1

SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX

”SFÂNTUL GRIGORIE TEOLOGUL” CRAIOVA

LUCRARE DE ATESTAT

Coordonator: Absolvent:

Diac. Prof. Drd. Manea Emil Marian Voicilă Cătălin Andrei

Craiova

2019
 2

SEMINARUL TEOLOGIC ORTODOX

”SFÂNTUL GRIGORIE TEOLOGUL” CRAIOVA

LUCRARE DE ATESTAT

PREOȚIMEA ȘI CULTUL RELIGOS LA POPORUL

EVREU

Coordonator: Absolvent:

Diac. Prof. Drd. Manea Emil Marian Voicilă Cătălin Andrei

Craiova

2019
 3

Cuprins

INTRODUCERE...................................................................................................................................4
I. INSTITUIREA PREOȚIEI MOZAICE.............................................................................................5
I. 1. Leviții, preoții și arhiereii - îndatoririle și misiunea lor de cult...................................................5
I. 2. Întemeierea locașurilor de cult la evrei.......................................................................................8
II. DESPRE JERTFE ȘI ALTE ACȚIUNI DE CULT LA EVREI......................................................11
II. 1. Clasificarea jertfelor................................................................................................................11
II. 2. Rugăciunea în cultul iudaic.....................................................................................................11
II. 3. Circumciderea în Legea Veche...............................................................................................12
III. SUPERIORITATEA PREOȚIEI NOULUI TESTAMENT FAȚĂ DE PREOȚIA VECHIULUI
TESTAMENT.....................................................................................................................................13
III. 1. Legea Veche - pedagog către Hristos.....................................................................................13
III. 2. Hristos - Arhiereul cel Veșnic................................................................................................14
CONCLUZII.......................................................................................................................................19
BIBLIOGRAFIE.................................................................................................................................20
 4

INTRODUCERE

Preoția la evrei, în sens strict, nu a fost cunoscută încă din epoca patriarhală, căci capii
de familie aveau datoria de a chema numele divin, de a da binecuvântări și de a săvârși
circumciderea și junghierea mielului pascal1. Primii născuți erau afierosiți Domnului și
trebuiau răscumpărați, iar importanța lor se conturează la intrarea în Canaan2.

În popor se păstra ideea că primul născut este mijlocitorul către Dumnezeu. Alegerea
leviților a fost contestată, apărând răsculați (Gore, Datan si Aviron), iar Moise instituie
preoția mozaică pentru seminția lui Levi, care avea ca scop păstrarea unității de sfințenie și de
credință pentru confirmarea voinței divine a lui Dumnezeu, făcându-se minunea odrăslirii
toiagului lui Aaron; se pare că leviții nu s-au închinat vițelului de aur3.

Preotul era o persoană sfântă, destinată cultului sacrificial, mijlocitor între Dumnezeu
și popor. Leviții se împărțeau în aroniți (cei din familia lui Aaron), din care se alegea
arhiereul, și nearoniți, leviți subordonați preoților4.

Preoția Vechiului Testament avea trei trepte: arhiereul, care putea să intre în Sfânta
Sfintelor o data pe an, preoții, care aveau voie doar în Sfânta și în curte, și leviții, care aveau
voie doar în curtea Cortului5.

1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan și Pr. Prof. Dr. Emilian Cornițescu, Arheologia Biblică, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002, pp. 182-183
2
Ibidem
3
Ibidem, p. 185
4
Ibidem
5
Pr. Prof. Dr. Petre Semen, Arheologia Biblică în actualitate, Ed. Trinitas, Iași, 2008, pp. 153-154
 5

I. INSTITUIREA PREOȚIEI MOZAICE

I. 1. Leviții, preoții și arhiereii - îndatoririle și misiunea lor de cult

Leviții erau rânduiți la slujire printr-un act de sfințire (cu ”apa curăției” din lavoar).
Apoi urma spălarea veșmintelor și raderea părului de pe întregul corp. Bătrânii își puneau
apoi mâinile peste ei și aruncau toate păcatele poporului asupra lor 6. Leviții își puneau apoi
mâinile pe doi tauri tineri, lucru care simboliza trecerea păcatelor. Cei doi tauri erau apoi
aduși ca jertfa, unul ca ardere de tot, iar celălalt ca jertfă pentru păcat. Ritualul a continuat să
se perpetueze, fiind săvârșit de către arhiereu. Sarcinile leviților erau următoarele: făceau
lucrările pregătitoare cultului (curățenie și cele necesare); erau mijlocitori între preot si popor;
se ocupau cu demontarea, transportarea și montarea Cortului 7; transportau Chivotul Legii;
păzeau Cortul Sfânt; pregăteau pâinile punerii înainte; cumpărau substanțele vegetale pentru
mir; adunau dările către Templu; administrau proviziile Templului; ajutau la junghierea și
jupuirea animalelor de jertfa; însoțeau pe preoți la inspectarea leproșilor; executau cântări
vocale și instrumentale la Templu8.

David împarte sarcinile tuturor leviților; astfel, din cei 38.000 de leviți, 24.000 erau
ajutoare pentru preoți, 6.000 erau scriitori și judecători, 4.000 erau păzitori și portari, iar
4.000 alcătuiau corul si orchestra Templului, fiind împărțiți în 24 de cete, fiecare ceată slujind
câte o săptămâna în continuu9.

