UNIVERSITATEA ,,OVIDIUS’’ DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ

LUCRARE DE SEMINAR
LA DISCIPLINA
ISTORIA ŞI SPIRITUALITATEA BIZANȚULUI

ȊNDRUMĂTOR ŞTIINȚIFIC:

Lect. univ. dr. DUMITRU CARABAŞ

STUDENT:

DAMIAN D. MIHAI-LEONARD

ANUL I, GRUPA I

CONSTANȚA

2024

1
 UNIVERSITATEA ,,OVIDIUS’’ DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ

Sinodalitatea Bisericii între sec. al IV-lea și al IX-lea

(Perioada Sinoadelor ecumenice)

ȊNDRUMĂTOR ŞTIINȚIFIC:

Lect. univ. dr. DUMITRU CARABAŞ

STUDENT:

DAMIAN D. MIHAI-LEONARD

ANUL I, GRUPA I

CONSTANȚA

2024

2
 Sinodalitatea Bisericii între secolele al IV-lea și al IX-lea
(Perioada Sinoadelor ecumenice)

Introducere

Biserica este sobornicească.

Așa mărturisim în Simbolul de Credință: cred ... și întru Una, Sfântă, Sobornicească și
Apostolească (Apostolică) Biserică.
În sobornicitatea ei, Biserica este și Sinodală. Cel puțin Biserica Ortodoxă mărturisește și
împlinește această caracteristică.
Biserica Ortodoxă este organizată sinodal, spre deosebire de cea catolică, unde întâlnim o
organizare monarhic-centralistă. În Biserica Ortodoxă forurile cele mai înalte de conducere sunt sinoadele
de episcopi: pentru întreaga Biserică - Sinodul ecumenic, în care e reprezentat tot episcopatul, iar pentru
Bisericile autocefale - sinoadele locale.
În Biserica Catolică toată, puterea e concentrată în ființa unei singure persoane - a papei. Propriu
zis, conducerea - curentă în Biserica Ortodoxă o exercită sinoadele locale, pentru că sinodul ecumenic se
intrunește numai in cazuri rare, excepționale, pentru definirea, unor învățături disputate și pentru stabilirea
unor canoane cu putere universală, permanentă.
Principiul sinodalității Bisericii se fundamentează pe faptul că Mântuitorul Iisus Hristos este Capul
acesteia și, atunci când membrii Bisericii – trupul Său, sunt adunați în numele Său, Însuși Iisus Hristos se
află în mijlocul lor (Mt. 18, 20), El fiind Adevăratul conducător.
Totodată, chiar Sfinții Apostoli au oferit exemplul comuniunii și conlucrării în chestiuni de
credință, atunci când s-au adunat în sobor (sinod) în Ierusalim, în jurul anului 50, pentru a oferi rezolvare
unor disensiuni ce puneau în pericol unitatea Bisericii, având convingerea că au fost asistați de către
Duhul Sfânt. Astfel, expresia ce avea să ofere autoritate divină celor hotărâte, părutu-S-a Duhului Sfânt și
nouă, (F.A. 15, 28) avea să devină formula tradițională cu care începeau, de obicei, textele deciziilor
dogmatice ale sinoadelor ecumenice și locale.1
Astfel, din acel moment, sistemul sinodal de conducere a devenit forma ideală de cârmuire a
Bisericii, dar și forul decizional suprem în probleme ce vizau docrina și disciplina bisericească sau
problemele administrative.
1
Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creștinismului, vol. II, Ed. Trinitas, Iași, 2000, p. 5

3
 Așadar, sobornicitatea Bisericii implică sinodalitatea acesteia. Altfel spus, sinodalitatea este
inclusă în sobornicitate. Părintele Ioan N. Floca afirmă: Biserica sobornicească este Biserica organizată și
condusă în mod sinodal, Biserica înțelegerii, a concilierii autorității și libertății prin dragoste, trăirea în
sobornicitate, în comunitate, frățietate prin complementaritate,mărturisind credința cea una, sfântă și
apostolică...2
Plecând de la aceste premise, vom analiza, nu exhautiv, căci spațiul unei lucrări de seminar nu o
permite, manifestarea sobornicității Bisericii sub forma sinoadelor – locale sau ecumenice – ținute între
secolele al IV-lea și al XIX-lea, corespunzând perioadei dintre începutul Imperiului Bizantin 3 și cel de -
Al VII-lea Sinod Ecumenic, și cele câteva sinoade locale ce l-au urmat, care au întărit deciziile acestuia.
Astfel, se poate urmări împlinirea a ceea ce Sf. Chiril al Ierusalimului, afirma cu privire la sobornicitatea
Bisericii: Biserica se numește sobornicească pentru că este în toată lumea, de la o margine a pământului
la alta:pentru că ea învață sobornicește și fără greșeală toate dogmele, care trebuie să ajungă la
cunoștința oamenilor despre lucrurile văzute și nevăzute, cerești și pământești.4

1. Sinoadele – expresie și manifestare a sobornicității

Din punct de vedere etimologic, cuvântul sinod (σύνοδος - sinodos, lat. synodus, fr. Synode) este
de origine greacă, rezultând prin combinarea a doi termeni σύν – împreună, același și οδος – drum, cale,
însemnând – într-o traducere adliteram, a merge pe același drum, a urma aceeași cale.
Transpunând termenul în viața Bisericii, acesta ar însemna a lua o decizie în comunitate și
comuniune în ceea ce privește adevărurile de credință, esențiale și condiții ale dobândirii mântuirii.
Derapajele de credință ale unor clerici sau mireni erau înlăturate prin convocarea unui sinod în legătură cu
problema ivită, la care luau parte episcopii unei sau mai multor provincii

2
Vezi Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Sobornicitatea (sinodalitatea, universalitatea sau catolicitatea, ecumenicitatea) Bisericii
(Poziții critice), Ortodoxia, an XXXIV, nr. 3/1982, p.412; În acest studiu, părintele I. Floca arată asemănările dar, mai ales,
deosebirile dintre termenii care fac referire la Biserică – sobornicească, sinodală, universală, catolică, ecumenică –
concluzionând că Ortodoxia este cea care respectă cu strictețe sensul termenului sobornicească.
3
Istoricii au păreri diferite cu privire la data de când ar trebui să se vorbească de Imperiul Bizantin. Deși părerile sunt împărțite,
propunându-se ca date anii 284 – anul urcării pe tron a împăratului Dioclețian, ale cărui reforme vor dura până în sec. al VII-
lea, 324- anul începerii construirii noii capitale a Imperiului, 330 – anul inaugurării Constantinopolului, 476- anul căderii
Imperiului Roman de Apus, 527 - anul urcării pe tron a lui ustinian cel Mare, ce marchează o epocă de reforme în plan militar,
economic, politic, cultural și artistic, etc. Considerăm îndreptățită părerea d-lui Prof. Dr. Emilian Popescu,conform căreia, anul
înființării Imperiului Bizantin se cuvine a fi considerat anul 324.
4
Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza 18, 23, apud Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 413

