ACADEMIA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ DIN MOLDOVA

“SFINȚII TREI IERARHI”

Rezumat
“Leviticul”
Vechiul Testament

Îndeplinit de studentul anului I Lector Alex. Vacula

Abdusha Cristian

Chișinău 2022
 Introducere
 
          Cartea a treia a Vechiului Testament și a treia a lui Moise poartă numele
de Leviticul, în latină – „Leviticus”, în slavonă – „Леvïтъ”, iar în greacă – „Λευϊτικόν”.
          Cartea Leviticul este numită de evrei „Legea preoților” sau „Legea
Jertfelor”. Însăși denumirea cărții ne sugerează conținutul ei, adică datoriile seminției
preoțești ale lui Levi de a săvârși cultul Vechiului Testament.
          Numele „Leviticul” este potrivit, chiar dacă leviții sunt menționați doar de câteva
ori (Leviticul 25, 32-33), întrucât marea parte a Cărții conține dispoziții cu privire
la preoți și la jertfe. Aceasta conține exclusiv legi, fiind practic lipsită de conținut literar –
istoric, excepție fiind doar două cazuri:
1. Moartea fiilor lui Aaron (Leviticul 10, 1-3).
2. Pedeapsa hulitorului lui Dumnezeu (Leviticul 24, 10-23).
          Fără îndoială că toate legile cuprinse în Cartea Leviticul i-au fost date (inspirate)
lui Moise de către Dumnezeu.

          Acest lucru este confirmat în ultimul verset al Cărții: „Acestea sunt poruncile pe
care le-a poruncit Domnul lui Moise pe muntele Sinai pentru fiii lui Israel” (Leviticul 27,
34).
          Scopul principal al Cărții Leviticul este de a îndruma poporul Israel, care era o
națiune nouă, călătorea spre o Țară nouă, și evident, avea o nevoie stringentă de călăuză
și îndrumare corespunzătoare pentru a supraviețui în condiții noi și necunoscute.

          Cu atât mai mult că trecuseră puțin timp de la ieșirea din Egipt (mai puțin de un
an), iar normele de viață și practicile religioase ale egiptenilor erau încă vii în mintea
israeliților.

          Cartea conține 27 de capitole, împărțite după cum urmează:

 
I. Dispoziții cu privire la rânduiala jertfelor
Cap. 1 – 7
Arderea de tot. Jerfe de mâncare, de împăcare, pentru păcat, vinovăție, ispășire și alte
jertfe
 
     Jerfele menționate aici se împart în două categorii:

1. Jerfe cu sânge (vite, oi, capre și păsări)

2. Jerfe fără sânge (cereale)
     Jerfele cu sânge se aduceau pentru:
 Arderea de tot
 Împăcare
 Păcat și ispășire
 Vinovăție (vină)
Jerfele cu sânge se ofereau în felul următor:
          Cel ce aducea jerfa trebuia să o aducă până la intrarea în Cortul Adunării, să-și
pună mâinile peste ea, apoi animalul jertfit trebuia înjunghiat. După ce era stropit cu
sânge, era tăiat în bucăți. Acest ritual era comun pentru toate cele patru feluri de jerfe cu
sânge.
          Totuși, dacă ar fi să ne referim în mod particular la fiecare fel de jerfă cu sânge,
atunci cerințele ar fi următoarele:
 Arderea de tot – un vițel tânăr, berbec, țap, porumbel sau turturea, în funcție de
posibilitățile celui ce aducea jerfa. După ce i se jupuia pielea, animalul trebuia tăiat în
bucăți și ars în întregime pe jertfelnic. Dacă se aducea un porumbel sau o turturea,
atunci i se frângea gâtul, fără să i se desprindă capul, iar gușa și penele trebuiau
îndepărtate, mai apoi era ars în întregime.
 Jerfa pentru împăcare  – putea fi mascul sau femelă, din cireadă sau din turmă. Pe
jertfelnic erau arse doar bucățile de grăsime. O parte din jertfă îi revenea preotului, iar
restul era mâncat de cel ce aducea jertfa.
 Jertfa pentru păcat – era adusă pentru păcatele neintenționate, sau comise din
greșeală. Tipul animalului adus era stabilit în funcție de cel căruia trebuia să-i fie
iertat păcatul, fie era vorba de un preot, o căpetenie sau un om de rând. Spre
deosebire de jertfa arderii de tot sau jertfa pentru împăcare, care se aduceau de
bunăvoie, jertfa pentru păcat era obligatorie.
 Jertfa pentru vinovăție – trebuia adusă de către acel ce se făcea vinovat de infidelitate,
înșelătorie sau furt. Respectiv, în unele cazuri, vinovatul trebuia să-și mărturisească
păcatul și să aducă o jertfă în limita posibilităților individuale. Însă, în alte cazuri,
vinovatul trebuia să plătească o despăgubire echivalentă cu pierderea suferită de către
victimă, plus o cincime din valoarea ei, apoi să aducă drept jertfă un berbec.
          În toate cazurile aducerii jerfelor cu sânge, utilizarea sângelui în alimentație era
strict interzis.