Beneficiul leviților era acela că erau scutiți de serviciul militar și de plata impozitelor;
purtau haina de vison (țesătură de bumbac); sursa lor de venit provenea din zeciuieli (din
produse ale pământului, fructe și animale), aceștia dând zeciuială preoților și participau la
mesele date de cei ce aduceau jertfe10.

Preoții constituiau a doua treaptă a sacerdoțiului și erau aleși dintre fiii lui Aaron, din
casa lui Aaron. Deci prima condiție era una genealogică, și anume aceea de a face parte din
casa lui Aaron. Primii preoți au fost Nadab, Abiud, Eleazar și Itamar. Dintre aceștia, Nadab și
Abiud au fost pedepsiți de Dumnezeu cu moartea subită pentru că au adus foc străin în Cortul
Sfânt. Uneori au ajuns preoți și dintre leviții neaaroniți și dintre evreii din alte triburi.11
6
Pr. Prof. Dr. Dumitru Abrudan și Pr. Prof. Dr. Emilian Cornițescu, op. cit., pp. 210-211
7
Ibidem
8
Ibidem
9
Ibidem, p. 212
10
Ibidem, p. 213
11
Pr. Prof. Dr. Petre Semen, op. cit., pp. 189-190
 6

A doua condiție era integritatea corporală, cei ce nu slujeau având dreptul la beneficiile
preoților. A treia condiție era ținuta morală, fiind interzisă căsătoria cu femeie străină, cu
văduvă sau cu desfrânată. Familia preotului trebuia să fie model, iar abaterile se pedepseau cu
asprime. Preoților le era interzis atingerea de cadavre, sfâșierea veșmintelor la înmormântare,
rănile pentru tristețe și consumul băuturilor alcoolice în timpul slujirii. Vârsta minimă pentru
preoție se pare că ar fi fost de 25 de ani12.

Ritualul de sfințire pe care l-a săvârșit Moise pentru Aaron si pentru fii acestuia a fost
următorul: mai întâi s-a săvârșit spălarea corpului, apoi au fost îmbrăcați în veșmintele
preoțești și miruiți pe cap și pe frunte. Se aducea apoi un sacrificiu, un taur tânăr și doi
berbeci plus adaosuri de mâncare. Aaron si fiii lui au pus mâna pe taur și pe primul berbec,
care au fost apoi aduse ca ardere de tot ca semn al predării lor lui Dumnezeu. Apoi cu sângele
celui de-al doilea berbec se ungea urechea dreaptă, degetul mare de la mâna dreaptă și
degetul are de la piciorul drept. Urma apoi stropirea veșmintelor cu sânge, care amintea de
stropirea sângelui în Egipt. Acest ceremonial era repetat timp de șapte zile. În ziua a opta se
aduceau ca jertfă un vițel pentru păcat și un berbec ca ardere de tot13.

Etapele de sfințire ale preoţilor erau încărcate de simbolism: spălarea mâinilor și

picioarelor simboliza spălarea de păcate; îmbrăcarea cu veșmintele liturgice simboliza
investirea cu demnitatea preoțească; ungerea cu mir simboliza împărtășirea harului; ungerea
unor părți ale corpului simboliza dezvoltarea și sfințirea organelor14.

Preoții erau considerați intermediari între evreii de rând și Dumnezeu. Ei aveau întreita
slujire: în interiorul Templului aduceau zilnic, dimineața și seara jertfe de tămâie pe
Jertfelnicul de aur, alimentau cu ulei candelabrele și schimbau pâinile punerii înainte,
consumându-le pe cele vechi15; în curtea Templului întrețineau focul neîntrerupt pe altar,
curățau altarul de cenușă, dimineața și seara aduceau sacrificiu câte un miel, rosteau
binecuvântarea zilnică asupra poporului, aduceau sacrificii sângeroase (publice și
particulare), vărsau sângele animalului jertfit la baza altarului și ungeau coarnele
jertfelnicului cu sânge; în mijlocul poporului își manifestau funcția învățătorească, anunțau

12
Ibidem
13
Ibidem, p. 191
14
Ibidem, pp. 191-192
15
Ibidem
 7

sărbătorile care urmau, cercetau leproșii, apreciau animalele de jertfă, eliberau pe nazirei,
cercetau dacă poporul respecta purificările rituale și se ocupau de zelotipie16.

În timpul slujirii la cort preoții purtau: cămașă albă de in croită dintr-o bucată, care
ajungea până la glezne; pantaloni scurți din in, până la genunchi; brâu din in, semnul
demnităţii și puterii preoțești; mitra sub forma unui turban, pe care nu o scoteau niciodată,
acest lucru fiind semn de doliu. Preoții slujeau desculți. Albul simboliza slava si cinstea
demnității preoțești și demnitatea morală și sfințenia slujitorilor17.

Pentru întreținerea familiei, preoții primeau o parte din cărnurile jertfelor. În cazul
jertfelor pentru păcat și culpă, se ardea toată carnea, în cazul jertfelor de pace se ardea doar
pieptul și șoldul drept, iar în cazul holocaustelor, doar pielea animalului. Din sacrificiile
nesângeroase, preoții primeau cantități simbolice, iar din ofrandele pământului le reveneau
toate pârga18.

Pe lângă toate acestea mai primeau zeciuieli, fructe (din al patrulea an de la sădire),
carnea întâilor născuți ai animalelor curate, primii născuți ai animalelor necurate erau
răscumpărate la preoți, mai primeau o parte din lâna oilor tunse, prețul de răscumpărare al
întâilor născuți de parte bărbătească, o parte din prada de război și danii de bunăvoie.
Slujitorii locașului sfânt erau scutiți de impozite și serviciu militar și puteau avea și alte
meserii, dar nu din cele necurate19.