4
 din Imperiu. La sinod puateau participa și preoți și diaconi, având drept de vot consultativ, 5 ba
chiar, în unele situații, și laici.6
Sinoadele sunt, în primul rând, mijloace de afirmare a unității bisericești, de apărare a credinței și
de impunere a disciplinei bisericești, împărțindu-se, după importanța lor, în trei mari categorii 7:
1. Sinoade locale. Acestea au fost, de altfel, și primele tipuri de sinoade, care au răspuns imediat
unor probleme legate de credință, la nivel local. Fiind convocate de către episcopul unai eparhii, în cazuri
excepționale, pentru a cunoaște părerea întregului cler subordonat, în timp ele au devenit obligatorii,
convocându-se dedouă ori pe an, chiar dacă nu aveau de discutat probleme controversate, având, totuși, un
rol informativ.
Primele sinoade locale menționate de istoria bisrericească s-au ținut la Palermo, în Sicilia, în Frigia
și Anhialos, în Tracia (cca. 150). Apoi au fost cele din Cartagina, Antiohia (264 și 268), cel de la Elvira, în
Spania (cca. 300) și cel de la Arelate, în Galia (314). Până la Primul Sinod Ecumenic, o serie de sinoade
locale au adoptat o serie de canoane care sunt normative până în prezent:
 Sinodul de la Ancyra (314-315) – a aprobat 25 de canoane privind procedura de reprimire
în Biserică a celor căzuți (lapsi) în timpulpersecuției împăratului Dioclețian (284-305);
 Sinodul din Neocezareea (Pont - 315) – a elaborat 15 canoane privind disciplina
bisericească;8
2. Sinoadele endemice – convocete de către un episcop, care era și președintele sinodului, cu toți
episcopii prezenți întâmplător și deodată la reședința lui.
3. Sinoadele ecumenice. Sinodul ecumenic sau general constituie cel mai înalt for de judecată în
Biserică. Istoria Bisericii (re)cunoaște șapte sinoade ecumenice: Niceea (325), Constantinopol (381), Efes
(431), Calcedon (451), Constantinopol (553), Constantinopol (680-681) și Niceea (787).
Sinodul ecumenic era convocat în cazuri excepționale, pentru a rezolva dispute teologice ce
puneau în pericol unitatea Bisericii.

Pentru ca un sinod să poată fi declarat ecumenic, trebuiau îndeplinite o serie de condiții:

1. Să fie convocat de împărat;
2. Să întrunească episcopii din întreg Imperiul Roman (participau personal sau prin delegați);
5
Excepție făceau preoții sau diaconii care erau delegați ai unui episcop, având, în acest caz, drept de vot deliberativ.
6
A se vedea studiul Pc. Pr Lector Univ. Dr. Patriciu Vlaicu, Principiul ierarhic-sinodal al ecumenicității în Biserica Ortodoxă,
la pagina http://comptepv.typepad.fr/canonice/2010/11/principiul-ierarhic-sinodal-al-ecumenicit%C4%83%C5%A3ii-
%C3%AEn-biserica-ortodox%C4%83.html, unde se explică prezența, importanța dar și până unde poate fi acceptat rolul
laicilor în sinoade.
7
Vezi Pr. Nicolae Chifăr, op. cit., pp. 6-8;
8
Pentru a vizualiza canoanele acestorsinoade și a altora, un site util este www.nikolai.ro/canoane-ortodoxe/

5
 3. Să examneze învățătura de credință a Bisericii pe baza Sfintei Scripturi și a Sf. Tradiții;
Începând cu secolul al IV-lea, condițiile politice, istorice și bisericești au adus o completare asupra
condiițiilor pentru ca un sinod să fie acceptat ca ecumenic. Astfel, se adaugă ca și primă condiție
autoritatea împăratului și a episcopilor Romei și Constantinopolului. În secolul al VII-lea, seinvocă și
autoritatea patriarhiilor Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului alături, desigur, de cele ale Romei și
Constantinopoplului.9
Deciziile sinoadelor ecumenice erau obligatorii pentru toate bisericile locale, fiind recunoscute și
de către împărați care impuneu măsuri pentru respectarea acestora.

2. Sinodalitatea Bisericii în perioada Sinoadelor ecumenice

Comunitățile primilor creștini nu au fost ferite de divergențe și de păreri greșite.astfel se explică

convocarea Sinodului Apostolic de la Ierusalim, în jurulanului 50. Pe măsură ce creștinismul câștiga noi
adepți, riscul de a apărea învățături greșite era iminent. Peioada persecuțiilor a făcut ca acestea să rămână
latente, însă, odată cu edictul de la Mediolanum (313), Biserica creștină a primit în sânul ei mulți păgâni
care, inevitabil, au studiat filosofia păgână care, în conlucrare cu firea umană mărginită, a condus la erori
de interpretare acredinței, apărând, astfel, primele erezii majore, care puneau în pericol unitatea Bisericii.
Sinoadele ecumenice au răspuns acestor învățături greșite, fiin o manifestare a sobornicității și unității
Bisericii.

