lui Hristos, în care se

concentrează întreaga Sa operă răscumpărătoare (Evr.IX, 11-14), preoţia sacramentală creştină
este o instituţie indispensabilă Bisericii şi de asemenea ea a fost închipuită de preoţia Vechiului
Testament. Diaconii, preoţii şi episcopii sunt continuatori ai misiunii preoţilor Legii Vechi,
având însă o lucrare superioară deoarece prin ei se actualizează în viaţa credincioşilor preoţia lui
Hristos şi prin aceasta întreaga Sa lucrare mântuitoare şi sfinţitoare.
Credincioşii creştini sunt numiţi preoţi pe temeiul aparteneţei lor la noul popor ales al
lui Dumnezeu, în care s-au împlinit făgăduinţele Vechiului Testament (Ieş.XIX, 6; Isaia LXI, 6).
Nu este vorba de exercitarea misiunii preoţeşti specifice, de către toţi membrii Bisericii. Prin
aceasta înţelegem consacrarea creştinilor lui Dumnezeu, participarea lor la harul mântuirii prin
jertfa lui Iisus Hristos. După Pogorârea Sfântuluii Duh Apostolii Domnului au întemeiat biserici
creştine, rânduind în fruntea lor o ierarhie bisericească bine constituită, separând astfel preoţia
universală de cea sacramentală.
Rostul pe care îl avea preoţia vechitestamentară în constatarea vindecărilor de diferite
boli, este prezentată ca actualizată în preoţia specială a Bisericii, prin puterea pe care această
preoţie o are în vindecarea mădularelor Trupului lui Hristos prin Sfintele Taine. Sfântul Chiril al
Alexandriei îl aseamănă pe Hristos cu adevăratul levit, cu adevărata preoţie lucrătoare, făcându-
se frate cu noi după firea omenească, dar deosebit de noi după puterea dumnezeiască a Preoţiei
sale speciale.
Preoţia harică, sacramentală vine din slujirea arhierească a lui Hristos şi este
transmisă fără întrerupere de la Apostoli, prin episcopi până astăzi, prin Sfânta Taină a
Hirotoniei. Dacă în Vechiul Testament preoţia era văzută ca cea mai înaltă slujire, cu atât mai
mult în Noul Testament, când avem o preoţie desăvârşită, instituită de Hristos, aceasta reprezintă
cea mai înaltă slujire, slujirea sfântă a lui Dumnezeu.
Chipul preotului în Vechiul Testament era un monument de sfinţenie, impunând
frumoase calităţi religioase, morale şi sociale. Cu mult mai mult episcopii, preoţii şi diaconii,
care îşi au slujirea izvorând din Mântuitorul Hristos, trebuie să fie modele de bunătate, de
dreptate, de ospitalitate şi de pace. Dacă veşmintele preoţilor Legii Vechi erau pline de strălucire,
veşmintele preoţilor creştini trebuie să fie faptele sfinţeniei care dau o mai mare strălucire celui
ce le poartă.
73
Aşadar preoţia Vechiului Testament a fost preînchipuirea şi cea care a creat şi a

marcat drumul spre preoţia harică a Noului Testament.
73
II. Ierarhia sacramentală în perioada
apostolică
II.1. Întemeierea Bisericii
Prin întruparea, moartea şi Învierea Domnului, s-a realizat mântuirea neamului omenesc
din robia diavolului şi împărtăşirea din nou a harului divin. Însă, mântuirea noastră propriu-zisă
se înfăptuieşte abia atunci când sălăşluieşte în noi Hristos, prin Duhul Sfânt – adică, prin unirea
harică cu Hristos. Locul şi modul real de unire duhovnicească şi de vieţuire cu Hristos este
Biserica, pentru că ea „reprezintă trupul tainic al Mântuitorului Hristos, iar El este capul ei
(Efeseni 1, 23)”.22 După cum explică marele teolog român, părintele profesor Dumitru Stăniloae,
„sălăşluirea în noi a lui Hristos cu trupul purtat de El, înviat şi înălţat deplin pnevmatizat, sau
umplut de Duhul Sfânt şi devenit, prin aceasta transparent, sălăşluirea acesta produce Biserica.” 23
Conform zicerii părintelui Stăniloae, Biserica este finalizarea acţiunii mântuitoare a Domnului,
începută prin Întruparea Sa. Sau, într-o exprimare mai lapidară, „Biserica nu este altceva decât
extensiunea comunitară, istorică a lui Iisus Hristos şi, prin aceasta, organul sau instituţia
întemeiată de Domnul pentru împărtăşirea harului divin, spre mântuirea şi sfinţirea oamenilor” 24
sau „Comunitatea tuturor celor ce îşi mărturisesc credinţa în Dumnezeu-Tatăl şi în Iisus Hristos
întrupat din Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara”, 25 după cum şi mărturisim în Crezul sau
Simbolul de credinţă. Mai pe înţelesul tuturor, Biserica este aşezământul sfânt întemeiat de
Domnul nostru Iisus Hristos pentru mântuirea oamenilor. Ea duce mai departe, până la sfârşitul
veacurilor, propovăduirea cuvântului dumnezeiesc, împărtăşeşte fiilor ei harul sfinţitor prin
Sfintele Taine şi îndrumă credincioşii pe calea vieţii celei adevărate.
Domnul i-a dat Bisericii această întreită putere: a învăţa adevărul dumnezeiesc, a săvârşi
Sfintele Taine şi slujbele bisericeşti şi a îndruma pe oameni a trăi curat, în numele Său. 26 Numai
22
Pr. Conf. Dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxă, Ediţia a treia, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, p. 294
23
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. II, Ediţia a treia, Editura IBMBOR, Bucureşti,
2003, p.201
24
Pr. Conf. Dr. George Remete, op. cit., p. 294
25
Radu Ciobanu, Mic dicţionar de cultură religioasă, Ediţia a două, Editura Emia, Deva, 2003, p. 30
26
***, Învăţătură de credinţă ortodoxă, Ediţia a doua, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2005, p. 32
73
în Biserică, Domnul Hristos împărtăşeşte harul Său mântuitor, prin Duhul Sfânt, în Sfintele
Taine, De aceea, numai în Biserică, omul este sigur de mântuirea sa. Căci dacă „Hristos este cap
Bisericii, trupul Său, al cărui şi mântuitor şi este” (Efeseni, 5, 23), după cum zice Sf. Ap. Pavel,
atunci nimeni nu se poate împărtăşi de mântuire dacă nu este mădular al trupului lui Hristos,
adică membru al Bisericii.27
II.1.1. Termenul „Biserică”
Adevărul mântuirii în Biserică este mare, iar taina ei este adâncă. De la început, pentru a
apropia acest adevăr de înţelegere, acestei întemeieri inedite, primii creştini de limbă greacă i-au
dat numele biblic de εκκλεσία, termen care, marcând o continuitate între Israel şi poporul creştin,
era totodată capabil să se îmbogăţească cu un nou conţinut. Termenul εκκλησια este folosit
pentru prima dată de Sf. Evanghelist Luca.28
În lumea greacă, cuvântul εκκλεσία desemnează adunarea δέμος – ului, adică a poporului
privit ca forţă politică. Acest sens profan (cf. Fapte 19, 32.39s) colorează sensul religios atunci
când Sf. Pavel vorbeşte de spre ţinuta unui grup de creştini adunaţi în „biserică” (cf. I Cor 11,
18). Dimpotrivă, în Septuaginta, cuvântul desemnează o adunare convocată pentru un gest
religios, deseori de cult (de exemplu Dt. 23,; I Reg. 8; Ps. 22, 26): el corespunde ebraicului
qahal, folosit mai ales de şcoala deuteronomică pentru a desemna adunarea de la Horeb (Deut. 4,
10), din câmpiile Moabului (Dt. 31, 30) sau din Pământul făgăduinţei (de exemplu Ios. 8, 35;
Judec. 20, 2), iar de Cronici (de exemplu I Cron. 28, 8; Neh. 8, 2) pentru a desemna adunarea
liturgică a lui Israel din timpul regilor sau de după Exil. Dar dacă εκκλεσία traduce totdeauna
termenul qahal, acesta din urmă este uneori redat şi de alte cuvinte, în special de σηναγογέ (de
exemplu: Numeri 16, 3; 20, 4; Dt. 5, 22), care este mai des folosit pentru a traduce termenul
sacerdotal ΄edah. „Biserică” şi „sinagogă” sunt doi termeni aproape sinonimi (cf. Iac. 2, 2): ei nu
se vor opune decât atunci când creştinii îl vor fi adoptat pe primul, rezervându-l pe al doilea
evreilor recalcitranţi. Alegerea lui εκκλεσία făcută de Septuaginta a fost fără îndoială influenţată
de asonanţa qahal/ εκκλεσία, dar şi de sugestiile etimologice: acest termen, provenind din
27
Idem
28
Ben Witherington III, The Acts of the Apostles. A socio-rhetorical commentary, William B Eerdmans Publishing
Company, Grand Rapids, Michigan Cambridge U.K., the Paternoster Press, Carlish 1998,., p.219
73
εκκαλέω („chem din”; „convoc”), indica prin sine faptul că Israel, poporul lui Dumnezeu, era
adunarea unor oameni chemaţi din iniţiativă divină şi se întâlnea cu expresia sacerdotală în care
se cuprindea ideea de chemare: κλετέ χάγια, traducere literală a ebraicului miqra qodeş, „adunare
sfântă” (Exod 12, 16; lV. 23, 3; Num. 29, 1)29
Iisus Hristos, întemeind noul popor al lui Dumnezeu în continuarea celui vechi, l-a
desemnat în mod firesc printr-un nume biblic al adunării religioase (El va fi spus în aramaică fie
΄edta, fie kenişta, tradus mai ales prin σηναγογέ, sau, mai probabil, qehala), tradus prin εκκλεσία
la Matei 16, 18. La fel şi prima generaţie creştină, ştiindu-se noul popor a lui Dumnezeu (I Petru
2, 10) prefigurat de „biserica din pustiu” (Fapte 7, 38), a adoptat un termen care, provenind din
Scripturi, era foarte potrivit să o desemneze ca „Israelul lui Dumnezeu” (Gal. 6, 16; cf. Ap. 7, 4;
Iac. 1,1; Fil. 3, 3). Acest termen avea în plus avantajul de a include tema chemării pe care
Dumnezeu o adresează gratuit prin Iisus Hristos evreilor şi, mai târziu, păgânilor, pentru a alcătui
„adunarea sfântă” a timpurilor de pe urmă (cf. I Cor 1, 2; Rom. 1,7: „chemaţi sfinţi”).30
Potrivit liturgistului Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, cuvântul biserică (lat. ecclesia = adunare;
gr. έκκλεσία - ecclisia) era numele dat primelor adunări creştine care aveau loc la început în
anumite case pentru săvârşirea cultului. De la înţelesul de adunare termenul ecclesia s-a dat apoi
şi locului unde se ţinea adunarea, loc care a devenit casa Bisericii (ό της έκκλησίας οίκος – o tis
ecclisias ikos).31 Termenul de ecclisia este cel mai vechi pentru noţiunea de biserică în ambele
înţelesuri (şi „de cult” şi „adunare”) şi aşa s-a păstrat în limbile latine neolatine apusene (franc.
église, ital. chiesa, span. iglesia). Denumirea latină basilica, gr. βασιλική, -ή – basiliki = locaş
împărătesc (de la βασιλεύς, -ό – basileus = rege), casa Domnului (lat. Domus Dei), s-a păstrat
numai în două limbi neolatine: în lb. română biserică şi reto-romană baselgia.32
Iniţial, clădirea numită basilica era în lumea greco-romană un edificiu folosit pentru
diferite adunări publice: politice, comerciale, loc de desfăşurare a activităţii judecătoreşti ş.a.
Din epoca lui Constantin cel Mare, când creştinismul a dobândit libertatea de a se răspândi şi
numărul creştinilor a crescut, n-au mai fost suficiente spaţiile de adunări (ecclisia) din casele
particulare şi au început a se construi lăcaşuri proprii pentru nevoile cultului.
29
***, Vocabular de Teologie Biblică, Editura Arhiepiscopiei Romano - Catolice de Bucureşti, 2001, p. 62
30
Ibidem, p. 63
31
Pr. Prof. Dr. Ene Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura
Diecezană, Caransebeş, 2001, p. 62
32
Ibidem
73
Noul Testament a consemnat o mulţime de imagini şi simboale ce s-au atribuit Bisericii

în perioada apostolică: „poporul lui Dumnezeu”- I Petru 2, 10; „trupul lui Hristos”- Rom. 12, 4; I
Cor 12, 13, 27; „templul lui Dumnezeu”- I Tim. 3, 15; Efes. 2, 19; I Cor. 3, 16; „preoţie
împărătească”- I Petru 2, 9; „mireasa lui Hristos”- Apoc. 21, 2. Dar cuvântul care exemplifică cel
mai bine raportul dintre Hristos şi Biserica Sa este „trupul lui Hristos”. Hristos este după Învierea
sa, Capul (Kephalis) Bisericii, pe care a răscumpărat-o cu însuşi sângele Său (Fapte 20, 28) şi a
înălţat-o în umanitatea Sa, la dreapta Tatălui, restaurând întreaga creaţie (Col. 1, 18-19). Biserica
reprezintă astfel „semnul” sau sacramentul umanităţii răscumpărate (Efes. 1, 23), care trăieşte
din puterea lui Hristos cel înviat şi aşteaptă a doua Sa venire. Din această perspectivă
hristologică, Biserica se află în starea lui Hristos, este hristoforă (Efes. 5, 25-27), în sensul că
există o coincidenţă ontologică între Hristos şi Biserică.33
Aşadar, Vechiul Testament pregăteşte Biserica şi o prefigurează, iar Domnul Hristos o
revelează şi o întemeiază.
II.1.2. Întemeierea Bisericii
Biserica a fost întemeiată tainic, duhovniceşte şi nevăzut prin jertfa de pe Cruce a

Domnului, conform Sf. Ap. Pavel care le zice efesenilor adunaţi la Milet: „ca să păstoriţi
Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu scump sângele Său” (Fapte 20, 28) şi în chip
văzut, istoric, la Cincizecime, când s-a format prima comunitate creştină de 3.000 de suflete
(Fapte 2, 41).34
Comentând momentul de la Cincizecime, pr. prof. Dumitru Stăniloae spune: „Coborârea
Sfântului Duh este cea care dă existenţă reală Bisericii, punând începutul sălăşluirii trupului
îndumnezeit al lui Hristos în celelalte fiinţe umane şi, cu aceasta, începutul Bisericii.”35
Pogorârea Sfântului Duh este actul de trecere de la lucrarea mântuitoare a lui Hristos în
umanitatea Sa personală la extinderea acestei lucrări în celelalte fiinţe umane. Prin Întrupare,
Răstignire, Înviere şi Înălţare, Hristos pune temelia Bisericii în trupul Său. Prin aceasta Biserica
se naşte fiinţă în chip virtual: „Biserica, aflată virtual în trupul lui Hristos, ia astfel fiinţă actual
33
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă A-Z, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 61
34
35
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 202
73
prin iradierea Duhului Sfânt din Trupul Său în celelalte fiinţe umane, fapt care începe la Rusalii,
când Duhul Sfânt coboară peste Apostoli, făcându-i primele mădulare ale Bisericii, primii
credincioşi în care se extinde puterea trupului pnevmatizat al lui Hristos.”36
Mântuitorul Hristos revelează într-un limbaj profetic faptul că momentul ceresc al
Împărăţiei Sale (Mt. 13, 43; 25, 31-46) va fi precedată de o fază de creştere lentă aici pe pământ
(13, 31s). Această fază de pe pământ va cuprinde la rândul său două etape: Prima o constituie
viaţa pământească a Domnului care, prin predica Sa, face deja Împărăţia prezentă (Mt. 12, 28);
Luca 17, 21). A doua va fi timpul Bisericii propriu-zis (Mt. 16, 18), care va începe prin trei
evenimente majore:
- jertfa de pe Cruce, întemeind „comunitatea noului Legământ”, cea care promovează un
noul cult (cf. Mal. 3, 1-5) pe care Ieremia o sperase în timpul regelui Iosia (II Regi 23),
iar apoi o plasase în viitorul eshatologic (Ier. 31, 31s) şi pe care comunităţile din Qumran
şi Damasc credeau că o reprezintă;
- Învierea Lui, după care îşi va aduna în Galileia turma risipită (Mc. 14, 27s);
- Nimicirea Ierusalimului (Mt. 23, 37ss; cf. Lc. 21, 24), semn al substituirii unei mari părţi
din poporul evreu de către Biserică şi totodată preludiu al judecăţii de apoi.37
II.1.3. Apostolii – stâlpii Bisericii
În timpul vieţii Sale pământeşti, Iisus îşi va alege dintre ucenicii Săi, doisprezece
Apostoli care vor constitui celulele de bază şi conducătorii noului Israel (Mc. 3, 13-19p; Mt. 19,
28p). Ei trebuie să facă ucenicia ritului baptismal (In. 4, 2), a predicării, a luptei împotriva
demonilor şi a bolilor (Mc. 6, 7-13p). El îi învaţă să prefere slujirea mai degrabă decât locurile de
frunte (Mc. 9, 35), să dea prioritate „oiţelor pierdute” (Mt. 10, 6), să nu se teamă de persecuţiile
inevitabile (Mt. 10, 17), să se adune în numele Său pentru a se ruga în comun (Mt. 18, 19s), să se
ierte reciproc (Mt. 18, 21 -35) şi să nu-i excomunice pe păcătoşi public înainte de a fi încercat să
îi convingă (Mt. 18, 15-18). Biserica, socotind ca orânduite de Iisus câteva din practicile sale
cele mai vechi (de exemplu: a se compara Mt. 18, 15-20 cu I Cor. 5, 1-13; II Cor. 13, 1; I
36
Ibidem
37
***, Vocabular de Teologie Biblică, p. 64
73
Timotei 5, 19), a arătat că trebuie să se raporteze în permanenţă la experienţa pre-pascală a celor

Doisprezece pentru a-şi găsi în ea regulile de viaţă38
Ucenicia misionară a Apostolilor nu iese din cadrul lui Israel (Mt. 10, 5s). Abia după
Învierea lui Hristos vor primi porunca să înveţe şi să boteze toate neamurile (Mt. 28, 19). Cu
toate acestea, încă înainte de moartea Sa, Iisus vesteşte accesul păgânilor la Împărăţia cerurilor.
„Fiii Împărăţiei” (Mt. 8, 12), adică evreii, care aveau prioritate să intre vor rămâne pe dinafară
(Mt. 21, 43), pentru că au refuzat să se lase „adunaţi” (Mt. 23, 37) de Hristos; în locul masei
iudaice, exclusă provizoriu (cf. Mt. 23, 39; Rom. 11, 11-32), vor intra păgânii (Mt. 8, 11s; Lc.
14, 21-24; In. 10, 16), pe picior de egalitate (Mt. 20, 1-16) cu nucleul iudaic al păcătoşilor căiţi
care au crezut în Iisus (Mt. 21, 31ss)39
Astfel, Biserica, prima realizare a unei împărăţii care nu este din această lume (In. 18,
36), va împlini şi va depăşi cele mai îndrăzneţe profeţii universaliste din Vechiul Testament (de
exemplu Iona; Is. 19, 16-25; 49, 1-6). Apostolii nu vor înţelege acest lucru decât după momentul
Rusaliilor.
Domnul Hristos le promite celor Doisprezece – înafară de reînnoirea Cinei pascale (Lc.
22, 19) aceeaşi sarcină de a „lega şi a dezlega”, care se va referi mai ales la judecarea
conştiinţelor (Mt. 18, 18; In. 20, 22s). Aceste texte revelează deja natura Bisericii, căreia Iisus îi
este creator şi cap: ea va fi o societate organizată şi vizibilă, inaugurând încă de pe pământ
Împărăţia lui Dumnezeu; „construită pe stâncă” (Mt. 16, 18), perpetuând prezenţa lui Hristos prin
exercitarea puterilor apostolice şi prin Euharistie, ea va învinge iadul şi îi va smulge prada.
Aşadar, Biserica apare ca izvor de viaţă şi de iertare.40
Biserica se naşte o dată cu Paştele Domnului Hristos, când El „trece” din această lume la
Tatăl Său (In. 13, 1). Cu Hristos eliberat din lanţurile morţii şi devenit „duh dătător de viaţă” (I
Cor. 15, 45) apare o omenire nouă (Efes. 2, 15; Gal. 6, 15), o creaţie nouă. Părinţii Bisericii au
spus deseori că Biserica, noua Evă, s-a născut din coasta lui Hristos în timp ce dormea somnul
morţii, după cum prima Evă ieşise din coasta lui Adam care adormise; Evanghelistul Ioan, dând
mărturie despre străpungerea cu suliţa (In. 19, 34s), sugerează această imagine: pentru el sângele
şi apa simbolizează mai întâi jertfa lui Hristos şi Duhul care însufleţeşte Biserica, şi apoi Tainele
Botezului şi Euharistiei care îi transmit viaţa.
38
Ibidem
39
Ibidem
40
Ibidem, p. 65
73
Însă trupul Bisericii nu este viu decât dacă este trupul lui Hristos cel înviat („trezit” cf.
Efes. 5, 14), revărsând Duhul (Fapte 2, 33). Această revărsare a Duhului începe în ziua de Paşti
(In. 20, 22), din momentul în care Domnul „suflă” Duh Sfânt (In. 20, 22; cf. Gen. 1, 2) asupra
ucenicilor în sfârşit adunaţi de El (Mc. 14, 27. Pe de altă parte Sfântul Evanghelist Luca, situează
marea revărsare harismatică (Fapte 2, 4) în ziua Rusaliilor (zi în care iudaismul comemora
împlinirea Paştelui şi darul Legământului) în vederea mărturiei celor Doisprezece (Fapte 1, 8) şi
a manifestării publice a Bisericii; de aceea Rusaliile constituie pentru ea ziua oficială de naştere.
Rusaliile reprezintă într-un fel pentru Biserică ceea ce fusese pentru Iisus, zămislit de la Duhul
Sfânt (Lc. 1, 35), ungerea conferită Lui de acest Duh în zorii misiunii Sale mesianice (Fapte 10,
38; Mt. 3, 16p) şi ceea ce este pentru fiecare creştin darul Duhului prin ungerea cu Sf. Mir,
pecetluindu-şi astfel, lucrarea de la Botez. (Fapte 8, 17; cf. 2, 38)41
II.1.4. Răspândirea Bisericii
După Rusalii, Biserica creşte cu repeziciune. În ea se intră primind cuvântul Apostolilor

(Fapte 2, 41) care zămisleşte credinţa (Fapte 2, 44; 4, 32) în Iisus cel înviat, Domn şi Hristos
(Fapte 2, 36), Conducător şi Mântuitor (Fapte 5, 31), apoi primind botezul apei (Fapte 2, 41),
urmat de punerea mâinilor care conferă Duhul şi harismele sale (Fapte 8, 16s; 19, 6). După
Evanghelistul Luca, cel primit rămâne un membru viu (Fapte 2, 42) printr-o împătrită fidelitate:
faţă de învăţătura Apostolilor, aprofundând credinţa iniţială zămislită de proclamarea mesajului
de mântuire, faţă de împărtăşirea frăţească (κοινονία), faţă de frângerea pâinii şi faţă de
rugăciunea în comun.42
La Ierusalim, împărtăşirea spirituală merge până într-acolo încât inspiră o punere în
comun de bunăvoie a bunurilor materiale (Fapte 4, 32-35; Evrei 13, 16) amintind de regula de la
Qumran; însă Sf. Luca însuşi lasă să se întrevadă şi unele umbre ale tabloului (Fapte 5, 2; 6, 1).
Credincioşii sunt grupaţi sub autoritatea Apostolilor. Un sfat al Bătrânilor este părtaş în
subordine la autoritatea Apostolilor (Fapte 15, 2), iar apoi, după plecarea acestora, la autoritatea
41
Ibidem
42
Ibidem, pp. 65 - 66
73
lui Iacob (21, 18), devenit conducător al Bisericii locale. Şapte oameni plini de Duhul Sfânt, între
care Ştefan şi Filip, au fost puşi în slujba iudeilor „elenişti” (Fapte 6, 1-6).
Îndrăzneala acestora, în special al lui Ştefan, provoacă împrăştierea lor (Fapte 8, 1. 4).
Dar acest lucru îngăduie extinderea Bisericii, din Iudeea (Fapte 8, 1; 9, 31-43) până în Antiohia
(11, 19-25) şi de aici „până la marginile pământului” (Fapte 1, 8; cf. Romani 10, 18; Coloseni 1,
23), cel puţin până la Roma (Fapte 28, 16-31). Refuzul cu care este întâmpinat Pavel de evrei
facilitează „grefarea altoiului păgân pe trunchiul curăţat al poporului ales” (Romani 11, 11-18) 43.
Însă nici Pavel, nici Petru care, botezându-l pe Corneliu, a făcut un gest decisiv nedezminţit de
unele concesii excesive făcute iudaizanţilor (Galateni2, 11-149, nu acceptă să-i supună pe
păgânii intraţi în Biserică practicilor iudaice pe care creştinii „evrei” le mai păstrau încă (Fapte
10, 14; 15, 29).
În acest fel se afirmă originalitatea Bisericii în raport cu iudaismul, se actualizează
catolicitatea ei, este împlinită porunca misiunii pe care a primit-o Hristos. Unitate ei apare mai
presus de locuri şi popoare, toate comunităţile ştiindu-se celule ale unicei εκκλεσία: extinderea
acestei denumiri biblice, aplicate la început creştinilor din Ierusalim, la adunările creştinilor
proveniţi dintre păgâni, colectă făcută pentru creştinii din Ierusalim printre convertiţii lui Pavel
(II Cor. 8, 7-24), apelul la uzanţele diferitelor Biserici pentru reglementarea unei probleme de
disciplină (I Cor. 11, 16; 14, 33), interesul pe care ele şi-l manifestă reciproc (Fapte 15, 12; 21,
20; I Tes. 1, 7ss; 2, 14; II Tes 1,4), saluturile pe care şi le trimit (I Cor. 16, 19s; Romani 16, 16;
Filip. 3, 21s) sunt tot atâtea indicii ce caracterizează o adevărată conştiinţă eclezială.44
43
Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1995, pp. 62-63
44
73
II.2. Ierarhia Bisericii Creştine
Domnul nostru Iisus Hristos, întemeind Biserica, a aşezat în ea ordine şi rânduială, anume
ca unii să conducă, iar alţii să asculte, păstrând cu toţii legătura dragostei şi a păcii între ei şi cu
El.45 Pentru exercitarea funcţiilor, a slujirilor specifice Bisericii, Mântuitorul a ales expres 12
Apostoli şi 70 de Ucenici. La rândul lor, aceştia au împărtăşit, prin hirotonie, puterea preoţească
şi altora, pentru transmiterea acestor slujiri în Biserică. Deci, de la început, în Biserică au existat
două categorii de membrii:
- Clerul sau ierarhia bisericească;
- Poporul credincios sau mirenii.46
Ierarhia bisericească este parte esenţială şi strict necesară a Bisericii pentru că este de
neconceput existenţa Bisericii fără un sistem propriu, specific, de administrare a Sfintelor Taine.
Întrucât Apostolii au murit şi şi-au încetat activitatea, în mod firesc urmaşii lor au primit prin
hirotonie, puterea de a împărtăşi harul divin, pentru că Biserica nu era menită să funcţioneze
numai până la moartea Apostolilor, ci până la sfârşitul veacurilor, iar „porţile iadului nu o vor
birui.” (Mt. 16, 18)47
II.2.1. Denumirile slujitorilor bisericeşti
Numirile pe care creştinii le dădeau slujitorilor bisericeşti, în epoca apostolică, erau

destul de felurite. Uneori, ele arătau locul deosebit pe care ei îl ocupă în rândurile
credincioşilor; alteori, se refereau la întreaga lucrare religioasă pe care o împlinesc în
Biserică ori numai la unele din îndatoririle lor. Astfel, în cea mai veche scriere a Noului
Testament - Epistola I-ia către Tesaloniceni (V, 12) - Sfântul Pavel îndeamnă pe credincioşi
să cinstească, în chip deosebit, „pe cei ce se ostenesc între voi (τους κοπιώντας έν υμίν) şi stau
45
***, Învăţătură de credinţă ortodoxă, p. 33
46
47
Ibidem, pp. 299-300
73
in fruntea voastră (προϊσταμένους όμών) in Domnul şi vă povăţuiesc pe voi (νου Οετοϋνχας

ομάς)”.48
Dintre aceste denumiri (ostenitori, inttistätätori şi povăţuitori) numai termenul
de προϊστάμενος, intiistătător, care apare printre harismatici) 49 , s-a păstrat în graiul
bisericesc. Dar, datorită însăşi însemnării sale etimologice, el nu era indicat să pătrundă
în terminologia creştină pentru a caracteriza, in întregime, vreuna din cele trei laturi ale
lucrării slujitorilor bisericeşti) 50
Cuvântul grecesc πρεσβύτερος, comp. de la πρέσβυς, bătrân, vârstinic, de mult, era
folosit, în vechime, nu numai cu însemnarea de mai înaintat in vârstă, dar şi cu
înţelesul de căpetenie, mai mare in popor, în deosebi la plural: oi πρεσβύτερος.
Reminiscenţă a vremurilor străvechi,, când cel bătrân era conducătorul familiei ori cei
mai în virstă, bătrânii, în comun, erau conducătorii unui sat, ai unei asociaţii, ai unui
trib sau chiar ai unui stat, — ne gândim la acea γερουσία a Spartei ori a lui Israil 51 ),
ca şi la acel senatus al Romei antice —, aproape pretutindeni, în lumea veche,
πρεσβύτεροι erau numiţi, în chip obişnuit, mai marii poporului. In Palestina şi Asia
Mică, în Grecia şi Egipt, pe vremea Mântuitorului, acest nume era dat de mulţime, în
general, tuturor cârmuitorilor ori, uneori, numai unei anumite categorii de cârmuitori, în
înţelesul de căpetenii ale poporului, chiar când virsta lor nu îngăduia să fie socotiţi
bătrâni. 52
Primii creştini au împrumutat termlenul πρεσβύτερος de la Evrei. Nu numai
folosirea acestui nume, pentru întâia oară, în Biserica Ieru salimului, dar însăşi
întrebuinţarea lui foarte deasă, in Palestina, pe vremea Mântuitorului, cum mărturisesc
Evangheliile sinoptice, îndreptăţeşte păstrarea unei strânse legături între înţelesul pe
care acest cuvânt îl avea in lumea iudaică şi înţelesul pe care i l-au dat creştinii.
In tot cursul istoriei lui Israil, „de la ieşirea din Egipt pînă la dis trugerea
Ierusalimului de către Romani, οι πρεσβύτεροι alcătuiau o adunare a mai marilor
poporului, care luau parte la cârmuirea statului. In număr de şaptezeci), ei se
48
Prof. Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Editura Episcopiei Argeşului şi Muscelului/
Anastasia, 2002, p. 11
49
Teodoret al Cirului, Comentariu la Epistola întâia către Tesaloniceni, în Migne, P.G., LXXXII, p. 653
50
Prof. Iustin Moisescu, op. cit., pp. 11-12
51
Ibidem, p. 13
52
Ibidem
73
întâlnesc, fără încetare, în jurul con ducătorilor poporului evreiesc, uneori singuri,
alteori, însă, stând alături de alte categorii mai mari ai lui Israil, cum erau leviţii),
conducătorii seminţiilor (φΰλαρχοι), judecătorii (κριταί) şi cărturarii (γραμματοείσαγογείς),
pe vremea lui Moisi), ori alături de senat (γερουσία), pe vremea Macabeilor). In timpul
Mântuitorului, oι πρεσβύτερος (alcătuiau sinedriul celor 71, împreună cu arhiereii şi
cărturarii 53 ).
Spre deosebire, însă, de arhierei, care dobândeau locul lor, în sinedriu, ca urmare a
demnităţii lor sacerdotale, şi de cărturari, carie erau aleşi, in deosebi, ca buni cunoscători
ai Legii, oί πρεσβύτερος erau rânduiţi, în sinedriu, ca reprezentanţi ai poporului. Propriu
zis, în principiu, ei erau socotiţi mai marii poporului, cum arată însăşi numirea lor de
oί πρεσβύτερο: του λαού).54
In cărţile Noului Testament, alături de întrebuinţarea cu însemna rea sa
etimologică: mai înaintat în vârstă (Le, XV, 25; loan, VIII, 9; Fap. Αp., I I , 17; I
Tim., V, 1,2), străbunul ori bătrînul (Mt., XV, 2; Mc, VII, 3, 5; Evrei, XI,2; Apoc.
IV.4,10; V, 5 etc.), precum şi cu sensul de căpetenii ale poporului, iudaic, termenul
πρεσβύτερος, indeosebi la plural: oί πρεαβύτί - pot, este folosit şi cu înţelesul de mai
mari în rindul creştinilor, slujitorii bisericeşti, pe scurt, preoţii.
Este adevărat că termenul obişnuit pentru exprimarea noţiunii de preot, în limba
greacă, este Εερεύς. Acest ouvînt se întîlneşte, deseori, în scrierile Noului Testament,
atît ca denumire a preoţilor Legii Vechiului Testament 55 ), cât şi ca nume al preoţilor
păgâni); iar, în Epistola către Evrei, cfcrd se vorbeşte despre deosebirea dintre preoţia
Vechiului Testament si preoţia Noului Testament, Mântuitorul este numit, de mai multe
ori, preot (ίερεύς, in V, 6; VII, 15, 17, 2, 1; X, 21) şi arhiereu (in I I , 27; I I I , 1; IV, 14, 15;
V, 10; VI, 20; VII, 26; IX, 11). Totuşi, in chip obişnuit, creştinii evitau să dea numele
acesta de ιερείς slujitorilor lor bisericeşti, tocmai pentru a nu se face confuzie între preotul lui
Hristos, inzestrat cu harul dumnezeiesc necesar pentru mântuirea credincioşilor, şi preotul
mozaic ori păgân, săvârşitor de jertfă. Mai târziu, pe măsură ce primejdia aceasta
dispărea, termenul ιερεύς a pătruns, încetul cu încetul, în graiul creştin, acordându-se, in
general, tuturor slujitorilor bisericeşti, care primesc, la hirotonie, harul preoţiei (Εερωσύνη)
53
Ibidem, p. 14
54
Ibidem
55
Ibidem, p. 15
73
şi, în special, slujitorilor din treapta a doua a ierahiei, cu înţele sul de săvârşitori,
în primul rând, ai lucrării de sfinţire a credincioşilor. În epoca apostolică, însă, noţiunea
aceiasta era exprimată, de obicei, prin termenul κρεσβύτερος.
Atunci când nu este folosit singur, termenul πρεσβύτεροι este strâns legat de
noţiunea de Biserică (Fap. Αρ., XIV, 23, κατ' έκχληίίαν πρδαβυτέρους; XX, 17: τους
πρεσβυτέρους τίς εκκλησίας). De aici rezultă că preoţii se rânduiau pentru fiecare biserică,
în parte. Dar, din folosirea acestei expresiuni, în general, oι πρεσβύτεροι τις εκκλησίας,
se învederează nu atât noţiunea de mai mari ai credincioşilor, ci, în deosebi, ideea că, în
Biserică, ei alcătuiesc o categorie aparte de credincioşi, fiind înzestraţi cu har
dumnezeiesc pentru a împlini sarcini alese.
Cercetarea atentă a principalelor texte, în care se vorbeşte despre π ρ ε σ β ύ τ ε ρ ο ι , cu
înţeles creştin, în cărţile Noului Testament; arată limpede că noţiunea acestui termen este
concentrată în jurul împlinirii îndatoririlor spirituale ale slujitorilor bisericeşti. De aceea, în
vorbirea obişnuită, cuvântul πρεσβύτερος poate fi tradus în limba română prin slujitor
bisericesc.
Este adevărat că noţiunea de slujitor este exprimată în limba greacă de termenul
διάκονος; dar, în Biserica întemeiată de Hristos, care „n-a venit să i se slujească ci sä
slujească El”), cei rânduiţi prin taina hirotoniei să împlinească întreita lucrare de
transmitere a harului sfinţitor, de propovăduire a adevărului religios şi de păstorire a
obştei credincioşilor, după pilda Mântuitorului, sunt, în primul rând, slujitori. Numai
făcându-se folositori altora, ei se arată că sunt înzestraţi cu putere mai multă, că sunt
mai mari, πρεσβύτεροι, în rândurile credincioşilor.
Etimologic, cuvântul π ρ ε σ β ύ τ ε ρ ο ς însemnează mai înaintat în vârstă; dar, uzul
vorbirii, încă din vremuri străvechi, datorită gherontocraţiei arhaice, a împerechiat
noţiunea de bătrân cu aceea de cârmuitor. Cu timpul, înţelesul cel nou, adăugat la
însemnarea etimologică, ajunge să predomine în sfera acestei noţiuni, πρεσβύτεροι fiind
numiţi nu atât cei înaintaţi în vârstă, ci, în deosebi, cârmuitorii. Pentru exprimarea
noţiunii de bătrân, în toate vremurile, grecii au folosit, în primul rând, cuvântul
γέρων, cu toate că nici acesta n-a fost lipsit, cândva, de înţelesul de cârmuitor, cum
arată însăşi numirea de γεροντώκρατία a sistemului de conducere de către bătrâni.
73
În orice caz, cârmuirea credincioşilor pe calea mântuirii n-a cons tituit, niciodată, o
îndatorire ,a bătrânilor, în Biserica creştină. După învăţătura Mântuitorului, ridicarea
credinciosului în ierarhia bisericească nu este dependentă de vârstă, ci de înzestrarea
cu har dumnezeiesc prin sfânta taină a hirotoniei ; iar, uzul vorbirii creştine a legat
această noţiune de termenul πρεσβύτερος, adăugând-o în sfera lui, alături de no ţiunile de
înaintat in vârstă şi de mai mare peste alţii.
Aflarea celui mai potrivit cuvânt românesc pentru traducerea ter menului bisericesc
πρεσβύτερος nu este dificilă. De multă vreme, în graiul nostru este folosit cuvîntul preot
(lat. presbyter), care exprimă, ca şi ηρεοβύτεροί, nu numai noţiunea de slujitor în
treapta a doua a preoţiei, dar, se referă, în acelaşi timp, la slujitorii din cele trei trepte
ale ierarhiei bisericeşti : diacon, preot şi episcop.
În Faptele Apostolilor se vorbeşte limpede despre existenţa diaco nilor (VI,1 sq.) şi
a preoţilor (XI,30), înainte de ţinerea sinodului de la Ierusalim. Ori, aceştia nu puteau
fi incluşi în rândul fraţilor, adică între simplii credincioşi, fiindcă se deosebeau de iei,
prin slujba pe care o împlineau în Biserică, în urma ridicării lor în treaptă, prin sfânta
taină a hirotoniei. De asemenea, ei nu pot fi .aşezaţi în ceata Apostolilor. Apoi, în sinod, la
loc de cinste, s-a aflat, atunci, şi Sfântul Iiacob, fratele Dom nului. In rând cu Apostolii nici
el nu putea fi aşezat, deoarece n-a făcut parte din cei doisprezece. Iar, ca episcop al
Ierusalimului, el nu putea fi pomenit laolaltă cu fraţii, într-un act oficial, care arăta
împărţirea creştinilor în: απόστολοι, πρεσβύτεροι καί αδελφοί. Astfel, Sfântul Iacob, ca
episcop, nu putea fi rânduit în altă parte decât în categoria aşa nu miţilor πρεσβύτερο:,
adică în ceata preoţilor, oare cuprinde pe : diaconi, preoţi şi episcopi. 56
În Fapte, cap. XV, găsim mărturii limpezi cu privire la de numirea slujitorilor
bisericeşti din cele trei trepte ale ierarhiei cu nu mele de preoţi. Se înţelege, acest nume,
după cum s-a extins şi asupra Apostolilor, în vremurile următoare, a putut fi restrâns şi
numai asupra diaconilor şi preoţilor. Dar, intrucât, încă de la început, slujitorii biseri ceşti
din treapta de jos a ierarhiei, ca ajutori ai preoţilor şi episcopilor, dobândiseră numele de
diaconi, iar slujitorii din cea mai înaltă treaptă a ierarhiei, ca păstori ai Bisericilor din
anumite regiuni, şi-au legat numele lor de termenul episcop, a rămas pentru slujitorii
bisericeşti din treapta a doua numele de preot (πρεσβύτερος, Iερεύς), care caracteri-
56
Pr. Dr. Ioan Mircea, op. cit., p. 486
73
zează latura principală a lucrării ierarhiei în mijlocul credincioşilor: sfinţirea. Aceasta