          Jerfele fără sânge constau din cereale și trebuiau oferite fie sub formă de boabe
prăjite și mărunțite, fie sub formă de făină. Se ofereau cu sare și ulei, iar uneori cu
tămâie.
          Alte jertfe se referă la jertfele pentru un șir de păcate (încălcări) și modul în care se
aduceau acestea. Dintre aceste păcate se numără: lucru găsit și tăinuit, furtul, jurământul
strâmb, etc.
          Este de menționat faptul că cea mai importantă jerfă este arderea de tot, care
întotdeauna trebuia să fie adusă pe jertfelnic, dimineața și seara. Focul trebuia să fie
mereu menținut, iar aprinderea lui pentru o altă jertfă trebuia să fie făcută doar de la
cărbunii aprinși de la jertfa adusă anterior.
          Jerfa pentru ispășire este asemănătoare cu cea adusă pentru păcat.
II. Învestirea preoților
Cap. 8 – 10
Sfințirea preoților. Jertfa lui Aaron. Pedeapsa fiilor lui Aaron. Nadab și Abiud
 
          După porunca lui Dumnezeu, în Israel a avut loc un eveniment foarte
important: învestirea preoților.
          Moise s-a ocupat de toate lucrurile necesare pentru acest eveniment major până la
cel mai mic detaliu. A înfăptuit toată rânduiala ce ținea de vestimentația și ritualul
învestirii preoților, așa după cum îi poruncise Dumnezeu.

          Apoi Moise a miruit și a stropit cu sânge pe Aaron, pe fiii lui și veșmintele lor și le-
a poruncit ca timp de șapte zile să nu se depărteze de la ușa Cortului Adunării, până
când nu se vor împli zilele sfințirii lor.

          „Și au împlinit Aaron și fiii săi toate rânduielile câte le poruncise Domnul prin
Moise” (Leviticul 8, 36). Aaron a fost sfințit ca Mare Preot, iar fiii lui în calitate de
preoți.
          După acele șapte zile dedicate ceremoniei de învestire, a avut loc săvârșirea unei
minuni, care a întărit mult credința poporului. În prezența tuturor celor din obștea lui
Israel, preoții au adus jertfe pentru păcat și ardere de tot, conform rânduielii stabilite.
           Apoi, Moise și Aaron au binecuvântat poporul. „Atunci s-a arătat Slava Domnului
la tot poporul. Și ieșind foc de la Domnul, a mistuit pe jetfelnic arderea de tot și grăsimea.
Și văzând, tot poporul a scos strigăte de bucurie  și a căzut cu fața la pământ” (Leviticul 9,
23-24).
          Au existat, însă, și unele încălcări ale legii. De exemplu, Nadab și Abiud, fiii lui
Aaron, au adus în fața Domnului foc străin, nepermis (foc luat din afara
Cortului). „Atunci a ieșit foc de la Domnul și i-a mistuit și au murit amândoi…” (Leviticul
10, 2).
          Pentru a-i oferi lui Dumnezeu jertfe plăcute și pentru a se bucura de aprobarea Sa,
atât poporul, cât și preoții trebuiau să urmeze cu strictețe Legea primită de la Domnul.

          Imediat după acest incident, Dumnezeu a vorbit cu Aaron și i-a poruncit ca preoții
să nu consume băuturi alcoolice când slujeau la Cortul Adunării. Căci, după cum se
înțelege, cei doi fii ai lui Aaron au comis acea nelegiure din cauza că se aflau, după cum
se pare, sub influența alcoolului.