Arhiereul deținea funcția până la moarte, iar atunci când era plecat, locțiitorul său era
al doilea preot. Procuratorii romani au impus arhieria pe bani, astfel că arhieria se dădea pe
un singur an. În timpul Mântuitorului tocmai se schimbase arhiereul, Caiafa luându-i locul lui
Ana. Talmudul arată că Ana ar fi păstorit ca arhiereu între 6-15 d.Hr și că ar fi avut o
autoritate mare, iar Caiafa i-ar fi urmat și ar fi domnit 10 ani. Aaron a fost primul arhiereu,
apoi i-au urmat Eleazar și Itamar.

Sfințirea arhiereului era identică cu cea a preoților (ungerea cu mir pe cap). Arhiereului
îi era interzis să-și tundă părul, să-și rupă veșmintele, să se atingă de cadavre și era obligat să
se căsătorească cu o fecioară. În timpul Sărbătorii Împăcării, arhiereul intră în Sfânta Sfitelor
și aducea sacrificiu pentru păcatele sale și ale poporului. Consultarea voii divine în
16
Pr. Prof. Vladimir Prelipceanu, Vechiul Testament. Cuprinsul, caracterul, sensul, în rev. ”Glasul Bisericii”, Nr.
3-4, An 1964, p. 195
17
Ibidem
18
Ibidem
19
Edmond Jacob, Vechiul Testament, Ed. Humanitas, București, 1993, p. 73
 8

momentele de cumpănă ale poporului se făcea prin sorții sfinți. De asemenea, arhiereul putea
sluji zilnic ca preot20.

Arhiereul avea următoarele atribuțiuni: verifica oficierea corectă a cultului, păstra

Tezaurul Templului, prezida ședințele Sinedriului, ungea și instala regele și reprezenta
fundamentul teocrației și moralității. Meilul se purta peste cămașa de in, era un veșmânt țesut
pe de-a întregul și avea tăieturi pentru cap și mâini. Era lung puțin peste genunchi și avea la
poale şnur cu clopoţei de aur ce simbolizau poruncile dumnezeiești, mere din in răsucit și
metanii21. Avea culoare albastră, care arăta că purtătorul este slujitor ceresc și reprezenta
integritatea spirituală a sfinților slujitori. Efodul era veșmânt sacerdotal din in, purtat de
diferite personaje (Samuel si David). Era veșmânt propriu arhiereului și se purta peste stihar
si meil. Avea țesături din fir de aur și lână amestecată cu in și avea doua părți (faţă-spate),
care se prindeau cu o agrafa de aur pe umeri, unde se mai aflau și două pietre de onix cu
numele a câte șase seminții gravate pe ele22. Se strângea printr-un brâu și era simbolul slujirii
arhiereşti pentru popor. Coşenul (pectoralul) avea o forma pătrată cu latura de o palmă, avea
un lanț de aur cu care se agăța de gât și un lanț cu care se încingea mijlocul. Era împodobit cu
12 pietre scumpe, câte trei pe patru rânduri, având gravate pe ele numele semințiilor și
simboliza demnitatea judecătorească. Avea forma unui săculeț în care se țineau sorții sfinți.
Urim și Tummim, cei doi sorți, sunt obiecte puțin cunoscute, care se pare ca aveau forma
unor pietre mici (zaruri) sau bastonașe. Mitra avea o plăcută de aur pe care scria „Sfântul lui
Iahve” și simboliza sfințenia cugetării și lucrării arhierești. Veșmintele se păstrau într-o
cameră din Templu23.

I. 2. Întemeierea locașurilor de cult la evrei

Omul a simțit dintotdeauna nevoia să-și manifeste sentimentele religioase într-un
anumit spațiu, din aceasta cauză au rezultat locașurile de cult ca spațiu de locuire a divinității.
Locașul de cult era privit ca centrul atenției divinității respective, aici divinitatea fiind
receptivă la solicitări. Locașul de cult are aceeași vechime cu cultul. La început nu existau
edificii, ci doar anumite locuri în natura (spatii cultice)24. Primele manifestări de cult se fac pe
20
Ibidem
21
Ibidem, p. 74
22
Pr. Prof. Dr. Nicolae Ciudin, Studiul Vechiului Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 1978, p. 343
23
Ibidem, p. 344
24
Arhim. M. Suparschi, Superioritatea preotului Noului Testament față de preoția Vechiului Testament, în rev.
Studii Teologice, Nr. 5-6, An 1956, p. 298
 9

înălțimi (dealuri, munți) și în locuri liniștite, acestea fiind stabilite acolo unde se petrecuseră
teofaniile. Orice spațiu cultic avea un altar, acesta fiind locul de aducere a ofrandei pentru
divinitate25.

Cel mai vechi loc de altar este Sichemul, acolo unde Avraam a primit promisiunea că
va primi Canaanul. Alte altare de jertfa au mai fost la Beţel (ridicat de către Avraam), la
stejarul Mamvri (Hebron), la Beer Şeeba etc.26

Primul locaș de închinare apare după ieșirea din Egipt. Cortul Sfânt reprezenta un loc
de intimitate, unde nu se aduceau jertfe, acesta fiind amplasat în afara taberei (Ieșire XXXIII,
7-11). Moise construiește Cortul Mărturiei (dedicat cultului divin public), el numindu-se și
Mişcan (locuința Domnului), Micdaş (sanctuarul sfânt) sau Habout (casa lui Dumnezeu)27.