se învederează, limpede, din examinarea celor trei trepte ale ierarhiei bisericeşti, in
epoca apostolică. 57
II.2.2. Scurtă prezentare a treptelor ierarhice
Ierarhia (gr. hiera + arhi = conducere sau autoritate sacră) cuprinde slujirile confirmate
prin hirotonie, care au autoritatea de a conduce în Biserică. Cu toate că principiul ierarhiei
slujirilor apare la Evrei 7,7 , unde se arată că ceea ce este inferior este binecuvântat de ceea ce
este superior, acest principiu n-a primit o motivare teologică decât începând cu scrierile lui
Dionisie Aeropagitul, care vede în ierarhia bisericească o imitare a ierarhiei cereşti. Pentru
aceasta, cele trei trepte ierarhice nu sunt altceva decât cele trei grade de sfinţenie de pe scara
desăvârşirii (Ierarhia bisericească, 5): episcopul este simbolul perfecţiunii; prezbiterul, al
iluminării, iar diaconul, al purificării. Tendinţa de a explica în mod simbolic şi analogic formele
de slujire bisericească este mult mai veche. De pildă, Ghelasie, în Istoria Sinodului I ecumenic,
compară pe episcop cu chipul lui Hristos, prezbiterii fiind o reprezentarea a tronului serafimilor,
iar diaconii a heruvimilor.58
Pe baza menţiunilor din Noul Testament, cu precădere cele din Faptele Apostolilor (15, 23;
cf. 5, 2, 4, 6), Biserica Ortodoxă recunoaşte trei forme ale preoţiei pastorale sau hirotonite:
diaconul, preotul şi episcopul. Toate acestea sunt constitutive şi necesare Bisericii.
Concelebrarea acestora în Taina Euharistie arată că cel trei slujiri participă la aceeaşi preoţie
unică a lui Hristos, dar în mod diferit, după nevoile comunităţii. De altfel, slujirile bazate pe
hirotonie sunt în primul rând slujiri liturgice, rânduite pentru Taina Euharistiei. Din puterea şi
autoritatea de a consacra Euharistia, decurg celelalte funcţii: pastorală, învăţătoare,
conducătoare.
II.2.2.1.Episcopatul constituie cea mai înaltă treaptă în ierarhia bisericească, având
plenitudinea preoţiei. El reprezintă comunitatea şi coordonează slujirile acesteia, fiind centrul şi
57
58
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op. cit, p. 206
73
expresia acestora. În această calitate, episcopul (επισκοπος) recapitulează şi coordonează toate

slujirile şi harismele Bisericii; de aceea, el este cel mai mare în ierarhie.
El are dreptul exclusiv de a hirotoni preoţi şi diaconi, deoarece el îşi exercită slujirea sa
numai împreună cu aceştia. Biserica locală (eparhia) nu poate să-şi hirotonească singură
episcopul ei, de aceea, el este hirotonit de doi sau trei episcopi din Bisericile vecine (Canonul 1
apostolic şi Canonul 4 al Sinodului I de la Niceea). El este prin hirotonie „unit” cu eparhia sa şi
nu exercită vreo funcţie în afara acesteia.59
II.2.2.2. Prezbiteratul (de la presbiteros) se crede a fi o prelungire a preoţiei din
Vechiul testament, în comunităţile formate din creştini proveniţi din iudei, în Palestina, în care
prezbiterul avea rolul de a conduce comunităţile întemeiate de Apostoli. Rolul specific al
prezbiterului este instruirea şi îndrumarea credincioşilor (I Tim. 5, 17). Prezbiteratul este
subordonat episcopatului ca exerciţiu şi slujire, dar nu ca origine. El nu este o derivare din
slujirea episcopului, ci are funcţia lui proprie.60
II.2.2.3. Diaconatul este o slujire liturgică permanentă şi nu o simplă treaptă
premergătoare preoţiei. Diaconii sunt prin hirotonie legaţi de episcopii lor, fiind, după simbolica
folosită de Sfântul Ignatie, chipul lui Hristos. Ei au un rol important în instruirea şi catehizarea
credincioşilor, fără însă să aibă răspundere pastorală.61
Biserica Ortodoxă este o Biserică ierarhică în sensul că face o distincţie dogmatică între
preoţia pastorală primită în Taina Hirotoniei, cu cele trei trepte ale forme ale ei – episcopatul,
prezbiteratul şi diaconatul -, şi preoţia generală, comună, a credincioşilor, care e primită în
Tainele Botezului şi Mirungerii. De aceea, Biserica nu trebuie să fie confundată cu ierarhia sau
clerul, după cum „poporul lui Dumnezeu” nu trebuie să fie limitat doar la laici sau mireni.
Biserica se sprijină nu numai pe o categorie de membri, ierarhia sau clerul, care au, fireşte,
slujiri proprii, specifice, ci pe întreg poporul. Mai mult, ierarhia există înlăuntrul poporului
credincios care formează Biserica.62
59
Ibidem, pp. 207 - 208
60
61
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op. cit, p. 208
62
Ibidem, pp. 208 - 209
73
II.3. Succesiunea Apostolică
Succesiunea apostolică (lat. succesio = urmare, continuare) este modul în care Biserica
păstrează structura unică şi permanentă a apostolatului „celor doisprezece”, în continuitatea ei
istorică. Biserica este zidită pe „temelia apostolilor” (Efes. 2, 20) în sensul că „cei doisprezece”
formează un grup unic, cu o misiune unică în întemeierea Bisericii. Hristos Însuşi constituie
colegiul celor doisprezece Apostoli, ca însuşi modelul Bisericii, ca o structură care garantează
continuitatea ei istorică şi identitatea ei de „trup” al lui Hristos. Aceasta se vede şi din faptul că
Duhul Sfânt este trimis de Fiul, proslăvit anume pentru a confirma această structură apostolică,
drept bază a Bisericii. Întemeierea Bisericii istorice la Cincizecime este un eveniment al
Duhului Sfânt, dar prezenţa Apostolilor la Cincizecime face parte din eveniment. Prin urmare,
în faptul Cincizecimii, instituţia şi evenimentul, alegerea şi trimiterea, formează un întreg
inseparabil. Dacă Biserica istorică nu se poate concepe fără prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt,
ea nu se poate imagina fără „colegiul” Apostolilor lui Hristos. Căci Hristos este înconjurat de
Apostoli nu numai în viaţa Sa pământească, ci şi în împărăţia Sa (Lc. 22, 30). La sfârşitul
veacurilor, Hristos apare din nou înconjurat de Apostolii Săi (Apoc. 21, 14; cf. 20, 4), ceea ce
înseamnă că „succesiunea” apostolică are nu numai un sens istoric, ci şi un sens eshatologic (Lc.
10, 20). Pentru părintele Stăniloae, „succesiunea neîntreruptă a harului de la Apostoli nu
înseamnă numai că râul harului sau al dragostei nesfârşite a lui Hristos vine numai din trecut,
din persoanele care au mijlocit-o, în mod orizontal, printr-un lanţ de intermediari. Dacă cel ce
lucrează prin orice săvârşitor al unei Taine este Hristos Însuşi, sau dacă Hristos însuşi îşi
comunică prin el iubirea Sa faţă de Tatăl şi faţă de cei ce primesc Tainele, în episcopii care
hirotonesc un nou episcop lucrează Hristos Însuşi, Cel ce Se află în cer şi în Biserică,
comunicându-şi această iubire. Harul vine şi de sus de fiecare dată. Succesiunea înseamnă
numai că acelaşi Hristos, care a lucrat, începând de la Apostoli în toţi episcopii de până acum,
lucrează prin mijlocirea rugăciunilor episcopilor hirotonisitori şi asupra noului hirotonit şi va
73
lucra şi prin Tainele ce le va săvârşi el ca episcop. Hristos este o prezenţă directă pentru noul
episcop, dar e Acelaşi care a fost o prezenţă directă şi pentru episcopii din tot trecutul.”63
Hristos rânduieşte invizibil în mod direct şi vizibil prin episcop pe episcopi, pe preoţi şi pe
diaconii din orice timp, comunicându-le Duhul Sfânt sau iubirea nesfârşită de Dumnezeu şi a lui
Dumnezeu care se află în trupul Său. Dar le-o comunică prin rugăciunile celor dintâi Apostoli,
apoi ale episcopilor (episcopi: Fapte 20, 28; II Tim. 1, 6; Tit 1, 5; preoţi: I Tim. 5, 22; Fapte 14,
23; diaconi: Fapte 6, 6; I tim. 3, 10 etc.)
Referinţa la Apostoli este esenţială şi obligatorie pentru cei ce organizează primele
comunităţi creştine. Pavel, Luca, Iacov, Ioan, toţi îşi definesc slujirea şi autoritatea lor în raport
cu „cei doisprezece”, în termeni de continuitate directă cu persoana şi învăţătura acestora
(Galateni 2, 9). Această continuitate are un conţinut şi o calitate de reprezentare: „Căci v-am
predat (παρέδοκα) ceea ce am primit” (I Cor. 15, 3). „Deci ori eu, ori aceia, aşa propovăduim” (I
Cor. 15, 11). Tertulian cere ca fiecare Biserică să demonstreze apostolicitatea originii ei, prin
succesiunea neîntreruptă a episcopilor, cu unul din Apostoli sau bărbaţii apostolici. (De
praescriptione haereticorum XXXII, 1, trad. cit. , p. 130). Pentru Sfântul Ciprian, unitatea
Bisericii se menţine prin mărturisirea credinţei Apostolului Petru. Orice Biserică sau episcop
care face această mărturisire se află în succesiunea lui Petru (Despre unitatea Bisericii, 4-5, trad.
cit., p. 28-30).64
Aspectele principale ale succesiunii apostolice pot fi prezentate astfel: Apostolatul este o
instituţie unică în Biserică, nu numai cea dintâi în ordinea slujirilor (I Cor. 12, 28). De aceea, nu
se poate vorbi de transmiterea apostolatului „Celor Doisprezece” în termeni de prelungire
istorică. Episcopatul este indispensabil pentru a identifica succesiunea cu perioada apostolică,
dar nu este un substitut sau un echivalent al apostolatului, după moartea ultimului Apostol.65
Bisericile au căutat să identifice „originea” lor apostolică prin listele de episcopi hirotoniţi
în linie directă de un Apostol sau de un urmaş al acestora. Dar această succesiune istorică nu
este limitată la episcopat sau la preoţia hirotonită: o serie de părinţi ai Bisericii insistă asupra
continuităţii şi în învăţătura sau didascalia apostolilor. De aceea, Biserica, prin toate aspectele
63
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., pp. 246-247
64
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op. cit., p. 347
65
Ibidem
73
majore ale vieţii ei, este în succesiune apostolică. Toţi răspund de apostolicitatea credinţei, nu
numai ierarhia.66
Colegiul apostolic, care înconjoară pe Hristos, este o imagine a Bisericii. Această imagine
se reproduce în fiecare comunitate locală unde se distinge episcopul înconjurat de colegiul
preoţilor (Iacov şi preoţii, vezi Fapte 21, 18). Această icoană a Bisericii, Hristos înconjurat de
Apostolii Săi, este restituită sub forma: episcopul şi presbiterii săi. De altfel, potrivit analogiei
folosite de Sfântul Ignatie, episcopul este „imaginea” Tatălui, nu a Apostolilor, care sunt
reprezentaţi de prezbiteri, diaconii fiind chipul lui Hristos. Aceasta înseamnă că aşa cum Hristos
şi Apostolii formează o unitate, tot aşa episcopul, preotul şi diaconul formează un ansamblu.67
În succesiunea episcopală, sau mai bine zis, sacerdotală sau ierarhică, Biserica revendică
continuitatea ei cu colegiul apostolic în întregimea lui, nu cu apostolii luaţi individual.
Comunitatea nu înseamnă numai succesiunea de la individ la individ, a episcopilor, ci
continuitatea între comunităţile şi Bisericile care se constituie în jurul episcopului. În actul
hirotoniei, Biserica însăşi identifică pe păstorul ei. Relaţia dintre Hristos – Apostoli – episcopi
nu se face deci pe deasupra Bisericii. Apostolii nu sunt surse individuale ale harului preoţiei,
deoarece ei formează un întreg. Apostolii pot fi luaţi separat, dar individualizarea lor duce la un
model ecleziologic necunoscut în Biserica primară.68 De pildă, ecleziologia catolică, pornind de
la colegiul apostolic care înconjoară pe Petru, vorbeşte de colegialitatea episcopală care are în
frunte pe succesorul lui Petru.69
Datorită faptului că episcopul este structura de bază a Bisericii locale, colegialitatea
episcopilor este o mărturie a comuniunii Bisericilor. Întrucât succesiunea apostolică este lanţul
hirotoniilor valabile, intercomuniunea e bazată pe apostolicitatea hirotoniilor.70
Prin preoţia sa slujitoare, preotul nu e scos nici el, ca persoană individuală, din necesitatea
rugăciunilor pentru sine, asemenea tuturor credincioşilor. Din nou, părintele Dumitru Stăniloae
arată că „în preoţia lui („a omului”, n. aut.) slujitoare include şi jertfa şi rugăciunea lui
individuală şi în aceasta e arată unitatea lui cu ceilalţi slujitori. Iar dacă nu-şi împlineşte preoţia
lui cu vrednicie, sau dacă nu se roagă şi nu-şi aduce şi jertfa lui pentru sine, îşi riscă mântuirea
66
Pr. Prof. Liviu Stan, Succesiunea apostolic, în revista „Studii Teologice”, Nr. 5-6, mai –iunie, anul VII/ 1955, p.
318
67
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op.cit., p. 348
68
Ibidem
69
Pr. Prof. Liviu Stan, art. cit., p. 312
70
73
personală. La fel şi episcopii. Căci pentru menţinerea unităţii în Biserică s-a rânduit încă de la
Apostoli, pe baza poruncii Mântuitorului, Care pe lângă cei 12 Apostoli mai avea şi un cerc mai
larg de ucenici -, ca preoţia în Hristos să se exercite prin trei trepte: episcopi, preoţi şi
diaconi”.71
71
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., pp. 248-249
73
II.4. Diaconii
II.4.1. Introducere
Persoana hirotonită de Apostoli (Fapte 6 ,6) sau episcopi (Filip. 1, 1; II Tim. 1, 6), căreia i
se acordă harul preoţesc, în prima treaptă preoţească se numeşte diacon. 72 Deci, diaconul
(διάκονος, -ov) este slujitorul Bisericii care are în cadrul ierarhie rangul cel mai mic. 73 Deşi
titlul de diakonos este dat oricărei forme de slujire – diakonia – în Biserică, totuşi, în Noul
Testament el arată o funcţie specifică.74 Cuvintele „slujitor” şi „slujire” corespund cuvintelor
greceşti diakonos şi diakonia, în latina Vulgatei minister, ministerium, preluate într-o serie
de limbi moderne occidentale. Aceşti doi termeni nu fac parte din limbajul religios al
Septuagintei, care le utilizează rar şi în sens profan (Est. 1, 10, 6, 1-5). În Vulgata,
minister traduce ebraicul meşaret (cf. Exod 24, 13: Iosua, slujitorul lui Moise), care poate
să-i desemneze pe preoţi, slujitorii cultului (Is. 61, 6; Ey. 44,11; Ioil 1, 9). 75
Din verbul „diakonein” cu semnificaţia „organul prin care se face o lucrare”, „a lucra
in folosul altuia”, s-au derivat cuvintele „diaconia” si „diakonos” cu insemnarea de slujire,
respectiv slujitor. După cum arată Prof. Iustin Moisescu, Patriarh al României între anii 1977-
1986, în scrierile Noului Testament verbul „diakonein” este intrebuintat spre a exprima:
a) Lucrarea îngerilor in raport cu Mântuitorul (Matei IV, 11) - îngeri venind slujeau
lui.
b) Lucrarea profetilor - lor le-a fost descoperit ca nu pentru ei însisi ci pentru voi
slujeau aceste lucrări care acum s-au vestit (I Petru I, 12).
c) Lucrarea Mântuitorului în lume, „Fiul Omului nu a venit ca sa I se slujeasca, ci ca
să slujească” (Matei XX, 28).
72
73
Prof. Dr. Ene Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, op. cit., p. 134
74
75
73
d) Diferite feluri de lucrare a slujitorilor Bisericii potrivit cu harul primit de fiecare.

„După harul pe care l-a primit fiecare slujiți-vă de el spre folosul tuturor” (I Petru IV, 10-11).76
Dar termenul diakonia are și întelesul de lucrare spirituală pe care biserica o
savârșește prin slujitorii ei pentru mântuirea credincioșilor. Astfel diaconia este numită:
a) „Lucrarea îngerilor pentru mântuirea credinciosilor”. „Îngerii care nu sunt toți
duhuri slujitoare, trimiși ca să slujească pentru cei ce vor fi moștenitorii mântuirii” (Evrei I, 14).
b) Lucrarea Bisericii de împlinire a operei Mântuitorului de împăcare a omului căzut
cu Dumnezeu. Și toate sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos și care ne-a
dat noua slujirea împăcării. (II Cor. V, 18).
c) Lucrarea Bisericii de zidire a Trupului tainic a lui Hristos. „Si El a dat pe unii ca sa
fie apostoli, pe altii prooroci spre desavârșirea sfintelor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui
Hristos” (Efeseni IV, 4).
d) Lucrarea slujitorilor bisericești in general ca „slujirea Cuvântului” (F. Ap. IV, 4)
„slujirea de a mărturisi Evanghelia harului lui Dumnezeu” (F. Ap. XX, 24).
e) Lucrarea slujitorilor bisericești potrivit cu harul primit de fiecare. „Și felurite slujiri
sunt, dar același Domn” (I Cor. XII, 5).77
În concluzie, cuvântul diakonos - cu puține excepții în cărțile Noului Testament - are
sens religios, referindu-se la cel care îndeplineste o slujire religioasa. În acest înțeles însu și
Mântuitorul este numit slujitor al tăierii împrejur (Romani XV, 8) - în înțelesul că Mântuitorul s-
a pus înainte de toate în serviciul poporului iudeu. Apostolii sunt numiti „diakonoi (II Cor. VI,
4), diakonoi Hristou (I Cor. XI, 25) - slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai lui Hristos”.78
Folosit la început cu o însemnare atât de largă pentru a caracteriza pe ostenitorii care-și
închina viața operii de mântuire a lumii, încetul cu încetul termenul diakonos și-a restrâns sfera
noțiunii limitându-se la denumirea slujitorilor unei singure trepte a ierarhiei bisericești,
devenind numele slujitorului bisericesc care lucrează ca ajutor al preotului sau Episcopului.
76
77
Ibidem, p. 30
78
Ibidem, p. 31
73
II.4.2. Terminologie
Spre deosebire de celelalte verbe greceşti, a căror însemnare principală se legase de o

anumită latură a acţiunii de a sluji, ca δουλεύει, α sluji silit, în deosebi, ca sclav;
θεραπύειν, α sluji de bună voie, din respect ori veneraţie; λατρεύειν, la început, a sluji cu plată,
apoi, a adora; λειχουργείν, α sluji poporului ori statului, în urmă, lui Dumnezeu;
όπηρετείν a sluji ca vâslaş, apoi, ca servitor, numai verbul διανονείν, alcătuit din
prep. δίά şi verbul κονείν, vechi cuvânt ionic, cu î n semnare literală: organul prin care se
face o lucrare, ș i-a păstrat, multă vreme, însemnarea aceasta generală de: a lucra în
folosul altuia, a ajuta, a sluji cuiva; iar subst. ή διακονία, slujire, ca şi subst. ό διάκονος,
slujitor, ori adj. διάκονος-ov, au fost folosite, vreme îndelungată, cu însemnarea lor
generală, înlocuind, deseori, termenii proprii diferi telor feluri de slujiri ori slujitori).
Astfei, διάκονος era numit atât cel care purta grijă de treburile casei, în general,
ajutând pe stăpân), cât şi cel care împlinea numai anumite sarcini, in casă, spre pildă,
cu prilejul ospeţelor). De asemenea, diacon ena numit şi purtătorul unei solii, trimisul
cuiva, fiind pus alături de vestitori (δίελοί) şi crainici (χήρυκες), ori chiar un slujitor al
statului, împlinind o sarcină de seamă în folosul cetăţenilor). In acest fel, diaconi erau
numiţi nu numai cei care purtau grijă de cele trupeşti (o θεραπευταί σωμάτων), ci în
general, slujitorii care săvârşeau anumite acţiuni în folosul altora, re ferindu-se atât la
trup cât şi la suflet, cum lasă să se înţeleagă Platon, când vorbeşte despre: „πραγματεία...
καί περί τό σώμα καί περί τήν ψυχήν... διακονική" χ).79
Din epoca elenistică ni s-au păstrat ştiri, in care se vede că atât substantivul
δ ι ά κ ο ν ο ς cât şi termenii înrudiţi δ ι α κ ο ν ε ί ν şi δ ι α κ ο ν ί α erau folosiţi şi în domeniul
religios. Iosif Flaviu, spre pildă, după ce întrebuinţează termenul de diacon, în însemnarea
comuna de slujitor), vorbeşte şi despre διάκονος τοϋ θεοο), ori despre διάκονος της φωνζς
του θεού). În altă parte, el aminteşte că leviţii au fost rânduiţi pen tru a sluji lui
Dumnezeu, folosind expresiunea: „διακονεΐσθαι τΰς θεού), iar despre preoţi spune că
slujesc mulţimilor: „τον Εερέων διακονουμένων τοΓς δχλοις"). 80
79
Ibidem, pp. 32-33
80
73
În Septuaginta nu întâlnim niciodată verbul διακονεΐν. Noţiunea de a sluji ests

exprimată, acolo, prin verbul δουλεύειv, când textul se referă la îndatoririle
exercitate de o slugă, şi prin verbele λειτουρτείν ori λατρεύειν, când slujirea are
legătură cu practicile de cult religios. De asemenea, termenii διακονία şi διάκονος se
găsesc foarte rar şi numai în sens profan, în Vechiul Testament. Astfel, διακονία se
întâlneşte o singură dată în I Mac, XI, 58, cu însemnarea probabilă de ajutoare ori
daruri. În orice caz, sfera noţiunii acestui cuvânt este cu mult mai largă, cuprinzând, în
general, orice acţiune de slujire pentru cineva. Din această pricină, în unele
manuscrise ale Septuagintei, termenul διάκονοι, slujitori, este înlocuit cu formula oi έκ
τίς διακονίας, cei din slujba, în Est., VI, 3, 5. În sfirşit, διάκονος este -numit slujitorul,
în general, în Prov., X, 4.
Termenii διακονείν, διακονία şi διάκονος din cărţile Noului Testament sunt
întrebuinţaţi cu înţelesul de a sluji, slujire şi slujitor, în general. încetul cu încetul,
însemnarea lor se restrânge, însă, limitându-se, cu vremea, ! a un anumit fel de slujire. Fără
a-şi pierde cu totul însemnarea lor etimologică, termenii διακονείν, διακονία şi διάκονος
incă în epoca apostolică, ajung să fie folosiţi, în chip tot mai stăruitor, pentru a exprima
noţiuni cu caracter religios. 81
Cu o însemnare chiar mai restrânsă decât a verbului διακονείν este folosit substantivul
διακονία pentru a exprima noţiunea de lucrare religioasă a Bisericii. In cărţile Noului
Testament, dacă lăsăm la o parte textele, în care διακονία este numită împlinirea
datoriei de ajutorare a fraţilor în lipsuri materiale (Fap. Αρ., XI, 29; XII, 25; Rom.,
XV, 31 ; I Cor., XVI, 15; II Cor., VIII, 4; IX, 1, 12, 13), nu vom mai întâlni acest
termen decât pentru denumirea lucrării spirituale pe care Biserica o săvârşeşte, prin
slujitorii ei, pentru mântuirea credincioşilor. 82
La rândul său, cu excepţia cîtorva texte evanghelice, în care substantivul διάκονο, este
întrebuinţat cu însemnarea sa etimologică, în înţeles de slugă, spre deosebire de stăpân,
aproape pretutindeni în cărţile Noului Testament, acest termen are sens religios. Se pare că
înseşi cuvintele Mântuitorului: „Dacă cineva îmi slujeşte Mie, să mă urmeze pe Mine
şi, unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu; dacă cineva îmi slujeşte Mie, pe acesta
îl va cinsti Tatăl" (,,Έάν έμοί τις διακονώ, έμοί άκολουθείτω καί βπου dία Ιγώ, έχει καί ό
81
Prof. Iustin Moisescu, op. cit., p. 34
82
Ibidem
73
διάκονος ό Ιμός Ιστοί- έάν τις εμοί διακονη, τιμήσει αίτέν ό πατήρ” loan, XII, 26), în care
verbul διακονείν şi substamtivul διάκονος revin, stăruitor, unul după altul pentru a caracteriza
raporturile unorcredincioşi cu Mântuitorul şi cu Dumnezeu Tatăl, au determinat restrângerea
noţiunii de διάκονος la un cerc anumit de slujitori, în terminologia creştină. În afară de
textul din Rom., XIII, 4, unde cuvântul διάκονος este folosit, de două,ori, pentru denumirea
autorităţii de stat, şi de textul din II Cor., XI,15, unde se spune că slujitorii (διάκονοι) lui
Satan se pot schimba in slujitori ai dreptăţii (διάκονοι δικαιοσύνης), în toate celelate texte,
în oare mai este folosit, termenul διάκονος se referă la cel care împli neşte o slujire
religioasă. 83
Folosit, la început, cu însemnarea aceasta atît de largă pentru a caracteriza, în
general, pe ostenitorii care-şi închină viaţa operei de mântuire a lumii, încetul cu
încetul, termenul de diacon şi-a restrâns sfera noţiunii sale, limâtindu-se la denumirea
slujitorilor unei singure trepte a ierarhiei bisericeşti. Cu trecerea vremii, nevoia unei
terminologii creştine, făcându-se din zi în zi tot mai simţită, pe măsură ce slujitorii din
celelalte două trepte ale ierarhiei îşi însuşeau nume legate de latura principală a activităţii
lor, termenul de diacon, a cărui noţiune de slujitor este legată de acţiunea de a ajuta,
devine numele slujitorului bisericesc care lucrează ca ajutor al preotului sau al
episcopului. Cu această însemnare este folosit, uneori, termenul de diacon în primele
zile ale Bisericii creştine. 84
II.4.3. Întemeierea diaconiei
Prima amintire despre diaconi ca persoane orânduite în slujba Bisericii, se face de Sfântul
Evanghelist Luca (Fapte. VI, 1-6) care vorbește despre alegerea celor 7 diaconi, așezați în treapta
diaconiei, prin rugăciune și punerea mâinilor - adică prin hirotonie.
Sfântul Ioan Gură de Aur comentând acest loc spune: „Aceasta este hirotonia, se
așează mâna pe bărbat, iar Dumnezeu savârșește totul. Și mâna Lui este aceea care atinge capul
celui ce se hirotonisește dacă se hirotonește cum trebuie”.
83
Ibidem, p. 35
84
Ibidem, pp. 36-37
73
Privitor la alegerea celor 7 diaconi, Patriarhul Iustin Moisescu in lucrarea sa „Ierarhia

bisericeasca în epoca apostolică” arată că cei 7 bărbați amintiți in F. Ap. cap. VI sunt cei dintâi
diaconi a căror hirotonie este amintită în Noul Testament, dar ei nu trebuiesc socotiți ca cei dintâi
diaconi în Biserica Creștina.85
Sfântul Evanghelist Luca autorul cărții Faptelor Apostolilor vorbește în cap. VI, 1-6
despre hirotonia a 7 bărbați eliniști în treapta diaconiei cu îndatorirea deosebită de a purta grijă la
agapele frățești de văduvele eleniste. Prilejul așezării lor în ierarhia bisericeasca a fost dat de
cartirea eleniștilor împotriva evreilor ca văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de
toate zilele.
Această slujire era strâns legată de agape - mese ale dragostei - care aveau loc
oarecum în cadrul liturgic, urmând îndată după impărtășirea credincioșilor.
Această slujire avea caracter religios neputând fi îndeplinită de simpli credincioși.
Apostolii nu s-au ocupat cu slujirea de mese, pentru că dacă ei ar fi îndeplinit si această lucrare
n-ar fi creat nemulțumiri. Ori, întrucât această slujire avea caracter religios și ea există chiar din
primele zile ale Bisericii, desigur că au existat și diaconii care s-o îndeplinească, despre a căror
hirotonie nu se face amintire. S-ar putea ca primii diaconi să fi fost instituiți numai pentru a
săvârși o opera cu caracter social - lucrare de pastorire. Noi însă vedem că ei îndeplineau și cele
două lucrări legate de îndatoririle Ierarhiei bisericești - propovăduirea, de exemplu: Cuvântarea
Sfântului Arhidiacon Ștefan petceluită cu moartea martirică a acestuia și sfințirea - botezul
dregătorului etiopian de către diaconul Filip (F. Ap. VIII, 38).
Dintre scriitorii Noului Testament, Sfântul Apostol Pavel vorbește mai larg despre
diaconi - ca o categorie de slujitori din Ierarhia bisericeasca.
La începutul Epistolei către Filipeni, Apostolul „salută pe sfinții care sunt în Filipi
împreună cu episcopii și diaconii”.
Numele de sfinți se dădea creștinilor din epoca apostolică, iar slujitorii sunt împărțiti
aici in două categorii: episcopii, numiți uneori și preoți, și diaconii.
II.4.4. Necesitatea înfiinţării treptei ierarhice de diacon
85
Ibidem, p. 33
73
Episodul capitolului șase din cartea Faptele Apostolilor este singurul care ne descrie
alegerea și hirotonia unor diaconi. Numărul creștinilor și nevoile lor spirituale oferă dovezi
asupra existentei unei comunități în Ierusalim și factorii care au determinat primele hirotonii. Se
ştie că, în comunitatea din Ierusalim, se aflau creştini evrei şi elenişti, adică iudei palestinieni
de limbă aramaică şi iudei de limbă greacă proveniţi din diaspora iudaică. Se ştie că, încă
din primele zile ale Bisericii, creştinii «erau laolaltă şi aveuu toate de obşte» (2, 4) «şi
frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi intru curăţia inimii» (2, 46).
Aceasta era o trăsătură caracteristică şi, într-un anumit fel, definitorie a vieţii creştine din
Ierusalim. Sfinţii Apostoli îi vor arăta toată atenţia pentru că de desfăşurarea în bune
condiţii a acestor mese comune sau agape depindeau, într-o mare măsură, liniştea şi
propăşirea întregii obşti creştine. Personal Apostolii au purtat de grijă ca resursele necesare
organizării maselor comune să fie asigurate prin donaţii din partea creştinilor care posedau
averi (2, 44-45). 86
Autorul Faptelor Apostolilor precizează că, şi după ce efectivul creştinilor din
Ierusalim sporise în aşa fel încât numai „numărul bărbaţilor credincioşi s-a făcut ca la cinci
mii” (4, 4), proprietatea obştească de bunuri se menţinea ca o constantă a vieţii
creştine (4, 34—35).
Din toate textele care descriu modul în care primii creştini foloseau bunurile
materiale, rezultă că, în condiţiile posesiunii în comun a bunurilor, cei ce purtau
răspunderea desfăşurării vieţii din comunităţile creştine trebuiau să consacre, în mod
zilnic (Fapte 2, 44— 46, 4, 35, 6, 1), o bună parte din timpul lor asigurării împărţirii echi -
tabile a resurselor depuse cu generozitate de cei mai avuţi dintre credincioşi. Din toate
textele privind felul in care au fost rezolvate problemele materiale ale comunităţilor creştine
din Ierusalim, reiese că, atît Sfinţii Apostoli, cît şi creştinii considerau aceste aspecte ca
fiind de o importanţă capitală pentru caracterizarea vieţii creştine şi pentru înrâurirea pe
care aceasta o putea avea asupra societăţii ierusalimitene şi pentru progresul general al
propovăduirii Evangheliei. În lumina acestor consideraţii, posesiunea în comun a bunurilor
intâlnită în Biserica Ierusalimului nu era privită ca o simplă rezolvare a unor probleme
practice, ci ca un semn văzut al transformărilor pe care învăţătura evanghelică le săvârşea în
conştiinţa credincioşilor, ca un criteriu al autenticităţii credinţei, ca o manifestare a
86
Pr. Dr. Ioan Mircea, op. cit., pp. 63-64
73
dragostei frăţeşti, a bucuriei de a contribui la împlinirea trebuinţelor fraţilor î ntru