2.1. Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325)

La puțin timp de la convertirea sa la creștinism și de la Edictul prin care conferea libertate

creștinilor de a-și manifesta credința, împăratul Constantin cel mare a avut de înfruntat o problemă care
punea în pericol liniștea publică a Imperiului – arianismul, o erezie care nega egalitatea și
consubtanțialitatea Fiului cu Tatăl. Deși a încercat să aplaneze conflictul dintre cele două tabere care s-au
format (arieni și ortodocși) prin intervenția episcopului curții imperiale, Osiu de Cordoba pe lângă
episcopul sub a cărui ascultare se afla Arie 10 – Alexandru alAlexandriei, eșecul negocierilor l-a făcut pe

9
Pr. Nicolae Chifăr, op. cit., p. 8;
10
Preot învățat din Alexandria, născut în 256 în Libia, instruit în teologie de Lucian de Antiohia și hirotonit preot în 312, la
biserica Baucalis (cea mai însemnată dintre cele nouă biserici din Alexandria) cf. Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria
Bisericească Universală, EIBMBOR, București, 2004, p. 133;

6
împăratul Constantin să convoce un sinod general sau ecumenic, la care să ia parte toți episcopii din
Imperiu11.
Potrivit învățăturii sale eretice, Arie nega Fiului egaliatate și consubstanțialitatea cu Dumnezeu
Tatăl, și totodată, susținând subordinațianismul,12 nega divinitatea Fiului, pe Care Îl considera o creatură a
Tatălui (prima creatură a Tatălui).
De asemenea, Arie prolifera și învățătura conform căreia Fiul nu își avea existența din veșnicie
asemeni Tatălui și, influiențat de doctrina eretică a gnosticilor, afirma că motivul pentru care Tatăl L-a
creat pe Fiul este acela ca prin Fiul să creeze Universul, Dumnezeu-Tatăl, ființă absolut pură, evitând
astfel contactul cu materia, care este rea în sine.
Deşi a fost condamnat de către un sinod ținut în 320 sau 321 13, la care au participat 100 de episcopi
din Egipt, Libia și Pentapole14 sub președenția lui Alexandru, Arie a refuzat să se supună hotărârii
sinodale15 continuând să-și răspândească ideile și provocând mare dezbinare în Biserică.
Datorită acestor circumstanțe, împăratul Constantin cel Mare, la sfatul sfetnicilor săi bisericeşti, a
hotărât convocarea unui sinod care să restabilească pacea în Biserică. Lucrările sinodului trebuiau să se
ţină iniţial la Ancyra (Galatia), ulterior fiind ales ca loc de desfăşurare oraşul Niceea, în Anatolia (al doilea
oraș ca importanță al Bitiniei), mai apropiat de reședința imperială din Nicomidia și de Constantinopol,
aflat în plină construcție.16
Deschis oficial la 20 mai 325, Sinodul a ținut până la 25 august 325 17, și s-a desfășurat în sala de
recepții a palatului imperial, catedrdala fiind în reconstrucţie în urma ultimei persecuţii. 18
Mărturiile istorice cu privire la numărul episcopilor participanți la sinod nu sunt unanime 19, cu
toate acestea tradiția bisericească a consacrat numărul 318. Papa Silvestru, motivând vârsta înaintată, a
trimis doi delegaţi: Vito (numit Victor în documentele latine) şi Vicent. Adunarea a fost numită mare şi
Sfânt Sinod, Eusebiu de Cezareea fiind cel dintâi care a numit ecumenic Sinodul de la Niceea20.

11
Încă un motiv pentru convocarea sinodului au fost și neînțelegerile dintre Apus și Răsărit cu privire la data celebrării Paștelui.
12
Erezia conform căreia Fiul lui Dumnezeu este subordonat Tatălui
13
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 134;
14
Ibidem;
15
Arhiepiscop Peter L'Huillier, Dreptul bisericesc la sinoadele I-IV, trad. din engleză de Pr. Prof. Univ. Dr. Al. I. Stan, editura
Gnosis, Bucuresti, 2000, p. 44;
16
Warren Treadgold, O scurtă istorie a Bizanțului, trd. De Mirella Acsente, Ed. Artemis, București, 2003, p. 36
17
Pr. Nicolae Chifăr, op. cit. p. 11;
18
Arhiepiscop Peter L'Huillier, op. cit., p. 45;
19
Potrivit mărturiei lui Eusebiu la sinod au participat peste 250 de episcopi, Eustatie al Antiohiei afirmă că numărul episcopilor
participanți era de 270. Cu toate acestea Constantin vorbește de peste 300, iar Sf. Atanasie de circa 300 de episcopi ce s-au
întrunit la Sinodul de la Niceea. În conformitate cu tradiția bisericească, Ilarie de Poitiers susține că la sinod au participat 318
episcopi vezi Arhiepiscop Peter L'Huillier, op. cit., p. 44
20
ibidem, p. 45

7
 În timpul desfășurării sinodului s-a format o grupare a episcopilor, conduși de Eusebiu de
Nicomidia, care, folosind termenul όμοιούσιος (asemănator după ființă cu Tatăl) în locul termenului
ortodox όμοούσιος (de o ființă cu Tatăl), doreau să țină calea de mijloc. În urma discuțiilor, care au fost
foarte agitate, majoritatea episcopilor au fost de acord că Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, este
Dumnezeu adevărat și nu creatură, fiind consubstanțial, egal și deoființă cu Tatăl. Drept urmare Arie și
partizanii săi au fost declarați eretici și anatematizați.
În ședință din 19 iunie a fost redactată o mărturisire de credință (primele 8 articole ale Crezului), la
baza formulării acesteia stând crezurile baptismale din regiunea siro-palestiniană, care, desigur, au fost
completate adecvat.21
Deşi s-a discutat problema serbării Paștilor în Biserica Răsăriteană, singurele documente autentice
provenite de la Sinod sunt Simbolul de credinţă, cele 20 de canoane, lista incompletă a sinodalilor şi o
scrisoare sinodală adresată Bisericii din Alexandria, care pare să confirme că la Sinod s-a luat o hotărâre
în ceea ce priveşte data sărbătoririi Paștilor22. Deasemenea enciclica împăratului Constantin indică soluţia
la care a ajuns Sinodul în ceea ce priveşte sărbătorirea Paștelui.23
Cele 20 de canoane adoptate laSinod sunt:24
1. cei care se mutilează sau cer să fie mutilaţi să nu fie primiţi în cler;
2. cei de curând botezaţi să nu fie promovaţi de îndată la hirotonisire;
3. viaţa clandestină a clericilor;
4. cerinţe pentru a fi consacrat episcop;
5. situaţia celor excomunicaţi şi datoria de a ţine sinod de două ori pe an în fiecare episcopie;
6. precedenţa anumitor sedii episcopale; consensul mitropolitului pentru a fi consacrat episcop;
7. episcopul Ierusalimului;
8. atitudinea faţă de catari;
9. promovarea la preoţie fără examenul recerut;
10. cei care şi-au renegat credinţa în timpul prigoanei şi apoi admişi între clerici;
11. renegarea propriei credinţe de către mireni;
12. cei care au părăsit lumea pentru viaţa consacrată şi apoi s-au întors la ea;
13. penitenţii care cer Euharistia pe patul morţii;
21
ibidem, p. 46
22
„Toţi fraţii noștrii răsăriteni care până acum n-au fost de acord cu romanii sau cu voi, sau cu toţi cei care de la început au
procedat ca voi, de aici înainte vor sărbători Paştele odată cu voi” vezi Theodoret, Historia Ecclesiastica I, 9, ediţia Parmentier,
p. 41 apud Arhiepiscop Peter L'Huillier, op. cit., p. 51
23
„Paştele creştin trebuie sărbătorit la aceeaşi dată de către toţi, iar pentru calcularea datei, să nu se facă referire la iudei.” apud.
ibidem
24
http://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_I_Ecumenic