Cortul Mărturiei avea o formă dreptunghiulară, era lung de 30 de coţi (aprox. 15 metri),
o lățime de 10 coți și o înălțime de 10 coți, era demontabil și avea pereți pe trei laturi, din
scândură de salcâm poleita cu aur și două rânduri de verigi de aur și drugi orizontali de fixare.
Interiorul era format din două încăperi, Sfânta la Est (încăperea mai mare) și Sfânta Sfintelor
(ultima încăpere). La răsărit, Cortul nu avea perete ci doar perdele și cinci stâlpi auriți cu
capiteluri și postamente de arama aurită. Încăperile se separau prin patru stâlpi de salcâm
aurit de care atârna câte o perdea din in (combinații de purpură și broderii cu heruvimi)28.

Acoperișul era acoperit cu patru straturi de covoare care aveau cârlige pentru a putea fi
atașate. Straturile acoperișului erau diferite ca compoziție: 1. in și purpură, 2. postav din păr
de capră, 3. piei roșii de berbec și 4. piele de animal marin29.

Cortul era înconjurat de o curte de 100/50m, delimitată de 60 de stâlpi din salcâm cu

capitel aurit și postamente de aramă cu cârlige cu verigi de argint de care se prindea o
frânghie pe care se puneau perdele de in. Cortul nu era în mijlocul curții, ci mai aproape de
peretele vestic. Intrarea în curte se făcea dinspre răsărit30.

Altarul (holocaustelor) avea o lungime de 6 coți, o lățime de 6 coți și o înălțime de 3

coți. Era portabil din lemn de salcâm îmbrăcat cu aramă. Avea forma unei cutii umplute cu
pământ. La colțuri era fixat în sus câte un colţ de aramă ca un corn de rinocer, iar treapta
25
Ibidem
26
Ibidem
27
Ibidem, pp. 298-300
28
Ibidem, p. 300
29
Ibidem
30
Ibidem, p. 301
 10

care-l înconjura era până la jumătatea înălțimii lui. Altarul se afla în fața intrării în Sfânta și
avea ca accesorii găleți pentru cenușă, lopeți și furculițe, vase pentru sânge, toate
confecționate din aramă. Marea de arama era un lavoar de aramă care păstra apa necesară
spălării preoților pe mâini și pe picioare înaintea jertfei și se afla între Altar și Sfânta31.

II. DESPRE JERTFE ȘI ALTE ACȚIUNI DE CULT LA EVREI

31
Ibidem
 11

II. 1. Clasificarea jertfelor

Jertfa nesângeroasă era considerată un dar oferit lui Dumnezeu. În cazul arderii, existau
atât jertfe sângeroase cât și jertfe nesângeroase, excepție făcând lichidele, care erau folosite
într-o altă formă de jertfă, libațiunea. Sacrificiu era considerat orice dar închinat lui
Dumnezeu și era folosit doar la jertfele de împăcare. Darul legănat era jertfa care se aduceau
doar părți ale animalului sacrificat, care se legănau în fața altarului. Animalele jertfite
trebuiau sa nu fie mai mici de opt zile și nici mai mari de trei ani. Evreii aveau un număr de
73 de defecte corporale pentru animale, dintre care 50 erau comune și omului. Respectarea
integrității animalului reprezenta respectarea integrității divine32. Ca jertfe nesângeroase
puteau fi aduse: spice de grâu, untdelemn de măsline verzi, snopi de orz, vin roșu, pâini de
grâu nedospite și tămâie (simbol al rugăciunii) și sare (simbol al sfințeniei). Jertfele pot fi
împărțite în: a. jertfe obligatorii: jertfele zilnice la locaşul de cult sau în zi de sărbătoare și
jertfele extraordinare pentru viața credincioșilor și b. facultative: sacrificiile particulare33.

După scop, jertfele pot fi împărțite în: arderi de tot (holocauste); jertfe de iertare a
greșelilor (pentru păcat sau pentru culpă); jertfe de pace (laudă, mulțumire, cerere). După
persoana căreia i se cuvine jertfa, jertfele se împart în: totale (holocaust) și parţiale34.

II. 2. Rugăciunea în cultul iudaic

Rugăciunea este menționată în Vechiul Testament în urma jertfelor (Enos, fiul lui Set).
Este întâlnită la patriarhi, care chemau numele divin, fiind unită cu jertfa și este o parte
indestructibila a religiei. Rostirea solemnă a rugăciunii se făcea în locuri speciale, publice sau
particulare. Chiar termenul de sinagogă înseamnă adunare, rugăciune. Psalmii Vechiului
Testament nu sunt altceva decât rugăciuni de laudă, de cerere sau de mulțumire. Rugăciunile
solemne de la sărbători aveau rânduială specială, leviții cântând psalmi35.

Rugăciunile priveau atât pe cei vii, cât și pe cei morți, și, după cum se spune la II
Macabei 12,44 rugăciunea putea ajuta pe cei plecați. Ea reprezenta vorbirea minții cu
Dumnezeu, iar evreii rosteau rugăciuni de trei ori pe zi, dimineața (ceasul III), la prânz
(ceasul VI) și seara (ceasul IX). În timpul rostirii rugăciunilor, evreii stăteau în genunchi sau
în picioare cu capul plecat, sau cu tot corpul la pământ. În cazul rugăciunilor particulare,
32
Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Preoția și chipul preotului după Sfânta Scriptură, în rev. Biserica Ortodoxă Română,
Nr. 5-6, An 1965, p. 45
33
Ibidem
34
Ibidem
35
Ibidem
 12

evreii se rugau pe acoperişurile caselor sau pe locuri înalte. În perioada de după exil rolul
rugăciunii crește, evreii purtând la ei tot timpul bucăți de papirus pe care erau scrise anumite
rugăciuni, rabinii le numeau „tefilim” sau ”filacterie”. Foloseau de asemenea și un veșmânt
special, talit, o bucată de pânză dreaptă cu ciucuri la colțuri, care se purta la rugăciunea de
seara de către un membru important al Sinedriului. Credincioșii simpli puteau folosi talitul
doar la rugăciunea de dimineață36.