credinţă. 87
Pentru ca această înaltă stare de trăire creştină să fie permanent păstrată se cereau
eforturi mari şi susţinute, în primul rând, din partea Sfinţilor Apostoli, pentru că ei erau cei care,
cu harul şi cu puterea Sfântului Duh realizaseră acest desăvârşit şi impresionant tablou al
vieţii creştine din cea dintâi Biserică. Era insa cu neputinţă ca numai doisprezece bărbaţi să
supravegheze direct şi personal această vastă activitate pe care o presupunea aplicarea prin -
cipiului de aur: „Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă” (4, 35; cf. 2, 45).
De aceea, trebuie să căutam obârşia apariţiei celor dintâi slujitori bisericeşti hirotoniţi, deci α
diaconilor în această direcţie a preluării de la Sfinţii Apostoli a unor sarcini legate mai ales
de împărţirea din bunurile obşteşti a celor trebuitoare traiului fiecărui creştin pentru ca, astfel
să se poată asigura continuarea şi extinderea la nivelul tuturor comunităţilor creştine a acelei
înălţătoare ii pilduitoare vieţuiri creştine descrise de Sfântul Luca în Faptele Apostolilor 2, -42—
47 şi 4, 32—35.
II.4.5. Alegerea şi hirotonia primilor diaconi
Vom căuta în zadar, în scrierile Noului Testament, date despre hirotonia celor
dintâi diaconi. Ca şi în cazul preoţilor şi al episcopilor, acest moment din viaţa Bisericii
rămâne învăluit in umbră. 88
Se afirmă, deseori, în cărţile de istorie bisericească ori de dogm atică, precum şi in
unele comentarii ale Noului Testament, ca hirotonia celor dintâi diaconi, adică instituirea
treptei diaconilor în ierarhia bisericească, este istorisită în pericopa din Fap. Αρ., VI, 1-
6, oare are următorul ouprins: „în zilele acestea, înmulţindu-se ucenicii, s-a făcut
cârmire de către elenişti împotriva Evreilor că erau trecute cu vederea văduvele lor în
slujirea cea de toate zilele. Iar cei doisprezece, che mând mulţimea ucenicilor, au zis ;
„Nu este potrivit ca noi, lăsând cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Drept aceea,
87
***, Vocabular de Teologie Biblică, pp. 64-66
88
73
fraţilor, căutaţi dintre voi şapte bărbaţi încercaţi, plini de Duh şi de înţelepciune, pe
care să-i rânduim la trebuinţa aceasta, iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea
cuvântului". Şi a plăcut cuvântul înaintea întregii mulţimi şi au ales pe Ştefan, bărbat
plin de credinţă şi de Duh Sfânt, şi pe Filip şi pe Prohor şi pe Nicanor şi pe Timon şi
pe Parmena şi pe Nicolaie, prozelit antiohian, pe care i-au pus înaintea Apostolilor; şi
aceştia, rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei”. Fără îndoială, cei şapte bărbaţi amintiţi
în acest text sunt cei dintâi diaconi, a căror hirotonie este po menită in Noul
Testament; dar ei nu trebuiesc socotiţi cei dintâi diaconi în Biserica creştină.
Când autorul Faptelor Apostolilor face menţiunea că eleniştii au cârtit
împotriva evreilor pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la „slujirea de
fiecare zi” a avut în vedere, deci, pe cei ce fuseseră rânduiţi spre această slujire
dintre creştinii evrei palestinieni aşa cum vor fi rânduiţi şi cei şapte diaconi dintre
elenişti, adică prin hirotonie. Cei şapte diaconi elenişti trebuiau să preia săvârşirea
aceleiaşi lucrări pentru văduvele lor ca şi aceea pe care o săvârşi seră până atunci
diaconii evrei atât pentru văduvele iudee din Pales tina, cât şi pentru văduvele
eleniştilor. Pentru că nu trebuie să se înţeleagă din Faptele Apostolilor 6,1-
6 că „evreii” (diaconii evrei) vor fi înlocuiţi din slujirea lor de diaconi. Ei îşi
vor continua lucrarea zilnică de slujire paralel cu diaconii elenişti, dar
pentru văduvele evreilor. Precizarea „înmul țindu-se ucenicii” (6,1) arată
motivul real pentru care vaduvele eleni știlor erau trecute cu vederea:
diaconii evrei nu mai puteau face fa ță îndatoririlor ce le reveneau la slujirea
văduvelor din Biserica Ierusalimului al cărui număr sporea vertiginos.
Responsabilitatea slujirii diacone ști la Ierusalim nu se putea face printr-o
simplă delegare ci trebuia sa se faca cum s-a procedat și în cazul diaconilor
evrei:hirotonia!
Din acest motiv Apostolii au solicitat „eleni știlor” să aleagă dintre ei
șapte bărba ți: „încercaţi, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune”. Sfinţii
Apostoli şi-au pus mâinile peste ei, adică le-au administrat taina hirotoniei
(6, 6; 1, 15—26).În acest fel diaconii eleni ști și-au putut lua locul lângă
diaconii evrei și au slujit alături de ei hirotoniti fiind cu taina hirotoniei care s-a
făcut prin punerea mâinilor.Ar fi gre șit sa presupunem că slujirea de diacon în
73
epoca apostolică s-ar fi redus la slujirea la agape. După cum rezultă din Faptele
Apostolilor (2, 42, 46-47), agapele, mesele fră țe ști,aveau loc într-un cadru
liturgic, urmând imediat împărtă șirea comunită ții de Trupul și Sângele
Domnului,iar diaconii participau la serviciul divin ajutând Apostolii care
prezidau ansamblul euharistic.Apoi după serviciul liturgic aveau loc agapele la
care slujeau și diaconii. Slujirea la mese nu cuprindea numai aspectul văzut al
acesteia, ci și pregătirea spirituală a credincio șilor pentru a participa la aceste
ospete ale dragostei și deasemenea în timpul lor a păstra o atmosfera generală
de reculegere, trăire cre ștină, propice înaintării pe calea desăvâr șirii
evanghelice.89
Din expunerea Sfîatului Luca (Fapte 6, 36), rezultă că accentul cade pe colaborarea
strânsă dintre Sfinţii Apostoli şi „mulţimea ucenicilor” (Fapte 6, 1, 2). Cei dintâi
procedează la convocarea „mulţimei ucenicilor” cărora le cer să procedeze la alegerea
dintre ei „a şapte bărbaţi cu irne bun, plini de Duh Sfînt şi de înţelepciune” (6, 3) spre α
fi rânduiţi în slujba diaconiei de Sfinţii Apostoli (6, 3). Deci alegerea candidaţilor
precede Hirotonia acestora. Iar alegerea candidaţilor este, în general, opera obştei
creştinilor care, cunoscând pe cei mai buni dintre ei, îi pro pun spre Hirotonie Sfinţilor
Apostoli.
Este, desigur, interesant să relevăm că, folosind termenul οι μαθηταί, ucenicii, atunci
când precizează calitatea celor convocaţi de Sfinţii Apos toli în vederea alegerii celor
şapte diaconi dintre elenişti, Sfântul Luca ne lasă să subânţelegem că aceştia erau
creştinii din Ierusalim. Dar nu putem să nu observăm că termenul μαθητής, ucenic, care
lipseşte din Septuaginta, se foloseşte aici, pentru întâia oară, în Faptele Apostolilor, într-
un context în care, iată, se realizează o expunere-prototip asupra modului în care trebuie
să se procedeze la alegerea şi Hirotonia unor slujitori bisericeşti. Termenul μαθηταί,
ucenici, folosit în acest context (vezi şi Fapte 9, 1, 10, 26, 38; 11, 26, 29; 13, 52; 14, 20,
22; 15, 10; 16, 1 etc.) ne sugerează că cei determinaţi astfel, nu sânt numai creştini, ci şi
persoane care frecventau asiduu expunerile zilnice ale Sfinţilor Apostoli (Fapte 2, 42 ;
4, 33) asupra învăţăturii evanghelice, pe baza cărora se vor forma aseme nea
propovăduitori ai Evangheliei precum Sfântul Ştefan (6, 8, 10), Sfântul Filip (8, 5—13)
89
Ibidem, pp. 36-37
73
sau acei primi propovăduitori ai Evangheliei în Palestina (8, 4), Fenicia, Cipru şi Antiohia
(11, 19).90
Cei şapte diaconi elenişti au fost, deci, aleşi după ce fuseseră pregă tiţi asupra
învăţăturii creştine de Sfinţii Apostoli cum rezultă din folosi rea termenului mathitai în
pericopa care descrie alegerea şi Hirotonia lor (vezi şi Fapte 16, 1).
Dacă alegerea celor şapte viitori diaconi a revenit „mulţimii ucenici lor”, rânduirea lor
în slujbă (6, 3) şi hirotonirea lor aparţin, de drept, Sfin ţilor Apostoli (6, 6). Este important
de notat şi de reţinut că, acţiunea de rânduire şi aceea de hirotonire sunt marcate în mod
expres, nelăsând loc nici unei neclarităţi sau posibilităţi de interpretare contrară. Verbul
ales pentru a exprima acţiunea de rânduire în slujba a celor şapte este αοίστημί, care
înseamnă a rândui, a instala, a stabili, a însărcina (în mod oficial) pe cineva cu o lucrare
publică” (vezi Deut. 17, 15; I Regi 8, 1 ; Daniel 2, 48). Acelaşi verb este întrebuinţat de
Sfântul Apostol Pavel pentru a îndruma pe episcopul Tit să aşeze preoţi „în fiecare
cetate” (Tit 1, 5). Folosind acest verb, Sfinţii Apostoli disting în mod clar între acţiunea
de alegere a celor şapte bărbaţi propuşi să devină slujitori hirotoniţi şi aceea de rân duire ca
atare a acestora în această slujire. Prima acţiune aparţine «mulţimii ucenicilor», iar cea
de-a doua, Sfinţilor Apostoli, singurii îndreptă ţiţi să săvârşească, în acea epocă, Sfânta
Taină a Hirotoniei. 91
Pericopa mai dezvaluie cateva elemente:
1. constatarea necesităţii unor noi hirotoniri determinate de înmulţirea numărului
credincioşilor şi de ivirea unor murmure de ne mulţumire din partea creştinilor
elenişti pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea de fiecare
zi de către diaconii evrei (vers. 1);
2. convocarea de către Sfinţii Apostoli a tuturor creştinilor din Ierusalim în vederea
discutării şi a soluţionării situaţiei ivite (vers. 2);
3. cuvântul Sfinţilor Apostoli din care rezultă necesitatea noilor hirotonii,
invitaţia adresată creştinilor de a alege şapte bărbaţi dintre ei pe baza unor
însuşiri speciale constatate la candidaţii la primirea hirotoniei şi făgăduinţa că
cei doisprezece vor stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului (vers. 2—3);
90
Pr. dr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală în Biserica Ierusalimului, în revista „Ortodoxia”, Anul XLII,
Nr. 1, Ianuarie- Martie 1990, pp. 20-23
91
Ibidem, p. 24
73
4. alegerea celor şapte bărbaţi spre a fi hirotoniţi cărora, li se dă şi numele (vers. 5);
5. prezentarea acestor şapte bărbaţi înaintea Apostolilor şi hiro tonia acestora prin
rugăciune şi punerea miinilor (vers. 6). 92
Este interesant de observat cuvintele Apostolilor: „Noua nu ne este placut să lăsăm
cuvântul lui Dumnezeu pentru a sluji la mese”, cu care cei doisprezece îşi încep
cuvântarea către mulţimea credincioşilor.” Accentul în expresia uit ar eston estin imas, nouă
nu ne este plăcut, cade pe termenul areston care însemnează plăcut, agreabil, convenabil, dar
şi corect, indicat, potrivit. Se pare însă că, aici, trebuie preferat primul sens al acestui adjectiv,
care reflectă insatisfacţia celor doisprezece în legătură cu constatarea că ei trebuie să se
preocupe de o problemă ca aceea a împărţirii hranei şi a celorlalte bunuri necesare traiului
către văduvele eleniştilor din Biserica Ierusalimului. Dar această lucrare putea să fie savârşită
şi de alţi creştini tare s-ar fi putut bucura de acordul obştei şi de rânduire de către Sfinţii
Apostoli. Aceasta lucrare era deja împlinita şi de alţi creştini care fuseseră rânduiţi de Sfinţii
Apostoli prin hirotonie (6, 1) 93
Precizarea pe care o fac Apostolii ca nu le este plăcut să lase la o parte cuvântul lui
Dumnezeu pentru a sluji la mese nu are ca scop denigrarea acestei slujiri.În cuvintele
Apostolilor se stabileşte simplul fapt ca în cazul în care ei ar fi trebuit să se ocupe de slujirea
de fiecare zi ei ar fi trebuit să neglijeze propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu care este
principalul lor mandat primit de la Hristos ceea ce ar fi fost de natura să dăuneze grav
răspândirii kerigmei apostolice.” Verbul χοταλείπω înseamnă a părăsi (un loc), dar şi a
abandona un angajament, o lucrare începută pe care subiectul s-a angajat s-o ducă la
bun sfârşit, (cf. Matei 27, 46). El califică o stare definitivă, fără întoarcere (Efes. 5, 31 ;
Evrei 11, 27). Folosirea acestui verb în context (6, 2) ne descoperă că existau voci
care cereau Sfinţilor Apostoli să se ocupe personal şi mai îndeaproape de slujirea de
fiecare zi. În acelaşi timp, acelaşi verb arată că această slujire ar fi absorbit întreaga
energie, tot timpul şi puterile celor doisprezece. Rezultă, deci, că Biserica Ierusalimului
ajunsese la o astfel de etapă a dezvoltării sale, încât slujirea de fiecare zi devenise o
lucrare cu totul distinctă de slujirea apostolică” 94
92
93
Pr. dr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală..., p. 63
94
Ibidem, p. 64
73
Din cadrul pericopei, hirotonia ca formă de instruire şi introducere într-o slujire

bisericească în continuarea lucrării sfinţilor apostoli transpare cu claritate: „Drept
aceea, fraţilor, căutaţi dintre voi şapte bărbaţi... pe care să-i rânduim la trebuinţa
aceasta...”
„Verbul καθίατημι, folosit de autorul Faptelor Apostolilor în acest text însemnează a
rândui, a instala, a stabili, a însărcina (în mod oficial) pe cineva cu o lucrare publică
definită printr-o ceremonie adecvată, de pildă un magistrat, un rege, o căpetenie.
Termenul are acest sens încă de la Homer la care se întâlneşte pentru prima dată. Este
prezent şi în Septuaginta. In Deuteronom (17, 15) putem citi : «Să-ţi rân duieşti peste tine
(καθιστών καταοτήοεΚ επί βεαυτόν) rege pe acela pe care-1 va alege Domnul Dumnezeul
tău: dintre fraţii tăi să-ţi pui (καταοτήοειί) rege peste tine; nu vei putea să pui (χαταστήοαι)
rege peste tine un străin, care nu este din fraţii tăi (vezi şi Geneza 41, 41 ; Numeri 3, 10 ; I Regi
8, 1; Daniel 2, 48; cf. Fapte 7, 10, 27, 35 etc. În Noul Testament, verbul katistimi apare,
pentru prima dată, în Matei 24, 45 pentru a exprima rânduirea oficială a slujitorului aşezat de
stăpanul casei pentru a-i chivernisi în mod corect avuţia (cf. 25, 21, 23; Luca 12, 42). În
Epistola către Tit a Sfântului Apostol Pavel, acest verb este întrebuinţat pentru a exprima
acţiunea de hirotonie a preoţilor în fiecare cetate a insulei Creta (1, 5) pentru ca în Evrei să
descrie aşezarea Fiului de către Tatăl ca Stăpanitor peste toate lucrurile mâinilor Sale (2, 7 ;
cf. Ps. 8, 7), a Arhiereului care este întotdeauna randuit pentru a sluji oamenilor (5, 1 ; 7, 28 ;
8, 3). 95
Sensul şi folosirea verbului katistimi in literatura greacă, în Vechiul şi Noul Testament
nu lasă loc la nici o îndoială cu privire la faptul că cei şapte bărbaţi vor fi înzestraţi cu
putere şi har şi că vor fi investiţi oficial în slujirea lor de către Sfinţii Apostoli. Dacă ar fi
numai folosirea acestui termen în contextul respectiv, şi tot ar fi destul pentru afirmarea
adevărului că hirotonia este obligatorie pentru cei ce urmează să fie rânduiţi spre «slujirea cea
de toate zilele». Este demn de subliniat că această exigenţă a unduirii celor şapte pentru a
putea să-şi împlinească lucrarea lor este formulată de Sfinţii Apostoli in calitatea lor de
conducători spirituali ai comunităţilor creştine şi de garanţi ai aplicării tuturor randuielilor
evanghelice cu privire la încredinţarea oricărei slujbe în Biserică (Fapte 6, 3).” 96
95
Ibidem, p. 67
96
Ibidem, pp. 69-70
73
II.4.6. Condiţiile de hirotonie şi îndatoririle
diaconilor
Referatul scripturistic de la Fapte 6, 1-6 se află într-o strânsă legătură cu expunerile

Sfântului Apostol Pavel privind alegerea şi rânduirea diaconilor în Biserica Efesului şi,
prin extensiune, în toate Bisericile din acea epocă şi de mai târziu, până la Parusie (I
Tim. 3, 8—10, 12—13). Această legătură se constată din prezentarea întâlnită în cele două
pericope care este oarecum asemănătoare. Avem în vedere faptul că, atât din Faptele
Apostolilor (6, 1—6), cât şi din I Timotei (3, 8—10; 12—13), se constată necesitatea ca
diaconii să fie aleşi dintre cei mai buni creştini, cunoscători avizaţi ai învăţăturii creştine.
Practic, Sf. Pavel descrie condiţiile de intrare în treapta diaconatului: candidatul este admis
la slujire prin hirotonie (I Tim. 5, 22), după ce a fost încercat pentru această misiune (II
Timotei 3, 10), dovedind anumite însuşiri speciale (I Timotei 3, 8, 9, 12). 97
Cele două pericope, una descriind alegerea primilor diaconi elenişti - un eveniment
care se produce la începuturile Creştinismului, în Biserica-mamă a Ierusalimului, iar cea
de-a doua, înfăţişând, prin generalizare, condiţiile de alegere a diaconilor la sfârşitul
epocii apostolice, dobândesc caracter testamentar, în sensul că ele vor deveni constituţia
Bisericii cu privire la instituţia diaconiei sacramentale. Atât în primul, cât şi în cel de-
al doilea din aceste texte, este afirmată calea sacramentală a hiroto niei, ca singura
valabilă şi posibilă pentru încredinţarea slujbei diaconiei.
Afirmarea necesităţii primirii Tainei Hirotoniei, în cel de-al doilea text evocat, este
cuprinsă în cuvintele apostolice: „Dar şi aceştia să fie puşi la încercare mai întâi, după
aceea să fie făcuţi diaconi, fiind fără prihană” (I Tim. 3, 10). Expresia : „Să fie făcuţi
diaconi” traduce verbul ξιακονείτωσαν (imperativul prezent pasiv de la διακονέω). Este
singura dată, în Noul Testament, când verbul diakoneo este folosit la diateza pasivă. Şi
aceasta, pentru a permite afirmarea adevărului fundamental că, pentru ca o persoană să
97
73
devină diacon este necesar să se învrednicească de primirea Sfintei Taine a Hirotoniei, „să
dobândească duhovnicescul dar”, cum bine tâlcuieşte acest cuvânt Teodoret al Cirului. În
acest caz, verbul diakoneitosan pare a echivala, ca sens, cu heirotoneo (Fapte 14, 23), a
hirotoni, cu katistimi, a rândui (în slujbă) (Fapte 6, 3) şi duce cu gîndul la hirotonia
primilor diaconi care rezultă din cuvintele autoru lui scrierii Faptelor Apostolilor: „Şi-au
pus mâinile (Apostolii) peste ei” (6, 6). Hirotonia consacră o persoană anumită pentru
slujirea preoţească în Biserică, dar numai ca urmare a dorinţei acelei persoane de a
sluji Evanghelia (cf. I Tim. 3, 1) şi a depunerii unor eforturi susţinute pen tru îndeplinirea
condiţiilor morale, religioase, familiale, canonice, stabilite în Epistolele pastorale (I Tim.
3, 1—13 ; Tit 1, 5—9). Primirea Hirotoniei este o răsplată binemeritată pentru candidatul
care s-a străduit în sensul împlinirii acelor exigenţe apostolice stabilite pentru a do bândi
această râvnită calitate de candidat. 98
Folosirea verbului diakoneo la diateza pasivă pentru a exprima acţi unea de
hirotonire a diaconului este justificată dacă ţinem seama de ca racterul ierarhic al
preoţiei creştine, deoarece, în acest fel, se cunoaşte cu exactitate că cel ce a primit astfel
harul preoţiei nu poate fi hirotonit decât în treapta diaconiei. Oricine poate stabili o
legătură fireasca între substantivul diakonos (I Tim. 3, 8, 10) şi verbul diakoneo (diateza
pasivă, I Tim. 3, 10) prin care se exprimă acţiunea liturgică de acordare a harului
diaconiei prin Sfînta Taină a Hirotoniei. 99
II.4.6.1. Condiţile intrării în diaconie
Aspiranţii la diaconie, ca şi cei pentru episcopie sunt cercetaţi prin Epistola I către
Timotei 3, 1-7, având multe condiţii comune de îndeplinit: să fie fără prihană, înţelepţi, blânzi,
paşnici, neiubitori de argint. Aceasta pentru că din ei se aleg mai departe preoţi şi episcopi,
treapta diaconiei fiind o treaptă de probă pe care trebuie să o treacă cei din clerul bisericesc.
Portretizarea diaconului făcută de Sfântul Apostol Pavel imprimă acestuia trăsăturile creştinului
ideal, trăitor al Evangheliei.
98
Prof. Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească..., pp. 40-41
99
Pr. dr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală ..., pp. 67-68
73
Un termen folosit la conturarea chipului diaconului la hirotonie este fără prihană (I

Tim 3, 2; Tit 1, 7). Sfântul Ioan Hrisostom spune că a vorbi despre neprihănire înseamnă „a
vorbi despre toate virtuţile odată”100. O altă însuşire a diaconului trebuie să fie cinstea,
onorabilitatea, trăsătură caracteristică atât obştilor creştine, cât şi necreştine. Astfel, clericul este
un exponent al Bisericii în raport cu ceilalţi membri ai societăţii. Chipul Bisericii apare în faţa
celorlalţi membri ai societăţii prin mijlocirea slujitorilor săi hirotoniţi (I Tim 3, 7). Toţi creştinii
trebuie să se afle în slujba Evangheliei prin viaţa lor exemplară. Toţi creştinii sunt preoţii
Împăratului Dumnezeu, ai Împăratului Împăraţilor.101
Diferenţierea preoţiei liturgice de cea obştească, neconsacrată, se face prin Sfintele
Taine. Săvârşirea lor prefigurată în Vechiul Testament de arhierei, preoţi şi leviţi prin jertfele
complexe (de împăcare, ispăşire etc.) şi în Noul Testament de clerul sacramental împarte
armonios nivelul slujirii lui Dumnezeu. În Noul Testament, Taina Euharistiei este actul central al
vieţii Bisericii, momentul unirii cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. Preotul şi Episcopul sunt
sacrificatorii, dar toţi cei din Biserică sacrifică pe Hristos, jertfa devine a tuturor credincioşilor.
„Căci oare nu sunt părtaşi la jertfelnic cei ce mănâncă jertfele?” (I Cor 10,18). Fericit cel ce
poate menţine aprins focul pe altarul său în miros de bună mireasmă duhovnicească. Noţiunea de
jertfă coboară până la nivelul celui mai mic act săvârşit de creştin: jertfa milei, jertfa laudei,
jertfa blândeţii, jertfa dreptăţii. Plinirea preoţiei obşteşti se realizează în preoţia ierarhică, prin
puterea sfinţitoare a celor şapte laude, şapte taine.102
În comunităţile creştinilor, slujitorii hirotoniţi au obligaţia de a deveni lumina care
luminează înaintea oamenilor (Matei cap. 5), iar viaţa lor să fie o cinste pentru comunitate.
Necesitatea onorabilităţii diaconului, celui ieşit din comunitate prin hirotonie, este
accentuată de expresia „nevorbind în două feluri” (I Tim 3, 2). Acest termen se leagă de
nefăţărnicie, adică de ceea ce Sfântul Ioan Hrisostom spune: „Nimic nu necinsteşte pe om mai
mult ca viclenia şi nimic nu este mai netrbnic decât făţărnicia (dualitatea)”.103
O condiţie foarte importantă pentru cei ce se hirotonesc este „neagonisire de câştig
urât” (I Tim 3, 8). Dorinţa îmbogăţirii stârneşte în slujitorii Bisericii furtuni de patimi care-i duc
la acţiuni nebuneşti, rătăciri de la credinţă; sunt străpunşi cu multe dureri (I Tim 6,10), evlavia
fiind un mijloc de câştig (I Tim 6,5).
100
Sf. Ioan Hrisostom, Comentarii la Epistola I Timotei, P.G. 58.553, în „Ortodoxia”, Nr. 3, 1991, p. 547
101
Mgr. V. Pietreanu, art. cit., pp. 83-89
102
Pr. dr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală ..., p. 68
103
Ibidem
73
Cu privire la diaconi şi la toate treptele clerului, Apostolul neamurilor spune că

aceştia au „taina credinţei în cuget curat” (I Tim 3, 9). Cu această condiţie Sf. Ap. Pavel
deplasează accentul asupra cugetului creştin, punându-se accent pe vocaţia preoţească. Termenul
„mistiris” desemnează în Evanghelii acea parte a învăţăturii de credinţă lăsată de Mântuitorul
Iisus Hristos ce nu este încredinţată tuturor ucenicilor săi, ci numai Apostolilor în cadrul
propovăduirii speciale a celor doisprezece: „Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele
Împărăţiei Cerurilor pe când acelora nu li s-a dat.” (Matei 13, 11).
Descoperirea tainelor nu se putea face imediat, căci erau din veac ascunse şi
descoperite sfinţilor săi (Coloseni 1, 26). Taina credinţei este acea învăţătură pe care trebuie să o
cunoască slujitorii hirotoniţi, cei ce trebuie „să fie destoinici, să-i înveţe pe alţii” (I Tim 3, 2).
Taina credinţei este bagajul de cunoştinţe necesar orcărui slujitor hirotonit pentru a putea deveni
învăţător (I Cor. 12, 28). Dintre diaconii elenişti, Ştefan şi Filip au o activitate misionară foarte
puternică în Samaria şi Cezareea.104
Exigenţa paulină asupra cunoaşterii „tainei credinţei în cuget curat” (I Tim. 3, 9) este
transcrisă în textul fundamental noutestamentar asupra treptei preoţeşti a diaconiei. Textele
alegorie diaconilor elenişti şi criteriul descris anterior valabil în veac se susţine şi se
completează. Înţelegem din epistola paulină că episcopul este cel care trebuie să constate curăţia
cugetului, după îndemnul adresat lui Timotei: „Nu pune degrab mâinile peste nimeni, nu te face
părtaş păcatelor altora. Păstrează-te curat!” (I Tim. 5, 22). Un rol fundamental îl are
recunoaşterea păcatelor de către candidat la Taina Spovedaniei (Fapte 3, 18; Iacov 5, 16 etc).
Practica spovedaniei se menţine până azi ca în epoca apostolică.
Familia este un criteriu foarte important în această epocă, privind candidatul la
hirotonie. Este fundamental ca cel hirotonit să fie bărbatul unei singure femei în cazul
episcopului (I Tim 3, 2), preotului (I Tim 1, 6) şi diaconului (I Tim 3, 12). Epistolele pastorale
indică faptul că bărbaţii pe cele trei trepte ale preoţiei trebuie să fie monogami (nu au voie să se
căsătorească decât o singură dată). Sfântul Ioan Hrisostom, comentând „Bărbatul unei singure
femei” (I Tim3, 2), spune că Apostolul Pavel vrea să închidă gura celor ce lăudau căsătoria
spunând că cel căsătorit poate fi adus pe cel mai înalt scaun ierarhic; se opresc de la hirotonie cei
căsătoriţi a doua oară, „căci ce om ce nu mai păstrează nici o cinstire memoriei femeii celei
104
Mgr. V. Pietreanu, art. cit., p. 89
73
dintâi poate fi un sprijinitor al Bisericii?” De asemeni, femeile diaconilor trebuia să fi fost

necăsătorite înainte.105
Ca şi în cazul episcopilor şi preoţilor (I Tim 3, 2), diaconii trebuie să dea dovadă că
sunt buni părinţi şi iscusiţi chivernisitori ai propiilor lor case (I Tim 3, 12). În legătură cu familia,
ideea centrală este cuprinsă la I Tim 3, 4-5 unde episcopul, implicit diaconul şi preotul trebuie să
se dovedească a fi „bărbat al unei singure femei, bine chivernisindu-şi casa sa”, având copii
ascultători cu toată bună cuviinţa că „dacă cineva nu ştie să-şi rânduiască propria casă, cum va
putea purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (I Tim 3, 5). Termenul „icos” (familie) cuprindea
în antichitatea iudaică soţul, soţia, copiii, sclava, văduvele (I Tim 5), deci Biserica se poate
asemăna cu familia celui hirotonit. Toţi membrii comunităţii eclesiale se comportă ca propri fii ai
celui hirotonit. (I Tim 5, 1-2).
Din exprimarea fermă a Apostolului se înţelege că episcopul (şi preotul - Tit 1, 6) se
cuvine să fie bărbat (andra) al unei singure femei (II Tim 3, 2); se trage concluzia că pot fi
hirotoniţi numai creştinii, nu şi creştinele, problemă foarte controversată din cauza hirotoniei
femeilor la protestanţi.106 Chiar după ce candidatul este evaluat după toate aceste criterii, trebuie
pus la încercare. „Dar (chiar cu toate cercetările bine trecute) şi aceştia să fie puşi la încercare,
mai întâi după aceia să fie puşi diaconi, fiind fără prihană” (I Tim 3, 10).
Diaconii sunt foarte atent cercetaţi, pentru că numai de ei depinde viitorul cler
superior (preoţi şi episcopi). Prima etapă a verificării se referă la condiţia morală a candidatului,
aşa cum rezultă din comportarea acestuia în faţa fraţilor de credinţă, şi a celorlalţi membri ai
obştei unde vieţuieşte;107 se pune problema onorabilităţii candidatului.
A doua etapă este legată de felul cum acesta şi-a însuşit învăţătura creştină, „taina
credinţei” (I Tim. 3, 9) şi cum o trăieşte „în cuget curat.” A treia etapă este verificarea vieţii de
familie a candidatului, pentru a se vedea destoinicia şi chivernisirea din familie. Ca un rezultat al
cercetărilor făcute asupra candidaţilor trebuie ca aceştia să fie „fără prihană” (I Tim 3, 10).108 Se
cuprind în această expresie toate însuşirile pe care le dovedeşte aspirantul la hirotonie, pentru
toate treptele sacramentale.
Despre diaconii ce vor să urce în ierarhie se precizează că trebuie să fie buni slujitori
în treapta lor „căci cei ce slujesc bine treapta bună îşi dobândesc şi multă îndrăzneală în credinţa
105
Prof. Moisescu Iustin, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, p. 58-62
106
Ibidem
107
Ibidem
108
Ibidem
73
cea întru Iisus Hristos” (I Tim 3, 13). Acest text arată necesitatea parcurgerii treptei diaconeşti
înaintea preoţiei cu rezultate foarte bune. Se pune în lumină caracterul ierarhic al preoţiei
creştine, a ordinei crescânde a râvnei în slujire; slujitorii hirotoniţi primesc nu darul temerii, ci al
puterii (I Tim 1, 7).109
Ierarhia implică teologic o continuă depăşire a fazei în care se află toţi cei hirotoniţi.
Urcuşul ierarhic condiţionat de o bună păstorire în treapta inferioară se realizează după principiul
„Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune!”
(Matei 25, 21).110
II.4.6.2. Îndatoririle diaconului
Necesitatea rânduirii prin hirotonie a unor slujitori, ţinându-se seama de înmulţirea

ucenicilor şi a văduvelor eleniştilor (Fapte 6), rezidă din pericopele ce descriu viaţa Bisericii,
mamă a Ierusalimului. Îndatoririle acestor diaconi depăşesc „slujirea cea de toate zilele”. În
Faptele Apostolilor sunt descrise doar în parte slujirile diaconilor.
Fiecare treaptă ierarhică avea o menire precisă pentru comunitate, cârmuirea
spirituală împletindu-se cu lucrările gospodăreşti. Conceptul de „slujire de fiecare zi” este
complex; îl întâlnim în Faptele Apostolilor, cap. 6, 8 şi până la 8, 40, unde se exemplifică prin
Sf. Ştefan şi Filip activitatea treptei diaconiei. Ştefan şi Filip au puternică activitate de
propovăduire; se remarcă originalitatea lui Ştefan în interpretarea mesianică a Vechiului
Testament. Deci diaconii aveau dreptul de a propovădui Evanghelia, adresându-se nemijlocit
mulţimilor de ascultători. (Fapte 6, 8-10, 8, 6-13). După primirea hirotoniei, Ştefan este „plin de
har şi de putere”, deci poate propovădui. Filip merge în Samaria, unde, ca un autentic trimis, va
cuvânta şi va impresiona mulţimile. Necesitatea propovăduirii Evangheliei de către diaconi se
afirmă când Ştefan este numit „evanghelist”. Ca o îndatorire şi necesitate pentru o bună vestire, o
bună activitate de evanghelizare, este binecuvântarea Apostolilor.111
109
110
Mgr. V. Pietreanu, art. cit., p. 89
111
Ibidem
73
Versetul „toţi în afară de Apostoli s-au împrăştiat” reflectă o discuţie prealabilă cu cei
ce plecau ca misionari. După ce predică în Samaria, autoritatea lui Filip este întărită prin venirea
lui Petru şi Ioan, „care, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu”, au împărtăşit
creştinilor care „erau numai botezaţi” (Fapte 8,16) Duhul Sfânt prin punerea mâinilor (8,15-18).
Este un mod de cercetare a misiunii lui Filip şi întărire a credincioşilor, prin vizitele apostolice şi
mai apoi episcopale.112
Pentru toate treptele ierarhice, o datorie fundamentală este propovăduirea Evangheliei
(didakticos, adică putinţa de a învăţa pe alţii cuvântul Evangheliei). Încercarea care trebuie
făcută după ce sunt verificate anumite criterii („Dar şi aceştia să fie puşi la încercare mai întâi şi
după aceea să fie făcuţi diaconi”- I Tim 3, 10) se referă la cercetarea cunoaşterii, pregătirii lor
creştine şi teologice. 113
Slujirea unui cleric cum este diaconul se desfăşoară pe mai multe planuri, unul din ele
fiind propovăduirea Evangheliei; nimeni din cei hirotoniţi nu trebuie să se ruşineze a-l mărturisi
pe Dumnezeu, după puterea primită la Taina Hirotoniei.
Despre slujirea la mese Sf. Ap. Pavel spune: „Nu e potrivit ca noi să lăsăm deoparte
cuvântul lui Dumnezeu şi să slujim la mese.” (Fapte 6, 2). Diaconii au datoria de a prelua grijile
gospodăreşti de la Apostoli, dar nu ca scop principal, căci aceasta ar exclude necesitatea
hirotoniei.
Foarte important în Biserica mamă a Ierusalimului este posesiunea în comun a
bunurilor, care face parte din modul de viaţă creştin. Diaconii pornind de la starea lor iniţială în
Biserica din Ierusalim vor avea un rol important în chivernisirea bunurilor, vor ajuta pe Apostoli,
apoi ai pe episcopii Bisericilor nou înfiinţate.
Dereglările de gestionare a bunurilor faţă de văduvele eleniste din Ierusalim, făcute
de primii diaconi evrei vor duce la alegerea celor şapte elenişti. Este un semn remarcabil că
activităţile gospodăreşti au o conotaţie hristologică, fiind implicaţi cei hirotoniţi.
Biserica Efesului prezintă diaconii cu funcţie foarte importantă pe lângă episcopi şi
preoţi pentru înscrierea pe liste a văduvelor şi a bătrânilor. 114 Văduvele nu aveau nici un mijloc
de trai şi erau foarte aproape de viaţa religioasă a comunităţilor creştine. Cultul creştin public cu
Sfânta Euharistie se săvârşea zilnic, iar văduvele participau şi ele alături de ceilalţi creştini.
112
113
Ibidem, p. 72
114
Pr. Prof. Stan Liviu, Societăţile religioase în Biserica Veche, în revista „Studii Teologice”, 1956, pp. 109-134
73
Bisericile aveau un program forte puternic de rugăciune, ziua şi noaptea punându-şi nădejdea în
Dumnezeu. Fiind asistenţi ai văduvelor, diaconii vor avea o ţinută morală şi cultică foarte bună.
Diaconii dădeau Sfânta Euharistie şi celor absenţi la casele lor. Sfintele Taine deci au
un rol cultic important. Legat de Sfintele Taine, propovăduirea lui Ştefan în Samaria şi întâlnirea
cu famenul etiopian îl arată pe acesta ca un săvârşitor al Botezului (Fapte, cap.8).115
Este minunată încununarea propovăduirii Cuvântului,cu îmbrăcare în Hristos-
Cuvântul, fapt posibil a fi săvârşit de diaconi. Botezul însă este completat de punerea mâinilor
Apostolilor ce vor veni după Filip. Se poate considera că odată cu Filip au venit în Samaria şi
preoţi care săvârşeau Botezul. Acest Botez este şi convertirea famenului etiopian, prototipul
propovăduirii – convertirii - botezării celor din alte neamuri.
Filip este inauguratorul etapei a II-a a propovăduirii în Samaria şi Iudeia după
Ierusalim, pregătind a III-a etapă a propovăduirii la toate neamurile lumii. 116 Filip şi convertirea
famenului etiopian se înscriu în planul divin de răspândire a Evangheliei până la marginea
pământului (Fapte 1, 8). Famenul ca dregător de la curtea regiunii Candachiei a Etiopiei (Fapte 8,
27) va duce la răspândirea Evangheliei în această ţără, devenind un apostol al noii învăţături.
Botezul famenului etiopian capătă aspectul unui moment excepţional şi providenţial
care se înscrie în planul divin de răspândire a cuvântului Evangheliei în toată lumea, începând de
la Ierusalim (Fapte 1, 8). Botezul etiopianului reflectă şi vocaţia misionară a oricărui slujitor
hirotonit. Se impune o paralelă între convertirea lui Corneliu Sutaşul de către Sf. Ap. Petru şi
convertirea famenului, acolo unde neamurile străine primesc cu mult interes credinţa
mântuitoare.
În Noul Testament fundamentală este activitatea de propovăduire la neamuri şi locuri
ce nu cunoscuseră Evanghelia. Sfântul Apostol Pavel stabileşte regula ca lucrarea misionară să
fie săvârşită „acolo unde Hristos nu fusese numit” pentru „a nu zidi pe temelie străină” (Rom 15,
21). La început Biserica nu este ferită de predicatori mincinoşi care caută să impună învăţături
false. Sfinţii Apostoli vor combate aceste erezii, ceea ce diminuează timpul de răspândire a
Evangheliei în zone din ce în ce mai îndepărtate. De aceea nu se vor desfăşura evanghelizări
celor deja aflaţi în Biserică, ci aceştia, chiar în cazul apariţiei ereziilor, vor avea slujitori
hirotoniţi care să-i cârmuiască duhovniceşte.117 Prin Sfinţii Ştefan şi Filip se dau informaţii foarte
115
Ibidem
116
Prof. Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească..., pp. 46-47
117
Ibidem, p. 48
73
utile legate de activitatea diaconilor. Dacă alegerea celor „şapte bărbaţi cu nume bun, plini de
Duh Sfânt şi de înţelepciune” (Fapte 6, 3) din mulţimea ucenicilor (Fapte 6, 2) aveau ca scop
principal asistenţa văduvelor eleneşti trecute cu vederea de diaconii evrei la slujirea de fiecare zi,
pe aceştia îi găsim şi ca misionari în Samaria (Filip) şi în Ierusalim (Sf. Ştefan). Îndatoririle
diaconilor depăşesc comunităţile locale, propovăduiesc mergând în toată Palestina şi chiar în alte
ţări.
Odată primiţi în cler, fie că sunt diaconi, preoţi, arhierei, au un rol de „mădular în acea
armată a lui Hristos” (II Tim 4, 3). Diaconul acţionează conform cerinţelor episcopului, aflându-
se într-un continuu examen ce le pune în evidenţă, căci numai cei ce slujesc bine (diaconii)
treapta bună îşi dobândesc şi multă îndrăzneală întru credinţa întru Hristos Iisus (I Tim 3, 12).
Această stare de veghe este proprie clerului la toate nivelurile, după cuvântul apostolic
„propovăduieşte cuvântul, stăruieşte în timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată
îndelunga răbdare şi învăţătură. Tu fii treaz în toate... fă lucru de evanghelist, tu slujba ta fă-o
deplin!” (II Tim 4, 2, 5). În aceasta se înscrie activitatea diaconilor sub o continuă îndrumare din
partea episcopului, mai rar a preotului.118
II.4.7. Evoluţia treptei diaconatului în Biserică
Termenul diakonos cunoaşte, ca şi presbiteros şi episkopos doua etape privind folosirea sa