III. Legi cu privire la curățenie

Cap. 11 – 15
Animale curate și necurate. Curățirea femeilor după naștere. Lepra. Curățirea leprei.
Curățirea bărbaților și a femeilor
 
          Pentru ca poporul ales să trăiască după Legea dată pe muntele Sinai, el trebuia să
cunoască și să se păzească de anumite întinări. Spre exemplu:

 să nu folosească în alimentație produse provenite din animale considerate necurate

 să se păzească de întinarea legată de viața intimă
 de necurăția leprei.
     Aceste legi le-a primit Moise împreună cu Aaron, pentru că anume preoții constatau
ce este curat și ce este necurat.

     Unele animale, atât domestice cât și sălbatice, erau considerate necurate:

 animalele curate – sunt considerate acelea care au copita despicată și își rumegă
mâncarea
 animalele necurate – sunt acelea care n-au copita despicată și nu-și rumegă mâncarea
Chiar dacă lipsește una din cele două – rumegatul sau copita despicată, animalul se
consideră necurat.

 Peștii – sunt considerați cei care au aripioare și solzi. Lipsa uneia dintre acestea, îi
clasifică ca fiind necurați. Evreii nu mănâncă nisetru
 Târâtoarele – se consideră necurate
 Cadavrele – se consideră și ele necurate, iar cei care se atingeau de ele deveneau
necurați.
            Nașterea unui copil, de asemenea, producea necurăție. Astfel, urma o perioadă de
curățire postnatală a mamei:

 Dacă se năștea băiat, perioada era de șapte zile, urmate încă de 33 de zile.
 Pentru fată, perioada era de paisprezece zile, urmate de încă 66 de zile.
          Astfel, perioada totală de curățire la băieți dura 40 de zile, iar în cazul nașterii unei
fete – 80 de zile.
          Primele perioade, de șapte și respectiv paisprezece zile, erau considerate necurate,
ca și în zilele regulei femeiești (cine se atingea de ea era necurat).

          Periaoda a doua de 33 și respectiv 66 de zile, era mai puțin aspră și prevedea doar
înlăturarea de la cele sfinte.

          Lepra la oameni și la veșminte. În această carte se descriu foarte minuțios semnele

acestei boli și izolarea bolnavilor. Preoții, ca și cunoscători ai Legii, erau acei care
constatau îmbolnăvirea sau însănătoșirea. „Duceți-vă și vă arătați preoților” (Luca 17,
14).
          Lepra se răspândea pe haine, pe țesuturi, articole din piele și alte materiale.

             Curățirea leprei era un eveniment foarte rar întâlnit. Totuși, dacă avea loc
vindecarea, fostul lepros, înainte de reintegrarea lui în societate, era obligat mai întâi să
se înfățișeze înaintea preotului pentru o examinare minuțioasă. Doar cu permisiunea
preotului acesta putea pleca acasă. În acest sens, drept exemplu avem Evanghelia
„Vindecarea celor zece leproși” (Luca 17, 12-19).
          Fostul bolnav trebuia să aducă și o jertfă pentru curățire.

          Curățirea bărbaților și a femeilor se referă la scurgerea de sămânță la bărbați și

scurgerea de sânge la femei. Ambii erau considerați necurați, iar cei ce se atingeau de ei,
la fel deveneau necurați.
          Perioada de curățire dura șapte zile, apoi se aducea jertfă pentru păcat și ardere de
tot.

IV. Ziua ispășirii

Cap. 16
          Acest capitol are o semnificație deosebită, întrucât conține instrucțiuni cu privire
la una dintre cele mai importante zile pentru Israel: Ziua ispășirii sau curățirii de păcate.
          Ea se ținea în luna a șaptea, în ziua a zecea a lunii respective. Poporul trebuia să-și
înfrâneze sufletul prin post și era interzis să se ocupe de altceva, decât de rânduiala
prevăzută pentru această zi.
          Rânduiala începea cu jertfirea unui vițel pentru păcatele lui Aaron, ale casei lui și
ale seminției lui Levi, după care era jertfit un țap pentru întreg poporul lui Israel.