II. 3. Circumciderea în Legea Veche

Circumciderea este un act de cult extraordinar, instituit de Dumnezeu ca semn al
legământului cu Avraam. Nerespectarea circumciziunii aducea cu sine pedeapsa cu moartea.
Circumciziunea se făcea în ziua a VIII-a, când se punea și numele pruncului. Era practicată în
antichitate la mai multe popoare (egipteni, fenicieni), dar în niciun caz la scară națională37.

Pentru evrei, circumciziunea reprezenta semnul credinței monoteiste, înfrânarea

senzualității prin extirparea unei părți din trup. Cei din alte neamuri care voiau să se alăture
comunității evreilor trebuiau să se circumcidă. Cei care se circumcideau erau numiți prozeliții
dreptății, iar cei care respectau doar anumite precepte ale Legii se numeau prozeliții porții.
Aceștia nu consumau sânge, animale sugrumate și mortăciuni38.

III. SUPERIORITATEA PREOȚIEI NOULUI TESTAMENT FAȚĂ DE

PREOȚIA VECHIULUI TESTAMENT

36
Drd. Gh. D. Burtan, Preoție și slujire în cărțile profetice ale Vechiului Testament, în rev. Studii Teologice, Nr. 9-
10, An 1974, pp. 57-58
37
Ibidem
38
Ibidem
 13

III. 1. Legea Veche - pedagog către Hristos

Omul a primit de la Dumnezeu, chiar din momentul zidirii sale, conştiinţa morală sau
legea naturală pe care nu o are nici o altă fiinţă creată. După căderea în păcat, conştiinţa
morală s-a întunecat, a devenit opacă deoarece Adam a nesocotit porunca lui Dumnezeu de a
nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului39. Din cauza acestei greşeli, protopărinţii
noştri au fost alungaţi din Rai, singurul coordonat spre bine care rămăsese în ei fiind
conştiinţa morală. Acest criteriu nescris de vieţuire a rămas normativ, de-a lungul veacurilor,
pentru conştiinţa neamurilor, după cum afirmă Sfântul Apostol Pavel: "Păgânii (neamurile)
care n-au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, ceea ce arată
fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi
învinovăţesc sau îi apără în ziua în care Dumnezeu va judeca prin Iisus Hristos, după
Evanghelia Mea, cele ascunse ale oamenilor" (Rm. II, 14-16). Sfânta Scriptură oferă de
asemenea numeroase argumente şi dovezi despre existenţa şi importanţa conştiinţei morale40.

Scopul venirii Mântuitorului Hristos în lume şi al întemeierii Bisericii este mântuirea

oamenilor şi ştergerea păcatului strămoşesc prin care cu toţii eram lipsiţi de bunătăţile cele
veşnice. Pentru împlinirea acestui scop sfânt, Dumnezeu a rânduit legi scrise: Legea
Vechiului Testament şi Legea Noului Testament, menite să întărească şi să îndumnezeiască
conştiinţa morală a poporului ales41.

Aşadar, prin Legea Vechiului Testament putem înţelege totalitatea poruncilor şi a

dispoziţiilor pe care Dumnezeu le dă în perioada veche poporului ales, mai întâi prin Avraam
şi ceilalţi patriarhi, în chip deosebit prin Moise, iar apoi prin prooroci. În tot acest parcurs se
poate observa cu uşurinţă o evoluţie gradată care culminează oarecum cu Legământul Sacru
de pe Muntele Sinai, pe care Dumnezeu îl încheie cu Moise în numele poporului iudeu. De
aceea, de cele mai multe ori, Legea Vechiului Testament se confundă cu Legea lui Moise.
Importanţa acestui legământ era dată de puterea lui de a-i menţine pe iudei în credinţa
monoteistă, de cultivarea adevăratelor virtuţi şi mai ales de încărcătura sa mesianică, un
adevărat "pedagog către Hristos" (Gal. 3, 24). Cu timpul, în jurul acestui nucleu au fost
rânduite şi alte prevederi, Legea mozaică devenind astfel un adevărat cod civil al poporului
ales42.

39
Pr. Prof. Dr. Petre Semen, op. cit., pp. 245-246
40
Ibidem
41
Ibidem, p. 247
42
Ibidem
 14

III. 2. Hristos - Arhiereul cel Veșnic

Realitatea condiţiei căzute a omenirii şi neputinţa oricărui om de a restaura creaţia în
adevărata sa teonomie fac absolut necesară slujirea de Arhiereu a lui Iisus Hristos. Însuşi
Mântuitorul învaţă despre Sine că “şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să
slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”(Mc.10,45), venirea Sa ne obligă
să-I ascultăm cuvintele care ne descoperă scopul: “ca să mântuiesc lumea”(Ioan 12,47).
Astfel singura jertfă posibilă o aduce numai Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel Care
încheie cu omenirea un “Legământ nou”(Mat.26,8; Lc.22,20)43.