în scrierile Părinţilor apostolici. În prima din aceste etape, termenul diakonos apare numai alături
de episkopos, ambii termeni fiind folosiţi la plural: episkopoi kai aiakonoi (Didahia XV, 1;
Clement către Corinteni XLII, 4, 5; Pastorul lui Herma XIII, 1; cf. Filipeni 1, 1). Această
perioadă premerge etapei care e reprezentată de Epistolele ignatiene privind toate cele trei trepte
ale acestei preoţii: episcop, preoţi, diaconi. În etapa anterioară pe care o oglindesc cărţile Noului
Testament, Didahia celor 12 Apostoli, Epistola Sfântului Clement Romanul către Corinteni şi,
parţial, Păstorul lui Herma, raportul dintre slujitorii hirotoniţi este, mai ales, un raport între
preoţi şi diaconi. Dar, în această etapă, episkopos când este folosit la plural (Filip. 1, 1; Didahia
XV, 1; Clement căre Corinteni XLII, 4, 5) indică, în primul rând, pe preoţi, în condiţiile în care
118
Pr. dr. Sabin Verzan, Îndatoririle diaconilor, în revista „Ortodoxia”, Nr. 3, 1991, p.160-163
73
aceştia erau, la nivelul comunităţii locale, slujitorii cu rangul şi cu responsabilităţile cele mai
mari, motiv pentru care, în raport cu diaconii, aceştia puteau să fie numiţi episcopi (Ci. Fapte 20,
28), t r e a p t a epioscopatului, în această epocă, nefiind pretutindeni instituită.119
Sfântul Ignatie Teoforul realizează o premieră în literatura creştină în Epistola către

Magnezieni, când nu numai că, într-un singur verset (11, 1) aminteşte toate cele trei trepte ale
preoţiei ierarhice, dar şi numele unui episcop, a doi preoţi şi al unui diacon: „Am fost învrednicit
să vă văd pe voi prin Damas, episcopul vostru, vrednic de Dumnezeu şi prin vrednicii preoţi
Basu şi Apolonie şi, prin cel împreună rob, diaconul Zotion” (II, 1).120 Textul de mai sus este,
parcă, anume scris pentru a servi drept bază şi argument al afirmaţiei că, în prezentările sale
privind preoţia ierarhică sacramentală, Sfântul Ignatie porneşte de la realităţile existente în
Bisericile epocii sale. Ele nu sunt expuneri teoretice care să urmarească fundamentări teologice
sau canonice. Cele trei trepte ale preoţiei ierarhice existau prin acele persoane hirotonite care le
şi ocupau în cadrul unei Biserici locale, ca aceea a Magneziei, care odată cu rânduirea
episcopului îşi va dobândi deplinul său statut de Biserică de sine stătătoare. Deşi este o parte a
Bisericii celei una, a Bisericii soborniceşti, Biserica locală, care are în frunte un episcop şi pe
ceilalţi slujitori hirotoniţi, posedă deplinătatea Bisericii universale, având posibilitatea tuturor
Tainelor, inclusiv pe aceea a hirotoniei ca mijloace de impărtăşire a harului mântuitor şi
învăţător. Chemând pe creştini să cinstească pe slujitorii hirotoniţi, Sfântul Ignatie Teoforul
scrie: „Toţi să respecte pe diaconi ca pe lisus Hristos; să respecte şi pe episcop, care este chip al
Tatălui, iar pe preoţi ca pe soborul lui Dumnezeu şi ca adunare a Apostolilor. Fără de aceştia nu
se poate vorbi de Biserică” (Către Tralieni III, 1; cf. VII, 2). Această concepţie eclesiologică este
întâlnită pentru întâia oară sub această exprimare directă. Ea integrează ca element indispensabil
şi obligatoriu conceptului de Biserica pe toate cele trei trepte ale preoţiei ierarhice
sacramentale.121 Parcurgând întreaga scară a treptelor ierarhice, episcopii şi treapta episcopatului
susţin importanţa şi necesitatea tuturor acestor trepte ale preoţiei creştine, începând cu aceea a
diaconiei, care se află la începutul acestei preoţii. O astfel de doctrină eclesiologică afirmată atât
de clar şi categoric aruncă o puternică lumina şi asupra conceptului de ekklisia, Biserica, atât de
des folosit in Noul Testament (vezi, de ex. Fapte 5, 11; 8, 1, 3; Rom. 16, 1, 4, 16; I Cor. 1, 3)
119
Pr. dr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală în epoca postapostolică (II), în revista „Studii Teologice”,
Anul XLIII, Nr. 5-6, noiembrie – decembrie 1991, p. 64
120
Ibidem
121
Ibidem, p. 65
73
care indică o realitate în alcătuirea căreia se cuprind nu numai creştinii, ci şi slujitorii hirotoniţi,
ca element constitutiv obligatoriu (cf. Fapte 14, 23).122
Fiind prima treaptă a preotiei, diaconia reprezintă, în ordine cronologică, dar şi sacramental-
harica, prima afirmare a voinţei Bisericii de a-şi oferi, în baza învăţăturii evanghelice (Matei 16,
19; 18, 18; loan 20, 21—23), pe acei slujitori pe care îi doreşte hirotoniţi şi, deci, definitiv
angajaţi în lucrarea creştină. Această învăţătură dobândeşte, în Epistolele ignatiene, un contur
foarte clar şi precis pentru că, în afara unor excepţii nesemnificative (Către Tralieni II, 2; XII, 2;
XIII, 2), diaconii apar, constant pe listele slujirilor hirotonite, ca parte şi componenţă a preoţiei
ierarhice (vezi Către Magnezieni VI, 1; Către Tralieni II, 3; III, 1; VII, 2; Către Filadelfieni,
adresa; IV, 1; VII, 1; XII, 2; Către Policarp VI, 1), 123 fiind implicaţi în toate acele acţiuni care
presupun acte de cârmuire spirituală şi bisericească, alături de preoţi şi episcopi. Acesta este şi
motivul pentru care diaconii sunt număraţi printre intâistatatorii Bisericii : „Vă îndemn să vă
străduiţi să le faceţi pe toate în unire cu Dumnezeu, având intâistatator (προκαθημένος) pe epis-
cop, pe preoţi şi pe diaconi (τών διακόνων), cărora li s-a încredinţat slujirea lui lisus Hristos”
(Catre Magnezieni VII, 1).124
Sfântul Clement Romanul prezintă rânduirea diaconilor alături de aceea a preoţilor numiţi
în textul respectiv episkopoi (vezi Către Corinteni XLII, 4) drept un eveniment care se produce
îndată după întemeierea unei Biserici: „Predicând, dar, în ţări şi în cetăţi, aşezau (καθίστανον) pe
cei ce credeau întâi..., ca episcopi şi diaconi pentru cei ce aveau să creadă» (XLII, 4; cf. XLIII, :
„Au aşezat - κατέστησαν - pe cei amintiţi mai sus”.
Se observă ca Sfântul Clement Romanul se foloseşte de verbul καθίστημι, un verb al
rânduirii sacramentale în Noul Testament (Fapte 6, 3; Tit 1, 5; Evrei 5, 1; cf. Fapte 7, 27, 35;
Matei 27, 47; Luca 12, 44), pentru a pune în evidenţa caracterul legitim al rânduirii slujitorilor
din Biserica din Corint (vezi şi Către Corinteni XLIV, 2, 3; cf. XLIII, 1-3), care erau contestaţi
de unii din creştinii acestei Biserici (Către Corinteni I, 1, 3 ; XLIV, 4-5; XLVII, 6 etc.).125
Pe lângă exemplul pozitiv al unor diaconi care îşi îndeplinesc în mod exemplar datoririle
alături de ceilalţi slujitori hirotoniţi (XIII, 1), Pastorul lui Herma aduce în discuţie cazul unor
diaconi „care şi-au îndeplinit rău slujba” (κακώς διακονήσαντες), „care au răpit miijloacele de
122
Ibidem
123
Ibidem
124
Ibidem, pp. 65-66
125
Ibidem, p. 68
73
trai ale văduvelor şi orfanilor şi s-au îmbogăţit de pe urma slujbei pe care au primit s-o facă;
dacă stăruie în pofta lor, au murit şi nu mai au nici o nădejde de viaţa, dar dacă se întorc şi-şi
împlinesc curat slujirea lor, vor putea să trăiască” (CIII, 2).126
Cea mai importantă latură a activitaţii diaconilor este, fără îndoială, propovăduirea
inivăţăturii evanghelice (Didahia XV, 1; Clement către Corinteni XLII, 4, 5; cf. Policarp
către Filipeni V, 1). Se subînţelege că diaconii nu se mărginesc la propovăduirea ca atare a
Evangheliei. Ei pot şi chiar sunt îndatoraţi să desfăşoare, în cadrul Bisericii, o lucrare
învăţătorească. Aceasta constă în expunerea sistemalică şi aprofundată a doctrinei creştine către
cei ce au prornit Botezul (cf. Fapte 6, 10; 7, 2-60; Fapte 5-13, 26-40; Didahia XV, 1-2). Această
activitate a diaconului este îndreptăţită de pregătirea sa teologică (I Tim. 3, 9, 13; Didahia XV,
1) şi de înzestrarea sa cu harul preoţiei (Fapte 1, 6; I Tim. 3, 10; Didahia XV, 1). Pentru epoca
la care ne referim, este important să se precizeze îndreptatirea de propovăduitor
kerigmatic a diaconului pentru că el, asemenea lui Filip (Fapte 21, 8), putea să ducă învăţătura
evanghelică acolo unde această încă nu ajunsese (cf. Fapte 8, 5—13). Diaconul ca şi preotul
aparţine, de fiecare dată, unei Biserici anume, provenind, de regula, din mijlocul creştinilor
care alcătuiesc acea Biserică. Această Biserică îl şi recomandă episcopului pentru a fi admis la
Taina Hirotoniei (I Tim. 3, 8-9). Prin aceasta, diaconul se deosebeşte de slujitorul itinerant,
care, de obicei, este profet (Fapte 11 27; 15, 1, 32; 21, 10; Didahia XI. 3-12 etc.).
Hirotonia diaconului este direct afirmată în Didahia celor doisprezece Apostoli (XV, 1), în
Epistola către Corinteni a Sfântului Clement Romanul (XLII, 4) şi în Epistola Sfântului Ignatie
Teoforul către Filadelfieni (salutarea).127
Expunerile Sfântului Ignatie asupra slujirii şi poziţiei diaconilor în Biserica sunt importante
pentru că ele tind să inlăture o veche prejudecată privind îndatoririle diaconilor. În această
direcţie, Sfântul Ignatie face această afirmaţie fundamentală: „Trebuie ca şi diaconii tainelor lui
lisus Hristos să placă tuturor, în tot chipul. Pentru ca nu sunt slujitori (diaconi) ai mâncărurilor
si băuturilor, ci ai Bisericii lui Dumnezeu” (Către Tralieni II, 3). Prin acest text, Sfântul Ignatie
doreşte să înlăture acea prejudecată potrivit căreia slujirea diaconilor este legată în exclusivitate
de serviciul la mese, care, în anumite cazuri, se întâlneşte şi astăzi.128
126
Ibidem, p. 69
127
Ibidem, p. 82
128
Pr. dr. Sabin Verzan, Îndatoririle diaconilor, în revista „Ortodoxia”, Nr. 3, 1991, p.164
73
Textul amintit mai sus este foarte important şi pentru că afirmă ca diaconii sunt slujitori ai
„tainelor lui lisus Hristos”, ceea ce constituie o indicaţie a slujirii cuvântului Evangheliei care
este, în primul rând, taina lui lisus Hristos (Matei 13, 11; Marcu 4, 11; Luca 8, 10; I Cor. 2, I, 7;
15, 51; Efes. 1, 9; 3, 3, 9; 6, 19; Col. 1. 26, 27; 2, 2), 129 dar şi a participării active a diaconilor la
săvârşirea Sfintelor Taine alături de preot sau episcop, având rolul sau în rostirea unor formule
liturgice prin care se săvârşeşte una sau alta din Sfintele Taine, deoarece termenul grecesc
mystirion indică, în Noul Testament şi Sfintele Taine (I Cor. 4, 1; Efes. 5, 32; cf. Tit 1, 7).130
Diaconii sunt prezentaţi, în scrierile Părinţilor apostolici şi ca responsabili ai Bisericilor în
ce priveşte acordarea unei asistente cât mai depline văduvelor şi orfanilor (Pastorul lui Herma
CIII, 2; cf. Catre Tralieni II, 3).131
Potrivit condiţiilor istorice, funcţiile liturgice ale diaconilor s-au înmulţit treptat (dispărând între
timp celelalte situaţii şi atribţutii (agape, catehumenat, botezul adulţilor ş.a.). Treptat a dispărut însă
şi numărul diaconilor, ajungându-se la situaţia de azi când nu mai există diaconi decât la
catedrale sau la unele biserici mai mari din oraşe. Actele de cult pe care le săvârşeşte diaconul
sunt limitate. În primul rând el nu poate sluji singur, ci numai cu preotul sau cu arhiereul, ca ajutător
al acestora, de ex. purtarea şi citirea Evangheliei la Liturghie, purtarea Sf. Disc, la ieşirea cu
Darurile (Vohodul mare), rostireaEcteniilor (rugăciune de cerere), pe care le rosteşte din mijlocul
bisericii, adică din mijlocul poporului, ca unul care este ultimul dintre slujitorii sfinţiţi şi deci cel
mai aproape de laici, pentru care se roagă (făcând astfel legătura dintre credincioşi şi preot sau
dintre naos şi altar), în serviciul divin, diaconii închipuiesc pe sfinţii îngeri şi puterile cereşti care
slujesc necontenit în jurul tronului dumnezeiesc; orarul pe care îl poartă în timpul slujbei
simbolizează aripile îngerilor slujitori. În Biserica romano-catolică, dispărând ecteniile din slujba
liturgică, s-a restrâns şi rolul liturgic al diaconului. La protestanţi se păstrează denumirea de
diacon, dar acesta nu are nici o atribuţie liturgică, ocupându-se cu problemele de administraţie
bisericească şi de asistenţă socială.132
II. 4. 8. Probl ema diaconi ţelor
129
130
131
132
Prof. Dr. Ene Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, op. cit., pp. 134-135
73
În Biserica veche a fost cunoscută şi instituţia diaconiţelor, ca şi corespondent feminin al

treptei diaconului. Problema se prezintă altfel.
Diaconiţa (διάκονον) este femeia care are o slujire specială. De obicei, început al istoriei
este socotit textul din Rom. XVI, 1, în care se vorbeşte de o femeie creştină, Febe -
„diaconiţa Bisericii din Chenhrea”, de unde se deduce că existau unele diaconiţe,
deosebite de soţiile diaconilor, de care e vorba în I Timotei 3, 11 . 133
Cercetind viaţa Mântuitorului, nu este greu să găsim, in jurul lui, un mănunchi de
femei cucernice, ale căror fapte s-au întipărit adânc în tradiţia Bisericii. Sfinta Fecioară
Maria, Maria lui lacob, Maria Magdalena, Ioana lui Huza, Salomeia, Suzana, Marta,
împreună cu multe altele, mergeau, uneori, pe urmele Mîntuitorului, ori aşteptau venirea lui
şi a Apostolilor, nu numai pentru a asculta cuvintele vieţii veşnice, dar şi pentru a se
îngriji de cele trebuitoare traiului lor de toate zilele. Această purtare de grijă a lor, după
graiul vremii, se numea διακονία. 134
Cu asemenea însemnare, termenul διακονία se întâlneşte o singură dată în Evanghelii şi
anume la Lc. X, 40, unde se spune că, după intrarea Mântuitorului în casa ei, Marta se zbătea
cu multe treburi pentru a primi bine pe oaspete („περίεσπατο περί πολλήν δίακονίαν”). De cele
mai multe ori, însă, această purtare de grijă este exprimată cu ajutorul verbului διακονείν
(Mt., VIII, 15; Mc, I, 3 1 ; Le, IV, 39: soacra, lui Petru „slujea lui” sau „lor”, „διηκένει
αυτώ” sau „αύτοις”; Mt., XXVII, 55: „erau acolo multe femei, privind de departe, cate au
urmat pe Iisus din Galileia, slujindu-i” (διάκονουσαι αυτώ). Se înţelege că, după numele
dat lucrării lor: διακονία, διακονείν, aceste femei puteau fi numite diaconiţe, al διάκονοι ori
διακόνισαι.135
După Învierea Mântuitorului, asemenea femei cucernice, rămân lângă Apostoli, stăruind în
credinţă şi în fapte bune (Fap. Αp. Ι, 14.). Uneori, le întâlnim purtând grijă de Apostoli şi
de ceilalţi slujitori ai Bisericii; alteori, le ve dem chiar luând parte la lucrarea de
propovăduire a Evangheliei; de cele mai multe ori, însă, ele se îngrijeau de fraţii săraci,
de bolnavi şi de orfani. Tavita, uceniţa din Iope „era plină de fapte bune şi de milostenii” (Fap.
Αp. IX, 36). Lidia, neguţătoreasă de purpură din Tiatira, a deschis casa ei, la Filipi, pentru
133
134
Ibidem
135
***, Vocabular de Teologie biblică, p. 698
73
Pavel şi însoţitorii lui de lucrare evanghelică ( Fap. Αp. XVI, 15); Priscila se numără
printre tovarăşii de lucru a lui Pavel (Rom. XVI, 3); Febe, marea ecrotitoare a
credincioşilor din părţile Corintului, este înfăţişată de Pavel chiar ca διάκονος a Bisericii
din Chenhreea. 136
In unele manuscrise vechi se arată că Epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani a
fost trimisă de la Corint la Roma διά Φοφης τίς διακένου. Acestui fapt se datorează, în deosebi,
sfăruitoarea recomandare pe oare Apostolul o face cu privire la această femeie, scriind, în
Rom., XVI, 1: „Vă dau în grijă pe Febe, sora noastră, care este şi slujitoare a Bisericii
celei din Chenhreea (τήν οδσαν καί διάκονον τις Έχχληοίας τίς ov Κεγχρεαίς)137 ca să ο
primiţi pe ea in Domnul aşa cum se cuvine sfinţilor şi să-i fiţi de ajutor la tot lucrul, în
care ar avea trebuinţă de voi, căci şi ea s-a făcut ocrotitoare a multora şi însumi mie”.
Înainte de a se boteza, Febe fusese păgână. Numele ei, de la Φοίβος, care se
intâlneşte, deseori, ca nume al unor divinităţi antice, avea legături prea strânse cu
păgânismul grecesc pentru a putea fi purtat de un evreu, chiar cînd trăia in diaspora.
Pentru a sprijini cererea, pe care o face creştinilor din Roma, de a
sta în ajutorul ei, la toate lucrurile, in care ea ar avea nevoie, Sfîntul
Pavel spune că şi ea a ocrotit pe mulţi creştini. Cu numele şi bunurile
oi materiale, Febe va fi uşurat multe lipsuri şi amărăciuni în obştea cre dincioşilor. Dar, ea
făcea mai mult decât atât. Pavel ne-o înfăţişează nu numai ca o bună creştină (αδελφή
ημών) şi ca ocrotitoare a multor fraţi (προστάτις πολλών), dar şi ca slujitoare a Bisericii din
Chenhreea („διάκονος τϊς Εκκλησίας τις ov Κεγχρεαίς”).138
Totuşi Sfântul Pavel nu o arată pe Febe ca slujitoare a Bisericii în sensul strict al
cuvântului. Ea împlinea, desigur, anumite sarcini în Biserica din Chenhreea; dar, nu se
ridicase, prin hirotonie, la treapta diaconiei 139. Febe n-a făcut parte din ierarhia
bisericească. Tocmai din acest motiv, cu toate că o numeşte διάκονος, 140 totuşi, Pavel nu
cere credincioşilor din Roma să primească pe Febe ca pe un slujitor bisericesc, ci numai ca
136
137
Ibidem, p. 54
138
Ibidem, p. 55
139
140
***, Vocabular de Teologie Biblică, editura Arhiepiscopiei Romano- Catolice de Bucureşti, 2001, p. 698
73
pe o creştină, „άξίως των άγιων”, „cum se cuvine sfinţilor”. Deci Febe nu făcea parte din
ierarhia bisericească. 141
Trebuie adăugat că Vulgata, care de obicei face distincţie intre diaconii propriu-zişi
şi slujitorii bisericeşti, în sens larg, traducind termenul grecesc διάκονος, cînd se referă la
cei dinţii, prin diaconus, iar, cind se referă la ceilalţi, prin minister, pentru Febe nu fo-
loseşte nici chiar termenul de ministra, ci redă cuvintele : „Φοίβην τήν άδελφήν ημών
ουσιν και δίάκονον τίς Εκκλησίας τίς έν Κεγχρεαίς” în felul următor: „Phoeben sororem
nestram, quae est in ministerio Ecclesiae, quae est in Cenhris”, adică: „Febe, sora
noastră, care este in slujba Bisericii din Chenhreea”.142
Este limpede aşadar că Sfântul Apostol Pavel numeşte διάκονος pe Febe, folosind acest
termeni cu însemnarea lui largă de slujitor sau, mai bine zis, de ostenitor în slujba
Bisericii. Se arată, în acest fel, că termenul diacon, cu toate că aparţine categoriei slujitorilor
bisericeşti din treapta de jos a preoţiei, totuşi, pe vremea scrierii Epi stolei- către Romani,
încă se mai folosea şi cu sensul lui larg.
De aceea Sfîntul Pavel a putut da acest nume nu numai unor femei ca Febe, dar şi altor
ostenitoare în slujba Bisericii. Cind termenul de diacon era întrebuinţat, insă, în înţelesul
lui propriu de slujitor în treapta de jos a preoţiei, asemenea femei nu m-ai purtau acest nume
însuşi Sfântul Apostol Pavel ne dă o mărturie clară în această privinţă. 143
Scriind către Timotei, care păstorea, ca episcop, Biserica din părţile Efesului, Sfântul
Pavel stănuieşte asupra însuşirilor pe care trebuie sa le împlinească slujitorii bisericeşti,
în general. El vorbeşte despre episcopi, în îndemnurile date lui Timotei; îşi întoarce apoi
privirile către preoţi şi diaconi. In cele din urmă, Apostolul nu uită să adauge şi câteva
cuvinte despre femeile, văduve sau fecioare, care osteneau în slujba Bisericii, . scriind, în I
Tim., Ill, 11: „Femeile, de asemenea, (se cuvine să fie) cucernice, neclevetitoare, cumpătate,
credincioase n toate” („γυναίκας ωσαύτως σεμνάς, μή διαβόλου, νηφάλιους, πιστάς έν
πασιν”). Tocmai pentru a arăta că femeile acestea nu fac parte din ierarhia bisericească,
Apostolul se fereşte să le dea, aici, numele de διάκονοι; el le numeşte γυναίκες, femei.144
Trebuie amintit că însuşirile pe care Sfîntul Pavel le cere de la slujitorii bisericeşti, în
Epistola I-a către Timotei, sunt de două feluri: unele se referă la capacitatea de
141
142
Ibidem
143
144
Ibidem
73
împlinire a îndatoririlor care decurg din primirea tainei hirotoniei: însuşirea de a

păstori, de a învăţa şi de a săvârşi sfintele slujbe; altele se referă, însă, numai la
prisosirea slujitorilor faţă de mulţimea credincioşilor în privinţa vieţii lor morale. Ori,
dacă ceie din urmă trebuiesc avute, în comun, de toţi bunii creştini şi, în . deosebi, de
slujitori, celelalte, evident, în raport cu îndatoririle fiecărei trepte preoţeşti, sunt cerute
numai membrilor ierarhiei bisericeşti. Ori, cere femeilor care se ostenesc, într-un fel
sau altul, în slujba Bisericii.
Asemenea femei, în deosebi fecioare sau văduve, fără a face parte din ierarhia
bisericească, au împlinit anumite sarcini în obştea credin cioşilor, încă din cele dinţii zile
ale Bisericii.
Vechea scriere care poartă numele de Constituţiunile Apostolice (sec. IV) vorbeşte
despre diaconiţe 145 ca de o categorie obişnuită de slujitori inferiori, punându-le alături de
ipodiaconi, citeţi, mărturisitori etc. Ca şi aceştia, ele sunt înfăţişate în deosebi ca
ajutoare ale diaconilor.
Numite uneori diaconiţe (διάκονoι ori mai târziu διακόνισσαι) - în înţelesul larg, al
cuvântului - unele credincioase erau chemate să contribuie la desăvârşirea lucrării creştine,
mai ales în rândurile femeilor. Însăşi viaţa pe care femeia era silită să o ducă, în lumea
veche, obliga pe slujitorii bisericeşti să cheme în sprijinul lor pe credincioase. Numai ele
puteau duce cuvântul dumnezeiesc în aşa numitele ghinecee, unde femeia antică era silită
să-şi petreacă cea mai mare parte a vremii, neavând dreptul pe alocuri să stea alături de
bărbat în îndeletnicirile lui zilnice. De aceea, femei cucernice, înzestrate cu însuşiri alese
şi cunoscute pentru viaţa lor curată, erau rânduite să ajute la catehizarea şi bo tezul
femeilor, la îngrijirea bolnavelor, orfanelor etc. Toate aceste lucrări erau săvârşite de ele
sub îndrumarea slujitorilor din ierarhia bisericească. 146
Consacrarea diaconiţelor în Biserică se făcea prin hirotesie ( χειροθεσία, -ή =
heirotesia = punerea mâinilor; χείρ, - ή – heir = mână, τίθιμι – titimi = a pune), adică
punerea mânilor peste capul candidatei. Spre deosebire de hirotonie, care este o taină,
hirotesia era doar o binecuvântare, o ierurgie. 147
145
Vezi Pr. dr. Sabin Verzan, Diaconii, în revista „Ortodoxia”, Nr. 3, 1991
146
147
73
Îndatoririle diaconiţelor erau legate de asistenţa şi caritatea socială şi de anumite funcţii

liturgice: serveau la agape (ajutând pe diaconi), păzeau uşile bisericii, prin care intrau şi ieşeau
femeile, supravegheau liniştea în biserică în partea rezervată femeilor, ajutau la botezul lor, mai
întâi catehizându-le, apoi îndeplinind la botez actele rituale pe care clerul (care oficia botezul)
din motive de decenţă nu le putea săvârşi (de exemplu: când intrau în apa botezului, când
primeau ungerea cu Sfântul Mir – episcopul le ungea numai pe frunte, fiind aduse înveşmântate
în haina albă, apoi ungerea era continuată de diaconiţe – Constituţiile Apostolilor III, 16). 148
Diaconiţele aveau dreptul ca, în timpul serviciului divin, să poarte, ca şi diaconii, orarul şi să
împărtăşească alături de clerul inferior; ele duceau Sfânta Împărtăşanie femeilor bolnave, cărora,
după moarte, le făceau toaleta funebră şi ajutau la înmormântarea lor. În documente s-au păstrat
numele câtorva diaconiţe cunosacute pentru evlavia şi pietatea lor: Olimpia (Olimpiada), despre
care aflăm din scrisorile Sf. Ioan Gură de Aur, din exil, ca şi alte corespondente ale lui: Procula
şi Pentada, Macrina, sora Sf. Vasile cel Mare ş.a.149
În sec. V-VI diaconiţele încep să dispară în Biserica din Apus, când botezul femeilor adulte
nu se mai face, generalizându-se pedobaptismul; în Bisericile răsăritene se mai menţin până în
sec. XII-XIII, când încă se aflau menţionate în cărţile de slujbă (Evhologhii) rugăciunile
hirotesiei diaconiţelor (LG, ed. 1993, p. 22 şi 109).150
II.5. Preoţii
II.5.1. Introducere
Preoţia biblică din Sfintele Evanghelii şi din cartea Faptele Apostolilor presupune o
continuitate istorică şi religioasă între Vechiul şi Noul Testament.151
148
Ibidem, p. 193
149
150
151
Dicţionarul biblic, ed. „ Cartea creştină” Oradea 1995, p. 1062
73
Preoţia în Vechiul Testament era de origine dumnezeiască şi prezenta o cinste

excepţională care nu egala decât covârşitoarea răspundere pe care o aveau preoţii atât în faţa lui
Dumnezeu, cât şi în faţa oamenilor. Evlavia omenească a căutat întotdeauna pe preot, mai ales pe
cel care era înţelept şi nu se abătea de la misiunea sa. Toţi cei din rangurile preoţeşti au fost
învăluiţi cu multă dragoste şi consideraţie de popor. “Dragostea aceasta se explică prin
convingerea că preoţii nu au numai rolul de a prezenta lui Dumnezeu ofrandele, ci şi de a aduce
binecuvântări de sus către oameni; mai mult, preotul este acela prin care Dumnezeu transmite
credincioşilor binefacerile Sale materiale şi spirituale, poveţele Sale particulare sau generale”.152
Preoţia constituia cea de a doua treaptă a slujirii la locaşul sfânt în perioada Vechiului
Testament. Termenul ebraic kohen - ‫כןהן‬
ּ , kōhēn, - tradus de majoritatea exegeţilor biblici cu
sensul de: cel ce aduce omagii, cel ce se roagă, cel ce stă în picioare, cel ce se închină în faţa
cuiva, cel ce slujeşte, se întâlneşte de vreo 750 de ori pe parcursul Sfintei Scripturi. De reţinut
este faptul că, nu se întrebuinţează decât participiul activ forma Kal (Pa’al) la masculin şi
niciodată la feminin, încât deducem că în mod cu totul nejustificat unii au adoptat consacrarea
femeilor.153
Preoţii constituie a doua treaptă a sacerdoţiului Vechiului Testament şi ei sunt
menţionaţi în Sfânta Scriptură cu felurite denumiri ca:
1. fiii lui Aaron (Lev.II,2; III, 2; XXI, 1; Num.III, 3; II Cron.XIII,9; XXVI,18;
Neem.X, 39),
2. casa lui Aaron (Ps.CXV, 10; Ps.CXVIII, 3),
3. preoţii leviţi (Deut.XVII, 18; Iosua III.3;, Isaia LXVI,21; Ier.XXXIII, 18;
Iez.XLVI, 19),
4. preoţii, fiii lui Levi (Deut.XXIV, 8; XXVII, 9),
5. preoţii neamului levitic.154
Misiunea de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, de intermediar între împărăţia
cerească şi cea pământească, îmbrăca pe preot cu o aureolă excepţională, pe care nu o concura
decât aureola profeţilor. Această aureolă deosebită trebuia susţinută şi printr-o viaţă exemplară a
152
L. Christiani, Sacerdoce, in Dictionnaire de Théologie catholique, tame XIV première partie, 1939, col. 441,
apud Pr. Prof. Ioan G. Coman, Chipul preotului după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, în ST, nr. 3-4, an VIII,
Bucureşti, 1956, p. 155
153
Conf. Dr. Petre Semen, Arheologie biblică în actualitate, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1997,
p. 169
154
Pr. Prof. Dr. D. Abrudan, Diac. Prof. Dr. E. Corniţescu, Arheologie biblică, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1994..
p. 232
73
preotului şi cu zel în desfăşurarea misiunii sale. Funcţiunile preotului trebuiau reliefate şi

împodobite cu însuşiri şi atitudini superioare faţă de ale celorlalţi oameni. Ca mijlocitor între
Dumnezeu şi om aceştia trebuiau să aibă în ei pe lângă elemente omeneşti şi elemente
dumnezeieşti.
Preoţii, deşi cu credinţa şi mintea arcuite spre cer, au trăit pe pământ şi între oameni,
au luptat pentru alinarea durerilor, pentru îmbunătăţirea stării sociale şi materiale a
contemporanilor şi nu s-au dat înapoi de la sacrificiul vieţii lor pentru realizarea idealurilor mari
ale credinţei.155
În tot cursul istoriei poporului lui Israel, de la ieşirea din robia egipteană şi până
la distrugerea Ierusalimului de către romani, οι πρεσβύτεροι alcătuiau o adunare a mai
marilor poporului, care luau parte la cârmuirea statului. In număr de şaptezeci, ei se
intâlnesc, fără încetare, în jurul conducătorilor poporului evreiesc, ca şi reprezentanţi ai
acestuia. În Palestina şi Asia Mică, în Grecia şi Egipt, pe vremea Mîntuitorului, acest
nume era dat de mulţime, în general, tuturor câr muitorilor ori, uneori, numai unei anumite
categorii de cârmuitori, în înţelesul de căpetenii ale poporului, chiar atunci când vârsta
lor nu îngăduia să fie socotiţi bătrâni. Primii creştini au împrumutat termenul
πρεσβύτερος de la poporul evreu. Nu numai folosirea acestui nume, pentru întâia oară, în
Biserica Ierusalimului, dar însăşi întrebuinţarea lui foarte deasă, în Palestina, pe vremea
Mântuitorului Iisus Hristos, cum mărturisesc Evangheliile sinoptice, îndrep tăţeşte
păstrarea unei strânse legături între înţelesul pe care acest cu vânt îl avea în lumea
iudaică şi înţelesul pe care i l-au dat creştinii.
155
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, în revista Studii Teologice, nr. 9-10, Bucureşti, 1949,
p. 739
73
Cuvântul grecesc πρεσβύτερος, comp. de la πρέσβυς, bătrân, vârstnic, de mult,

era folosit, în vechime, nu numai cu însemnarea de mai înaintat in vârstă, dar şi cu
înţelesul de căpetenie, mai mare in popor, în deosebi la plural : oi πρεσβύτεροi. 156
Echivalentul ebraic al cuvântului πρεσβύτερος este zaqen, iar cel aramaic este
sâb şi toate cele trei au sensul de om vârstnic. 157
La evrei «bătrânii» sunt membri ai sfatului poporului, instituţie creată, din porunca
lui Dumnezeu transmisă lui Moise. Aceştia primesc o parte din Duhul lui Iahve dat, iniţial, în
totalitate lui Moise : «Atunci Domnul a zis către Moise : „ Adună-Mi şaptezeci de bărbaţi dintre
bătrânii lui Israel, pe care-i ştii tu că sunt căpetenii poporului şi supraveghetorii lui şi du-i la
cortul adunării ca să stea cu tine acolo. Că Mă voi pogorâ acolo şi voi vorbi cu tine şi voi lua
din Duhul care este peste tine şi voi pune peste ei ca să ducă ei cu tine sarcina poporului şi să nu
o duci numai tu singur.” (Numerii 11, 16—17).
Paralel cu aceste consilii locale, marele Sinedriu îşi avea sediul la Ierusalim şi era
prezidat de marele preot, constituind în timpul stăpânirii romane, autoritatea iudaică cea mai
înaltă atât din punct de vedere politic, cât şi din punct de vedere religios. Cei 70 de membri ai
Sinedriului proveneau din familiile sacerdotale, dintre cărturari şi dintre conducătorii laici.
Aceştia din urmă sunt, în mod deosebit, πρεσβύτεροi. În scrierile lui Filon de Alexandria,
termenul πρεσβύτερος desemnează un titlu care nu depinde de vârsta celui care îl primeşte, ci de
înţelepciunea sa.158
În concluzie, termenul πρεσβύτερος desemnează, în iudaism, pe membrul unui
colegiu de conducere a unei comunităţi locale sau naţionale, având obligaţii speciale din punct
de vedere religios. Întâlnirea adunării sau sfatului bătrânilor îşi are originea în cartea Numerii
11, 16—17, 24— 25. În vremea Mântuitorului πρεσβύτεροi alcătuiau sinedriul celor 71 îm-
preună cu arhiereii şi cărturarii (Matei 16, 21 ; Marcu 8, 31 ; Luca 9, 22; Matei 26, 57; Marcu
14, 53; Luca 22, 52; cf. Fapte 4, 5, 8, 23; 26, 3, 47; 27, l). Dacă ţinem scama că instituirea
acestor πρεσβύτεροi a avut un caracter sacru (Numerii 11, 16—17, 24—25), că împlineau şi
unele acte de cult, iar, în vremea Mântuitorului, împreuna cu ceilalţi membri ai Sinedriului,
156
Prof. Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Episcopia Argeşului şi a Miscelului, Anastasia,
Bucureşti 2002, p. 13
157
Dicţionarul biblic, p. 1063: Termenul zaqen este folosit cu sensul acesta în cartea Facerii 25, 8; la I Regi 12, 8;
Psalmi 148, 12; proverbele lui Solomon 17, 6; Ieremia 31, 13, etc
158
De sobrieiafe, cap. 16, 18. Apud Pr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală, în revista Ortodoxia, nr. 1,
1990, p. 85
73
hotărau nu numai în treburile obşteşti, ci şi în cele cu caracter religios, se va înţelege pentru