          După ce se tămâia, Aaron lua pe rând din sângele fiecărui animal și îl aducea în
Sfânta Sfintelor a Cortului Adunării și stropea cu el înaintea capacului Chivotului Legii.
Apoi, corpurile animalelor sacrificate erau scoase din tabără și arse. În această zi mai era
săvârșit un ritual deosebit:
          Se luau doi țapi, se aduceau la ușa Cortului și Aaron arunca sorți asupra lor. Un
sorț pentru Domnul și altul pentru Azarel (demon al deșertului). Țapul asupra căruia
cadea sorțul Domnului, Aaron îl aducea drept jertfă pentru păcat, iar țapul asupra căruia
cădea sorțul pentru Azarel, era lăsat viu, se săvârșea asupra lui un ritual de curățire și i
se dădea drumul în deșert, pentru ispășire (curățirea de păcate a întregului popor).
Acesta era considerat Țapul ispășitor, asupra căruia erau mărturisite toate păcatele
poporului.
          După aceasta, se aduceau jertfă doi berbeci: unul pentru Aaron și casa lui, iar
celalalt pentru popor.
          Și Dumnezeu poruncește prin Moise: „Aceasta să fie pentru voi lege veșnică: o dată
în an să curățiți pe fiii lui Israel de păcatele lor” (Leviticul 16, 34).
V. Legi cu privire la sânge și la alte lucruri
Cap. 17 – 20
Oprirea de a consuma sânge. Oprirea împreunărilor nelegiuite. Tâlcuirea poruncilor.
Pedepse pentru păcate
          Acest compartiment cuprinde mai multe legi pentru popor. Este repetată
interdicția strictă referitoare la consumarea sângelui în alimentație. Aceasta este una
dintre cele mai evidente afirmații din Sfânta Scriptură cu privire la consumul de
sânge: „De aceea am zis fiilor lui Israel: să nu mâncați sângele nici unui trup, pentru că
viața oricărui trup este în sângele lui: tot cel ce-l va mânca se va stârpi” (Leviticul 17, 14).
          Folosirea sângelui se permitea doar pe jertfelnic, însă să fie consumat ca hrană
pentru om, era interzis. Totodată, practicile nedemne și murdare, precum incestul,
sodomia și cruzimea erau strict interzise.

          Au fost date dispoziții cu privire la ocrotirea celor năpăstuiți, a celor săraci și a
străinilor, precum și porunca: „Să nu te răzbuni cu mâna ta și să nu ai ură asupra fiilor
poporului tău, ci să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Leviticul 19, 18).
          Bunăstarea socială și economică a națiunii era ocrotită. Practicile umane care
reprezentau un pericol pentru planul spiritual, cum ar fi vrăjitoritul, ghicitul, închinarea
la Moloh (zeitate antică), față de care evreii practicau și spiritualismul, au fost strict
interzise. Încălcarea legii ce se referea la acestea era pedepsită cu moartea.
          Se amintește iarăși despre cinstirea sâmbetei și a sărbătorilor: „Zilele Mele de
odihnă să le păzești și locașul Meu să-l cinstești” (Leviticul 19, 30).
          Se interziceau practicile și obiceiurile popoarelor care erau în vecinătate cu
Israelul. Dumnezeu subliniază din nou că poporul Său trebuia să rămână separat de
celelalte popoare: „Să-Mi fiți sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt și v-am
deosebit de toate popoarele, ca să fiți ai Mei” (Leviticul 20, 26).
          Capitolul 19 prezintă niște legi și sfaturi care au fost, sunt și vor fi actuale pentru
societatea umană. Spre exemplu:

          Dacă seceri ogorul tău, nu strânge tot până la ultimul bob, și dacă culegi via ta nu
strânge ultimul ciorchin, lasă-le pe acestea sărmanului și străinului. De asemenea „plata
lucrătorului să nu rămână la tine până a doua zi” (Leviticul 19, 13), adică dacă omul a
muncit pentru tine, răsplătește-l fără a ezita.
          „Să nu faceți nedreptate la judecată; să nu căutați la fața celui sărac și de fața celui
puternic să nu te sfiești, ci cu dreptate să judeci” (Leviticul 19, 15).
          Din păcate, acest verset din Sfinta Scriptură nu a fost respectat în totalitate de
judecători de-a lungul timpului.