8
 14. despre catehumenii lași (care au cedat în timpul prigoanei);
15. despre clericii care se mută din loc în loc;
16. despre clericii care nu locuiesc în bisericile pentru care au fost aleşi;
17. despre clericii cămătari;
18. locul diaconilor la celebrările liturgice şi rândul lor la împărtăşanie;
19. despre cei care vin în Biserica ortodoxă de la eroarea (erezia) lui Paul din Samosata şi despre
diaconese;
20. în zilele de duminică şi-n zilele Cincizecimii nu trebuie să se facă rugăciuni în genunchi.
Canoane autentice ale sinodului pot fi clasificate, potrivit tematicii, în:
 Canoane care tratează condiţiile hirotonirii (1, 2, 9 și 10)
 Canoane care tratează structurile ierarhice (4, 5, 6 și 7)
 Canoane care tratează viaţa şi statutul clericilor (3, 15, 16 și 17)
 Canoane care tratează pedepsele şi reconcilierea lapsilor (11, 12, 13 și 19)
 Canoane care tratează modalităţi de primire a dezideraților (8 și 19)
 Canoane care tratează două puncte privind disciplină liturgică (18 și 20)
Canoanele 4, 5, 6, 7, 8, 15, și 16, sunt canoane care evidențiază principalele măsuri de reorganizare
a Bisericii luate de acest Sinod.
Canonul 4 se referă la Organizarea Bisericii în mitropolii, numite pe atunci eparhii. Έπαρχια
desemnează, în cuprinsul acestui canon, o unitate administrativă a bisericii, încadrată într-o provincie a
Imperiului.25 Prin acest canon sinodalii „au confirmat” 26 o formă de coordonare în organizaţia Bisericii
prin consfințirea sistemului mitropolitan.
Canonul 6 nu numai că legalizează, pe baza cutumei, întâietatea unor scaune episcopale, ci și
consfintește o altă demnitate, superioră celei de mitropolit și anume mitropolit superior sau exarh 27.
Sinodul de la Niceea, 325, reprezintă primul moment când religia creştină se manifestă liber pe
plan general şi trece la elaborarea învățăturilor sale dogmatice.
Până la următorul sinod ecumenic, istoria consemnează alte sinoade locale ale Bisericii Răsăritene,
și anume:
 Sinodul de la Antiohia (341),
 Sinodul de la Sardica (343),

25
Drd. Pr. Traian Valdman, Vechea organizarea a Bisericii și Sinodul I Ecumenic, în Studii Teologice, nr. 3 -4/1970, p. 273;
26
au confirmat, mai degrabă decât au creat, vezi Arhiepiscop Peter L'Huillier, op. cit., p. 62;
27
Drd. Pr. Traian Valdman, op. cit. p. 276;

9
  Sinodul de la Laodiceea și Sinodul de la Gangra ținute la mijlocul secolului al IV-lea 28.
Canoanele elaborate de aceste sinoade se vor regăsi confirmate de către Sinodul al IV-lea
Ecumenic.

2.2. Sinodul al II-lea Ecumenic (Constantinopol, 381)

Cauza întrunirii acestui sinod a reprezentat-o erezia pnevmatomahilor (macedonienilor,

maratonienilor), care, alături de arieni, tulburau liniștea Bisericii Imperiului cu rătăcirile lor, dar și
confirmarea alegerii și instalării Sfântului Grigorie de Nazianz ca episcop al Bisericii din Constantinopol.
Promotorii principali ai ereziei pnevmatomahilor au fost Eustatie de Sevasta, Eleusie de Cizic şi
Maratonie, însă, erezia a atins punctul critic în momentul în care a fost mărturisită de Macedonie, fostul
episcop omousian de Constantinopol.
Astfel, în vara anului 378, s-a întrunit un sinod la la Sirmium 29 care, sub președinția episcopului
Anemius și a Sfântului Ambrozie al Milanului, a condamnat erezia pnevmatomahilor, erezie ce a fost
condamnată și într-un sinod ținut la Roma în 379-380, sub papa Damasus, însă tulburările au continuat.
La convocarea împăratului Teodosie cel Mare, la 1 mai 381, în Constantinopol, s-au deschis
lucrările celui de-al doilea Sinod ecumenic la care au participat aproximativ 150 de episcopi 30 sub
președenția episcopului Meletie al Antiohiei. Murind Meletie al Antiohiei în timpul lucrărilor Sinodului,
președinția a fost preluată de către Sfântului Grigorie de Nazianz. Întrucât a fost contestată canonicitatea
alegerii Sfântului Grigorie în scaunul episcopal de Constantinopol, în locul său a fost numit episcop, laicul
Nactarie, care a primit și președenția sinodului.
Cu toate eforturile de a readuce în sânurile ortodoxiei pe cei 36 de episcopi pnevmatomahi prezenți
la Sinod, aceștia au refuzat. În consecință lucrările sinodului s-au încehiat la 9 iunie 381, hotărându-se
anatematizarea tuturor ereziilor existente atunci în Biserică.
Părinții sinodali au completat Simbolul de la Niceea, cu încă 5 articole, elaborând Simbolul de
credință al Ortodoxiei (Simbolul niceoconstantinopolitan / Crezul), în 12 articole, care a rămas neschimbat
până în prezent.