ce primii creştini au dat cârmuitorilor lor bisericeşti numele de πρεσβύτεροi.
Aşa cum s-a arătat mai înainte, termenul πρεσβύτερος care însemnează mai în
vârstă, mai bătrân, desemna, în antichitatea greacă şi în Vechiul Testament, pe unii cârmuitori
ai cetăţilor, ai poporului şi ai unor corporaţii ca membri aleşi sau desemnaţi ai consiliilor de
conducere ale acestora. În vremea Mântuitorului, aşa cum, de asemenea, am arătat, acest termen
era folosit pentru a desemna o parte din membrii sinedriului, având, deci, şi un rol religios.
Toate aceste date ne oferă însă numai indicaţii generale asupra rolului de cârmuitor şi
reprezentant care revenea acelui ce purta numele de πρεσβύτερος în antichitate şi care, puteau
să fie atribuite, în consecinţă, şi presbiterului creştin. În orice caz, din cercetarea rolului şi
poziţiei presbiterului în antichitatea greacă şi în iudaismul contemporan evenimentelor istorisite în
Faptele Apostolilor rezultă că acest termen este cel mai indicat pentru a deveni numele unor
slujitori bisericeşti hirotoniţi în imposibilitatea folosirii în acest scop, a substantivului
ἱερεὺ ς pentru motivele arătate mai sus. 159
In cărţile Noului Testament, alături de întrebuinţarea cu însemnarea sa etimologică:
1. mai înaintat în vârstă (Le, XV, 25; loan, VIII, 9; Fap. Αρ., II, 17; I Tim., V, 1,2),
2. străbunul ori bătrânul (Mt., XV, 2; Mc, VII,3,5; Evrei, XI,2 ; Apoc, IV.4,10; V,5
etc.),
3. precum şi cu sensul de căpetenii ale poporului iudaic,
termenul πρεσβύτερος, în deosebi la plural este folosit şi cu înţelesul de mai mari în rândul
creştinilor, slujitorii bisericeşti, pe scurt, preoţii.160
În Noul Testament se vorbeste întâia oară despre preoţi, πρεσβύτεροi, în înţeles de
slujitori bisericesti din treapta a doua a Ierarhiei bisericesti in Fapte XI, 30. Cu prilejul istorisirii
unor trimiteri de către creştinii din Antiohia la Ierusalim, ucenicii au hotarât ca fiecare dintre ei
după putere să trimită spre ajutorare fraților care locuiau în Iudeea ceea ce au şi făcut trimiţând
preoţilor prin mâna lui Barnaba si a lui Saul. Termenul "presbiter" din acest citat arată numai pe
slujitorii din treapta doua a ierarhiei bisericeşti, şi nu alţi slujitori. Că lucrurile se petreceau,
astfel, ne confirmă, Sfântul Evanghelist Luca: "Şi sosind la Ierusalim fraţii ne-au primit cu
bucurie, iar a doua zi Pavel a mers cu noi la lacob şi au venit acolo toţi preoţii" (F. Ap. XXI, 17-
18).
159
Ibidem, p.88
160
Prof. Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească …., p. 15
73
La slujitorii din treapta a doua a ierarhiei bisericeşti se refera şi Sfântul Apostol Iacob
în epistola sa când îndeamna pe cei bolnavi să cheme pe preoţii bisericii (Iacob V, 14) pentru
asistenţă religioasă.
Cercetarea atentă a principalelor texte, în care se vorbeşte despre π ρ ε σ β ύ τ ε ρ ο ι ,
cu înţeles creştin, în cărţile Noului Testament, arată limpede că noţiunea acestui termen este
concentrată în jurul împlinirii îndatoririlor spirituale ale slujitorilor bisericeşti. De aceea, în
vorbirea obişnuită, cuvântul πρεσβύτερος poate fi tradus în limba română prin slujitor
bisericesc.161
Este adevărat că noţiunea de slujitor este exprimată în limba greacă de
termenul διάκονος; dar, în Biserica întemeiată de Hristos, care n-a venit să i se slujească ci să
slujească El, cei rânduiţi prin taina hirotoniei să împlinească întreita lucrare de
transmitere a harului sfinţitor, de propovăduire a adevărului religios şi de păstorire a
obştei credincioşilor, după pilda Mântuitorului Iisus Hristos, sunt, în primul rând, slu jitori.
Numai făcându-se folositori altora, ei se arată că sunt înzestraţi cu putere mai multă, că
sunt mai mari, πρεσβύτεροι, în rândurile credin cioşilor. Este adevărat ca termenul obişnuit
pentru exprimarea noţiunii de preot în limba greacă este invers. În Noul Testament găsim acest
cuvânt ca denumire a preoţilor Vechilui Testament: arată-te preoţilor spune Mântuitorul
leprosului vindecat, cât şi ca nume al preoţilor păgâni preotul lui Zeus. Iar în Epistola către Evrei
când se vorbeşte despre deosebirea dintre preoţia Vechiului Testament şi a Noului Testament,
Mântuitorul este numit de mai multe ori ἱερεύ ς si ἀ ρχιερεύ ς. Primii creştini evitau să dea
numele de ἱερεύ ς slujitorilor bisericeşti pentru a nu-i confunda pe aceştia înzestraţi cu har
dumnezeiesc cu preoţii mozaici ori păgâni.
Cu totul de neîngăduit este traducerea termenului πρεσβύτερος, în textele unde
este întrebuinţat în înţeles de slujitor bisericesc, cu obiş nuitul cuvânt bătrân, pe care-1
întâlnim, pe alocuri, chiar în cele mai noi ediţii ale Noului Testament. Fără îndoială,
etimologic, cuvântul π ρ ε σ β ύ τ ε ρ ο ς însemnează mai înaintat în vârstă; dar, uzul vorbirii,
încă din vremuri străvechi, datorită gherontocraţiei arhaice, a împerecheat noţiunea de
bătrân cu aceea de cârmuitor. Cu timpul, înţelesul cel nou, adăugat la însemnarea eti -
mologică, ajunge să predomine în sfera acestei noţiuni, πρεσβύτεροι fiind numiţi nu atât cei
înaintaţi în vârstă, ci, în deosebi, cârmuitorii. Pentru exprimarea noţiunii de bătrân, în
161
Ibidem, p. 17
73
toate vremurile, grecii au folosit, în primul rând, cuvântul γέρων, cu toate că nici
acesta n-a fost lipsit, cândva, de înţelesul de cârmuitor. 162
Aceşti πρεσβύτεροι se pare că aveau rolul de a reprezenta comunitatea în care
funcţionau, pe lângă autoritatea centrală.163 Vârsta putea să oscileze între treizeci şi şaizeci de
ani şi putea coborâ chiar până la douăzeci de ani. 164 Acest fapt arată că termenul
π ρ ε σ β ύ τ ε ρ ο ς nu mai păstrează sensul său propriu-zis, de mai înaintat în vârstă, vârstnic,
bătrân, ci dobândeşte un sens tehnic pentru a desemna pe membrii unui consiliu administrând
o comunitate locală precis definită.
Dar, în limba română, cuvântul bătrân care se înfăţişează ca traducere a
termenului grecesc πρεσβύτερος, are un înţeles foarte restrâns. Din sfera noţiunii lui.
lipseşte nu numai ideea de împlinire a unor îndatoriri spirituale ca urmare a hirotoniei,
dar şi ideea de cârmuire. Astfel, slujitorii bisericeşti, transformaţi de unii traducători ai
Noului Testament in bătrâni, dobândesc, desigur, dreptul la o cinstire aleasă pen tru
vârstă lor înaintată; dar, prin aceasta, ei nu se ridică din rândurile credincioşilor în ierarhia
bisericească. Din această pricină, traducerea termenului πρεσβύτερος cu bătrân, în
pericopele care vorbesc despre slujitorii Bisericii, în Noul Testament, poate fi îngăduită
numai de cultele ori asociaţiile creştine, care, depărtându-se de adevărul evanghelic,
lipsesc pe slujitorii lor de harul dumnezeiesc, ce se coboară asupra cre dinciosului, prin taina
hirotoniei. 165
Rânduirea acestor presbiteri ai poporului Israel are ca bază şi justificare aducerea peste
ei a duhului preoţiei care fusese, mai întâi, aşezat asupra lui Moise, deci înzestrarea lor cu o putere
sacramentală a cârmuirii în comun (vezi şi Ieşirea 3, 16, 18 ; 4, 29 ; 12, 21 ; 24, 1 ,· Levitic 9, 1, 3 ;
Numerii 11, 24—25). împreună cu arhiereii şi cărturarii, bătrânii ( οι πρεσβύτεροι ) alcătuiau, in
vremea Mântuitorului, sinedriul celor 71 de conducători ai iudeilor (Matei 16, 21 ; Marcu 8, 31 ;
Luca 9, 22 etc.). Ei reprezentau, în acest sinedriu, poporul, acesta fiind motivul pentru care vor
purta numele de bătrânii poporului (οι πρεσβύτεροι του λαού), sau mai marii poporului (Matei 21, 23;
26, 3, 47; 27, 1). Toate aceste sensuri pe care termenul presbiteros le-a înregistrat în
întrebuinţările sale de-a lungul unor atît de lungi epoci istorice şi în zone geografice atât de
162
Ibidem, p. 18
163
André Lemaire, Les ministères aux origines de l'Eglise. Nuisance de la triple hièrurchie : èvêoues, prcsbyUes,
diacres, Paris, 1971, p. 20.
164
Ibidem
165
Prof. Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească …., p. 19
73
întinse şi diferite şi, totodată, de o atât de diversă cultură şi spiritualitate, coincizând cu aria în
care a fost predicată Evanghelia, au impus acest termen pentru a desemna pe unul din factorii de
căpetenie ai dezvoltării Bisericii, adică pe slujitorul hirotonit. Trebuie reţinut, pornind de la
această afirmaţie fundamentală, că termenul π ρ ε σ β ύ τ ε ρ ο ς are sensul de slujitor
bisericesc în acele texte ale Noului Testament în care se afirmă explicit săvârşirea
Tainei Hirotoniei (Fapte 14, 23 ; Tit 1, 5; cf. I Tim. 5, 22).
Textele în care termenul presbiteros desemnează, în modul cel mai clar şi categoric,
pe slujitorul hirotonit în cea de-a doua treaptă a preoţiei ierarhice sunt I Timotei 5, 17, 19 şi Tit
1, 5, deoarece primele două din aceste texte descriu raporturile de subordonare ale preoţilor faţă
de episcopi, iar cel de-al treilea precizează că preotul este hirotonit de episcop. Tot în
aceste texte este pus în relief, în mod indirect, caracterul de preoţie ierarhică al preoţiei creştine.
Aflarea celui mai potrivit cuvânt românesc pentru traducerea termenului
bisericesc πρεσβύτερος nu este dificilă. De multă vreme, în graiul nostru este folosit cuvântul
preot (lat. presbyter), care exprimă, ca şi πρεσβύτεροι, nu numai noţiunea de slujitor în
treapta a doua a preoţiei, dar, se referă, în acelaşi timp, la slujitorii din cele trei trepte
ale ierarhiei bisericeşti:
1. diacon,
2. preot
3. episcop.
De aceea, socotim că, în toate textele din Noul Testament, unde se întâlneşte
termenul grecesc πρεσβύτερος, în înţeles de slujitor al Bisericii (Fap. Αρ., XI,30 ; XIV,
23; XV,2,4,6,2?,23 ; XV.41 (D, Vulg. e t c . ) ; XVI.4 ; XX.17; XXI.28 ; I Tim., V, 17,
1 9 ; Tit, I, 5; Iacob, V, 1 4 ; I Petru, V, 1 ; II loan, 1 ; I I I loan, 1), trebuie folosit, în
limba română, termenul preot.
Aşa dar, in Faptele Αρostolilor, capitolul XV, găsim mărturii limpezi cu privire
la denumirea slujitorilor bisericeşti din cele trei trepte ale ierarhiei cu nu mele de preoţi.
Se înţelege, acest nume, după cum s-a extins şi asupra Apostolilor, în vremurile următoare,
a putut fi restrâns şi numai asupra diaconilor şi preoţilor. Dar, intrucât, încă de la început,
slujitorii bisericeşti din treapta de jos a ierarhiei, ca ajutori ai preoţilor şi episcopilor,
dobândiseră numele de diaconi, iar slujitorii din cea mai înaltă treaptă a ierarhiei, ca
păstori ai Bisericilor din anumite regiuni, şi-au legat nu mele lor de termenul episcop, a
73
rămas pentru slujitorii bisericeşti din treapta a doua numele de preot (πρεσβύτερος,
Εερεύς), care caracterizează latura principală a lucrării ierarhiei în mijlocul
credincioşilor: sfinţirea. Aceasta se învederează, limpede, din examinarea celor trei
trepte ale ierarhiei bisericeşti, in epoca apostolică. 166
Traducerea termenului presbiteros în limba română cea mai potrivită până în
prezent este aceea pe care o aflăm în Biblia din 1988, care, de fapt, este întâlnită în toate ediţiile
care se tipăresc din 1968, anul apariţiei primei ediţii postbelice a Bibliei. Aşa cum am arătat, în
Biblia din 1988 (practic, în toate ediţiile Bibliei şi ale Noului Testament apărute din 1968),
termenul presbiteros este tradus peste tot în textele amintite în tabloul de mai înainte prin preot.
Preoții sunt urmasși celor șaptezeci de ucenici (Luca X, 1), existenți și pe timpul
Apostolilor. Erau mai mici decât episcopii, căci primeau hirotonia de la aceștia (Tit I, 5; I
Timotei V, 22) îi pedepseau și îi răsplăteau. Între episcopi și preot erau pe timpul Apostolilor
unele confuzii de nume: și episcopul și preotul se numeau uneori episcopi (I Timotei III, 2; Fapte
XX, 28), pentru că erau si unul si altul administratori, supraveghetor. Totusi, în fapt, în concret
se făcea deosebire, căci episcopul administra o eparhie, iar preotul o parohie.
În terminologia bisericească, atât numele de π ρ ε σ β ύ τ ε ρ ο ς cât şi numele de
ε π ί σ κ ο π ο ς sunt strâns legate de lucrarea religioasă a slujitorilor Bisericii. O cercetare mai
atentă a tuturor textelor din Noul Testament, în care se vorbeşte despre slujitorii bise -
riceşti, arată destul die limpede că termenul de πρεσβύτερος este strâns legat, îndeosebi, de
lucrarea de sfinţire, pe care o împlinesc slujitorii bisericeşti; termenul de ε π ί σ κ ο π ο ς se
arată, însă, mai strâns legat de lucrarea de păstorire a turmei creştine. Evident, atât episcopii
cât şi preoţii, împreună cu diaconii, participă, în măsura cuvenită treptei în care este rânduit
fiecare, la întreita lucrare de propovăduire a adevărului, de sfin ţire şi de păstorire a
credincioşilor. 167 Fireşte, până la fixarea definitivă a terminologiei bisericeşti, în graiul
credincioşilor, a trebuit să treacă oarecare timp. Împlinirea unor îndatoriri asemănătoare de
către episcopi şi preoţi, cu toate că se cunoşteau şi deosebirile dintre ei, a îngăduit, totuşi,
folosirea celor doi termeni pentru denumirea lor, caracterizând, de fiecare dată, una ori alta
din principalele laturi ale lucrării lor bisericeşti. Adică, credincioşii numeau preot pe
episcop când priveau la puterea lui de a sfinţi, sau numeau episcop pe preot când aveau
in vedere puterea lui de a păstori. Fiecare din aceste denumiri a fost strâns legată de
166
Ibidem, p. 25
167
Ibidem, p. 85
73
îndatorirea principală a slujitorilor din aceste trepte ale ierarhiei bisericeşti. Slujitorul
din treapta de mijloc, a cărui îndatorire principală este de a sfinţi pe credincioşi, a păstrat
numele de preot, fiind mai propriu pentru denumirea acestei lucrări bisericeşti; iar
slujitorul din cea mai înaltă treaptă a ierarhiei a păstrat numele de episcop, care
caracterizează lucrarea de păstorire a turmei creştine. Numele de episcop se mai dădea
preoţilor şi spre sfârşitul veacului întâi. 168
O cercetare a tuturor textelor din Noul Testament în care se vorbeste despre slujitorii
bisericești arată destul de limpede ca termenul π ρ ε σ β ύ τ ε ρ ο ς = preot se referă îndeosebi la
lucrarea de sfințire pe care o îndeplinesc slujitorii bisericești, iar cel de "episcopos" este mai
strâns legat de lucrarea de pastorire a turmei creștine. Cautând mai ales spre harul divin creștinii
proveniți dintre evrei vedeau în slujitorii bisericii în primul rând pe sfințitori = preoți. În lumea
păgână însă nevoia de îndrumare a celor întorși la Hristos pe calea unei trăiri noi a determinat
dezvoltarea acțiunii de pastorire a credincioșilor de către slujitorii bisericești. De aceea, în preot,
păgânii convertiți vedeau, în primul rând, pe pastorul care păstorea turma creștină. Acestui fapt
se datorează caracterizarea slujitorilor bisericești ca preoți în Palestina chiar când erau episcopi,
și ca episcopi în lumea păgână chiar când erau preoți.
Până la fixarea definitivă a terminologiei bisericești, folosirea termenului episcop și
preot, unul în locul altuia, este explicabilă. Credincioșii numeau preot pe episcop când priveau la
puterea lui de a sfinți si numeau episcop pe preot, când aveau în vedere puterea lui de a păstori.
În urma fiecare dintre aceste denumiri a fost strâns legată de îndatorirea principală a slujitorilor
din aceste trepte ale Ierarhiei bisericești. Slujitorul din treapta din mijloc a carei îndatorire
principală este de a sfinți pe credincioși a păstrat numele de preot, fiind mai propriu pentru
denumirea acestei lucrări bisericești. Iar slujitorul din cea mai înaltă treapta a Ierarhiei bisericești
a păstrat numele de episcop care caracterizează lucrarea de pastorire a turmei creștine.
168
Al treilea episcop al Romei, Clement, de pildă, într-o epis tolă scrisă către Corinteni, in ultimii .ani ai
domniei lui Domiţian, vorbeşte, de mai multe ori, despre ierarhia bisericească. Uneori, el dă slujitorilor
bisericeşti numele de ή γ ο ύ μ β ν ο ι (Ι, 3; XXI, 6: προηγούμενοι) ca şi cirmuitorüor civili (V, 7 ;
LV, 1 ; LX, 4) ori militari (XXXIII, 23; LI, 5) ai statului; alteori, însă, îi numeşte πρεσβύτεροι (XLVII,
6; LIV, 2; LVII, 1) ori ι ε ρ ε ί ς (XXV, 5; XL, 5). Totuşi, cind se gîndeşte la treptele ierarhiqe;, Clement
împarte pe slujitori în trei cete: diaconi, preoţi — cărora le dă numele de episcopi (XLII, 4, 5: ε π ί σ κ ο π ο ι )
— şi alţi bărbaţi eminenţi (XLIV, 3 : έ λ λ ό γ ι μ ο ι ά ν δ ρ ε ς care, asemenea Apostolilor rînduiau pe ceilalţi
în slujbă? Cu toate că nu le pomeneşte nu mele, cei din urmă, prin îndatoririle lor, se aratăi, însă, aa
episcopi. In orice caz, Clement numeşte episcopi pe preoţi, ca şi Sfintu! Apostol Pavel, în Epistola
către Filipeni (I, 1) şi în alte locuri din scrierile sale
73
Dacă despre alegerea şi hirotonirea unor diaconi, a celor şapte bărbaţi elenişti din
Biserica Ierusalimului, beneficiem de o serie de ştiri din pericopa din Faptele Apostolilor
analizată mai sus (6, 1—6) cu privire la alegerea sau hirotonirea preoţilor (presbiterilor) din
Biserica Ierusalimului, aceste ştiri lipsesc cu desăvîşire. Existenţa ca atàrè a lor însă este
direct şi ferm atestată de autorul Faptelor Apostolilor (11, 30 f 15, 2, 4, 6, 22, 16, 4 ; 21, 18). 169
După cum se ştie, preotul păgân (Fapte 14, 13) şi preoţii iudei (Matei 8, 4 -, 12, 4, 5 ; Marcu 1,
44 ,· 2, 26 ; Luca 1, 5, 8, 9 ; 5, 14 , 6, 4 ; loan 1, 19 ! Fapte 4, 1; 6, 1) erau desemnaţi, în limba
greacă, prin termenul ιερεύς. Niciodată însă acest termen nu se aplică, în Noul Testament,
preotului creştin. El rămâne rezervat pentru a desemna pe preotul Hristos (Evrei 5, 6; 7, 11,
15, 17, 21, 24, 26; 8, 1, 3; 9, 11 ; 10, 21),
Pe măsură ce această primejdie dispărea, termenul ἱερεύ ς a pătruns încetul cu
încetul în graiul creştin, acordându-se în general tuturor slujitorilor bisericeşti care primesc la
hirotonie harul preoției şi în special slujitorilor din treapta a II-a a ierarhiei bisericeşti, săvârşitori
în primul rând a lucrării de sfinţire a credincioşilor. În epoca apostolică insă noţiunea aceasta era
exprimată prin termenul π ρ ε σ β ύ τ ε ρ ο ς . Cercetarea atentă a principalelor texte in care se
vorbeste despre π ρ ε σ β ύ τ ε ρ ο ι cu înteles creştin în cărţile Noului Testament arată limpede că
acest termen se referă la împlinirea îndatoririlor spirituale ale slujitorilor bisericeşti.
Termenul ιερεύς, preot, sacerdot, va fi folosit, în Noul Testament, pentru a indica pe
preoţii Vechiului Testament în general (Matei 8, 4 ! 12, 4, 5 ; Marcu 1, 44 b ; Luca 5, 14 ,· 17,
14 , loan 1, 19; vezi şi Fapte 4' 1; 6, 7), pe un anumit preot (Zaharia, Luca 1, 5; : 10, 31; vezi şi
Evrei 9, 6,· 10, 11), pe preoţii lui Zeus (Fapte 14, 13) etc. Acelaşi termen, folosit însă numai la
singular şi în contexte care nu lasă loc la nici un dubiu în ce priveşte Persoana pe care o indică,
se întîlneşte în Epistola către Evrei pentru a descrie preoţia unică, dumnezeiască, a lui iisus
Hristos (Evrei 5, 6 -, 7, 17, 21 ; 10, 21). In acelaşi timp, άρχιερεύς, un compus al termenului ιερεύς,
va fi folosit de autorul aceleiaşi Epistole către Evrei pentru a desemna pe Iisus Hristos şi preoţia
Sa unică, dumnezeiască şj irepetabilă. în consecinţă, folosirea termenilor ιερεύς şi ἀ ρχιερεύ ς,
în Epistola către Evrei, pentru a denumi pe Iisus Hristos şi preoţia Sa reprezintă o situaţie
specială, excepţională, care nu va mai fi reluată în alte scrieri ale Noului Testament.
Termenul ιερεύς este folosit, în Faptele Apostolilor, dar numai pentru a indica pe
preoţii iudei care, convinşi de predica Sfinţilor Apostoli, se supuneau credinţei (6, 7), adică
169
Pr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală, în revista Ortodoxia, nr. 1, 1990, p.82
73
îmbrăţişau Creştinismul. In consecinţă, în Faptele Apostolilor, trebuie să căutăm un alt

termen prin care vor fi denumiţi preoţii creştini, a căror primă însuşire este aceea de ur maşi
ai Apostolilor deoarece ei vor continua de regulă, în Biserica locală, lucrarea începută de
aceştia. Ei înşişi nu vor putea fi numiţi apostoli deoarece nu vor fi beneficiat de o trimitere
personală, directă de la Mîntuitorul.
Numele cel dintâi al preoţilor creştini, principali responsabili al vieţii religioase
din comunitatea locală, continuatori ai activităţii Apostolilor in această comunitate, la nivelul
înzestrării lor sacramentale este acela de πρεσβύτεροι, comparativul de la κρέσβοί, bătrân,
vârstnic, mai înaintat în vârstă.170
Există numeroase mărturii ale tradiției despre ierarhia bisericească în timpurile post-
apotolice. Amintim în primul rând pe Clement Romanul care arată în epistola sa scrisă creştinilor
din Corint între anii 92-96 existența ierarhiei bisericești împărţind pe slujitorii bisericești în trei
categorii: diaconi, preoți cărora le dă numele de episcopi și alți bărbați eminenți, care asemeneă
apostolilor rânduiau pe ceilalți în slujbă.
Dacă termenul πρεσβύτερος, care caracterizează întreita lucrare a preotului
de sfinţire, propovăduire şi păstorire, s-a lăsat mai strâns legat de noţiunea de sfinţire, ca
fiind oarecum acţiunea centrală a misiunii slujitorului din treapta a doua a ierarhiei, pentru
punerea în lumină a dezvoltării deosebite a uneia din celelalte două laturi ale lucrării
preoţeşti: propovăduirea adevărului şi păstorirea credincioşilor. În Biserica veche, la
numele acesta de preot se adăugau, de fiecare dată, cele mai potrivite calificative. 171
II.5.3. Alegerea preotului
Chipul preotului recomandat de Sf. Pavel lui Timotei și Tit e, în bună măsură, chipul
însuși al acestor doi episcopi, chip real, istoric. Iată cum descrie Apostolul acest chip lui Timotei:
" De dorește cineva episcopie, bun lucru dorește. Se cade, însă, episcopului să fie fără de prihană,
bărbat al unei femei, treaz, întreg la minte, cuviincios, primitor de străini, destoinic să învețe pe
170
Ibidem, p. 83
171
Prof. Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească …, p. 78
73
alții, nebețiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câștig urât, ci blând, neiubitor de argint, bun
chivernisitor.. având copii ascultători întru desăvârșita bunăcuviință. Căci dacă cineva a sa casă
nu știe să și-o rânduiască, cum va purta grija de Bise rica lui Dumnezeu? Episcopul să nu fie de
curând botezat, ca nu cumva trufindu-se să cadă în osânda diavolului. Mai trebuie să aibă
mărturie bună de la cei din afară ca să nu cadă în ocară și în cursa diavolului. Tot a șa diaconii să
fie cucernici, nu îndoielnici la cuvânt, nebăutori de vin mult, neagonisitori de câștig urât,
păstrând taina credinței întru cuget curat. Dar și aceștia să fie mai întâi puși la încercare, apoi,
dacă se dovedesc fără prihană, să se diaconească. Femeile lor asisderea să fie cuviincioase,
neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate. Diaconii să fie bărbați ai unei femei, să-și
chivernisească bine casele și pe copiii lor" (I Timotei, 3, 1-12).
Acest text tratează despre calitățile episcopului și diaconului, care, în general, sunt
aceleași, ceva mai numeroase pentru episcop. Se înțe lege că aceleași sunt și calitățile preotului
propriu zis, cum reiese din al doilea text paulin privitor la ținuta preotului, acela din Scrisoarea
către Tit: " Să așezi preoți prin cetăți precum ți-am rânduit: de este cineva fără de prihană, bărbat
al unei femei, având fii credincioși, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători. Căci se
cuvine episcopului să fie fără de prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, negrabnic
la mânie, nu dat la băutură, nebătăuș, nepoftitor de câștig urât, ci primitor de străini, iubitor de
bine, drept, cuvios, înfrânat, ținându-se de cuvântul cel credincios al învățăturii, ca destoinic să
fie și să îndemne la invăţătura cea sănătoasă şi să mustre pe cei protivnici" (Tit 1, 5-9). În acest
text Pavel trece de la calitățile preotului la acelea ale episcopului, repetând pe unele dintre ele,
ceea ce confirmă punctul nostru de vedere ca însuşirea celor trei trepte ale preoției sunt luate aci
ca un tot, deși e pomenită fiecare treaptă în parte.
Calitățile treptelor preoțești sunt comune, pentru ca episcopatul, preoția și diaconatul
formează o singură dregătorie dumnezeească, aceea a preoției.
Calitățile care alcătuiesc chipul preotului în aceste texte sunt reli gioase, morale și
sociale. Preotul trebuie să fie un creștin botezat de mult, ispitit in ale credinței, verificat de
comunitate, cucernic, fără prihană, păstrând taina credinței în cuget curat, ținând cuvântul cel
credincios al învățăturii și fiind destoinic să învețe pe alții.
Calitățile religioase formează culoarea de fond, din care răsar calitățile morale atât
personale cât și ale membrilor familiei. Portretul moral al preotului paulin este cel ideal, evident;
73
el dă de gândit multora din zilele noastre, dar, în primii ani ai apariției Bisericii, el era ceva
obișnuit, pentru că desăvârșirea morală era atmosfera și mediul normal al Bisericii.
Preoții trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru a putea primi Taina
Hirotoniei. Ei trebuie să posede o întegritate fizică și anumite calități morale și intelectuale. Se
cuvine episcopului să fie fără de prihană, bărbat al unei femei, treaz, cuminte, cuviincios... (I
Timotei III, 2-12; Tit I, 6). Să aibă o pregatire specială prin școlile respective, căci spune Sfântul
Pavel, să fie destoinici și să îndemne la învățătura cea sănătoasă. (Tit I, 9).
După primirea hirotoniei ei trebuie să-și îndeplinească cu competență și bune
rezultate cele trei împuterniciri - ca și ale Apostolilor - de a învăța, de a sfinți și de a conduce.
Ei se bucura și de anumite drepturi. Mai întâi de a fi retribuiți pentru munca lor, după
cum învață însîși Scriptura: Nici traista pe drum (să nu luați), nici doua haine, nici toiag; că
vrednic este lucrătorul de hrana sa (Matei X, 10; Luca X, 7) sau în alt loc: Oare nu știți că cei
care savârșesc cele sfinte manâncă de la templu âi cei care slujesc altarului au parte de la altar?
Tot așa a poruncit Domnul și celor care propovăduiesc Evanghelia, ca să trăiască în Evanghelie
(I Corinteni IX, 13-14; cf. si Deuteronom XXV, 4 si I Corinteni IX, 10-12; I Timotei V, 17).
De asemenea, preoții au dreptul la cinstea și repectul din partea păstoriților: Ascultați
pe conducăorii voștri și vă supuneți lor, fiindcă ei privegheaza pentru sufletele voastre, având să
dea de ele seama... (Evrei XIII, 17). Preoții se numesc părinți pentru pastori ți, iar ace știa fii
duhovnicești, pentru că botezându-i îi renasc sufletește. Căci de ați avea zece mii de învățători în
Hristos, totuși nu aveți mulți Părinți; căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos (I
Corinteni IV, 15).
Preotul nebețiv, nebătăuș, necertăreț, nelacom, treaz, întreg la minte, cuviincios,
blând, înirimat, bun chivernisitor al casei lui și al Bisericii e un tip ideal preoțesc. Preotul este
dator ca să aducă și pe membrii familiei lui, soție și copii, la înălțimea ținutei preoțești. Familia
lui să fie model pentru familiile creștinilor. Calitățile morale superioare dau naștere calităților
sociale: preotul trebuie să fie monogam, drept, primitor de străini, iubitor de bine, netrufaș,
neîndoielnic în cuvânt, neclevetitor, nemânios, el și membrii familiei sale.
II.5.4. Hirotonia preotului
73
Punerea mâinilor episcopului hirotonisitor pe capul celui ce primeşte harul preoţiei

este semnul văzut prin care se săvârşeşte Sfânta Taină a Hirotoniei indicând momentul când
harul Sfânlului Duh coboară asupra candidatului care devine astfel membru al ierarhiei
bisericeşti. De aceea expresia «punerea mâinilor» (Fapte G, G ; I Tim. 4, 14 ; 5, 22 ,· II Tim. 1, 6;
cf. Fapte 13, 3) este sinonimă cu Hirotonia (vezi Fapte 14, 23; cf. I Tim. 3, 10).
Expresia «punerea mânilor» (έπίθεσι των χειρών) indică punctul cei. trai al rânduielii
Sfintei Taine a Hirotoniei. Dar, din Epistola Iutii către Timotei, care, în general, rezumă tradiţia
şi practica Bisericii apostolice în ce priveşte felul în care se produce un eveniment ca acela al
Hirotonirii unui candidat la preoţie şi, în general, în ce priveşte starea lui în Biserică şi
îndatoririle ce-i revin, se desprinde că, pe lingă actul ca atare ai punerii mâinilor pe capul
candidatului la Hirotonie, rânduiala acestui eveniment mai cuprindea şi alle părţi şi momente, dar
şi o pregătire specială din partea celui ce urma să fie hirotonit. 172 Dar Sfântul Apostol Pavel
detaliază, în Epistolele pastorale, în ce constă harul preoţiei, ce daruri aduce acest har asupra
celui ce-l primeşte, ce efecte benefice operează asupra acestuia.
Cel mai important text, din acest punct de vedere, este cuprins în Epistola a doua
către Timotei în care citim : «Îţi amintesc să aprinzi şi mai mult, din nou, harul lui Dumnezeu,
care este în tine, prin punerea mâinilor mele, căci Dumnezeu nu ne-a dat nouă duhul temerii, ci al
puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii. Deci nu te ruşina de mărturisirea Domnului nostru, nici
de mine, întemniţat pentru El, ci pătimeşte împreună cu mine pentru Evanghelie, după puterea lui
Dumnezeu» (II Tim. 1, 6—8).
Dacă in Faptele Apostolilor (6, G ,· 14, 23 ,· 20, 28) sînt semnalate unele momente
din viaţa Bisericii apostolice în care este săvîrşită Taina Hirotoniei în vederea promovării unor
creştini într-una din treptele preoţiei ierarhice, în Epistolele pastorale se pune în lumină existenţa
practicii curente a Hirotoniei (I Tim. 5, 22; Tit 1, 5). în legătură cu savârşirea Sfintei Taine a
Hirotoniei, Sfîntul Apostol Pavel înscrie, în Epistolele pastorale (I Tim. 3, 1—13 ; Tit I, 6—9),
condiţiile minimale pe care trebuie să le împlinească un candidat pentru a fi primit la Hirotonie.
Episcopul hiroionisitor este instruit în mod special pentru a fi în situaţia de a aprecia corect
calităţile, îndeosebi morale, ale candidatului la Hirotonie (I Tim. 5, 24—25). Nu este exclus ca
172
Pr. Sabin Verzan, op. cit., p.522
73
cei ce urmau să primească Tainei Hirotoniei să fi fost supuşi la o serie de probe de către
episcopul hirotonisitor sau de reprezentanţii acestuia (cf. I Tim. 3, 10; 5, 22).
Actul săvârşirii Sfintei Taine a Hirotoniei este un act public solemn şi memorabil atât
pentru cel ce primeşte harul preoţiei, cât şi pentru obştea creştinilor care participă la
ceremonie.173
După cum se ştie, pentru admiterea cuiva la hirotonie era necesar un timp de
încercare şi cunoaştere a candidatului (cf. I Tim. 3, 2—13 ι 5, 22; Fapte 6, 1—β; 16, 1—2 etc.).
Prevăzând dezvoltarea uimitoare a Bisericii din primele zile de după Pogorârea Sfînţului Duh şi
necesitatea hirotonirii timpurii a diaconilor şi preoţilor, Mântuitorul a ales, pe lângă cei
doisprezece Apostoli, şi pe cei şaptezeci de ucenici (Luca 10, 1 s.u.) care se vor fi aflat între cei
«ca la o sută douăzeci» de fraţi (Fapte 1, 15) care locuiau în Ierusalim, cu Apostolii când a fost
ales Matia (1, 15—26) probabil chiar din rândurile lor. Oricum, între aceşti ca la o sută
douăzeci» de fraţi se aflau destui care trăiseră în preajma Mântuitorului cît timp Acesta petrecuse
cu Apostolii «de la botezul lui loan pînă în ziua în care s-a înălţat la cer (Fapte 1, 21—22).174
Preoţia a fost, mai întâi, încredinţată Sfinţilor Apostoli care o deţin în treapta ei cea
mai înaltă pentru că ei înşişi pot s-o transmită prin hirotonie celor ce le vor deveni urmaşi în
Bisericile locale întemeiate de ei. Ca primi deţinători ai preoţiei creştine, Sfinţii Apostoli s-au
bucurat de privilegiul de a o fi primit direct de la Iisus Hristos. În momentul primirii acestei
preoţii, Sfinţii Apostoli erau singurii preoţi ai Legii celei noi.
Acest fel de preoţie este preoţia apostolică şi ea se manifestă, nu numai universal, ci
şi sub asistenţa permanentă a Sfântului Duh Care, în slujirea ei esenţială, de propovăduire a
adevărului evanghelic, o scuteşte de erori şi, mai ales, o îmbogăţeşte prin formulări şi sensuri
atractive, accesibile, interesante şi convingătoare. Primii preoţi ai Legii celei noi, Sfinţii Apostoli
au manifestat preoţia ca trimişi ai lui Iisus Hristos, iar numele pe care l-au primit de la Domnul
este însuşi numele preoţiei lor, al slujirii lor.175
Slujirea preoţească este definită, în Epistolele pastorale, printr-o detaliată expunere a
îndatoririlor care revin episcopului în Biserica de totdeauna pentru că, de fapt, epistolele
pastorale marchează momentul rânduirii celor dintîi episcopi în Bisericile întemeiate în lumea
pagină, adică în acele Biserici care vor predomina la sfîrşitul epocii apostolice şi, după aceea, de-
173
Ibidem, p. 531
174
Pr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală , p.90
175
Ibidem, p.83
73
a lungul veacurilor. Bisericile din această categorie şi de acest tip vor prelua, în perspectivă
imediată şi îndepărtată, mesajul evanghelic spre a-1 vesti lumii până la sfîrşitul veacurilor
În consecinţă, preoţii sunt desemnaţi în grup chiar când este vorba de rânduirea lor în
fiecare Biserică sau cetate (Fapte 14, 23 Tit 1, 5). Acest fapt denotă că slujitorul bisericesc din
această treaptă a ierarhiei nu este un slujitor unic nici într-o cetate, nici într-o Biserică. Numărul
preoţilor este determinat de trebuinţele spirituale, misionare şi pastorale ale comunităţilor
creştine. Aceasta arată că, într-un anumit fel, preotul satisface, prin lucrarea sa, trebuinţele
fundamentale spirituale şi pastorale ale creştinilor din Biserică, raţiunea existenţei sale fiind
aceea de a rămîne nemijlocit legat de păstoriţii săi a căror existenţă creştină trebuie s-o
călăuzească şi s-o îmbogăţească prin zelul său pastoral, prin iniţiative şi acţiuni menite să-i
atragă pe aceştia spre experienţe duhovniceşti valoroase şi ziditoare. Prin activitatea sa, preotul
Împlineşte măsura tuturor trebuinţelor creştine dintr-o comunitate sau parohie mijlocind
păstoriţilor săi tot tezaurul de învăţătură, har şi înţelepciune al Bisericii. In lumina consideraţiilor
de mai sus, preoţii amintiţi în Faptele Apostolilor 11, 30, trebuie văzuţi ca principali şi
nemijlociţi păstori ai credincioşilor pe care-i reprezintă în această împrejurare specială după cum
le poartă de grijă în tonte privinţele şi împrejurările.
În concluzie, trebuie subliniat că primirea unei persoane în rândurile slujitorilor
bisericeşti este un act care cuprinde pregătirea şi verificarea minuţioasă săvârşită da Biserică,
prin episcop, a candidatului la preoţie. Numai pe această bază, cel îndreptăţit este admis la
Hirotonie, poarta ție intrare într-una din cele trei trepte ale preoţiei ierarhice sacramentale.
II.5.5. Concluzii
Deşi scrieri noutestamentare nu descriu momentele instituirea treptei de mijloc a