 VI. Preoția și sărbătorile
Cap. 21 – 25
Preoții. Jerfele. Sărbătorile. Pâinea și uleiul din cort. Anul jubileu
 
          Legile după care se conduceau preoții, se considerau de o importanță majoră, iar
cel mai mare accent se punea pe aspectul moral al preotului și al membrilor familiei lui.
La fel de importante erau și cerințele fizice, care trebuiau respectate de către preoți, căci
se indică clar cu cine aveau voie să se căsătorească: „Văduvă, sau lepădată, sau necinstită,
sau desfrânată să nu ia (de nevastă), ci fecioară din poporul său să-și ia de
femeie” (Leviticul 21, 14).
           Tot omul care avea vreo meteahnă pe trupul său (orb, mut, gârbov, ciung, chior
ș.a.) nu avea voie să aducă jertfă lui Dumnezeu. Această interdicție se referea la neamul
preoțesc al lui Aaron.

          Starea de necurăție a preotului (s-a atins de mort, de animale necurate, scurgerea
seminței, lepră,) îl lipsea de dreptul de a gusta din darurile jertfelor.

          Jertfele trebuiau să fie fără de meteahnă, iar vârsta nu mai mică de 7 zile. Nu se
admitea să fie jertfit în aceeași zi și puiul și mama lui.

          Străinii chiar dacă trăiau la casa preotului, nu aveau voie să manânce din jertfe.

          Sărbătorile principale erau:

 Ziua a șaptea (Sabatul)
 Paștile (14 Nisan)
 Sărbătoarea Azimelor (15 – 21 Nisan)
 Secerișul (Cincizecimea, în ziua 50-a după Paște)
 Sărbătoarea sunetelor de trâmbiță (1 Septembrie – în amintirea facerii lumii și judecății
ei)
 Sărbătoarea Corturilor (perioadă în care trebuiau să trăiască șapte zile în Corturi), se
mai numește „Sucot” și se sărbătorește după seceriș și culesul roadelor, toamna, după
data de 15 Tișri (Septembrie) întru amintirea celor 40 de ani de pribegie în pustiu.
Se descrie aici și rânduiala jertfelor aduse la fiecare dintre aceste sărbători.

          În capitolul 24 sunt redate instrucțiunile cu privire la pâinea și uleiul ce trebuiau

utilizate în serviciul de la Cortul Adunării.

          Uleiul ce era turnat în candelele sfeșnicului din Cort, se cuvenea a fi curat, limpede
și să ardă necontenit. Cele 12 pâini ale punerii înainte, erau aranjate în două rânduri și
stăteau timp de o săptămână, apoi erau consumate de către preoți.
          Tot aici, sunt reamintite pedepsele pentru anumite păcate grave. Se descrie un caz
în care cineva a încercat să hulească numele Domnului, evident că pedeapsa a fost dură.
Domnul a grăit lui Moise: „Scoate pe hulitor afară din tabără și toți cei ce au auzit să-și
pună mâinile lor pe capul lui, iar toată obștea să-l ucidă cu pietre ” (Leviticul 24, 14).
           După acel caz, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise: „Omul care va huli pe Dumnezeu
își va agonisi păcat…să fie omorât neapărat” (Leviticul 24, 15-16), iar cel care va vătăma
pe aproapele său, să i se facă și lui ce a făcut el altuia.
          „Frântură pentru frântură, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte…cel ce va ucide
dobitoc să dea altul, iar cel ce va ucide om să fie omorât. Aceeași judecată să aveți și pentru
străin și pentru băștinaș…” (Leviticul 24, 20-22).
          Capitolul 25 descrie dispoziții cu privire la Anul Jubileu sau Sabatic sau de Odihnă,
care se cerea a fi sărbătorit la fiecare al 7-lea an și la fiecare al 50-lea an.
          În al 50-lea an, se proclama libertate în toată țara, iar bunurile moștenite ce fusese
vândute sau înstrăinate în precedenții 49 de ani, reveneau din nou în posesia
proprietarului.

          Anul Jubileu se considera anul de grațiere a datornicului și a simbriașului.