Întruparea este actul mântuitor prin care începe preoţia lui Iisus Hristos deoarece numai
făcându-Se şi om poate mijloci la Dumnezeu pentru acesta îndeplinindu-Şi lucrarea de
restaurare care include jertfa. “El S-a întrupat ca să se jertfească şi să învie. Precum rămâne
întrupat permanent, aşa rămâne şi Cel ce S-a jertfit şi a înviat. El este astfel Arhiereu în veac
ca Cel ce a adus o jertfă pururea eficientă, ca Cel ce S-a jertfit în calitate de Fiul lui
Dumnezeu Cel întrupat şi înviat pentru veci”. Despre slujirea preoţească a Fiului lui
Dumnezeu Sfânta Scriptură vorbeşte în tot cuprinsul ei, de la Facere până la Apocalipsă, unde
aceasta este întâi anunţată şi preînchipuită de preoţia lui Melchisedec şi a lui Aaron, împlinită
în viaţa de ascultare şi jertfă care culminează în moartea Sa pe Cruce, şi apoi continuată până
la cea de-a doua venire în Biserica lui Hristos întemeiată prin “scump sângele Său”.
Reprezentative rămân însă Rugăciunea arhierească (Ioan 17) şi Epistola către Evrei a Sf. Ap.
Pavel44.

Astfel fiind instituită şi rânduită de Dumnezeu, însă nedesăvârşită şi nedeplină, preoţia

în Vechiul Testament se face cunoscută întâi prin enigmatica figură a lui Melchisedec
(Fac.14,18), “rege al Salemului şi ”, care a întâmpinat şi a binecuvântat pe Avraam, după
biruinţa acestuia asupra lui Chedarlaomer şi a aliaţilor lui. Prin aducerea de daruri lui
Melchisedec, Avraam recunoaşte preoţia acestuia, care era deosebită de cea a capilor de
familie din sânul poporului evreu, iar jertfa pe care a adus-o Melchisedec a constat din pâine
şi vin. Dar, deşi preoţia lui Melchisedec a fost tipul preoţiei Mântuitorului Hristos, ea n-a
influenţat cu nimic preoţia înstituită prin Legea mozaică”. Epistola către Evrei (7,21), făcând
referire la Ps. 109, 4: “Juratu-S-a Domnul şi nu Se va căi. Tu eşti Preot în veac, după
rânduiala lui Melchisedec”, raportează aceste cuvinte la Arhiereul veşnic Hristos Care are o

43
Pr. Prof. Mircea Chialda, Raportul între Vechiul și Noul Testament, în rev. Biserica Ortodoxă Română, Nr. 5-6,
An 1981, p. 543
44
Ibidem
 15

preoţie universală. Jurământul înseamnă, aici, că hotărârea luată de Dumnezeu este

irevocabilă. Hotărârea are în vedere caracterul preoţiei lui Mesia. Preoţia lui Mesia are
caracterul preoţiei lui Melchisedec. Acesta apare “ex abrupto” în Vechiul Testament. El n-are
indicaţii genealogice în Biblie “fără nume de tată, fără nume de mamă”. El e tipul preoţiei
veşnice, care nu e limitată la un singur popor, ea este o preoţie universal pentru că
Melchisedec este străin de preoţia vechiului Testament şi pentru că prin el se introduce în
preoţie şi popoarele străine45.

Propriu-zis preoţia Vechiului Testament a fost organizată de către Moise şi Aaron la

porunca lui Dumnezeu şi aceasta închipuie preoţia lui Iisus Hristos. Legământul cel vechi şi
preoţia levitică sunt inferioare lui Hristos, iar trăsăturile arhiereului Legii vechi nu se
potrivesc lui Hristos decât prin analogie, aşa cum tipul prefigurează în mare antitipul. În
Evrei 9,1-10,18 găsim o minunată paralelă între vechiul arhiereu şi Cel nou, între Aaron şi
Hristos: “Căci dacă (testamentul) cel dintâi ar fi fost fără de prihană, nu s-ar mai fi căutat
loc pentru al doilea” (Evrei 8,7); nedesăvârşirea Legii vechi atât prin oamenii care slujeau
cât şi prin jertfele sângeroase care nu puteau fi îndestul ispăşitoare, trebuiau să primească
înnoirea şi plinătatea prin intermediul arhieriei lui Hristos. Căci “darurile şi jertfele ce se
aduceau nu aveau putere să desăvârşească cugetul închinătorului” (Evrei 9,9), tocmai pentru
aceasta Sf. Ap. Pavel arată caracterul provizoriu al preoţiei levitice (Evr.7,11) care a fost
schimbată o dată cu Legea (Evr. 7,12) “care n-a desăvârşit pe nimeni”( Evr. 7,19)46.

Iisus Hristos ca Arhiereu suprem este superior atât lui Moise (Evr.3,5-6), cât şi îngerilor
“care se închină Lui”(Evr. 1,6), această superioritate calitativă provine din caracterul divin,
veşnic şi definitiv al acesteia, sensul ei fiind restabilirea şi solidificarea comuniunii oamenilor
cu Dumnezeu, dar şi din faptul că preoţia lui Hristos nu este ereditară, ci de drept personal.
Noutatea preoţiei o aduce jurământul lui Dumnezeu (Evr. 7,20) şi faptul că ea nu trece din
generaţie în generaţie la fel ca în cazul preoţiei levitice. Hristos Se face Arhiereul mântuirii
noastre şi “chezaşul unui mai bun testament”( Evr. 7,22) pentru că peste El nu domneşte
moartea, ci El rămâne în veac, iar în starea aceasta de “pururea viu” mijloceşte pentru cei ce
se apropie de Dumnezeu (Evr. 7,25)47.