28
Vlassios I. Phidas, Drept canonic. O perspectivă ortodoxă, trad. de Pr. Lect. Dr. Adrian Dinu, Ed. Trinitas, Iași, 2008, pp. 66-
74;
29
Diac. Drd. Liviu-Claudiu Moisiu, Principiile de organizare și disciplină Bisericească în canoanele Sinodului III ecumenic, în
Studii Teologice, nr. 9-10/ 1984, p. 656
30
Arhiepiscop Peter L'Huillier, op. cit., p. 178

10
 Sinodul a enunţat și hotărâri privind menținerea bunei rânduieli între Biserici, enunțând 4
canoane31 şi specifică prerogativele episcopului de Constantinopol.
Actele acestui sinod, dacă au existat, nu au ajuns până la noi şi nici tomusul sinodal care ar fi
condamnat ereziile antitrinitare din acel timp. Totuşi posedăm scrisoarea sinodală, adresată Împăratului
Teodosie, lista membrilor sinodului şi canoanele emise.
Tot în anul 381, la 3 septembrie, s-a ținut un Sinod la Aquileea, care a acuzat pe episcopii Palade și
Secundian din Iliria.32
Deşi nu au contestat ortodoxia sinodului al II-lea, apusenii nu au acceptat foarte uşor ca Sinodul de
la Constantinopol din anul 381 să fie numit ecumenic, fapt pentru care în Decretul Papei Gelasius De
recipiendis et non recipiendis libris, nu este menţionat.33
În urma acestei nemulțumiri, în anul 382 a avut loc un nou sinod la Constantinopol, întrunind o
mare parte a episcopilor prezenţi la Sinodul din anul precedent, întrucât apusenii nu apreciau deloc faptul
că au fost ţinuţi deoparte în luarea hotărârilor privitoare la treburile bisericeşti din Răsărit şi stăruiau să se
ţină un sinod realmente ecumenic.
Părinţii Răsăriteni și-au menţinut poziţia că aveau autoritatea de a-şi rândui propriile treburi, însă,
pentru a-şi arăta bunăvoinţa, au trimis trei delegaţi la Conciliul de la Roma. Totodată ei au mai adoptat
încă două hotărâri, numărul canoanelor puse pe seama Sinodului din 381 ridicându-se la 6. După cum
menţionează Syntagma în XIV Titluri au fost atribuite Sinodului al II-lea ecumenic 7 canoane. 34
În anul următor, 383, la Constantinopol s-a tinut un alt sinod care a dezbătut problemele ariană și
pnevmatomahă.

2.3. Sinodul al III-lea Ecumenic (Efes, 431)

O nouă erezie apărută în Biserică, anume dioprosopismul (nestorianismul) este cauza întrunirii
acestui Sinod ecumenic. Astfel, conflictele dintre ortodocși și monofiziți au atins punctul culminant când
însuși Patriarhul Constantinopolului, Nestorie, a îmbrățișat această erezie și i-a răspândit ideiile.
Sfântul Chiril al Alexandriei, sesizând erorile dogmatice ale Patriarhului de Constantinopol, a
trimis Papei Celestin, prin diaconul Poseidonius, un dosar despre Nestorie. Dosarul a fost analizat de

31
ibidem, p. 183
32
Diac. Drd. Liviu-Claudiu Moisiu, op. cit., p. 656
33
Arhiepiscop Peter L'Huillier, op. cit., pp. 180-181, vezi și Pr. Nicolae Chifăr, op. cit. pp. 68-70;
34
ibidem, p. 183; vezi și Pr. Nicolae Chifăr, op. cit. pp. 65-66, care menționează că, deși i se atribuie, în colecțiile de canoane
grecești, formularea a 7 canoane, în realitate, la Sinodul al II-lea Ecumenic au fost formulate doar 4 canoane;

11
Sfântul Ioan Cassian, care a concluzionat că opiniile lui Nestorie se înrudeau cu erezia lui Paul de
Samosata şi a lui Pelagius.
Prin urmare papa Celestin a convocat şi prezidat un sinod în 430 care l-a condamnat pe Nestorie,
căruia i s-a cerut să-și retracteze opiniile în termen de 10 zile sub pedeapsa excomunicării 35.
Sfântul Chiril a convocat pe episcopii de sub jurisdicţia sa într-un sinod în noiembrie 430, iar patru
dintre episcopi au fost desemnaţi să meargă la Constantinopol să prezinte Scrisoarea sinodală însoțită de
cele 12 Anatematisme ale Sfântului Criril, precum și cererile Romei.
Împăratul Teodosie al II-lea s-a hotărât să convoace un sinod pentru a restabili pacea în Biserica,
astfel că la 19 noiembrie 430 au fost trimise invitaţiile pentru sinod. Toţi episcopii împreună cu sufraganii
lor trebuiau să se prezinte anul următor, în ziua Cinzecimii la Efes.
Egiptenii au ajuns la Efes cu câteva zile înaintea Cincizecimii urmați, la 12 iunie 36, de Iuvenal al
Ierusalimului, însoţit de 15 episcopi din Palestina. Memmon al Efesului s-a alăturat împreună cu 100 de
episcopi, iar primatul african Capreolus al Cartaginei l-a trimis pe diaconul Bessula ca reprezentant al său.
Văzând numărul mare al episcopilor adunați, Sfântul Chiril a convocat adunările sinodului în data de 21
iunie 431, pentru ziua următoare şi, deşi a primit protestele a 68 de episcopi, dintre care 21 de mitropoliți,
totuşi hotărârea s-a menţinut iar Sinodul a fost deschis la 22 iunie 431. La sfârşitul acestei zile Sinodul a
hotărât depunerea lui Nestorie şi excluderea lui din toate demnităţile preoțești.37 Cu toate cestea, hotărârile
au fost anulate printr-un hrisov imperial în data de 29 iunie.38
Lucrările sinodului s-au redeschis la 10 iulie, iar în ziua următoare delegaţii Romei 39 şi-au
exprimat acordul cu cele hotărâte la 22 iunie. La ședința din 16 iulie Sinodul a trimis două citații lui Ioan
al Antiohiei, poruncindu-i să apară în faţă sinodului, fără rezultat. Ca urmare Sinodul l-a excomunicat pe
el şi pe însoţitorii lui însă aceştia nu au fost depuşi, probabil datorită influienței moderatoare a Romei. În
ultima ședintă a sinodului, ținută la 31 iulie s-a dezbătut alegerea de Mitopolit al Ciprului, după care
sinodul a fost închis.
Sinodalii au emis 8 canoane deosebit de importante40:
1 : Mitropoliții și episcopii condamnați de sinod, în număr de 43, reîntorcându-se acasă, nu vor fi
primiți în scaunele lor;