preoţiei ierarhice sacramentale, ele sunt totuşi importante?
Pentru studiul situaţiei acestei foarte importante categorii de slujitori hirotoniţi,
deoarece ne mijlocesc cunoaşterea situaţiei acestora într-o epocă in cate sunt unduiţi primii
episcopi în Bisericile întemeiate în lumea paginii, eveniment prin care se încheie procesul de
organizare a Bisericii locale din lumea pagină. Altfel zis, slujitorii hirotoniţi din treapta a doua a
73
preoţiei ierarhice sacramentale sunt priviţi, în aceste scrieri, în raport cu episcopii care sunt
aşezaţi, în această epocă, în cliversele Biserici întemeiate în lumea pagină, care vor alcătui de
acum înainte şi pentru totdeauna partea cea mai importanţii şi reprezentativă a Bisericii celei una.
Către sfârşitul epocii apostolica îndeosebi în Epitolele pastorale constatăm că
termenul presbiteros, care, de-a lungul timpului, şi-a pierdut sensul său propriu-zis de mai bătrîn,
vârstnic, devenind un termen tehnic pentru desemnarea cârmuitorului în general şi a
cârmuitorului spiritual, în special, va deveni conceptul prin care vor fi indicaţi, in specia!,
slujitorii din treapta a doua a preoţiei ierarhice, după ce, in cazul înfăţişării de către Sfântul Luca
a lucrărilor Sinodului de la Ierusalim, acelaşi termen va fi folosit pentru a desemna pe toţi
slujitorii hirotoniţi, participent! la Miiod : episcop, preoţi şi diaconi (Fapte 15, 2, 4, 6, 22, 23; 16,
4 etc.). în Epistolele pastorale (I Tim. 3, 2; 5, 17, 19,· Tit I, 5, 7), apare pentru întâia oară
distincţia netă între episcop şi preot prin folosirea termenilor episkopos şi presbiteros. Aceşti doi
termeni, dar mai ales presbiteros, apar îndeosebi în textele cu sens succesoral (Fapte 14, 23 ,· 20,
17 ; Tit 1, 5 ; I Petru 5, 1). în acele texte in care slujitorii bisericeşti sunt desemnaţi prin
denumirea unora clin lucrările lor specifice (vezi Rom. 12, 7; 1 Cor. 12, 28—29; Efes. 4, 11; I
Tes. 5, 12), nu poate fi vorba de texte cu conţinut succesoral, ci de delimitare a diverselor ca-
tegorii de slujitori ai Evangheliei.176
O dată cu definitivarea vocabularului celor trei trepte ale preoţiei ierarhice
sacramentale, se constată şi o preocupare din partea Bisericii de elaborare a unui cod al acelor
condiţii şi criterii care vor sta la baza importantei lucrări de alegere şi pregătire a candidaţilor la
Hirotonie ca parte integrantă a unui complex proces de definitivare a unor expuneri complete
esupra preoţiei ierarhice sacramentale.
1. Chipul preotului in Sf. Scriptura se impune prin frumoase calități religioase, morale
si sociale. Episcopii și preoții hirotoniți de Sf. Apostoli sunt modele de evlavie, de bunătate, de
dreptate, de ospitalitate, de pace. Ei sunt dupa chipul lui Hristos și al Sfinților Apostoli. Ei con -
duc comunitățile creștine în duhul dragostei și al jertfei. Ei sunt ascultați și urmați cu sfin țenie de
către toți credincioșii. Ei sunt în fruntea sfin ților de la Ierusalim și din alte părti. Preoții Noului
Testament sunt tot așa de săraci și de nelipiți de cele ale lumii că însuși Mântuitorul și Sf.
Apostoli. Ei sunt îngeri în trup.
176
Pr. Sabin Verzan, op. cit., p.541
73
2. Preotul patristic e continuarea și dezvoltarea preotului biblic. Aceleași criterii

severe prezidează la alegerea și hirotonirea lui și apoi la aprecierea slujirii lui. Nechemații sau
intrușii, care devin profanatori de cele sfinte sunt aspru criticați și, pe cât posibil, eliminați. Sf.
Părinți nu concep preoție fără vocație. Preoția fiind o dregătorie dumnezeească. Dumnezeu e
acela care alege și cheamă pe preot la această înaltă slujire. Ales și chemat de Dumnezeu, preotul
lucrează din dragoste, în dragoste și pentru dragostea tuturor. El e făcător prețios pentru ințe -
legere și pace între oameni și popoare. Nimeni, pe pământ, în slujba Lui, nu rostește în lume, ca
preotul, de atâtea ori și cu atâta convingere, formule de biruința păcii. Preotul patristic e un om
de înaltă cultură pe care și-o marește și și-o desăvârsește continuu. Misiunea preoțească e
paralizată fără cultură. Ea e paralizată, de asemenea, fără viață duhovnicească și fără râvna de a
îmbunătăți și desăvârși pe alții. Preotul patristic militează pentru progresul social împotriva
nedreptăților, a exploatării, a robiei, a claselor sociale, apreciind munca și înfrățirea tuturor
oamenilor. Ca misionar și civilizator, el a schimbat inimile oamenilor cărora le-a predicat
Evanghelia. Ca sfintițor și jertfitor, preotul patristic a des chis larg căile îndumnezeirii omului și
câștigării împărăției cerurilor. Prin el mai ales, cetatea pământească e menită să ajungă cetatea
cerească.
3. Preoțimea ortodoxă din zilele noastre va caștiga mult împodobindu-se cu chipul
preotului biblic și preotului patristic.
II.6. Arhiereii
II.6.1. Introducere
Definiţia acestei trepte după învăţătura Bisericii Ortodoxe este următoarea:

Episcopatul este cea mai înaltă treaptă bisericească instituită de Mântuitorul Iisus Hristos și de
Apostoli. Episcopul fiind pastor al Bisericii dintr-o anumită regiune și sub puterea lui
duhovnicească stă tot clerul și poporul.
73
În Vechiul Testament numele de episcopi se dădea supraveghetorilor Cortului Sfânt,

iar uneori şi lui Dumnezeu în înţelesul de cercetător, judecător, ori cunoscător, cunoscător al
inimii. Întâietatea misiunii preoţeşti a fost deţinută de mai marele preoţilor sau arhiereul,
conducător şi supraveghetor peste aaroniţi şi leviţi, cu îndatorirea specifică de a aduce jertfe de
împăcare cu Dumnezeu la Ziua Împăcării.
Cea mai înaltă treaptă a sacerdoţiului era ocupată de arhiereu. Acesta se afla în
fruntea preoţimii. Arhiereii erau aleşi din familiile fiilor luii Aaron: Eleazar sau Itamar. Arhiereul
se mai numea preotul cel mare şi era ales pe viaţă. El avea un locţiitor care purta titlul de – al
doilea preot (IV Regi XXV, 18)
Arhiereul prin consacrare aparţine în exclusivitate Domnului şi mai mult decât leviţii
şi preoţii trebuie să aibă un comportament care să-l arate ca sfânt (Lev. XXI, 6). De aceea
arhiereul purta pe fruntea sa o tăbliţă şlefuită din aur curat, pe care scria Sfinţenia Domnului
(Ieş.XXVIII, 36). Această inscripţie avea să-i amintească permanent că arhiereul nu-şi mai
aparţine sieşi şi nici lumii. De acum el, ca şi teritoriul locaşului sfânt, împreună cu ofrandele
aduse de credincioşi, sunt în exclusivitate ale lui Iahve (Num.VIII, 14; Deut.X, 8). Sfântul
Grigore de Nyssa spunea în legătură cu această tăbliţă: “Capul împodobit cu diademă înseamnă
cununa celor ce au binevieţuit, întrucât aceasta este împodobită cu o tăbliţă de aur pe care sunt
săpate semne tainice” sau “tiara de aur, cea înaltă, arată puterea împărătească a Domnului, pentru
că Mântuitorul este capul Bisericii (Efes.V, 23)”.177
Pentru menţinerea stării de sfinţenie arhiereul trebuia să îmbrace veşminte speciale la
intrarea în sanctuar (Ieş.XXVIII, 43), să se curăţească prin spălarea rituală zilnică înainte de a
aduce sacrificii Domnului (Ieş.XXX, 17-21; Lev.VIII, 6) şi să se abţină de la consumul de
băuturi ameţitoare (Lev.X, 8-11). Ca şi preoţii, arhiereul va fi privat în viitor de mirul sfânt odată
cu invazia babiloniană şi distrugerea templului lui Solomon.
Arhiereul trebuia să urmărească îndeplinirea Legii, să supravegheze oficierea corectă a
cultului, să păzească tezaurul sfânt. Tot arhiereul ungea regii la încoronarea lor. Samuel unge pe
Saul (I Regi X, 1), iar după ridicarea lui Ţadok ca arhiereu acesta l-a uns pe Solomon fiind ajutat
de proorocul Natan (III Regi I, 34). La fel ca şi preoţii, arhiereii au fost privaţi de mirul sfânt la
177
Sfântul Grigore de Nyssa, Despre viaţa lui Moise, în Pr. Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor
Părinţi-Ieşirea, Ed. Christiană, Bucureşti,. 2002, pag. 134
73
sfinţire căci acesta s-a pierdut la distrugerea templului lui Solomon. Mai târziu arhiereul a avut
dreptul de a prezida supremul tribunal sau marele Sinediu.178
Se poate întocmi o listă a arhiereilor cunoscuţi de la Aaron şi până în perioada romană,
din care putem să enumerăm:
1. Aaron (Ieş.XXVIII,XXIX),
2. Eleazar (Num.III, 4;Deut.X, 6),
3. Finees (Iosua XXII, 13-22; Jud.XX, 28),
4. Eli (I Samuel I, 9; II, 11),
5. Ahimelek (I Samuel XXI, 1-2; XXII, 11),
6. Abiatar (II Samuel XX, 25; I Regi II, 26-27),
7. Ţadok (I Regi II, 35; I Cron.XXIX, 22),
8. Azaria (I Regi IV, 2),
9. Amaria (II Cron.XIX, 11),
10. Iehoiada (II Regi XI, 9-10; VII, 9-10),
11. Azaria (II Cron.XXVI, 20),
12. Urie (II Regi XVI, 10-16),
13. Hilkia (II Regi XXII, 10-14; XXII, 4, 8; XXIII, 4),
14. Seraia (II Regi XXV, 18),
15. Iosua (Agheu I, 1, 12, 14; II, 2, 4),
16. Eliaşib (Neemia III, 1, 20),
17. Simon zis şi cel drept (Isus Sirah L, 1-21),
18. Onia III (I Macabei XII, 7; II Macabei III, 1),
19. Iason (II Macabei IV, 7-10),
20. Menelau (II Macabei IV, 23-26),
21. Alchimas nelegiuitul (I Macabei VII, 9),
22. Ionatan Macabeul (I Macabei XX; XIV, 30),
23. Simon Macabeul (I Macabei XIV, 20, 23),
24. Ioan Hircan (I Macabei XVI, 23-24),
25. Ana (Ioan XVIII, 3; F.Ap.IV, 6),
26. Caiafa (Matei XXVI, 57; Ioan XVIII, 3),
178
Pr. Prof. Dr. Vasile Tarnavschi, Arheologie biblică, Cernăuţi, 1930, p. 504
73
27. Anania (F.Ap.XXIII, 2; XXIV, 1).179

Judecata Mântuitorului s-a făcut de doi arhierei: Anna şi Caiafa, ceea ce nu însemnă
că şi funcţionau în acelaşi timp ca judecători. Anna fusese arhiereu, avea o vastă experienţă şi
avea un cuvânt greu de spus în cazurile dificile, iar Caiafa era arhiereul de drept în acel moment
şi accepta tutela lui Anna, deoarece acesta era socrul său.180
Aşadar slujirea arhierească era o misiune deplină şi nu de puţine ori am observat că
arhiereii aveau uneori şi funcţii politice. Nu degeaba, arhiereului i se mai spunea şi căpetenia
casei Domnului (I Cron.IX, 11; II Cron. XXXI, 13; Neemia XI, 11), expresie ce arăta că arhieria
era o treaptă cu totul specială în cadrul preoţiei mozaice care a fost “ o instituţie cu o misiune
specială prin mandatul primit de Moise de la Dumnezeu”.181
Dacă Aaron a fost arhiereu al Legii Vechi, Arhiereul Legii Noi a fost Iisus Hristos.
Arhiereul Legii Vechi, numit şi marele preot - ιερεὺ ς μέγας - este membrul societăţii care
realizează legătura între Dumnezeu şi oameni. De aceea el trebuie să fie “î ngăduitor cu cei
neştiutori şi rătăciţi, deoarece şi el este cuprins de slăbiciune, şi pentru aceasta dator este să
aducă şi pentru sine jertfă pentru păcate ca şi pentru popor” (Evr.V, 2-3).
Faţă de arhiereul Vechiului Testament, Iisus Hristos luând trup omenesc a înţeles ce
poate face mai bun pentru semenii Săi şi în acelaşi timp a putut interveni mai bine pentru a stinge
starea de păcat a oamenilor. Slujirea Mântuitorului Hristos ca Arhiereu se situează într-o linie de
succesiune ce coboară de la David, şi nu în moştenirea sacerdotală a lui Aaron. Prin venirea şi
prin moartea lui Hristos, jertfa lui Aaron devine caducă, aşa cum catapeteasma templului s-a
sfâşiat. Trebuie amintite aici cuvintele profetice ale lui Hristos despre templul trupului său:
“Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica” (Ioan II, 19; Matei XXVI, 61; Marcu XIV,
58).182
Pentru a fi mijlocitor nu este suficient să fie ales dintre oameni ci trebuie să fii pe placul
lui Dumnezeu. Aşa a fost ales Aaron şi chemat spre a sluji lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel
spune: “ Nimeni nu-şi ia singur cinstea pentru sine, ci chemat de Dumnezeu, ca şi Aaron. Aşa şi
Iisus Hristos nu s-a mărit El Însuşi a fi Arhiereu, ci Cel ce a grăit către El: Fiul Meu eşti Tu, eu
astăzi Te-am născut” (Evr.V, 4-5). Dacă nu a jertfit pentru Sine, totuşi Mântuitorul s-a rugat
179
Conf. Dr. Pr. Petre Semen, Op. Cit. p. 179
180
Pr. Prof. Dr. D. Abrudan, Diac. Prof. Dr. E. Corniţescu, Op. Cit. p. 240
181
Drd. Gh. Burtan, Preoţie şi slujire în cărţile profetice ale Vechiului Testament, în ST, An XXVI, nr. 9-10,
Bucureşti, 1974, p. 719
182
Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, trad. Vasila Manea, Cluj Napoca, 2002, p. 193-194
73
pentru Sine, pentru ucenici, pentru oameni şi nu s-a rugat oricum, ci cu “lacrimi şi strigăt tare”
(Evr.V, 7).183
Arhieria Mântuitorului este scoasă în evidenţă de Sfântul Apostol Pavel care citează din
psalmul lui David: “Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Ps. CXIX, 4; Evr.V,
6). “Dumnezeu Tatăl L-a rânduit din veac şi până în veac Arhiereu pe Fiul Său. Dar acesta după
ce şi-a început slujba de Arhiereu după întrupare, a chemat îndată pe cei doisprezece ucenici ca
împreună lucrători în slujba preoţiei, aşa cum Moise, chemat de Dumnezeu la conducerea
poporului Israil, cheamă ca împreună lucrători cu sine pe Aaron şi urmaşii lui. Moise nu
încetează după ce cheamă pe Aaron din exerciţiul slujbei lui. Nici Hristos nu încetează să fie
Arhiereu, după chemarea văzută a ucenicilor ca împreună arhierei. Aceştia nu-L înlocuiesc. Dar
şi Hristos îi arată pe arhiereii şi preoţii văzuţi ca necesari pentru exercitarea văzută a preoţiei
împreună cu Hristos şi prin puterea lui Hristos”.184
Toate cele trei slujiri ale Mântuitorului: împărătească, învăţătorească şi arhierească sau
preoţească, sunt reliefate simbolic în diferitele cărţi ale Vechiului Testament. Slujirea care se
evidenţiază mai pregnant, este slujirea preoţească, cea de arhiereu care jertfeşte.
In cartile Noului Testament termenul episcop se intalneste de 5 ori:
1. I Petru II, 25;
2. Faptele Apostolilor XX, 28;
3. Filipeni I, 1 ;
4. I Timotei III, 2;
5. Tit, I, 7.
183
Magistrand Arhim. M. Şuparschi, Superioritatea preoţiei Noului Testament, după epistola către Evrei, în ST, An
VIII, nr. 5-6, Bucureşti, 1956, p. 290
184
Sf. Chiril al Alexandriei, Op. Cit. p. 374
73
Strâns legat de înţelesul verbelor επισκέπτομαι ori επίσκοπεω, termenul επίσκοπος 185
era folosit, în lumea greacă, cu însemnarea generală de ocrotitor, supraveghetor, observator,
păzitor, purtător de grijă etc., atât in domeniul profan cât şi în domeniul religios.186
Termenul επίσκοπος nu se intâlneşte, niciodată, în Noul Testament, cu însemnarea
restrinsă pe care o tare astăzi. Cu certitudine, cei mult s-ar putea spune că, în unele din aceste
texte, cuvântul episcop este folosit ca nume atit pentru slujitorii bisericeşti din treapta a doua cât
şi pentru slujitorii din cea mai înaltă treaptă a preoţiei. Lipsa unei terminologii bisericeşti precise,
in primele zile ale Creştinismului, a putut îngădui folosirea de nume comune pentru slujitori
deosebiţi.187
După cum termenul διάκονος, în sens de săvârşitor al unei lucrări în folosul altora, a
putut fi dat nu numai diaconilor, preoţilor şi episcopilor, dar şi Apostolilor şi chiar Mântuitorului,
iar termenul πρεσβύτερος, în sens de săvârşitor al lucrării de sfinţire, în Biserică, se acorda atât
diaconilor, preoţilor şi episcopilor, cât şi Apostolilor, — Mântuitorul fiind numit, sub acest
aspect ιερεύς şi αρχιερεύς, —, tot astfel şi numele de επίσκοπος, în sens de păstor ori
supraveghetor al obştei creştine se da nu numai Mintuitorului, dar şi episcopului şi preotului.
Această denumire nu putea fi, însă, extinsă asupra Apostolilor, fiindcă misiunea lor era strâns
legată de noţiunea de trimis spre a vesti Evanghelia în toată lumea, şi nici asupra diaconilor,
întrucât aceştia îşi împlineau slujba lor ca ajutori ai preoţilor şi episcopilor în final, Numele de
diacon, în sensu! de ajutor al preotului şi episcopului, a devenit denumire proprie a slujitorului
din treapta de ios a ierarhiei bisericeşti ; numele de preot, în înţeles desăvârşitor al celor sfinte
pentru mântuirea fiilor săi duhovniceşti a devenit denujmire proprie a slujitorului bisericesc din
treapta a doua a ierarhiei ; iar numele de episcop, în sens de păstor, îndrumător şi supraveghetor
al preoţilor, diaconilor şi credincioşilor dintr-o anumită regiune a devenit denumirea proprie a
celui mai înalt slujitor din ierarhia bisericească.
Termenul episkopos folosit în Faptele Apostolilor (20, 28) şi în Filipeni (1, 1)
desemnează pe cei mai înalţi cârmuitori bisericeşti ai acelor ani, dar aceştia nu sunt decât preoţii
propriu-zişi. Dezvoltarea de până la acel moment istoric a Bisericilor locale, din mari centre
urbane în care urmau să fie rânduiţi epis copii nu impunea încă o astfel de măsură, iar Apostolii
185
In Septuaginta, de cele mai multe ori, ε π ί σ κ ο π ο ι sint numiţi slujbaşii de seamă ai statului, in sens de
conducători, supraveghetori etc. Uneori, acest nume se dă şi lui Dumnezeu, în înţelesul de cerce tător sau
judecător (1er., XX, 29) ori cunoscător al inimii (Inţelep. I, 6)
186
187
Ibidem
73
întemeietori · îndrumători erau încă în situaţia de a asigura ei înşişi, în cele mai bune condiţii,
acea asistenţă creştină specială (cf. Fapte 8, 14-17), care, mai târziu, va reveni, în exclusivitate,
episcopilor (cf. de ex. I Tim. 5, 17.25. Tit 1, 5).188
În concluzie, se poate spune că termenul επίσκοπος parcurge două etape distincte în
ce priveşte folosirea şi sensul semantic în Cărţile Noului Testament. în prima din aceste etape,
termenul pe care-1 analizăm denumeşte funcţiunea episcopală, de ocrotire şi protecţie a creşti-
nilor aflaţi în situaţia de a nu mai beneficia de sprijinul şi îndrumarea Apostolului întemeietor,
acesta fiind silit de împrejurări de a nu mai putea să-şi îndeplinească atribuţiunile de protector şi
îndrumător al comunităţilor înfiinţate prin slujirea sa de propovăduitor al Evangheliei. Această
funcţiune putea fi împlinită de preoţi, adică de cei mai înalţi slujitori hirotoniţi existenţi în
Bisericile întemeiate în lumea păgînă în acel moment istoric în care nu fuseseră încă rînduiţi
episcopi. Mărturii ale acestei situaţii sînt cuprinse în Faptele Apostolilor (20, 28) şi în Epistola
către Filipeni (1, 1).189
II.6.3. Primii episcopi
Instalarea Sfântului Iacov nu a fost însoţită de o epistolă oficială şi pentru faptul că el

a fost rânduit în această slujire într-o Biserică-unicat, în singura Biserică din lumea iudaică dacă
ţinem seama de faptul că şi celelalte comunităţi şi obşti creştine din Ţara Sfântă aparţineau de
Biserica Ierusalimului. De aceea, şi activitatea Sfântului Iacov ca episcop al Ierusalimului, dar şi
poziţia sa în Biserica apostolică pot fi calificate ca fiind speciale. Acesta este motivul pentru care
multe din aspectele acestei activităţi şi situaţii nu pot să fie întilnile in Cazul episcopilor Timotei
şi Tit. Spre deosebire de episcopatul Sfîntului facov la Ierusalim care rămîne singular în lumea
iudaică, episcopatul Ini Timotei şi Tit la Efes şi în insula Creta devin exemplare pentru toţi
188
Pr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramental la sfârşitul epocii apostolic, Episcopul, în revista Studii
Teologice, nr. 2 – 1991, p. 341-342
189
Ibidem, p.372
73
episcopii care vor fi rinduiţi după ei numai in Bisericile întemeiate in îomea păgînă care, prin
episcopi şi alţi slujitori hirotoniţi a căror lucrare continuă pe cea a Sfinţilor Apostoli şi în această
privinţă, va fi «dusă la Hristos şi la Evanghelia Sa.190
Cele trei Epistole pastorale (I şi II Timotei şi Tit) constituie documentele care
înregistrează şi prezintă evenimentul rînduirii primilor episcopi din Bisericile întemeiate între
păgîni, fundamentalen-tru viaţa şi istoria Bisericii creştine. Fiind ultimele scrieri ale Sfântulu;
Apostol Pavel, Epistolele pastorale au un pronunţat caracter recapitulativ, de prezentare de
sinteză a datelor asupra preoţiei apostolice şi ierarhice sacramentale dezvăluind Însemnătatea pe
care o are în Biserici ierarhia hirotonită, care rezultă cu o claritate cu atît mai izbitoare cu cit, în
perspectiva apropiatei dispariţii a Apostolului îndrumător, această ierarhie va prelua întreaga
răspundere a cârmuirii Bisericii. Cercetarea acelor date şi informaţii pe care ni le oferă aceste
scrieri ale Noului Testament despre preoţia ierarhică sacramentală, ne va ajuta să ne formăm o
deplină imagine asupra acestei instituţii bisericeşti ta momentul în care membrii ei urmau să
preia întreaga răspundere a conducerii bisericeşti de la Sfinţii Apostoli.
Primele două Epistole pastorale (I Timotei şi Tit) îşi datorează apariţia instalării lui
Timotei şi Tit ca episcopi ai Bisericilor din Efes şi, respectiv, insula Creta ; iniţiativa, în acest
caz, îi aparţine, în întregime, autorului acestor scrieri, Sfîntul Apostol Pavel, care, astfel, îşi
întregeşte şi desăvirşeşte lucrarea de instalare a celor doi ucenici ai săi ca episcopi, lucrare care-i
fusese încredinţată de cârmuirea colegială cea mai înaltă a Bisericii din acel timp (cf. I Tim. 4, 14
; Gal. 2, 9). Aceste două Epistole sînt acte de investire a lui Timotei şi Tit ca cei dinţii episcopi ai
Bisericilor clin Efes şi din Creta. Epistola a doua către Timotei poate fi considerată ca un
document de reînvestire a destinatarului în demnitatea episcopală, prin care acesta este îndatorat
să-şi continue, până la sfârşit şi fără nici un scăzămînt, lucrarea spre care fusese rânduit de
cârmuirea bisericească.191
Epistolele pastorale apar în acel unic moment istoric (anii 65-C6) ia care erau
întrunite toate condiţiile pentru ca să se poată produce evenimentul rânduirii primilor episcopi în
Bisericile întemeiate între neamuri. Dacă avem în vedere Biserica Efesului, trebuie precizat că
această Biserică fusese întemeiată într-unui din cele mai mari şi mai cunoscute centre urbane,
capitala uneia dintre cele mai înfloritoare provincii romane, Asia Proconsulară, înspre care
gravitau, în acea epocă, toate cetăţile şi localităţile din această parte a Imperiului.
190
Ibidem p. 349
191
Ibidem, p. 343
73
Fără indoială, alături de Iacob, Simeon, Tit şi Timotei, au fost hirotoniţi de Apostoli şi
alţi episcopi. Despre aceştia, însă, nu găsim ştiri în cărţile Noului Testament. Numai Sfântul
Evanghelist loan, spre sfârşitul epocii apostolice, pomeneşte despre cei şapte; „ îngeri" ai Bise-
ricilor din Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceia '). care, desigur, dacă nu
toţi, cel puţin unii sunt episcopii acestor cetăţi.
Documentele istorice arată că Biserica din vechime avea aceeasi poziție fată de
autoritatea și legitimitatea apostolică. În Didahiile Apostolilor (din anii 80-140) aflăm:
“ Alegeți dintre voi episcopi și diaconi vrednici de numele Domnului, oameni smeriți
și nu iubitori de bani, plini de adevăr și încercați; pentru că ei vă vor sluji ca profeti și învă țători.
Nu îi disprețuiți, căci ei sunt vrednici de cinste, la fel ca profeții si învățătorii.”192
La o dată chiar mai timpurie (75-80) pe când amintirea Apostolilor era și mai vie, Sf.
Clement al Romei, care fusese hirotonisit de către Apostolul Petru, și care fusese numit și instruit
de el personal, scria în mod explicit despre succesiunea episcopală:
“[Hristos] a poruncit ca darurile și slujbele să fie ținute nu în neglijen ță sau în
dezordine, ci la o vreme bine rânduitã. Mai mult decât atât, El a hotărât, prin voința sa supremă,
unde și de către cine să fie ele ținute, astfel ca totul să fie făcut în sfin țenie, potrivit bunei Sale
plăceri, și să fie bine primit de către El…Marelui preot, într-adevăr, i se rezervă sarcini aparte,
preotului i se dă și lui un loc bine definit, iar leviților li se rezervă slujbe speciale. Omul laic este
legat prin laicitatea lui. Fie ca fiecare dintre noi, fraților, să fim bineplăcuti lui Dumnezeu și să
avem o conștiintă limpede, nu încălcând buna rânduială a slujirii Sale…Apostolii au primit
evanghelia pentru noi de la Domnul nostru Iisus Hristos; iar El a fost trimis de Dumnezeu.
Hristos, prin urmare, este de la Dumnezeu, iar Apostolii sunt ai lui Hristos. Amândouă aceste
potriviri sunt, așadar, din voia Domnului…Apostolii noștri au știut prin Domnul nostru Iisus
Hristos că va fi o bătălie mare pentru scaunul episcopal. Din această pricină, primind această
deplinăã încredințare, ei au numit pe cei deja pomeniți, iar apoi au adăugat pe alții, ca, în cazul că
aceștia vor muri, să rămânã cineva care să-i înlocuiască.”193
Sf. Ignatiu de Antiohia este socotit ca Părinte apostolic pentru că i-a fost ucenic
Apostolului Ioan. Cum am văzut, în timpul călătoriei sale de la Antioh spre Roma, unde s-a
săvârsit martiriul său, Ignatiu a scris șapte epistole în care a subliniat și apãrat nu doar
192
Credinta Părintilor din vechime, vol. I, trad. W. A. Jurgens, p. 4.
193
Sf. Clement Romanul , Epistola cãtre Corinteni, în Credinta Părintilor din vechime, vol. I, trad. W. A. Jurgens, p.
10.
73
succesiunea apostolicã, ci și ordinul divin dat de Dumnezeu adevãratei Biserici, Sfinte,

Sobornicesti și Apostolesti.
La ceasul martiriului sãu, Sf. Ignatiu a tratat continuitatea apostolicã cu atâta
importanțã încât și-a petrecut ultimele zile pe pãmânt apãrând cu strãșnicie forma bisericeascã de
guvernãmânt stabilitã de Hristos. În anul 110 scria:
“Cãci Iisus, viata noastrã inseparabilã, este voia Tatãlui, la fel cum episcopii, care au
fost numiți în toatã lumea, sunt ai lui Hristos. Se cade, așadar, ca voi sã trãi ți în pace cu vointa
episcopului.
…Sã fim cu bãgare de seamã, deci, ca sã dãm ascultare lui Dumnezeu, spre a nu ne
opune episcopilor.
Este limpede cã trebuie sã îl privim pe episcop ca pe Domnul Însuși. Într-adevãr, când
dai ascultare episcopului așa cum I-ai da lui Iisus Hristos, voi veți trãi nu dupã ale omului, ci
dupã voia lui Iisus Hristos, cel care a murit pentru noi, că prin credin ța în moartea Lui sã fim noi
înșine izbãviți de moarte.
…Tot așa fie ca sã-i respectați pe diaconi așa cum L-ați respecta pe Iisus Hristos, așa
cum și ei îl respectã pe episcop ca pe un tatã, pe preoți ca pe un consiliu al Domnului, al
Apostolilor. Fãrã acestea nu se poate vorbi de Bisericã.
…Cel care este în sanctuar este pur, cel care este în afara lui nu este. Altfel spus,
oricine ar acționa fãrã un episcop, fãrã preoți și fãrã diaconi, nu are conștiința curatã.”194
Sf. Irineu, al doilea episcop din Lyons si ucenic al lui Polycarp, acesta din urmã fost
discipol al Sf. Ioan Evanghelistul, scria în 180:
“Cãci Biserica, deși dispersatã peste toatã lumea pânã la capãtul pãmântului, a primit
de la Apostoli și de la discipolii lor credința într-Unul Dumnezeu…
Biserica, primind aceastã propovãduire și aceastã credințã, deși este rãspânditã în
toatã lumea, este cu toate acestea pãzitã, ca și cum ar ocupa o singurã casã…Ea proclamã
[adevãrul] în armonie, îl învațã și îl predã mai departe ca și când ar avea o singurã gurã. Pentru
cã, în timp ce limbile pãmântului sunt diverse, autoritatea tradiției este una și aceeași…
Nici unul din conducãtorii bisericilor, oricât de mare le-ar fi puterea sau elocvența, sã
nu învețe altfel, pentru cã nimeni nu este mai presus de învãțãtor.”195
194
Sf. Ignatiu de Antiohia, Epistola cãtre Efeseni; Epistola cãtre Magnezieni, în Credinta Părintilor din vechime,
vol. I, trad. W. A. Jurgens, pp. 37-55, pp. 17-23.
195
Sf. Irineu - Împotriva ereziilor, în Credinta Părintilor din vechime, vol. I, trad. W. A. Jurgens, pp. 84-85.
73
Este absurd sã credem cã cei care, ca Sf. Ignatius si Sf. Irineu – mo ștenitorii direc ți ai
învãțãturii Apostolilor - au înțeles greșit credința creștinã și rânduiala divinã a guvernãrii
bisericești care le fusese propovãduitã. Este de-a dreptul o aroganțã sã presupunem cã noi, douã
mii de ani mai târziu, am ști mai bine care este planul lui Dumnezeu cu rânduiala bisericeascã
decât cei care i-au ascultat pe Apostoli și pe cei din a doua generație de episcopi cre știni, mul ți
dintre ei martirizați pentru credința lor. Și totuși, ni se cere sã acceptãm exact contrariul, anume
cã adevãratul creștinism al Bisericii primare este ‘creștinismul’ Protestant, individualist și
schismatic.196
În alte scrieri vechi, găsim ştiri despre episcopii Romei, Atenei, Corintului, Egiptului,
Pontului etc., din vremea aceea. Dionisie al Corintului, 197 Hegesip,198 Irineu199 şi Eusebiu de
Cezareia200 ne-au păstrat chiar listele celor dinţii episcopi ai principalelor centre creştine vechi,
începând cu cei hirotoniţi de către Apostoli şi până âtrziu în vremurile următoare.201
II.6.4. Alegerea episcopilor
Ridicarea unui credincios în ierarhia bisericească s-a făcut totdeauna, în Biserica

Ortodoxă, prin hirotonie. Cum bine se ştie, numai episcopul are puterea de a săvârşi această
sfântă taină. Spre deosebire, însă, de hirotonia diaconului şi a preotului, oare se săvârşeşte de un
196
Expresia extremã a acestei asertiuni se aflã în învãtãtura Anabaptistã potrivit cãreia, în afara lor, nu a existat nici
o 'bisericã adevãratã' în cei 1700 de ani care au trecut de la primele generatii de crestini pânã la ei. Chiar în ziua de
azi majoritatea grupãrilor evanghelice ignorã întreaga istorie a Bisericii sau, în cel mai bun caz îl pomenesc pe
Luther, Wycliff sau pe Sf. Augustin. Impresia lãsatã de ei este aceea cã crestinismul a apãrut aproape magic în anul
1510 si a ajuns sã înfloreascã abia în secolul al XIX-lea o datã cu inovatiile aduse de Finney, Moody etc. Una din
ultimele nãscociri propagandistice si anti-istorice ale unui autor Protestant este cartea lui James H. Rutz Biserica
deschisã, care propagã mitul Protestant al unei 'biserici primare simple, ne-ierarhice'.
197
In Eusebiu, Ist. Bis. IV, 23, în J. Migne, P.G. XX, 384
198
In Eusebiu, Ist. Bis. II,1- 23; IV, 22, în J. Migne, P.G. XX, 133, 196, 377
199
Adv Haeresis III, 3, în J. Migne, P.G. VII, 848
200
Ist. Bis. II, 24, în J. Migne P.G. XX, 205
201
73
singur episcop, hirotonia episcopului nu se poate face decît de trei sau, la nevoie, de cel puţin doi
episcopi. 202 Această rânduială se păstrează încă din epoca apostolică.
Nu încape nici o îndoială că alegerea, hirotonia şi instalarea, într-un cuvânt, rânduirea
unui episcop în fruntea unei Biserici, a constituit, şi în epoca apostolică, un eveniment major cu
ample şi profunde rezonanţe în viaţa tuturor comunităţilor creştine. Un astfel de eveniment nu s-a
putut produce şi nu s-a produs la voia întâmplării, ci a fost, în toate cazurile, îndelung şi
meticulos pregătit de cârmuirea bisericească cea mai înaltă din epocă. În cărţile Noului
Testament, nu vom putea afla date şi informaţii sistematice, cuprinse în expuneri speciale, asupra
felului în care s-a făcut alegerea, Hirotonia şi instalarea primilor episcopi în epoca de început a
Bisericii pentru că altul este ţelul pe care şi-1 propun autorii sfinţi ai cărţilor Noului Testament.
Dar ar fi greşit să se considere că un astfel de eveniment a putut să treacă neobservat şi fără nici
o rezonanţă în paginile cărţilor sfinte. 203
Alegerea acelor persoane care vor fi chemate să primească harul preoţiei în cea mai
înaltă treaptă ierarhică este un proces de lungă durată care începe, practic, cu primirea posibilului
candidat în rândul ucenicilor şi colaboratorilor unuia din Sfinţii Apostoli, ai Sfântului Apostol
Pavel în cazul în care alegerea priveşte rânduirea unor episcopi în Bisericile întemeiate de
Apostolul neamurilor. Deoarece principiul care va fi respectat şi apucat în cazul alegerii
candidaţilor la episcopat este acela că, în general, recomandarea finală în vederea admiterii cuiva
la Hirotonia în treapta episcopatului, va aparţine Apostolului întemeietor, cum se întâmplă în
cazul lui Timotei, a cărui evoluţie, formare şi pregătire pentru treapta episcopatului, au caracter
de prototip pentru toate evenimentele identice care se vor produce în istoria Bisericii întemeiate
ia lumea păgână.204
Rânduirea celor dintâi episcopi în Bisericile întemeiate între păgâni, a lui Tit şi
Timotei, a avut loc într-un moment al evoluţiei şi dezvoltării; Bisericii, în care se poate vorbi
despre încheierea epocii apostolice. Acest eveniment a fost îndelung pregătit prin alegerea unora
dintre cei mai activi şi mai competenţi ucenici ai Apostolului neamurilor. Rânduirea lui Timotei
şi Tit s-a făcut cu acordul întregii conduceri bisericeşti din acea epocă, iar Hirotonia lor a fost
săvârşită, într-un cadru public deosebit de solemn, de cei mai înalţi cirmuitori ai Bisericii
apostolice (I Tim. 4, 14, cf. l, 18; 6, 12).
202
Canonul I-îi Apostolic
203
Pr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramental …, p. 373
204
Ibidem, p.375
73
Preoţia trebuie să aibă continuitate apostolică, adică ea nu poate fi împartăsită decât de