45
Ibidem, p. 545
46
Ibidem
47
Ibidem
 16

Superioritatea şi sublimitatea preoţiei lui Iisus Hristos reiese din caracterul unic al
Jertfei Sale izbăvitoare care se face din ascultare totală şi spre desăvârşire şi care instaurează
o nouă ordine prin intrarea Lui în Sfânta Sfintelor cea cerească. Superioritatea jertfei şi a
preotului se arată în mutaţia de la jertfele aduse prin lucruri şi animale, la însăşi jertfa trupului
Său, şi de la preoţi supuşi slăbiciunilor omeneşti, la persoana desăvârşită a Arhiereului
Hristos. Jertfa fiind persoana Sa în întregimea ei, desăvârşirea ei nu constă numai în cele
dinafară ale Templului, adică în trupul Său, ci în cele dinăuntru, în râvna Sa după plenitudine.
Iar dacă Iisus este “sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi” (Evr. 7,26),
numai în această calitate poate aduce jertfa supremă împăciuitoare care “curăţeşte cugetul de
faptele cele moarte”( Evr. 9,14), căci “prin moartea suferită spre răscumpărarea greşalelor
de sub întâiul testament, cei chemaţi să ia făgăduinţa moştenirii veşnice”( Evr. 9,15). Iisus
Hristos Se prezintă El Însuşi ca Arhiereu în rugăciunea din Grădina Ghetsimani (Ioan 17)
mijlocind intrarea oamenilor la Tatăl prin însăşi ofranda jertfei Sale care este propria Sa
persoană. “Pentru ei, Eu Mă sfinţesc pe Mine însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr ”(Ioan
17,19).

Caracterul unic al arhieriei, disponibilitatea stării de jertfă lui Iisus Hristos pentru noi,
eficienţa Jertfei şi desăvârşirea ei, precum şi efectul durabil şi permanent al acesteia arătat în
viaţa tuturor creştinilor descoperă realitatea că slujirea arhierească a Mântuitorului Iisus
Hristos se continuă în cer şi pe pământ fiind totodată temeiul mântuirii oamenilor, izvorul
preoţiei văzute, al spiritualizării noastre şi al unităţii Bisericii Domnului Iisus Hristos. Sfântul
Apostol Pavel după ce învaţă superioritatea lui Iisus Hristos în toate domeniile faţă de toţi,
arată că veşnicia era una din nedeplinătăţile arhiereului Vechiului Testament pentru că acesta
era muritor. “Acolo s-a ridicat un şir de preoţi, fiindcă moartea îi împiedica să
dăinuiască”(Evrei 7,23). Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat e “Preot în
veac” (Evr. 5,6;7,17,21) având o “preoţie netrecătoare”(7,24) şi în această calitate “poate să
mântuiască desăvârşit pe cei ce se apropie prin El de Dumnezeu, căci pururea e viu ca să
mijlocească pentru ei”(Evr.7,25). Dumnezeu este neschimbabil şi lucrează tot timpul la
mântuirea oamenilor ceea ce înseamnă că “Iisus Hristos ieri, azi şi în veci acelaşi
este”(Evr.13,8), şi deci ca Arhiereu a săvârşit o singură dată jertfa mântuitoare (“ieri”); ca
Arhiereu a intrat în ceruri, înainte mergător al credincioşilor şi rămâne acolo, manifestând
efectul durabil şi permanent al operei Sale (“azi”); şi tot ca Arhiereu va veni a doua oară la
Parusie (“în veci”)48.
48
Nicolae Neaga, Profeții mesianice în Vechiul Testament, Tipografia Arhidiecezanei, Sibiu, 1829, p. 134
 17

Continuarea slujirii de Arhiereu este legată intim de Întruparea Fiului lui Dumnezeu
deoarece unirea ipostatică este valabilă pentru totdeauna. Precum rămâne întrupat permanent,
aşa rămâne şi ca Cel ce s-a jertfit şi a înviat. Dacă n-ar fi Arhiereu în veac, Hristos n-ar
rămâne om în eternitate şi anume om înviat. Dar nici n-ar rămâne întrupat în veac şi înviat cu
trupul, dacă n-ar fi Arhiereu în veac. Toate actele săvârşite de Mântuitorul poartă în ele
raţiuni divine pe care numai o pedagogie atât de înaltă a lui Dumnezeu le poate imprima
caracterul desăvârşirii. Astfel slujirea arhierească este continuată în cer şi prin legătura intimă
cu Învierea Fiului lui Dumnezeu care este o stare de permanentă iradiere a puterii Sale
mântuitoare. Prin moartea Sa primită pentru toţi, Iisus Hristos a învins pentru totdeauna
moartea ca pe ultimul duşman şi de aceea Învierea Lui cu efectul nemăsurat asupra firii Sale
umane se extinde la toţi oamenii prin faptul că Hristos, ca ipostas dumnezeiesc al naturii Sale
umane, e în relaţie nemijlocită cu noi, că El, oferindu-ne natura Sa umană spre împărtăşire,
intră El Însuşi în relaţia cea mai intima cu noi ca ipostasul fundamental al nostru.