35
Pr. Ioan Mihălcescu, Sinodul III ecumenic din Efes(431), București, 1931, pp. 17-19;
36
Pr. Prof. Ioan Rămureanu socotește ca dată a sosirii Patriarhului Iuvenal la Efes ziua de 7 iunie 431 vezi Pr. Prof. Dr. Ioan
Rămureanu, op. cit., p. 153
37
Arhiepiscop Peter L'Huillier, op. cit., p. 243
38
ibidem, p. 244; vezi și Pr. Prof. Mircea Păcurariu, care afirmă că anularea hotărârilor ședinței din 22 iunie a avut loc în data
de 1 iulie 431 vezi Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 154
39
Episcopii Arcadius și Proectus și preotul Filip au fost reprezentanţii papei Celestin;
40
http://www.crestinortodox.ro/drept-bisericesc/canoanele-sinodului-iii-ecumenic-69932.html

12
 2 : Episcopii care au apostaziat să fie înlăturați cu totul din preoție, și să cadă din treaptă;
3 : Repunerea în treaptă a clor scoși din ea de Nestorie. Clericii aflați sub jurisdicția episcopilor
eretici să nu se supună acelor episcopi;
4 : Caterisire pentru adepții clerici ai lui Nestorie.
5 : Cei ce fug la Nestorie să rămână nu mai puțin decât cei caterisiți (este vorba de simpli
credincioși, nu de clerici).
6 : Se apără hotărârea sinodului împotriva celor ce ar dori s-o schimbe.
7 : Să nu se alcătuiască alt simbol de credinta în afara celui de la Niceea întrucât acel simbol de
credință este hotărât de Sf. Părinți întruniți în orașul Niceea, împreună cu Sfântul Duh.41
8: Oprește imixtiunea episcopilor de Antiohia în Cipru și hirotoniile făcute de ei acolo, întrucat n-
a fost obicei vechi ca episcopul cetății Antiohienilor să facă hirotoniile în Cipru.42 Principiul
neamestecului în alte eparhii se extinde în toată Biserica
Așadar, canoanele acestui sinod afirmă principiul ierarhic conform căruia, ierarhia bisericească
este obligată să vegheze la păstrarea disciplinei bisericești. Un alt principiu canonic fundamental desprins
din canoanele acestui Sinod ecumenic este principiul sinodal sau al sobornicității, după cum vedem în
cuprinsul canonului 1, 3, 4 și 5. Un al treilea principiu enunțat în canoanele Sinodului III ecumenic este
principiul autocefaliei conform căruia o unitate bisericească determinată din punct de vedere ierarhic,
sinodal și teritorial, se conduce în mod independent de alte unități bisericești asemănătoare, cu care se află
în unitate dogmatică, cultică și canonică. Aceste trei principii canonice au fost necontenit confirmate de
hotărârile sinodale ulterioare ceea ce confirmă faptul că Biserica și-a păstrat docrina și organizarea pe baza
principiilor ei fundamentale43 și că a fost înzestrată de Întemeietorul ei cu toate mijloacele necesare
atingerii scopului ei suprem, mântuirea.44

Sinodul tâlhăresc de la Efes (449)

Monofizismul, suținut de bătrânul arhimandrit din Constantinopol, Eutihie, a provocat tulburăre în

Biserică, iar starea produsă necesita o reglementare printr-un nou sinod ecumenic, convocat pentru luna
august a anului 449.

41
Ibidem;
42
ibidem
43
Diac. Drd. Liviu-Claudiu Moisiu, Principii de organizare şi disciplină bisericească în Canoanele Sinodului III Ecumenic, în
Studii Teologice, nr 9-10/ 1984, pp. 660-665
44
Ioan N. Floca, Originile dreptului scris în Biserica Ortodoxă Română, în Mitropolia Ardealului, nr. 1-3/ 1969, p. 40

13
 Lucrările sinodului au fost deschise la 8 august 449, în Biserica Sfintei Marii din Efes, sub
președenția lui Dioscor, patriarhul Alexandriei, adept al monofizismului. Acesta, primind o puternică
gardă de soldați, și aducându-și la sinod o ceată de călugări și parabolani înarmați cu ciomege, a
determinat prin forță hotărârile sinodului. Delagații papei Leon I nu au putut lua cuvântul, iar ceilalți
episcopi prezenți la sinod nu s-au opus lui Dioscur din teamă. Astfel acest sinod, numit tâlhăresc de papa
Leon I, a aprobat erezia monofizită și a condamnat pe episcopul Flavian, pe Eusebiu de Dorileum,
Teodoret al Cirului, Ibas de Edesa, și Domus de Antiohia. Hotărârile Sinodului tâlhăresc au fost aprobate
de Împăratul Teodosie al II-lea.

1.1. Sinodul al IV-lea Ecumenic (Calcedon, 451)

În urma morții lui Teodosie al II-lea, Pulheria, sora sa, preluând puterea, se căsătoreşte cu un ofiţer
din Tracia, anume Marcian, pe care îl proclamă împărat la 25 august 45. Atât Pulheria cât și Marcian au
dezaprobat Sinodul tâlhăresc, fapt pentru care doreau convocarea unui sinod ecumenic la Niceea care să
anuleze hotărârile sinodului de la Efes din 449. Întrucât împăratul nu se putea deplasa prea departe de
capitală, datorită situaţiei militare 46 a cerut ca Sinodul să se ţină la Calcedon, cu toate că, în septembrie
451, membrii Sinodului începuseră să sosească la Niceea. Prin urmare sinodul s-a deschis în data de 8
octombrie 451 la Calcedon, în Biserica Sfintei Mucenițe Eufimia, în prezența a 520-630 de episcopi 47. Din
partea Romei au participat episcopii Parhasinus de Lilybaeum şi Lucensius de Picenum, Iulian de Cos şi
preotul Bonifacius48. Sinodul a avut 14 ședințe49, ședința din 25 octombrie, când s-a proclamat învățătura
de credință ortodoxă, fiind prezidată de însuși împăratul Marcian, care a ținut și o cuvântare la încheierea
sinodului, în data de 1 noiembrie.
Sinodul a emis 30 de canoane.50