Apostoli şi de urmaşii acelora care neîntrerupt au primit harul din urmaş în urmaş. Adică harul
care a lucrat, începând de la Apostoli in toţi episcopii până acum, lucrează şi prin rugăciunea
episcopilor hirotonisitori asupra noului hirotonit şi va lucra şi prin Tainele ce le va săvârşi el ca
episcop. Deci preoția nu trebuie să fie vreodată întreruptă și în Biserica ortodoxă nu s-a aflat
niciodată vreo întâmplare (Pr. D. Staniloae).
Preoția se împîrtăşește printr-un dar special, acela al hirotoniei sau punerea mâinilor,
când se pogoară asupra candidatului în chip nevazut, harul Duhului Sfânt. Astfel, în Sfânta
Scriptura se amintește despre hirotonia primului episcop, Timotei: Nu fii nepăsător față de harul
care este întru tine, care ți s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preoțimii (I Timotei IV,
14), sau Te indemn sa ții aprins harul lui Dumnezeu, cel care este în tine prin punerea mâinilor
mele (II Timotei I, 6). Privitor la preoție se arată: Nu pune prea degraba mâinile peste nimeni,
nici nu te fă partaș la păcatele altora (I Timotei V, 22; Fapte XIV, 23).
II.6.5. Calitatile episcopului
Atât Apostolii cât şi episcopii şi preoţii hirotoniţi de ei sunt conştienţi că reprezintă pe

Hristos în fața credincioșilor și că nu lucrează în numele lor, ci în numele lui Hristos. Toată
predica și autoritatea lor: comoara invăţăturii, puterea harică, auto ritatea asupra credincioșilor
vin de la Hristos. Păstrarea unităţii Bisericii revine, ca sarcină esențială, episcopilor ca urma și
direcți ai Sfinților Apostoli și este condiționată de ascultarea credincioșilor față de pastorii lor
duhovnicești. Biserica nu este numai ierarhia, ci și poporul credincios, care uniți cu capul
Hristos, alcătuiesc Trupul tainic al Domnului.
Cei mai mulţi exegeţi văd în pericopa I Timotei 3, 1-7 un text cuprinzând o listă a
însuşirilor, a virtuţilor, a aptitudinilor necesare unui candidat la Hirotonie. Dar, de fapt, acest
text, pune în lumină, înainte de toate, însuşirile, virtuţile, aptitudinile şi alte asemenea calităţi pe
care irebuie să le manifeste episcopul în funcţiune şi, în sens larg, orice slujitor hirotonit.
73
Alegerea celor mai buni creştini spre a fi hirotoniţi este, pentru Biserică, o lucrare de
importanţă capital. Acest fapt este ilustrat atât indirect, prin descrierea lucrării preoţeşti cuprinsă
în Epistolele pastorale, cât şi direct, prin condiţiile pe care Apostolul neamurilor le-a rânduit
pentru admiterea creştinilor la hirotonie (I Tim. 3, 2—13; Tit I, 6—9). Hotărârea ultimă, în
această privinţă, aparţine episcopului (vers. 22) şi determinantă pentru admiterea la hirotonie,
rămâne însăşi viaţa candidatului, purtarea lui în Biserică, înalta calitate morală a faptelor pe care
acesta le săvârşeşte (versetele 22—25 ; cf. loan 13, 35 ,· 14, 23—24).205
Sfântul Apostol Pavel descrie drumul spre taina hirotoniei, ca pe o cale îngustă, dar
care, plină de virtuţi duce la viaţa cea adevărată (Matei 7, 14 ; Luca 13, 24 ; Fapte 14, 22).
Apostolul neamurilor aşează pe primul loc dreptatea (δικαιοσύνη) care, într-un fel, reprezintă
antidotul poftei de înavuţire căci dreptatea este conformarea vieţii cu voia lui Dumnezeu (Luca
1,75; Efes. 6, 4 ; 2, 22). Dreptatea cea nouă, Sfînta Evanghelie, este învăţătura lui Iisus şi ea
trebuie să prisosească în raport cu cea a fariseilor (Matei 5, 20). Ea exclude mânia, cearta (5, 22
—25), adulterul şi pofta păcătoasă (5, 27— 28). Dreptatea cea nouă propovăduieşte împăcarea
(5, 24—25), milostenia (6, 2—4), rugăciunea (6, 5—7), postul (6, 16—18), neagonisirea de
comori pe pământ (6, 18—21). Urmarea dreptăţii este o exigenţă paulină privind conduita
preotului (vezi şi II Tim. 2, 22).
Evlavia (εύσέσεια) este, în Epistolele pastorale, practicarea tuturor virtuţilor creştine
(I Tim. 3, 16 ; 4, 7, 8) şi mijlocul cel mai eficace de ferire a învăţăturii de ştirbire şi răstălmăcire
(6, 3 ; Tit 1, 1). Evlavia adevărată este câştigul cel mai mare al creştinului în raport cu învăţătorii
mincinoşi din Efes care considerau această virtute drept mijloc de câştig (I Tim. 6, 5).
Credinţa este virtutea mântuitoare a primirii învăţăturii creştine ca urmare a predicii
(Matei 28, 19 ; Marcu 16, 15—16 ; Fapte 13, 39; Rom. 10, 14—18), a cunoaşterii lucrurilor celor
nevăzute (Evrei 11, 1), adică a acestor temeiuri ale încrederii depline a omului în Dumnezeu care
conduc la excluderea grijii faţă de viitor (Matei 6, 34) şi, deci, Ia excluderea patimii înavuţirii
(Luca 12, 18—19). în acelaşi timp, credinţa reprezintă deplina şi conştienta adeziune a spiritului
la învăţătura creştină, la Hristos şi Evanghelia Sa, ceea ce exclude dezordinea morală şi confuzia
spirituală care stau şi la temelia poftei de înavuţire (I Tim. 6, 9—10, 17).
Prin definiţie, dragostea (αγάπη) reprezintă mijlocul nu numai de înlăturare a poftei
de îmbogăţire, ci şi de desfiinţare a temeiurilor acestei pasiuni. Dragostea se manifestă în două
205
Prof. Justin Moisescu, Sfântul Pavel şi viaţa celor mai de seamă comunităţi creştine în epoca apostolic, în revista
Studii Teologice, nr. 6 1988, p. 73
73
direcţii : către Dumnezeu şi către aproapele (Matei 22, 37—39), excluzînd acea patimă morbidă
şi deformantă a înavuţirii care este tăgăduirea dragostei (Matei 25, 45 ; Luca 16, 19—21) şi
primejdia cea mai mare împotriva dobîndirii vieţii veşnice (versetele 16, 25). Nu trebuie scăpat
din vedere că dragostea reprezintă calea binefacerii, dărniciei, a inimii largi, care sînt opuse pof-
tei de înavuţire (I Tim. 6, 18).
O virtute ca răbdarea (υπομονή) este amintită împreună cu credinţa şi cu dragostea
(Tit 2, 2 ; cf. II Tim. 3, 10) pentru că ea trebuie să caracterizeze în cel mai înalt grad pe slujitorul
bisericesc, devenind o călăuză în delicata şi dificila pedagogie pastorală (II Tim. 3, 10 ; cf. I Cor.
13, 4; II Tim. 2, 24—25).
Blîndeţea este, de asemenea, virtutea misionarului creştin (I Cor. 4, 21 ; II Cor. 10, 1),
a slujitorului bisericesc (II Tim. 2, 25) şi a oricărui creştin (Gal. 5, 23 ; 6, 1 ; Efes. 4, 2 ,· Col. 3,
12 ; Tit 3, 2 ,· Iacov 1, 21 ; 3, 13 ; I Petru 3, 16). Aceasta a fost vir tutea Mântuitorului pe care ne
învaţă să o urmăm (Matei 11, 29).206
II.6.6. Indatoririle episcopului
Slujirea învăţătorească. Epistolele pastorale nu se mărginesc însă la stabilirea chiar

aprofundată a relaţiei dintre apostolat şi episcopat. Elaborînd şi redactând cele trei Epistole
pastorale, Sfântul Apostol Pavel procedează la expuneri detaliate şi exhaustive asupra slujirii
episcopale care urma să se desfăşoare, pe viitor, în absenţa Apostolului îndrumător.
La o lectură atenta şi aprofundată a celor trei Epistole pastorale, se poate reţine
constatarea că prima îndatorire, cea mai mare a unui episcop, este aceea a apărării credinţei
celei adevărate de răstălmăcire, întină-dune, ştirbire, manipulare şi tăgadă. Episcopul este, în
concepţia Sfîntului Apostol Pavel, susţinută şi formulată în Epistolele pastorale, cel ce a pri -
mit în păstrare, spre a o preda intactă, la sfârşitul veacurilor, comoara în văţăturii ortodoxe (I
Tim. 6, 14, 20 ; II Tim. I, 14 ; cf. 1, 12). Această comoară este încredinţată lui Timotei personal
şi în mod direct (cf. : O, Timotei, păzeşte comoara, I Tim. 6, 20), de unde şi ideea de
responsabilitate personală a episcopului în legătură cu apărarea dreptei învăţături creştine, de
206
Ibidem, p. 103
73
răstălmăciri şi ştirbire. Această comoară este transmisibilă în Biserică deoarece, mai întâi, i-a
fost încredinţată Sfîntului Apostol Pavel de Cel ce este puternic să o păzească pînă la
sfârşitul veacurilor (II Tim. 1, 12). 207
O altă importantă îndatorire a episcopului în oficiul său de învăţător este aceea α
propovăduirii Sfintei Evanghelii.
În legătură cu această activitate a episcopului şi, în general, a oricărui slujitor
hirotonit, Sfântul Apostol Pavel introduce conceptul misionar de propovăduire continuă,
neîntreruptă. Această exigenţă paulină este exprimată într-un context în care îndatorirea
propovăduirii adevărului evanghe-Bc apare ca expresie a unui legămînt fundamental, asumat
înaintea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Iisus Hristos : Te conjur înaintea lui Dumnezeu
şi a lui Hristos Iisus, Care va să judece viii şi morţii şi întru arătarea Lui şi întru împărăţia
Lui, propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu
toată îndelunga-răbdare şi învăţătura (II Tim. 4, 1-2). Cuvintele Apostolului neamurilor au
caracterul unui autentic testament. Ele sunt scrise ca un preambul la anunţarea apropiatului
sfîrşit al Apostolului neamurilor, care îi este adusă la cunoştinţă lui Timotei, într-un ultim şi
dramatic îndemn privind această fundamentală şi, pentru Biserică, vitală îndatorire a unui
episcop, urmaşul propriu-zis al Apostolului în Biserica locală. 208
Episcopul trebuie să fie şi să devină mereu, prin studiu sistematic şi efort
intelectual, destoinic să înveţe pe alţii (I Tim. 3, i), în faţa cărora trebuie să dobindească
statura acelui «om al lui Dumnezeu» care se cuvine să fie desăvârşii, bine pregătit pentru
orice lucru bun prin contactul permanent cu Sfintele Scripturi care pot să înţelepţeascâ spre
mântuire, «prin credinţa cea întru Hristos Iisus (II Tim. 3, 15).
Adevăratul slujitor al lui Hristos expune învăţătura evanghelică în public şi
propovăduirea lui este identică aceleia pe care Apostolul a rostit-o înaintea multor martori (II
Tim. 1, 13 ; 2, 2). Episcopul însă, ca şi Apostolul, nu săvârşeşte, în temeiul slujirii sale
învăţătoreşti, numai o operă de propovăduire, adică de vestire, şi de expunere sistematică a
Evangheliei numai pentru creştini, ci şi pentru necreştini pentru că funcţiunea misio nară
coexistă, în activitatea episcopului, cu cea de învăţător al celor convertiţi. Episcopul este acel
slujitor hirotonit învestit cu cea mai înaltă autoritate spirituală căruia îi revine acea
207
Pr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramental …., p.391
208
Ibidem, p.395
73
importantă îndatorire de a încredinţa, de a transmite, în continuare, comoara de învăţătură

şi har pe care el a primit-o de la Apostolii înaintaşi, iar aceştia de la Iisus Hristos însuşi.
Cultul divin public este, de asemenea, o componentă fundamentala a vieţii creştine
care se manifestă în toate Bisericile întemeiate în mijlocul neamurilor, adică în lumea pagină,
a religiilor politeiste (vezi Fapte 11 27-29 ; 13. 1-3 ; 14, 23, 27 ; 15, 1 ; 16, 4, 16; 20, 7-11 ; 20,
36 etc.) sub călăuzirea şi în prezenţa Sfinţilor Apostoli.
Episcopul participă la slujbele din biserică în întreita sa calitate de învăţător, de
săvîrşitor al celor sfinte şi de păstor. Această afirmaţie se verifică şi prin ultima parte a
pericopei privind cultul divin public pe care o întîlnim în I Timotei, în care Apostolul
neamurilor i se adresează, printr-o îndrumare indirectă, tot episcopului Timotei, pentru a-i
atrage atenţia asupra ţinutei în timpul slujbelor divine a creştinilor, bărbaţi şi femei (2, 8-
12). Apostolul are această autoritate de a stabili norme privind ţinuta creştinilor şi
creştinelor la întrunirile prilejuite de cultul divin public pentru că el a fost rânduit
propovăduitor, Apostol..., învăţător al neamurilor, în credinţă şi adevăr (2, 7). Textul susţine
ideea că lucrarea şi deci, autoritatea Sfîntului Pavel nu iau sfîrşit o dată cu vestirea
Evangheliei, ci ele continuă neîncetat în Biserică şi se extind, în conse cinţă, asupra tuturor
aspectelor vieţii creştine din Biserică. Dar când Apos tolul îşi afirmă o astfel de autoritate,
aflîndu-se departe de destinatarii Epistolei sale, se adresează de fapt, celor rînduiţi să-i aplice
îndrumările transmise astfel, adică slujitorilor hirotoniţi şi, în primul rînd, episcopului,
continuatorul de drept şi de fapt al lucrării Apostolului întemeietor şi îndrumător în Biserica
locală. 209
Episcopul nu trebuie însă să se mărginească, în ce priveşte purtarea sa de grijă
faţă de preoţii şi diaconii din comunităţile creştine, la alegerea şi hirotonirea acestora. în
Epistolele pastorale, este pusă în evidenţă o alta îndatorire a episcopului faţă de preoţi şi
diaconi. Este vorba de obligaţia episcopului de a face un permanent efort de cunoaştere a
activităţii personale a fiecărui slujitor hirotonit în comunitatea care i s-a încredinţat spre
păstorire (I Tim. 5, 7-19). Această îndatorire îi revine episcopului in primul rînd, în virtutea
faptului că, la alegerea acestora, lui i-a revenit ultimul cuvînt şi tot lui îi va reveni
răspunderea pentru felul în care slujitorul hirotonit îşi va îndeplini îndatoririle. În mod
expres, Sfântul Apostol Pavel îi serie episcopului Timotei: Preoţii care stau bine în fruntea
209
Ibidem, p.404
73
(celorlalţi) să fie învredniciţi de îndoita cinstire, mai ales cei ce se ostenesc în cuvânt şi în
învăţătură (I Tim. 5, 17). 210
Hirotonia preotului este un act de o importanţă excepţională în viaţa Bisericii.
Acest act nu poate fi săvir-şit decît de episcop care trebuie să-i acorde toată atenţia,
îngrijindu-se ca, la Hirotonie, să nu ajungă decît aceia care vor cinsti preoţia prin purtarea
şi lucrarea lor pastoral-misionară în mijlocul credincioşilor şi al societă ţii. Pentru ca acest
ţel să fie atins, episcopul trebuie să cunoască îndeaproape pe candidaţii la Hirotonie, să ţină
seama de bunele mărturii pe care aceştia le-au agonisit din partea fraţilor de credinţă şi
chiar a celor din afară (I Tim. 3, 7), să aibă viaţa familială a acestora drept dovadă că vor
şti să chivernisească bine Biserica lui Dumnezeu (I Tim. 3, 4-5, 12 ; Tit). Episcopul investeşte,
în această lucrare de selecţionare şi rânduire, prin Hirotonie, a preoţilor din Biserica
încredinţată lui spre păstorire, un enorm efort, stăruinţă, pricepere şi înţelepciune de
cârmuitor, întregul său capital de experienţă misionară şi pastorală, de pedagogie şi
psihologie creştină în aşa fel încît să nu devină, cum spune Apostolul neamurilor, «păr taş la
păcatele altora» (I Tim. 5, 22), hirotonind pe aceia care, prin con duita lor ulterioară
Hirotoniei, vor necinsti slujirea preoţească (cf. I Tim. 5, 20). în exercitarea slujirii sale de
sfinţire, prin Taina Hirotoniei, a preoţilor, episcopul nu făcea decît să consfinţească şi să
încheie un lung proces de selecţie, verificare şi încercări la care el, direct sau prin
împuterniciţi. 1-a parcurs în scopul alegerii celor mai buni dintre cei buni spre a fi hi rotoniţi
preoţi.
Cu privire la îndatorirea episcopului de a păstori duhovniceşte pe creştini,
trebuie făcută precizarea că această lucrare a episcopului se extinde asupra tuturor
creştinilor:
1. a diaconiţelor (3, 11),
2. a văduvelor bisericeşti (I Tim. 5, 3-16),
3. a bărbaţilor şi femeilor (I Tim. 2, 8-11),
4. a bătrânilor şi bătrânelor, a tinerilor şi a tinerelor (I Tim. 5, 1, 2; Tit 2, 2-4),
5. a stăpânilor şi a sclavilor (I Tim. 6, 1-2 ; Tit 2, 9-10) etc.,
6. a celor bogaţi (I Tim. 6, 17-19) şi a celor mai puţin avuţi (I Tim. 5, 4, 16 ; 6,
18),
210
Ibidem, p.422
73
7. a celor ce greşesc îndepărtându-se de dreapta învăţătură (I Tim. 1, 3-4 ; 4, 6;

II Tira. 2, 24-26 ; Tit 3, 10 etc.) etc.
O foarte mare atenţie este arătată de Sfîntul Apostol Pavel familiei creştine.
Episcopul trebuie să poarte de grijă ca familia creştină să aibă cele mai bune condiţii de
dezvoltare, de viaţa acesteia fiind legate numeroase împliniri din Biserică. Astfel, episcopul
trebuie să asigure liniştea şi pacea în familiile creştine prin stabilirea unor relaţii de bună
înţelegere între soţi pe baza primatului, în domeniul organizatoric, al soţului (I Tim. 2, 12-14).
Spre deosebire de Sfintele Evanghelii care oglindesc, în paginile lor chipul
Păstorului ideal, Care este Hristos, pilda vieţii şi lucrării Lui, Epistolele apostolice şi celelalte
cărţi ale Noului Testament ne înfăţişează modelul uman concret al păstorului creştin întărit
şi transfigurat de harul preoţiei, pus în faţa realităţilor şi dezvoltărilor de fiecare zi din
comunităţile creştine, fiinţa omenească destinată să aducă la îndeplinire, în obştea creştină,
în care este rânduit drept cârmuitor spiritual, deci păstor idealul evanghelic de desăvârşire
morală şi religioasă. 211
Lucrarea cârmuitoare a episcopului este, în Biserică, cea mai impor tantă pentru
că împlinitorul ei ocupă treapta cea mai înaltă a preoţiei ierarhice, fiind, în Biserica locală,
urmaşul Apostolului, calitate în care îi revine cea mai mare responsabilitate, devenind
ultima instanţă, în această Biserică, pentru toate problemele care se ivesc în viaţa creştină.
Această lucrare cârmuitoare a episcopului asigură toate acele condiţii necesare păs trării
unităţii creştine, condiţie fundamentală iniţială şi permanentă a pro păşirii creştine pe toate
planurile vieţii spirituale şi organizatorice.
După aceste consideraţii generale asupra lucrării pastorale sau de cârmuire
duhovnicească a episcopului, se pot scruta mai îndeaproape direc ţiile şi domeniile în care
această lucrare trebuie să se manifeste în mod concret.
II.6.7. Concluzii
211
Pr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramental …, p.416
73
Apariţia episcopului în Biserică o dată cu anunţarea evenimentului în sine şi a

drepturilor şi obligaţiilor sale prin Epistolele pastorale este pregătită, în primul rând, prin
experienţa uriaşă dobândită de Sfinţii Apostoli în lucrarea lor de cârmuire a Bisericilor, care îşi
află o excepţională expresie în Epistolele pastorale şi în cele soborniceşti, în primele, în mod
direct, iar, în cele de la urmă, mai ales în mod indirect.
Ca o concluzie generală la această parte a prezentării de faţă, trebuie pus în lumină că
treapta episcopatului apare, în Bisericile întemeiate in lumea păgână, către sfârşitul epocii
apostolice, în momentul în care celelalte două trepte harice ale preoţiei ierarhice erau deplin
consolidate, iar atribuţiunile şi lucrarea preoţilor şi diaconilor deplin conturate şi general
cunoscute. Aceste atribuţiuni ale slujitorilor hirotoniţi în treapta inferioară şi cea de mijloc ale
preoţiei ierarhice s-au conturat de-a lungul unei lungi perioade de timp, începând cu momentul
primelor Hirotonii la Ierusalim şi sfârşind cu ultimele Hirotonii săvîrşite în Biserica insulei
Creta.
III. Preoţia sacramentală la sfârşitul
perioadei apostolice
Biserica are un caracter harismatic şi hristocentric, potrivit aspectului ei dumnezeiesc

şi nevăzut de prelungire peste veacuri a tainicei întrupări a Domnului Iisus Hristos şi a lucrării
neîncetate a Duhului Sfânt212.
Cărţile Noului Testament descriu viaţa Bisericii creştine din primul secol, amintindu-
se foarte clar de slujitorii.
III.1. Diaconii
212
Mgr. V. Pietrean, art. cit., p. 83
73
În Faptele Apostolilor apar foarte exact momentele alegerii şi hirotoniei celor şapte
diaconi. Ca şi în cazul alegerii lui Matia, alegerea celor şapte diaconi este evocată de Sfântul
Apostol Luca foarte amănunţit.
La elaborarea cărţii sale, Sfântul Apostol Luca se dovedeşte a fi unul din cei mai mari
istoriografi ai epocii creştine primare şi cuprinde într-o carte de istorie bisericească cum este
Faptele Apostolilor un volum vast de cunoştinţe, oferind informaţii ce sunt clare şi uşor de
identificat până în zilele noastre.
Este puţin straniu că Sfântul Apostol Luca oferă datele despre alegerea şi hirotonia
diaconilor şi mai puţin despre preoţi, deoarece diaconia este prima treaptă de intrare în ierarhia
bisericească.
Din descrierile primelor decenii din Biserica Ierusalimului, alegerea lui Matia şi a
diaconilor se evidenţiază ca o necesitate primară în transmiterea şi învăţarea cuvântului Sfintei
Evanghelii. Diaconii, după Sfântul Apostol Luca, sunt aleşi, hirotoniţi şi apoi nu dispar în
anonimitate, ci sunt în primul plan al actualităţii creştine din Cetatea Sfântă.
Drumul în care se afirmaseră cei şapte diaconi nu este numai acela al „slujirii la
mese” (Fapte 6, 2), ci şi acela al propovăduirii cu rezultate cât mai bune a Evangheliei. Pentru un
timp unul din cei şapte diaconi chemaţi, Ştefan, apare în prim planul activităţii misionare; el
„făcea minuni şi semne mari în popor”, foarte aproape de minunile Mântuitorului (Ioan 3, 2) şi
ceilalţi Sfinţi Apostoli (Fapte 2, 43). Acesta este argumentul decisiv pentru afirmaţia că Sfântul
Ştefan este un diacon, autentic slujitor al Evangheliei, sub continua asistenţă a Sfântului Duh,
căci „nimeni nu putea sta împotriva înţelepciunii Duhului cu care vorbea” (Fapte 6, 10).
Activitatea de propovăduire paralel cu apostolia Sfântului diacon Ştefan este ca în tot Noul
Testament un apanaj al uneia din treptele preoţiei ierarhice dar, pentru acea epocă, şi al
harismaticilor. (Fapte 2,18-19).213
Prin înzestrarea celor şapte bărbaţi cu harul preoţiei ierarhice în treapta diaconală şi
activitatea misionară asistăm la apariţia unei noi clase, generaţie de slujitori ai Evangheliei. Ei
sunt rezultatul unei profunde evanghelizări făcute asupra primilor lor ucenici de Sfinţii Apostoli
în timpul lungii lor şederi în Ierusalim. Dintre aceşti ucenici ai Sfinţilor Apostoli sunt de reţinut
din Faptele Apostolilor doi: Sfântul Ştefan şi Sfântul Filip. Diaconul Filip, după martiriul
Sfântului Ştefan, va pleca din Cetatea Sfântă mai întâi în Samaria, apoi în alte cetăţi din Palestina
213
73
unde va avea o activitate de propovăduire de sine stătătoare, făcând multe minuni. (Fapte 8,
13).214
Activitatea şi instituirea celor şapte diaconi elenişti constituie precedentul după care
se vor alege noi membri ai ierarhiei bisericeşti din acea epocă până azi. Unul din cei şapte
diaconi elenişti, Ştefan, va fi primul martir al Bisericii creştine. Talmudul spune despre 480 de
sinagogi şi case de învăţătură unde evreii erau obligaţi să înveţe legea mozaică. Ştefan, care era
după învăţătura sa dinaintea convertirii, un bun cunoscător al legilor evreieşti, le va cerceta
arătând perimarea legii vechi faţă de Evanghelie. Va avea nenumărate dispute cu rabinii care vor
fi neputincioşi în a-l convinge şi astfel va fi calomniat, spunându-se că se opune legii lui Moise şi
lui Dumnezeu. Evreii, foarte sensibili la aceste calomnii, vor ucide pe diaconul Stefan.
Lepădarea de sine în faţa Sinedriului, pe care reuşise să-l trateze cu bunătate, iertare şi respect,
adresându-se: „Bărbaţi, părinţi (învăţători mai înţelepţi), fraţi (de acelaşi sânge, fără duşmănie)”,
aduce aminte de Hristos, singurul ce mai trecuse senin de această puternică încercare pentru
evrei. Această atitudine profund creştină este o trăsătură de bază a celor şapte diaconi elenişti pe
calea vieţuirii în Hristos215 (de asemeni, pregătirea teologică, morală şi misionară). După martirul
Sfântului Ştefan ei au părăsit Cetatea Sfântă, binevestind Cuvântul în toată ţara (Fapte. 8, 4). Din
predica lui Ştefan şi Filip ne putem da seama cu câtă forţă şi siguranţă era predicat cuvântul
Evangheliei. Necesitatea preoţiei este bine conturată de Sfântul Apostol Luca pentru misionarii
care aveau astfel siguranţa şi autorizarea propovăduirii asemenea lui Ştefan şi Filip (Fapte 6,7-
15, 7-1, 60).
În a treia călătorie misionară Sfântul Apostol Pavel ajunge în Cezareea, rămâne în
casa binevestitorului Filip, unul „dintre cei şapte diaconi” (Fapte 21, 8). Acest nume al
binevestitorului va fi purtat de orice slujitor hirotonit din Noul Testament. Diaconii din Ierusalim
participă la Sinodul din anul 50 şi vor fi amintiţi ca slujitori hirotoniţi (Fapte 15, 2, 4).
În scrisoarea către Filipeni, Sfântul Apostol Pavel aminteşte: „celor ce sunt în Filipi,
episcopilor împreună cu ei şi diaconilor” (1, 1). Diaconii elenişti au ajutat cu siguranţă la
strângerea ajutoarelor pentru Sfântul Apostol Pavel, care avea relaţii speciale cu această biserică.
Amintirea în începutul Epistolei către Filipeni a episcopilor şi diaconilor se face
datorită acţiunilor caritabile făcute de această Biserică, în care diaconii aveau un rol important
(dar rolul lor nu se încheie la acţiuni de ordin caritativ).
214
Ibidem
215
73
Distincţia dintre slujitorii harismatici şi cei hirotoniţi era greu de stabilit (Romani 12,
8; Efeseni 4,11 etc). În aceste condiţii, în testele slujirilor şi slujitorilor care activau în sânul
Bisericii nu este deloc exclus ca diaconii să fie cuprinşi în categorii general enumerate. Cuvintele
apostolice „Dacă cineva împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie. Dacă cineva
miluieşte, să miluiască cu voie bună.” (Romani 18, 8) ne duc cu gândul la slujirea diaconilor
elenişti, care în Biserica Ierusalimului aveau grijă să împartă cele trebuincioase văduvelor şi
sărmanilor.
Filip, unul din cei şapte diaconi elenişti (Fapte 6, 5), este numit de Sfântul Apostol Luca
„evanghelist”. (Fapte 8, 12) –„au crezut lui Filip care le propovăduia despre Împărăţia lui
Dumnezeu”. Dar în Epistola către Efeseni evangheliştii sunt amintiţi în contextul: „Hristos a dat
pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători”. (Efeseni
4,11). Deci termenul de evanghelist este folosit pentru a caracteriza actele de propovăduire a
Evangheliei de către Sfântul Filip (Fapte 8, 12) şi este o slujire esenţială a tuturor celor hirotoniţi.
Lucrarea susţinută de diaconii elenişti Ştefan şi Filip (Fapte 6, 7-15), deşi în treapta cea mai de
jos a preoţiei, indică faptul că diaconii sunt aleşi cu deosebită grijă din rândul celor mai bine
pregătiţi ucenici ai Apostolilor şi au şi ei atribuţii puternice în lucrarea de învăţătură a
Apostolilor, conform textelor apostolice (Fapte 2, 42) „Şi stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în
împărtăşire”216.
Cu siguranţă că activitatea diaconilor includea şi învăţătura, căci „pe unii i-a pus
Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea profeţi, al treilea învăţători, apoi sunt minunile,
apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirilor, felurimea limbilor”.
Accentul pus de Sf. Luca pe alegerea şi hirotonirea diaconilor, fapt amintit în mai
multe locuri: Fapte 6, 1-15, 7, 1-60, 8, 5-13, implică o importanţă deosebită în lucrarea
Cuvântului Evangheliei în Biserica din Ierusalim şi în toate Bisericile creştine din acea vreme, la
Filipi (Filipeni 1, 1), la Efes (I Tim 3, 8).
Sf. Apostol Pavel indică ordinea hirotoniei în treptele ierarhice prin hirotonia mai
întâi în diacon (II Tim 1,6) şi apoi preot în (Tim 4, 14), a ucenicului său Timotei.217
Slujirea preoţească propriu-zisă, adică acea slujire care revine slujitorului hirotonit în
treapta de mijloc a preoției ierarhice sacramentale, se defineşte, în Epistolele pastorale, ca şi în
Epistola întâi a Sfântului Apostol Petru, prin acele îndrumări generale care privesc, deopotrivă,
216
217
73
pe episcop şi pe preot pentru ca, atlt unul cât şi celălalt, poartă raspunderea în mod solidar pentru
evoluțiile din obştea creştină, fiecare la nivelul competenței care-i revine; episcopul pentru
întreaga Biserică încredințată lui spre cârmuire spirituală, iar preotul, pentru comunitatea
creştină, pentru fiecare dintre creştinii care o alcătuiesc. Episcopul trebuie să se bizuie, în
îndeplinirea atribuțiunilor sale, pe lucrarea pastorală a preoților pe care o coordoneaza şi o
susține prin toate mijloacele care-i stau la dispoziție. În consecinta, tot ceea ce face episcopul
pentru ocrotirea şi propăşirea Evangheliei și a creştinilor pe plan general şi central, adică la
nivelul Bisericii care i-a fost incredințată spre pastorire, trebuie să facă şi preotul la nivelul
comunității în care-şi desfăşoara lucrarea.218
III.2. Preoţii
Termenul presbiteros, care, în final, va deveni numele slujitorilor hirotoniti în treapta de