Iisus Hristos ca Arhiereu continuă să sufere pentru noi şi, pentru a ne mântui, vrea şi ne
comunică neîntrerupt starea Sa de jertfă şi pornirea spre a ne jertfi unii altora şi toţi către
Tatăl, iar această stare se împărtăşeşte în mod culminant în Sfânta Euharistie prin care
sângele Său curat de păcate ni se dă spre curăţirea sângelui nostru de păcate, un sânge în care
nu se mai mişcă porniri contrare lui Dumnezeu, ci porniri spre Dumnezeu prin Duhul Lui cel
Sfânt. Iar întrucât în acest sânge e viaţa dumnezeiască neaplecată spre descompunerea spre
care s-a dus trupul nostru prin plăcerile inferioare, se mai spune că trupul şi sângele
Domnului ni se dă şi “spre viaţa de veci”49.

Arhieria continuată în cer de Mântuitorul este singurul ajutor al rugăciunilor umanităţii

de aceea ea se realizează în comunitatea eclezială în care, chiar nevăzut, Hristos ni Se
dăruieşte în chip văzut prin persoane văzute pe care le alege şi le sfinţeşte prin Taina
Hirotoniei. De Taina Hirotoniei depinde astfel mântuirea omului deoarece, dacă în celelalte
Taine, Hristos e primit ca cel ce se dăruieşte prin preot, în Taina Hirotoniei se leagă ca
subiect ce ni se dăruieşte în chip nevăzut de persoana umană, pe care consacrând-o ca preot
sau episcop, face văzută dăruirea Sa către noi, prin celelalte Taine. Dacă celelalte Taine
reprezintă mijloacele văzute prin care preotul ne mijloceşte o putere din cele date nouă de
Hristos sau însuşi Trupul şi Sângele Lui, preoţia califică însăşi persoana văzută care

49
Ibidem
 18

împlineşte aceste mijloace prin care Hristos dăruieşte puterile Sale sau Trupul şi Sângele Său
prin acele Taine50.

CONCLUZII

În concluzie, poporul evreu trebuia sa aibă un cult bine dezvoltat. Statul teocratic avea
legi referitoare la viața religioasă, iar Moise vine și organizează și perfecționează cultul divin
mozaic pentru a ajunge la misiunea dublă a lui Israel, păstrarea credinței în unicul Dumnezeu
și pregătirea omenirii pentru venirea Mântuitorului.

50
Ibidem
 19

Așadar, Moise înființează noi instituții religioase. Formele externe trebuiau să fie
manifestări ale sentimentelor interne. Manifestarea externă trebuia să fie o acțiune simbolică
a sufletului, în timp ce toate actele cultice erau marcate de o însemnătate simbolica, aceasta
fiind diferă de la un popor la altul datorită concepției religioase. Evreii se deosebeau de alte
popoare pentru că Dumnezeu a făcut cu ei un legământ special, prin care se restabilea
legătura omului cu Dumnezeu ruptă prin păcat51.

Dumnezeu a rânduit un ritual mozaic, a ales un loc special pentru practicarea lui și un
personal de cult, preoții din seminția lui Aaron. Dacă Dumnezeu le-a rânduit, înseamnă că
trebuiau respectate indicațiile pentru a ajunge la comuniunea cu Dumnezeu. Cultul arată că
omul intra în legătura cu Dumnezeu după ștergerea păcatului (prin jertfe)52.

Jertfele mozaice au urmărit să conștientizeze existența păcatului și necesitatea ștergerii

lui, totuși nu au reușit să aducă cu adevărat iertarea păcatelor. Instituțiile religioase vechi-
testamentare au anticipat si simbolizat astfel instituțiile nou-testamentare53.

BIBLIOGRAFIE

I. Izvoare:
1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2008.

51
Dr. Badea Cireșanu, Tezaurul Liturgic, Tomul II, Tipografia Guttenberg, București, 1911, p. 165
52
Ibidem, p. 166
53
Ibidem, 167
 20

II. Cărți:
1. Abrudan, Pr. Prof. Dr. Dumitru și Cornițescu, Pr. Prof. Dr. Emilian, Arheologia
Biblică, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
2002;
2. Cireșanu, Dr. Badea, Tezaurul Liturgic, Tomul II, Tipografia Guttenberg, București,
1911;
3. Ciudin, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Studiul Vechiului Testament, Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978;
4. Jacob, Edmond, Vechiul Testament, Ed. Humanitas, București, 1993;
5. Neaga, Nicolae, Profeții mesianice în Vechiul Testament, Tipografia Arhidiecezanei,
Sibiu, 1829;
6. Semen, Pr. Prof. Dr. Petre, Arheologia Biblică în actualitate, Ed. Trinitas, Iași, 2008.

III. Studii și articole:

1. Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Preoția și chipul preotului după Sfânta Scriptură, în rev.
Biserica Ortodoxă Română, Nr. 5-6, An 1965;
2. Burtan, Drd. Gh. D., Preoție și slujire în cărțile profetice ale Vechiului Testament, în
rev. Studii Teologice, Nr. 9-10, An 1974;
3. Chialda, Pr. Prof. Mircea, Raportul între Vechiul și Noul Testament, în rev. Biserica
Ortodoxă Română, Nr. 5-6, An 1981;
4. Prelipceanu, Pr. Prof. Vladimir, Vechiul Testament. Cuprinsul, caracterul, sensul, în
rev. ”Glasul Bisericii”, Nr. 3-4, An 1964, ;
5. Suparschi, Arhim. M., Superioritatea preotului Noului Testament față de preoția
Vechiului Testament, în rev. Studii Teologice, Nr. 5-6, An 1956.