2.4. Sinodul al V-lea Ecumenic (Constantinopol, 553)

45
Warren Treadgold, op.cit. p. 49;
46
Din cauza războaielor cu hunii vezi Dron Constantin, op. cit., p. 153
47
Conform altor cercetători, numărul episcopilor prezenți la sinod au fost de cca. 510 vezi Arhiepiscop Peter L'Huillier, op. cit.,
p. 299
48
ibidem
49
Alți cercetători susțin că sinodul a avut 15 ședinte vezi Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 160
50
în privinața numărului canoanelor există o oarecare contrazicere, unii recunoscând 27, alţii 28 şi alţii 30 de canoane;

14
 Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, Teodor Askidas, un susținător fervent al monofiziților,
indignat de condamnarea lui Origen din anul 543 51, împreună cu împărăteasa Teodora au convins pe
împăratul Justinian că disputele existente în Biserică ar fi conciliate și monofiziții s-ar uni cu Biserica
Ortodoxă, numai dacă s-ar condamna Cele Trei Capitole52.
Drept urmare, în anul 544, împăratul publică un edict de condamnare a Celor Trei Capitole, fapt ce
stârnește o mare tulburare în Iliria, Italia, Africa și Galia. Ca și consecință a tuburării create, Împartul și
papa Vergiliu hotărăsc, în vara anului 550, să întrunească un Sinod ecumenic care să discute această
problemă. Fără a aștepta convocarea Sinodului, în vara anului următor, îndemnat de același Teodor
Askidas, împăratul publică un al doilea edict de condamnare a Celor Trei Capitole, cu titlul Mărturisirea
de credință a împăratului Justinian împotriva Celor Trei Capitole, fapt care stârnește revolta papei.
În aceste condiții, pe 5 mai 553, în sala Secretarium a Sfintei Sofia a fost declarat deschis sinodul
al V-lea ecumenic, cu participarea a 165 de episcopi, dintre care 8 latini, papa Virgiliu nefiind prezent,
motivând că este bolnav. În cea de-a opta ședință a sinodului, ținută în data de 2 iunie, au fost condamnate
Cele Trei Capitole și au fost anatematizați din nou Arie, Macedonie, Apolinarie, Nestorie, Eutihie și
Origen. La 8 decembrie 553, papa Vergiliu recunoaște hotărârile sinodului, iar urmașul său, Pelagiu I le
acceptă.
În anul 595 a avut loc Sinodul din Braga, în urma căruia a dispărut erezia priscilienilor. 53

2.5. Sinodul al VI-lea Ecumenic (Constantinopol, 680-681)

Constantin al IV – lea Pogonatul, urmând la domnie tatălui său, Constans al II-lea, care a impus
măsuri barbare54 pentru a înceta discuțiile privitoare la energiile Mântuitorului, s-a arătat a fi înțelept și
cumpănit și, părăsind monotelismul, s-a hotărât să readucă pacea în Biserică prin convocarea unui nou
sinod ecumenic la Constantinopol55. Lucrările sinodului s-au deschis la 7 noiembrie 680 în sala boltită a

51
În anul 543 împăratul Justinian I a publicat un tratat teologic prin care condamna nouă propoziții din scrierile lui Origen,
tratat ce a fost adresat Patriarhului Mina al Constantinopolului. Astfel Origen era trecut printre marii eretici, fiind socotit
părintele monofizismului.
52
Persoana și opera lui Teodor de Mopsuestia, scrierile lui Teodoret de Cir contra Sfântului Chiril al Alexandriei și contra
sinodului din Efes (431), și Scrisoarea lui Ibas de Edesa adresată în 433 episcopilui de Ardașir, Maris.
53
Diac. Drd. Liviu-Claudiu Moisiu, op. cit., p. 656
54
Victime i-au căzut Sf. Maxim Mărturisitorul, cătuia i s-au tăiat limba și mâna dreaptă, fiind apoi întemnițat și Papa Martin I
care a convocat un sinod în Biserica Mântuitorului din Lateran, în 649, condamnând atât edictul lui Heraclie cât și edictul lui
Constans al II-lea, fapt pentru care a fost adus în lanțuri la Constantinopol, acuzat de înaltă trădare și exilat la Cherson, în
Crimeea vezi Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 176;
55
Întrucât s-a ținut tot la Constantinopol, cel de-al șasele Sinod ecumenic mai este recunoscut și sub denumirea de Sinodul al
III-lea de la Constantinopol vezi Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 177

15
palatului imperial, numită trulă, cu participarea a 174 de episcopi. 56 Biserica Romei a participat la Sinod
prin delegații papei, Agaton, Abinatio de Paterno, Ioan de Reggio și Ioan de Porto. Însuși împăratul a
participat la primele 11 ședinte ale Sinodului, dar și la ultima sedință, a optsprezecea, când sinodul a citit
hotărârea dogmatică57.

Sinodul quini – sext58 (Sinodul al II-lea Trulan)

Întrucât sinoadele V și VI ecumenice nu au enunțat niciun canon pentru a reglementa disciplina

Bisericii, slăbită mult în urma discuțiilor monofizite și monotelite, s-a simțit nevoia convocării unui sinod
care să reglementeze acest aspect. În acest scop, împăratul Justinian al II-lea Rinotmetos convocă, în
aceeași sală în care s-a ținut sinodul al VI-lea ecumenic, un nou sinod în 691-692, la care au luat parte
227-240 episcopi,59 sinod ce a emis 102 canoane60, întărind cele 85 de canoane apostolice (din care
apusenii recunosc doar 50) și ale Sinoadelor ecumenice de până atunci, precum și hotărârile unor sinoade
locale.
Sinodul quini – sext are o mare însemnătate în istoria legislației bisericești, nu doar datorită
faptului că a reluat tradiția legiuirilor canonice, ci, mai ales, datorită faptului că revizuiește întreaga
legislație eclesiastică de până atunci.