mijloc a preoției ierarhice, înregistrează, în evoluția sa semantică, doua etape. În prima din
aceste etape, presbiteros va desemna pe toți slujitorii hi rotoniți și chiar pe Sfântul Apostol loan
(II si III loan 1). Acest sens al termenului presbiteros este întâlnit în Epistola Sfântului Clement
catre Corinteni și în Pastorul lui Herma219. În cea de-a doua etapă, presbiteros, folosit
întotdeauna la plural va desemna, în exclusivitate, pe slujitorii hirotoniți din cea de-a doua
treaptă a preoției ierarhice, adică pe preoții propriu-zişi. O astfel de însemnare o are termenul
presbiteros în Epistolele ignatiene şi în Epistola catre Filipeni a Sfântului Policarp al Smirnei.
Pe lânga presbiteros, în scrierile Părinților apostolici, se află şi alți termeni care
desemnează pe preoții propriu-zisi: igoumenoi, pro igoumenoi, prokatimenos, poimin si chiar
episkopos.220
Pe lângă folosirea de noua ori a termenului presbiteros, la plural și numai cu însemnarea de
preot, în Epistolele Sfântului Ignatie, se întâlnește termenul to presbiterion, preoțime,
presbiteriu, care desemnează, ăn mod sigur, totalitatea preoșilor (presbiterilor) dintr-o Biserică
în fruntea căreia se află un episcop, deoarece, de regulă, acest termen, ca și presbiteroi apare în
sintagma sau în una și aceeași pericopă cu termenii episkopos și diakonoi.
218
Pr. dr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală la sfârşitul perioadei apostolice. Preoţii (Prezbiterii) în revista
„Ortodoxia”, Anul XLIII, Nr. 2, aprilie-iunie 1991, p. 92
219
Ibidem, p. 93
220
Pr. dr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală..., pp. 78-79
73
Alegerea candidaților în cele trei trepte ale preoției ierarhice sacramentale are la bază
condițiile formulate, în acest sens, de Sfântul Apostol Pavel în Epistolele pastorale (I Tim. 3, 2
—13; Tit 1, 6—9). Aceste condiții se intâlnesc sub diverse formulări, și în scrierile Parin ților
apostolici (vezi, de ex. Didahia XV, 1—2; Policarp catre Filipeni V, 1-2).221
Activitatea pastoral-misionară a preotului se desfăşoară însă, cu precădere, asupra fiecărui
creştin în parte deoarece rânduirea acesluia a avut loc pentru a împlini trebuințele spirituale ale
tuturor celor ce alcătuiesc comunitatea în care-şi desfăşoară activitatea (Fapte 14, 23; 20, 28, Tit
1, 5; cf. Fapte 6, 1). Dar, în substanța lor, îndatoririle pastoral-misionare ale episcopnlui şi
preotului sunt aceleaşi. Sfîntul loan Hrisostom precizeaza: „Nu este mare despărţirea între ei
(preoți) şi episcopi. Căci şi ei sunt insărcinaţi cu învățătura şi cu purtarea de grijă a Bisericii şi
cele ce le-a spus despre episcopi sunt potrivite şi pentru preoţi”222
În cuvințarea Sfântului Pavel de la Milet (Fapte 20, 18—35) se descrie viitorul Bisericii, şi
nu numai al celei din Efes (cf. I Cor. 14, 18), anuntând apariția, într-un viitor nu prea îndepartat,
a „unor lupi îngrozitori care nu vor cruța turma” (Fapte 20, 29, cf. I Tim. 4, 1-3). Mai mult decât
atât, Apostolul prevede chiar ca din rândul slujitorilor hirotoniți „se vor ridica bărbați, grăind
învățături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici dupa ei” (20, 30, cf. I Tim. 1, 19—20 ; II Tim. 2,
17; 4, 14). De aceea, Apostolul îi cheama pe slujitorii din Efes la o permanentă priveghere:
„Drept aceea, privegheaţi” (20, 31).
Cuvântarea de la Milet este importantă, în primul rând, penlru ca ne prilejuieşte cunoaşterea
rolului pe care preotul îl poate avea în comunitatea incredinţată lui spre pastorire în condi ții
excepţionale. În aceste condiții, rolul preotului este acela de a sluji, sub toate aspectele, pe
creştini, suplinând într-o astfel de măsura absenţa Apostolului îndrumător sau a episcopului
local, încât aceste absențe nu trebuie să se observe. Această situație ni-l arată pe preot ca pe cel
ce poartă răspunderea pentru toate aspectele vieţii creştine şi pentru împlinirea tuturor
trebuințelor spirituale ale creștinilor. Aceasta ne arată că atât Apostolul sau episcopul local, cât şi
preotul desfăşoară, în raport cu pastoriții lor, aceeaşi activitate pastoral-misionară ca şi aceea a
preoților în comunitățile încredințate spre pastorire. Totodată, o situație ca cea descrisă în
cuvântarea de la Milet subliniază că, la nivelul comunității locale, este îndestulătoare prezența şi
lucrarea preotului pentru împlinirea trebuințelor spirituale ale tuturor crețtinilor. În acest sens, se
221
Ibidem
222
Ibidem, pp. 92-93
73
poate vorbi despre preotul sau presbiterul-episcop, care, în comunitatea locală, asigură o
asistență pastorală completă creștinilor în toate cele trei laturi ale slu jirii preoțeşti:
învățătorească, sfințitoare și de cârmuire pastorală. Rânduirea episcopului asigură comunităților
creștine şi obștilor de credincioşi o mai mare posibilitate de ocrotire spirituală şi, într-o oarecare
masură, chiar social-obşteasca, deoarece poziţia sa în societate, ca lider al Bisericii, îi conferă o
mai înaltă autoritate, reprezentându-i pe cei pe care-i păstoreşte, în multe din aspectele relațiilor
lor cu societatea (Tit 3, 1; cf. I Tim. 3, 7). Din punct de vedere spiritual, episcopul reprezintă un
punct de sprijin şi o chezaşie fermă în ce priveşte rânduirea, în caz de necesitate, a altui preot
care să continue lucrarea celui din trecut (I Tim. 5, 22) şi răsplătirea sau, dupa caz, sancţionarea
preotului, în conformitate cu modul în care îşi desfăşoară lucrarea (I Tim. 5, 17-20).223
În îndrumarea sa pastorală de căpetenie, Sfântul Apostol Petru stabileşte drept premisa a
îndrumărilor sale: „Pe preoții (πρεσβυτέρους) cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-
preot (συμπρεσβυτέρος) şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei celei ce va să se
descopere” (I Petru 5, 1). Textul stabileşte, mai întâi, condiția preoțească aparținând, în acelaşi
timp, Apostolului îndrumator şi preotului continuator al activitătii acestuia în comunitatea
încredințată lui spre păstorire. De aici se deduce, încă o dată că şi în cazul ideilor teologice şi
pastorale exprimate în cuvințarea de la Milet de Sfântul Apostol Pavel, ca modelul oricărei
activităti preoteşti este lucrarea apostolică, preoţia ierarhică înscriindu-se în continuarea preoției
apostolice în Biserica sau în comunitatea locală. Sfântul Apostol Petru dă îndrumări pastorale
preoţilor din Biserica numai în măsura în care el însuşi aparține cinului preoţesc: „Pe preo ții cei
dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună preot”. La aceasta îndrumare îl indreptățeşte. În plus,
experiența sa pastorală şi misionară în baza căreia cunoaşte care sunt primejdiile care îl pândesc,
în activitatea sa de fiecare zi, în raport cu creştinii, pe preot (I Petru 5, 2—3).224
În susţinerea acestei concluzii pe lânga cuvințarea de la Milet (Faple 20, 18—25) şi
îndrumările Sfântului Apostol Petru (I Petru 5, 1—14), se înscriu unele precizări intâlnite în
Epistolele pastorale care privesc, în mod direct, pe preoți (presbiteri) şi care trebuie amintite,
tocmai din acest motiv, la acest capitol.
223
Ibidem, pp. 94-95
224
Ibidem, pp. 95-96
73
Astfel, în Epistola întâi către Timotei, Sfântul Apostol Pavel scrie: „Preoții care stau bine în
fruntea (celorlalţi) să fie invredniciţi de indoită cinstire, mai ales cei ce se ostenesc in cuvânt şi
în învățătură” (5, 17).
Este unul din textele cele mai importante în ce priveşte evidențierea prezenței şi lucrării
preoților propriu-zişi în comunitățile creştine. Termenul presbiteros (folosit la plural) indică
numai pe slujitorii hirotoniți în treapta a doua a ierarhiei bisericeşti, deoarece activitatea lor urma
să fie apreciată şi retribuita conform calității sale de către episcopul Timotei căruia îi este
adresată Epistola. Sfântul Apostol Pavel are în vedere, în acest text, pe acei slujitori hirotoni ți
care se disting printr-o activitate pastorală, dar mai ales învățătorească, deosebită. Verbul
κοπιάω), a munci din greu, a trudi, a (se) osteni, indică un efort permanent mai ales în ce
priveşte propovăduirea Evangheliei (Rom. 10, 14—17 ; I Tes. 5, 12). O astfel de activitate ca cea
amintită de Sfântul Apostol Pavel în Timotei 5, 17 prin folosirea verbului kopiao, al angajării
totale, exclude posibilitatea pentru preot a altei activitați.225
Textul paulin ne infațişează pe slujitorul hirotonit angajat cu toale energiile sale în lucrarea
preoțească, pe acela care e consacrat tot timpul slujirii credincioşilor. Nu încape nici o indoiala
că Apostolul neamurilor a introdus în Epistola întâi către Timotei textul de mai sus (5, 17—18)
pentru a defini imaginea preotului care, în condițiile angajării sale totale în slujirea preoțească,
trebuie să fie remunerat din veniturile Bisericii, pentru ca lucrarea să sa nu sufere în nici un fel,
cum s-ar fi întâmplat în cazul în care ar fi fost obligat să asigure, prin alte activități, hrana zilnică
pentru el şi pentru ai săi.
Sfântul Apostol Pavel a ridicat şi a fundamentat şi în alte scrieri ale sale problema
răsplătirii slujitorilor bisericeşti pentru ostenelile lor preoteşti. Cea mai extinsă expunere asupra
acestei teme se întâlnețte în Epistola intâi către Corinteni (9, 1—18). În această importantă
pericopa in care este sustinuta necesitatea şi importanta slujitorului a carui unica preocupare este
propovăduirea Evangheliei, de fapt a Apostolilor şi a membrilor ierarhiei bisericeşti (9, 1, 6, 11,
13—14 etc.), sunt formulate toate argumentele posibile pentru fundamentarea îndreptățirii
slujitorului bisericesc de a fi remunerat pentru lucrarea sa preoțească. Aceste argumente îşi au
obârşia în Vechiul Testament (Deut. 25, 4, Ps. 35, 6; vezi I Cor. 9, 9-10; Levitic 7, 34 , Numerii
18, 31; Deut. 18, 1, 8; Evrei 13, 10 ; vezi I Cor. 9, 13), în învățătura Mântuitorului (Luca 10, 7 ,
Matei 10; vezi I Cor. 9, 14) şi în experienta şi viaţa sociala (I Cor. 9, 7).226
225
Ibidem, p. 96
226
Ibidem, p. 97
73
În Epistola intâi către Timotei (5, 17-18), Sfântul Apostol Pavel face un pas mai departe în
ce priveşte drepturile slujitorului hirotonit de a fi remunerat din veniturile Bisericii. Dacă în I
Corinteni cei ce trebuie să primească o rasplată pentru slujirea lor se numesc „cei ce
propovăduiesc Evanghelia” (9, 14) sau „cei ce slujesc altarului” (9, 13), în I Timotei ei sunt
numiți „presbiteroi” (5, 17), un adevarat termen tehnic, denumirea oficială a slujitorilor
hirotoniți în Noul Testament (Fapte 11, 30 , 14, 23; 20, 17; 21, 18 etc.).227
Slujitorii hirotoniți de care aminteşte Sfântul Apostol Pavel în I Timotei sunt numiți
πρεσβύτεροι προεστώτες, preoţi fruntaşi, preoți care stau în fruntea (celorlalti). 228 Aceşti slujitori
îşi consacră întreaga lor putere de muncă, tot timpul lor, slujirii Evangheliei, a creştinilor care le-
au fost încredinţaţi spre pastorire. În aceste condiții, ei împlineau toate trebuințele spirituale ale
pastoriților lor, iar, pe de altă parte, nu le mai rămânea nici o alta posibilitate să-şi agonisească
cele necesare traiului pentru ei şi pentru familiile lor. În mod deosebit, aceşti slujitori hirotoniți
se distingeau prin aleasa lor osteneală de a propovădui cuvântul Evangheliei şi învațătura
creştină (vezi: „Mai ales cei ce se ostenesc în cuvânt şi în învățătură”, I Tim. 5, 17). Cu privire la
propovăduire, adevăratul slujitor hirotonit trebuie să se ostenească „cu timp şi fără timp” (II
Tim. 4, 2), adică neintrerupt. Acest fapt indreptățeşte pe Sfântul Apos tol Pavel să ceară lui
Timotei ca, în calitatea sa de cel mai înalt cârmuitor al Bisericii din Efes, să poarte de grijă ca
celui ce se osteneşte în mod deosebit cu aceasta lucrare de propovăduire a învă țăturii să fie
remunerat în mod deosebit, adică dublu în raport cu ceilalți slujitori hirotoniți (vezi: „Să fie
învredniciți de îndoită cinstire”, I Tim. 5, 18).229
Sfântul lacov se referă, în Epistola sa, la o altă latură a slujirii preoțeşti când scrie: „Este
cineva bolnav între voi? Să cheme preoţi Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-1 cu
untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl
va ridica şi, de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (5, 14-15). Acest text priveşte, desigur, în
primul rând, pe preoții-presbiteri, adică pe acei slujitori hirotoniți care işi desfăşurau activitatea
nemijlocit în mijlocul creştinilor pentru a satisface, prin slujirea lor, toate trebuințele lor spi -
rituale.
Textul prezintă o importanță majoră pentru că ne dezvăluie o latură a activității concrete a
preotului de comunitate (parohie) în raport cu trebuințe precise ale pastoriților săi din sfera
227
Ibidem, pp. 97-98
228
Pr. Dr. Ioan Mircea, op. cit., pp. 418-419
229
73
slujirii sale sfințitoare, a raporturilor directe dintre pastor şi pastoriți, a îndatoririi creştinilor de a
convoca pe slujitorii hirotoniți în caz de necesitate în casele lor şi, totodată, a preoţilor de a
raspunde acestei convocări.
Acest text (Iacov 5, 14—15) descrie, desigur, o practica mai veche a Bisericii şi priveşte
savârşirea Sfintei Taine a Maslului care, în general, a rămas un apanaj al slujitorilor din treapta
a doua a preoţiei ierarhice sacramentale, deşi, având plenitudinea harului preoției, episcopul
poate participa la săvârşirea ei. Se afirmă astfel gradul înalt de implicare a preotului în cele mai
diverse aspecte ale vieții creştinilor, căruia nu trebuie să-i ramâna străin şi necunoscut nici un
eveniment mai important din existenta acestora.230
Preotul este privit ca o prezenţă activă şi permanentă în comunitate, fiind oricând pregătit
pentru un dialog cu creştinii încredințați lui spre pastorire, pentru a raspunde pozitiv tuturor
chemărilor acestora.
III.3. Episcopii
Pentru a prezenta situaţia sacramentală a treptei episcopului la sfârşitul perioadei apostolice

vom face referire la scrierile Părinţilor apostolici care comentează această perioadă de început a
Bisericii lui Hristos.
Termenul episkopos apare, in scrierile Parintilor apostolici cu o mult mai mare frecvență
decât în scrierile Noului Testament, îndeosebi în epistolele Sfântului Ignatie Teoforul. Acest fapt
este firesc nu numai pentru ca prezenta și lucrarea episcopului este semnalată în toate bisericile
mari din epocă „pâna la marginile lumii” (Catre Eteseni TIT 2) dar şi pentru ca, în cea mai mare
parte a lor, operele Părinților apostolici, aparțin unor episcopi și, în general, apar ca o
manifestare a funcţiunii episcopale într-o epoca în care puterea bisericească trece asupra acestor
230
Ibidem, pp. 98-99
73
slujitori hirotoniți în cea mai înalta treaptă a preoției ierarhice. 231 Aceste scrieri prezintă o
importanță deosebită în ce priveşte studierea temei episcopatului, pentru că ele oglindesc
momentul semnificativ în care întreaga putere bisericească trece de la Sfinții Apostoli la
episcopi.
Semnalăm ți folosirea unor termeni sinonimi alternativi cum sunt de exemplu, igoumenos,
proigoumenos, prokatimenos, poimin232 care au fost aleși de Părinții apostolici să desemneze pe
cei mai înalți cârmuitori bisericești. O importanță deosebită prezintă, pentru rercetarea de fata,
termenul angelos, înger, pe care îl intâlnim în cele sapte epistole ale Apocalipsei adresate
episcopilor celor șapte Biserici din Asia Proconsulară (capitolele 2—3) pentru că, prin
intermediul lor, suntem introduşi, într-o realitate complexa și fascinantă, totodată, aceea a unor
Biserici aflate într-o perioadă de incercări și evoluţii adesea contradictorii. Termenul angelos
este ales de autorul epistolelor pentru capacitatea sa semantică de a pune în lumină lucrarea
complexă, mai ales sub raportul protejării multiple a creștinilor care alcătuiesc Biserica
încredințată episcopului spre pastorire.
În cele mai vechi din scrierile Părinților apostolici, termenul episkopos apare în cuplu cu
diakonos (Didahia XV, 1; Clement către Corinteni XLII 4, 5; cf. Filip. 1, 1; Pastorul lui Herma
XIII, 1). Persistenta acestei sintagme iți poate găsi o explicație în faptul demonstrat din punct de
vedere istoric ca primii slujitori hirotoniți într-o Biserică nou înființată, au fost diaconii și preo ții
(cf. Fapte 11, 30; 14, 23; 20, 17; Filip. 1, l). 233 În scrierile Părinților apostolici, nu se stabilesc și
nu se întâlnesc noi condiții și criterii de alegere a episcopului în raport cu cele pe care le
cunoaștem din Epistolele pastorale (I Tim. 3, 1—8; Tit 1, 7—9). Sfântul Clement Romanul
evocă, în Epistola către Corinteni, felul în care Sfinții Apostoli au procedat la alegerea primilor
diaconi, preoți și episcopi, arătând că instituirea treptelor acestei preoții sunt parte integrantă a
procesului succesiunii apostolice (vezi, de ex. XLII, 1—4). Cu acest prilej, Sfântul Clement
Romanul face dovadă că, indată după intemeierea unei Biserici, Apostolul misionar se îngrijea
să aşeze slujitori hirotoniți în acea Biserica. Aceasta era prima lui grija dupa propovaduirea
Evangheliei. Numai în aceste condiții, Apostolul întemeietor putea parasi nou întemeiata
Biserică.
231
Anul XLIII, Nr. 5-6, noiembrie-decembrie, 1991, p. 74
232
233
Anul XLIII, Nr. 5-6, noiembrie-decembrie, 1991, pp. 74-75
73
Tot Sfântul Clement Romanul subliniază că Sfinții Apostoli au rânduit episcopi cărora le-
au „dat în grijă ca, la moartea lor, să le continue slujirea lor alți bărbați incercați” (Către
Corinteni XLIV, 1—2). Aceste noi rânduiri de episcopi trebuiau făcute „cu aprobarea întregii
Biserici” (XLIV, 3).234
Pentru a exprima rânduirea sacramentală a episcopului și, în ge neral, a oricărui slujitor
bisericesc, în Didahie întâlnim expresia „Hirotoniți-vă episcopi și diaconi” (XV, 1), în timp ce
Sfântul Clement Romanul folosește verbul καθίστημι, a rândui (într-o slujire), pentru a exprima
acțiunea Sfinților Apostoli de alegere, hirotonire și instalare a acestora în slujirea preoțească.
Sfântul Clement Romanul se inspira, în alegerea acestui verb, din practica Noului Testament în
care, când se vorbește despre rânduirea celor șapte diaconi eleniști (Fapte 6, 3) sau a preoțiior în
fiecare cetate a insulei Creta (Tit 1, 5), se folosește același verb.235
Tot astfel, Sfântul Ignatie Teoforul, fără să afirme direct primirea de către episcop a harului
preoției prin Hirotonie, se folosește de exprimări care pun în lumină, în mod pregnant,
caracterul sacramental al rânduirii sale. Toți slujitorii hirotoniți „sunt rânduiți după hotărârea lui
Iisus Hristos pe care, potrivit voinței Sale, i-a intărit cu intemeiere prin Sfântul Duh” (Către
Filadelfieni, salutarea). Episcopul are „o putere a lui Dumnezeu care este în el” (Către
Magnezieni III, 1). Atragându-i atenția lui Policarp, episcopul smirnenilor asupra îndatoririlor
care-i reveneau, Sfântul Ignatie subliniază: „Te rog în numele harului cu care ești învestit” (I,
2).236
Întelegem prin jurisdictie aria asupra căreia se extinde autoritatea unui episcop, iar, prin
autoritate, puterea sau dreptul de a cârmui şi a reglementa, care revine episcopului în Biserica
locală, formele și limitele acestui drept.237
Jurisdicția unui episcop este, în regula generală, precizată în insuși titlul oficial pe care
acesta il poartă și care apare în epoca post-apostolică mai întâi în Epistolele din Apocalipsa
care sunt adresate „îngerului Bisericii din Efes”, „îngerului Bisericii din Smirna” (Apoc. 2, 1,
8) etc. Termenul „înger” din sintagmele de mai sus trebuie înlocuit cu cel de „episcop” și astfel
rezultă titlul oficial al episcopilor respectivi: „Episcopul Bisericii din Efes”, „episcopul
Bisericii din Smirna” etc. Prin acest titlu se precizează și jurisdicția fiecăruia din cei șapte
234
Ibidem, 76
235
236
Anul XLIII, Nr. 5-6, noiembrie-decembrie, 1991, pp. 75-76
237
73
episcopi - destinatari ai Epistolelor din Apocalipsă. Această jurisdicție este identică Bisericii
încredințate spre pastorire.238
Formulări ca cele pe care le-am amintit mai înainte sunt de natură să pună în eviden ță
unicitatea episcopului în Biserica locală dintr-o importanță aglomerare urbană sau dintr-o
regiune. Acest element definește și intregește conceptul de jurisdicție a epis copului dintr-o astfel
de Biserică locală. Jurisdicția episcopului se exercită în Biserica locală și asupra structurilor
organizatorice și sacramentale din această Biserică (vezi expresia: „îngerului (episcopului) Bise -
ricii din Efes” sau „Policarp, episcopul Bisericii smirnenilor”), dar și asupra pastoriților săi (vezi
expresiile: „Episcopul vostru” din Epistolele ignatiene). Jurisdicția unui episcop se extinde,
firește, şi în ce priveşte asigurarea propovăiduirii și protecției integrale a adevarului de
credință.239
În exercitarea jurisdicției, episcopul este ajutat de preoţi și diaconi, după cum reiese din
expuneri detaliate ale Sfântului Ignatie Teoforul. El pune în lumina constatarea că, în fruntea
Bisericilor cărora le adresează Epistole, se aflau episcopi vrednici, de toată cinstirea, care, prin
conduita și lucrarea lor, făceau dovada slujirii cu abnegație a Bisericii lui Hristos.240
El devine pastorul fără de care se risipește turma (Matei 26, 31). El este sus ținut în direc ția
manifestării puterii bisericești de toți ceilalți slujitori hirotoniți, îndeosebi de preoți (Către
Efeseni III, 2 ; XX, 2 ; Către Tralieni II, 2; III, 1; XIII, 2 etc.).241
238
Pr. dr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală în epoca postapostolică (II)..., pp. 76-77
239
Ibidem
240
Ibidem
241
73
IV. Bibliografie generală
I. IZVOARE:
1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti 1982.
2. *** Biblia, adică Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament. Tipărită
întâia oară la 1688 în timpul lui Şerban Vodă Cantacuzino, Domnul Ţării Româneşti.
Retipărită Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti 1997.
73
3. *** Biblia Hebraica, Edited Rudolf Kittel, Wűrttenbergische Bibelannstalt, Stuttgart,

1968.
4. *** Novum Testamentum Graece et Latine, Deutsche Bibelgesellschaft, Germania
1993.
5. *** Septuaginta, Edited Alfred Rahlfs, Duo volumina in uno, Deutsche
Bibelgesellschaft, reeditată de Ellhnikh Etairia,Atena.
6. *** The Holly Bible with an explanatory and critical commentary and a revision of
the translation by bishops and other clergy on the Anglican church”, Londra 1899.
7. *** A new commentary on Holy Scripture including the Apocripha , Edited by Ch.
Gore, Henry Leighton Gouge, Alfred Guillaume, London 1929.
II. DICŢIONARE:
8. ***Dicţionar biblic, vol. 1, Ed. Crestina Stephanus, traducere din limba franceză de
Constantin Moisa, Bucuresti 1995.
9. ***Le Petit Larousse, Nouvelle Edition Larousse, Paris, 1995.
10. Dictionnaire de spiritualite, tome X, Beauchesne, Paris 1980
11. Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene şi Prof. Ecaterina, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe
religioase, Editura Diecezană, Caransebeş, 2001
12. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă A-Z, Editura IBMBOR,
Bucureşti, 1981
13. Carrez, Maurice & Morel, François, Dictionnaire grec-francais du Nouveau
Testament, Delachaux et Niestle, Neuchâtel, 1971.
14. Mircea, Pr. Dr. Ioan, Dicţionar al Noului Testament, Editura IBMBOR, Bucureşti,
1995
15. Ciobanu, Radu, Mic dicţionar de cultură religioasă, Ediţia a două, Editura Emia,
Deva, 2003
16. Constantinescu, Viorica S, şi Tercatin, Baruch, Dicţionar de personaje biblice şi
reprezentarea lor în arte, Ed. Hasefer, Bucureşti 2002.
73
III. ENCICLOPEDII:
17. ***The Catholic Encyclopedia, vol. VI, Copyright © 1909 by Robert Appleton
Company, Online Editions Copyright © 2003 by Kevin Knight,
http://www.NewAdvent.org
IV. COMENTARII PATRISTICE:
18. Sf. Ioan Hrisostom, Comentariile sau explicarea Epistolei către Galateni, trad.din
limba elină, ediţia de Oxonia de Arhim. Theodosie Athanasiu, egumenul Bis. ,,Sf.
Spiridon”, Iaşi 1901.
19. Idem, Despre preoţie, trad. Pr. Prof. D. Fecioru, Bucureşti, 1987
20. Idem, Homilies sur les Actes des Apotres, Homilie XXXII, în ,,Oeuvres completes de
Saint Jean Chrysostome” trad. L’Abbe J. Bareille, tome quizieme, Paris 1870.
21. Iustin Martirul, Dialog cu iudeul Trifon, în colecţia ,,Izvoarele Ortodoxiei”, trad. Pr.
Dr. Olimp N. Căciulă, Bucureşti 1941.
22. Ibidem, G. Archambault, Paris 1909
23. Origen, Scrieri Alese-Partea a Patra,Contra lui Celsus, în colecţia ,,Părinţi şi
Scriitori Bisericeşti”, trad. Pr. Prof. T. Bodogae, Ed. Institului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1984.
V. CĂRŢI:
24. Barrett C. K., A critical and exegetical commentary on the Acts of the Apostles, vol.
II, T&T Clark Edinburgh 1998.
25. Bobrinskoy, Pr. Prof. Dr. Boris, Taina Bisericii, trad. Vasile Manea, Editura
Patmos, Cluj Napoca, 2002
73
26. Bunaciu, Prof. Dr. Ioan, Studiu exegetic asupra cărţii Faptelor Apostolilor, Ediţia a
II-a, Ed. Uniunii Comunităţilor Creştine Baptiste din Republica Socialistă România,
Bucureşti 1981.
27. Cousar B. Charles, Galatians – Interpretation, a Bible Commentary for Teaching
and Preaching, John Knox Press 1982.
28. David, Diac. P. I., Invazia sectelor, vol. III, Constanţa, 2000
29. Dunn, James D.G.. Jesus, Paul, and the Law, Louisville, Kentucky:
Westminster/John Knox, 1990.
30. Evdokimov Paul, Ortodoxia, trad. din limba franceză de Dr. Irineu Ioan Popa,
Arhiereu Vicar, Ed. Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti 1996.
31. Hargreaves John, The Acts of the Apostles, London 1990.
32. ***, Învăţătură de credinţă ortodoxă, Ediţia a doua, Editura Episcopiei Dunării de
Jos, Galaţi, 2005
33. Lemaire, André, Les ministères aux origines de l'Eglise. Nuisance de la triple
hièrarchie : èvêques, presbytes, diacres, Paris, 1971
34. Marshall, Ian Howard, The Acts of the Apostles. Tyndale New Testament
Commentaries, Grand Rapids: Eerdmans, 1980.
35. Mihoc, Pr. Dr. Vasile, Epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni –studiu
introductiv- teză de doctorat, Ed. Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti 1983.
36. Moisescu, Prof. Iustin, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Episcopia
Argeşului şi a Miscelului, Anastasia, Bucureşti 2002
37. Neaga, Dr. Nicolae, Hristos în Vechiul Testament, Sibiu, 1944
38. Preda, Constantin, Credinţa Bisericii şi viaţa comunităţii primare, O analiză a
Faptelor Apostolilor, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti 2002.
39. Ramsay W. M., D.C.L., LITT.D , LL.D., D.D., St. Paul the traveler and the roman
citizen, The 17’th Edition, Hodder and Stoughten, LTD, London 1930.
40. Remete, Pr. Conf. Dr. George, Dogmatica Ortodoxă, Ediţia a treia, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2000
73
41. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. II, Ediţia a treia,
Editura IBMBOR, Bucureşti, 2003
42. Tarnavschi, Pr. Prof. Dr. Vasile, Arheologie biblică, Cernăuţi, 1930
43. Fer. Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Cele paisprezece trimiteri ale Sfântului,
slăvitului şi întru tot lăudatului Apostol Pavel, traducere în limba română de
Veniamin Costache, Mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, tom. II, Bucureşti, 1904,
44. Usca, Pr. Ioan, Sorin Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi-Ieşirea, Ed.
Christiană, Bucureşti,. 2002
45. ***, Vocabular de Teologie Biblică, Editura Arhiepiscopiei Romano- Catolice de
Bucureşti, 2001
46. Witherington III, Ben, The Acts of the Apostles. A socio-rhetorical commentary,
William B Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan Cambridge
U.K., the Paternoster Press, Carlish 1998.
VI. STUDII ŞI ARTICOLE:
47. Burtan, Drd. Gh., Preoţie şi slujire în cărţile profetice ale Vechiului Testament, în
ST, An XXVI, nr. 9-10, Bucureşti, 1974
48. Coman, Pr. Prof. Ioan G., Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, în revista Studii
Teologice, nr. 9-10, Bucureşti, 1949
49. Marcu, Pr. Prof. Grigorie, Mărturii de procedură sinodală în cartea Faptelor
Apostolilor, în revista ,,Ortodoxia” ANUL IX(1957), Nr. 3, pp.430-437.
50. Idem, Ideea de sinodalitate şi prioritate apostolică în Noul Testament, în
revista ,, Studii Teologice”, seria a II-a, ANUL XXVI(1974), Nr. 7-8, pp.525-532.
51. Mihălţan, Pr. Lect. Ion, Preoţia Mântuitorului Hristos şi preoţia bisericescă – Teză
de doctorat, în MA, An XXIX, nr. 11-12, Sibiu, 1984
73
52. Mihoc, Pr. Dr. Vasile, Epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni, , în revista
„Studii Teologice”, seria a II-a, ANUL XXXV (1983), nr. 3-4, pp.218-330.
53. Moisescu, Prof. Justin Sfântul Pavel şi viaţa celor mai de seamă comunităţi creştine
în epoca apostolică, în revista Studii Teologice, nr. 6 ,1988
54. Popescu Mălăieşti, I., Valoarea Vechiului Testament pentru creştini, Bucureşti, 1932
55. Popescu, Prof. Dr. T. M., Sfinţenia şi răspunderile preoţiei, în ST, An IV, nr. 3-4,
Bucureşti, 1952
56. Preda, Lect. Dr. Constantin, Sinodul Apostolic de la Ierusalim. Un model de a
hotărî în Biserică (FA 15, 1-35), în Anuarul Facultăţii de Teologie, Bucureşti, 2005,
pp.323-341.
57. Prelipceanu, Pr. Prof. Dr. V. si Marcu, Pr. Prof. Dr. G. T., Cuvântul lui
Dumnezeu în viaţa Bisericii, în ST, An XXIII, nr. 1-2, Bucureşti, 1971
58. Stan, Pr. Prof. Liviu, Societăţile religioase în Biserica Veche, în revista „Studii
Teologice”, 1956
59. Şuparschi, Magistrand Arhim. M., Superioritatea preoţiei Noului Testament, după
Epistola către Evrei, în ST, An VIII, nr. 5-6, Bucureşti, 1956
60. Verzan, Pr. Dr. Sabin, Comentariu la Epistola Întîi către Timotei, în revista Studii
Teologice, anul XL, Nr. 4, iulie – august 1988
61. Idem, Propăvăduirea Evangheliei în Sciţia Mică (Dobrogea), în revista ,, Studii
Teologice”, seria a II-a, ANUL XLVII(1995), Nr. 4-6, pp.78-118
62. Idem, Preoţia ierarhică sacramentală, în revista Ortodoxia, nr. 1, 1990
63. Idem, Preoţia ierarhică sacramentală la sfârşitul epocii apostolice, Episcopul, în
revista Studii Teologice, nr. 2 – 1991
64. Idem, Preoţia ierarhică sacramentală în epoca postapostolică (II), în revista „Studii
Teologice”, Anul XLIII, Nr. 5-6, noiembrie-decembrie, 1991
65. Idem, Preoţia ierarhică sacramentală la sfârşitul perioadei apostolice. Preoţii
(Prezbiterii) în revista „Ortodoxia”, Anul XLIII, Nr. 2, aprilie-iunie 1991
66. Idem, Îndatoririle diaconilor, în revista „Ortodoxia”, Nr. 3, 1991
VII. SURSE WEB
73
67. http://www.spiritualabuse.org/issues/acts/acts029.html &

http://www.christianchallenge.org/ hebraic-foundations/Acts/Acts029.html
68. http://www.homolaicus.com/nt/atti/cap_15.html.
69. Meyers, Rick, E-sword, Version 7.6.1 http://www.e-sword.net, April 7, 2000;
70. http://www.ajwrb.org/bible/acts15.shtml
71. Scott J. Julius Jr., The Churches’s progress to the Council of Jerusalem, according
to the book of Acts (1), © 1995
http://www.wheaton.edu/DistanceLearning/Progress.html
72. Idem, The Jerusalem Council: The Cross – Cultural challenge in the first century,
http://www.wheaton.edu/DistanceLearning/Jer-coun.htm
73. Tumbarelo, Giacomo, AspettiEcclesiologicinel libro degli Atti,
http://www.assembleaapostolica.it/MP/mp_atti_i.html
V. Cuprins
I. Introducere ………………………………………………………………………..3
I.1. Preoţia Vechiului Testament ca prefigurare a preoţiei Noului Testament ..4
II. Ierarhia sacramentală în perioada apostolică .............................................11
II.1. Întemeierea Bisericii ………………………………………………........…11

II.1.1. Termenul „Biserică” …………………………………………....……...12
II.1.2. Întemeierea Bisericii ………………………………………………..….14
II.1.3. Apostolii – stâlpii Bisericii ……………………………………….....…15
73
II.1.4. Răspândirea Bisericii …………………………………………….....….17
II.2. Ierarhia Bisericii Creştine ……………………………………………..…19

II.2.1. Denumirile slujitorilor bisericeşti ……………………………...….…19
II.2.2. Scurtă prezentare a treptelor ierarhice ………………………..…...24
II.2.2.1. Episcopatul …………………………………………………..........24
II.2.2.2. Prezbiteratul ………………………………………………………25
II.2.2.3. Diaconatul …………………………………………………………25
II.3. Succesiunea Apostolică ………………………………………………..…26
II.4. Diaconii …………………………………………………………………....30

II.4.1. Introducere ……………………………………………………….....…30
II.4.2. Terminologie ………………………………………………………......32
II.4.3. Întemeierea diaconiei ……………………………………………....…34
II.4.4. Necesitatea înfiinţării treptei ierarhice de diacon ……………........36
II.4.5. Alegerea şi hirotonia primilor diaconi …………………………...…37
II.4.6. Condiţiile de hirotonie şi îndatoririle diaconilor ………........…43
II.4.6.1. Condiţile intrării în diaconie .....................................................44
II.4.6.2. Îndatoririle diaconului ..............................................................48
II.4.7. Evoluţia treptei diaconatului în Biserică …………………...…......51
II.4.8. Problema diaconiţelor ………………………………..…..56
II.5. Preoţii …………………………………………………………………......61

II.5.1. Introducere ……………………………………………………......….61
II.5.2. Terminologie ................................................................................62
II.5.3. Alegerea preotului …………………………………………………....72
II.5.4. Hirotonia preotului ………………………………………………......74
II.5.5. Concluzii ………………………………………………………….…...77
II.6. Arhiereii ……………………………………………………………….….79
73
II.6.1. Introducere ……………………………………………………...........79

II.6.2. Terminologie …………………………………………………….…...83
II.6.3. Primii episcopi …………………………………………………….....85
II.6.4. Alegerea episcopilor ………………………………………………....89
II.6.5. Calitatile episcopului …………………………………………….…..91
II.6.6. Indatoririle episcopului ………………………………………….…..93
II.6.7. Concluzii ………………………………………………………….......97
III. Preoţia sacramentală la sfârşitul perioadei apostolice ………………....98

III.1. Diaconii .............................................................................................98
III.2. Preoţii …………………………………………………………….....…101
III.3. Episcopii …………………………………………………………….....107
IV. Bibliografie generală .............................................................................111
V. Cuprins ……………………………………………………….…………......117
73

Toaz - Info Preotia Sacramentala in Epoca Apostolica PR

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Toaz - Info Preotia Sacramentala in Epoca Apostolica PR

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Preoţia sacramentala în perioada Noului Testament

I.1. Preoţia Vechiului Testament ca prefigurare a

preoţiei Noului Testament

Preoţia Vechiului Testament a preînchipuit Preoţia harică a Noului Testament.

Misiunea preoţilor Legii Vechi a avut un caracter de mijlocire, preotul fiind un

sacerdoţiul noului legământ. Gestul regelui-preot prefigura „ taina cinei Domnului,” 18 şi el

Avându-şi temeiul şi izvorul în preoţia sau arhieria lui Hristos, în care se

Aşadar preoţia Vechiului Testament a fost preînchipuirea şi cea care a creat şi a

II. Ierarhia sacramentală în perioada

II.1. Întemeierea Bisericii

II.1.1. Termenul „Biserică”

Noul Testament a consemnat o mulţime de imagini şi simboale ce s-au atribuit Bisericii

II.1.2. Întemeierea Bisericii

Biserica a fost întemeiată tainic, duhovniceşte şi nevăzut prin jertfa de pe Cruce a

II.1.3. Apostolii – stâlpii Bisericii

Timotei 5, 19), a arătat că trebuie să se raporteze în permanenţă la experienţa pre-pascală a celor

II.1.4. Răspândirea Bisericii

După Rusalii, Biserica creşte cu repeziciune. În ea se intră primind cuvântul Apostolilor

II.2. Ierarhia Bisericii Creştine

II.2.1. Denumirile slujitorilor bisericeşti

Numirile pe care creştinii le dădeau slujitorilor bisericeşti, în epoca apostolică, erau

in fruntea voastră (προϊσταμένους όμών) in Domnul şi vă povăţuiesc pe voi (νου Οετοϋνχας

zează latura principală a lucrării ierarhiei în mijlocul credincioşilor: sfinţirea. Aceasta

II.2.2. Scurtă prezentare a treptelor ierarhice

expresia acestora. În această calitate, episcopul (επισκοπος) recapitulează şi coordonează toate

II.3. Succesiunea Apostolică

d) Diferite feluri de lucrare a slujitorilor Bisericii potrivit cu harul primit de fiecare.

Spre deosebire de celelalte verbe greceşti, a căror însemnare principală se legase de o

În Septuaginta nu întâlnim niciodată verbul διακονεΐν. Noţiunea de a sluji ests

II.4.3. Întemeierea diaconiei

Privitor la alegerea celor 7 diaconi, Patriarhul Iustin Moisescu in lucrarea sa „Ierarhia

II.4.4. Necesitatea înfiinţării treptei ierarhice de diacon

dragostei frăţeşti, a bucuriei de a contribui la împlinirea trebuinţelor fraţilor î ntru

II.4.5. Alegerea şi hirotonia primilor diaconi

Din cadrul pericopei, hirotonia ca formă de instruire şi introducere într-o slujire

II.4.6. Condiţiile de hirotonie şi îndatoririle

Referatul scripturistic de la Fapte 6, 1-6 se află într-o strânsă legătură cu expunerile

II.4.6.1. Condiţile intrării în diaconie

Un termen folosit la conturarea chipului diaconului la hirotonie este fără prihană (I

Cu privire la diaconi şi la toate treptele clerului, Apostolul neamurilor spune că

dintâi poate fi un sprijinitor al Bisericii?” De asemeni, femeile diaconilor trebuia să fi fost

II.4.6.2. Îndatoririle diaconului

Necesitatea rânduirii prin hirotonie a unor slujitori, ţinându-se seama de înmulţirea

II.4.7. Evoluţia treptei diaconatului în Biserică

Termenul diakonos cunoaşte, ca şi presbiteros şi episkopos doua etape privind folosirea sa

Sfântul Ignatie Teoforul realizează o premieră în literatura creştină în Epistola către

II. 4. 8. Probl ema diaconi ţelor

În Biserica veche a fost cunoscută şi instituţia diaconiţelor, ca şi corespondent feminin al

împlinire a îndatoririlor care decurg din primirea tainei hirotoniei: însuşirea de a

Îndatoririle diaconiţelor erau legate de asistenţa şi caritatea socială şi de anumite funcţii

Preoţia în Vechiul Testament era de origine dumnezeiască şi prezenta o cinste

preotului şi cu zel în desfăşurarea misiunii sale. Funcţiunile preotului trebuiau reliefate şi

Cuvântul grecesc πρεσβύτερος, comp. de la πρέσβυς, bătrân, vârstnic, de mult,

hotărau nu numai în treburile obşteşti, ci şi în cele cu caracter religios, se va înţelege pentru

îmbrăţişau Creştinismul. In consecinţă, în Faptele Apostolilor, trebuie să căutăm un alt

II.5.3. Alegerea preotului

II.5.4. Hirotonia preotului

Punerea mâinilor episcopului hirotonisitor pe capul celui ce primeşte harul preoţiei

Deşi scrieri noutestamentare nu descriu momentele instituirea treptei de mijloc a

2. Preotul patristic e continuarea și dezvoltarea preotului biblic. Aceleași criterii

Definiţia acestei trepte după învăţătura Bisericii Ortodoxe este următoarea:

În Vechiul Testament numele de episcopi se dădea supraveghetorilor Cortului Sfânt,

27. Anania (F.Ap.XXIII, 2; XXIV, 1).179