Totodată, se vorbește despre ajutorarea aproapelui, mai ales în clipele grele ale vieții lui,
fie el străin sau băștinaș. „Pentru că ei sunt robii Mei, pe care Eu i-am scos din pământul
 Egiptului” (Leviticul 25, 42).  În același timp, era strict interzisă asuprirea evreului de
către alt evreu. Cei care aveau bani și aveau nevoie de răscumpărare, o puteau să o facă
până la Anul Jubileu.
VII. Urmările ascultării și neascultării. Alte legi
Cap. 26 – 27
Binecuvântarea și blestemul. Făgăduințe și zeciuieli
             Cartea Leviticul culminează cu învățătura cuprinsă în ultimele ei capitole,
deoarece aici Dumnezeu enumeră recompensele pentru ascultare și pedepsele pentru
neascultare.
 Binecuvântarea se dădea pentru ascultarea, păstrarea și împlinirea poruncilor. Pentru
acestea Dumnezeu oferea poporului Său ploi la vreme, roade bogate, bunăstare,
liniște, pace și o viață fericită.
 Blestemul se dădea pentru neascultare, închinare falsă și neglijarea Legii. Pentru
acestea poporul era pedepsit prin boli, lovirea de către dușmani, nerodirea
pământului, țară pustiită și evreii risipiți prin toată lumea, ceea ce s-a întâmplat nu
doar o singură dată și chiar se mai întâmplă până în prezent.
          Leviticul se încheie cu instrucțiuni despre jertfele pentru făgăduință, despre întâi-
născuții dedicați lui Dumnezeu și despre Zeciuială.
          Se amintește despre Legea răscumpărării, ce se referă la cel care și-a afierosit
sufletul lui Dumnezeu, bărbați, femei, copii, dobitoace, țarină etc. Prețul răscumpărării
era pus în sicli de argint. Cel care era afierosit cu jurământ nu putea fi răscumpărat, ci se
dădea morții.
             Zeciuială se lua din toate veniturile, boi, oi, etc. Porunca de a da zeciuială avea
menirea de a învăța evreii că tot ce aveau ei este darul lui Dumnezeu, iar periodic acesta
trebuie dat spre Slava lui Dumnezeu și spre folosul aproapelui.
Rezumat la Cartea Leviticul
 
Datorită faptului că israeliții au fost ținuți în robie în Egipt timp de 400 de ani, noțiunea
de Dumnezeu a fost deformată de către egiptenii păgâni. Scopul Cărții Leviticul este să
asigure instrucțiuni și legi care să conducă un popor păcătos, dar răscumpărat, la relația
cu Dumnezeu Adevărat și Sfânt.
În Cartea Leviticul găsim nevoia de sfințire personală ca răspuns grijii lui Dumnezeu.

Păcatul trebuie ispășit prin aducerea de jertfe corespunzătoare (Cap. 8 – 10).    Alte
subiecte abordate în carte sunt alimentele curate și necurate, nașterea de copii și bolile
care sunt explicate minuțios (Cap. 11 – 15). Se descrie Ziua ispășirii, când se aducea o
jertfă anuală pentru păcatele întregului popor. De asemenea, poporul lui Dumnezeu se
cuvenea să fie foarte atent la viața lor personală, morală și socială, spre deosebire de
practicile păgâne ale popoarelor învecinate (Cap. 17 – 22).
Tema principală a Cărții Leviticul este sfințenia. Sfințenia cerută de către Dumnezeu de
la poporul Său, se bazează pe propria Sa natură sfântă.

De asemenea, o altă temă cuprinsă în această carte cu referire la sfințenie este cea a
ispășirii. Sfințenia trebuie menținută în fața lui Dumnezeu, iar aceasta se obține printr-o
ispășire corespunzătoare.

O mare parte dintre practicile rituale ale închinării, înfățișează în felurite moduri
Persoana și lucrarea Mântuitorului, Domnului nostru Iisus Hristos.

Sfântul Apostol Pavel, în epistola sa către evrei, zice: „în adevăr, Legea având umbra
bunurilor viitoare…” (Evrei 10, 1). Acest verset subliniază faptul că jerfele aduse zilnic
de către preoții Vechiului Testament pentru păcatele poporului, reprezentau, de fapt,
Jertfa Supremă – Iisus Hristos, a cărui jertfă va fi săvârșită o dată pentru totdeauna
pentru cei care vor crede în El.
Sfințenia dată temporar de Lege va fi într-o zi înlocuită cu sfințenia deplină, atunci când
creștinii vor alege în locul păcatului – neprihănirea Domnului Iisus Hristos.