Sinodul iconoclast de la Hieria (754)

Acest sinod a fost convocat de împăratul Constantin al V-lea Copronimul și și-a desfășurat
activiatea între 17 februarie și 8 august 754 în palatul imperial din Hieria. La sinod au participat 338 de
episcopi61 prezidați de Arhiepiscopul Teodosie al Efesului. În cadrul sinodului s-au discutat și cele 13
scrieri teologice alcătuite de împărat, iar concluziile dogmatice au fost sintetizate într-un Horos. Potrivit
acestui Horos, împărații sunt arătați ca egali cu apostolii, investiți cu puterea Duhului Sfânt nu numai
pentru a desăvârși și învăța omenirea, dar și pentru a combate erezia diavolească.
56
De aici și numele de Sinodul I Trulan vezi Dron Constantin, Canoanele, vol. II, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti,
1935, p. 218, nota 1
57
„Noi mărturisim că în Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, există și două lucrări naturale, unite între
ele în chip neîmpărțit și nedespărțit, neamestecat și neschimbat, adică lucrarea dumnezeiască și lucrarea umană...” vezi Pr. Prof.
Dr. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 178
58
Acest sinod este numit quini-sext întrucât este considerat o continuare a celor două sinoade anterioare, având
scopul de a completa cu decizii disciplinare sinoadele V și VI ecumenice.
59
Hefele – Leclercq, Histoire des Conciles, III, pp. 575 – 576, apud Dron Constantin, op. cit., p. 222
60
Idem, p. 223
61
Idem ., p. 389

16
 Același împărat a negat, în cadrul sinodului, chiar posibilitatea de mijlocire a sfinților și a fost
împotriva cinstirii moaștelor, dispunând ca acestea să fie profanate și arse. De asemenea, ar fi condamnat
practica de a invoca pe Maica Domnului ca mijlocitoare.
Totodată acest sinod a condamnat cultul icoanelor ca idolatrie, anatematizând pe Sfântul Ioan
Damaschin și pe susținătorii săi.
Ultima ședință, la care a fost prezent și împăratul, a avut loc în palatul Vlaherne din
Constantinopol. Documentele privind desfășurarea lucrărilor au fost distruse în perioada când s-a restabilit
cultul icoanelor, dar s-au păstrat concluziile dogmatice sintetizate într-un horos (definiție dogmatică),
combătute mai târziu la Sinodul al VII-lea Ecumenic din 787.
Multe icoane au fost distruse și mulți preoți executați. O răscoală a preoților ( 766) a fost înfrântă,
rezultând cu mulți exilați și orbiți.62
La 29 august s-au făcut publice hotărârile eretice ale acestui pseudosinod, la care nu au participat
patriarhii din Alexandria, Antiohia și Ierusalim, și nici episcopul Romei.

2.6. Sinodul al VII-lea Ecumenic (787)

Împărăteasa Irina, deținând puterea imperială în urma morții soțului ei, Leon al IV-lea, întrucât fiul
ei Constantin al V-lea Porfirogenetul era încă minor, a hotărât, în acord cu patriarhul Tarasie al
Constantinopolului și papa Adrian I, convocarea unui nou sinod ecumenic pentru a anula hotările
pseudosinodului de la Hieria din 754. Deshiderea lucrărilor sinodului a fost împiedicată în două rânduri de
protestele soldaților iconoclaști din garda imperială.
Prin abilitatea împărătesei sinodul și-a putut deschide lucrările la 24 septembrie 787, în Niceea,
sub președenția patriarhului Constantinopolului, Tarasie. Biserica Romei a fost reprezentată prin delegații
papei Adrian I, arhipresbiterul Petru și abatele Petru, iar din partea patriarhiilor de Alexandria și Antiohia
au participat monahii Ioan și Petru. La sinod au participat între 300 și 367 de episcopi.63
În primele șase ședinte ale sinodului, au fost combătute atât hotărârile sinodului de la Hrieria cât și
calitatea acestui sinod de a fi considerat ecumenic, în ședinta a șaptea părinții sinodali au dat o hotărâre
dogamatică cu privire la cinstirea sfintelor icoane și a fost aprobată lucrarea Sfântului Ioan Damaschin,
Expunere precisă a credinței ortodoxe. Ultima ședință, a opta, a fost prezidată de împărăteasa Irina însoțită
de fiul ei Constantin al VI-lea și s-a ținut în palatul Magnaura din Constantinopol.

62
http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_al_V-lea
63
Pr. Nicolae Chifăr, op. cit., p. 283

17
 Acest ultim sinod ecumenic a dat 22 de canoane în scopul intăririi disciplinei bisericești slăbită în
timpul disputelor iconoclaste.

Sinodul de la Constantinopol din 843 și Sinodul Protopdeuteron (861)

Lupta iconoclastă a reizbucnit în timpul împăratului Leon al V-lea, iar iconodulii au fost
persecutați în timpul axestuia, astfel încât, împărăteasa Teodora, în acord cu patriarhul Metodie, a
convocat un nou sinod la Constantinopol în luna martie a anului 843. La acest sinod au luat parte toți
episcopii, egumenii și monahii care au suferit în timpul persecuțiilor iconoclaste. Participanții la sinod au
întărit hotărârile celor șapte sinoade ecumenice, au restabilit cultul icoanelor și au anatematizat pe
iconoclaști.
Fiind un subiect foarte sensibil, contradicțiile cu privire la cultul icoanelor au reînceput după
Sinodul de la Constantinopol din anul 843, încât a fost convocat la Constantinopol un nou sinod, în anul
861, numit și sinodul protodeuteron, care, prin cele 17 canoane a restabilit disciplina bisericească și a
întărit cultul icoanelor.
Astfel, cu acest sinod, putem spune că se încheie perioada cuprinsă între secolele IV – XIX,
perioadă ce cuprinde cele șapte Sinoade ecumenice, fundamentale pentru menținerea unității de credință a
creștinilor răsăriteni.

Concluzii

Autoritatea Sinoadelor ecumenice nu poate fi contestată decât, prin reducere la absurd, de către
necreștini sau de către cei ce doar cu numele sunt creștini dar, prin parcurgerea adevărurilor de credință și
prin trăirea lor, nu se conformează perceptelor creștinismului, instituite de către Însuși Mântuitorul Iisus
Hristos.
Autoritatea Sinoadelor ecumenice este demonstrată și de faptul că, imediat după susținerea unui
Sinod ecumenic și până în zilele noastre, se face apel la canoanele stabilite de acestea atunci când
exprimarea sau demonstrarea adevărurilor de credință sau de disciplină a Bisericii sunt puse la încercare.
Moștenirea politică a Imperiului Bizantin poate fi discutată, dar ce este indiscutabil constă în
tezaurul de credință și cultură pe care defunctul Imperiu l-a lăsat posterității, în mod special Orientului
creștin. Istoria nu se scrie cu dacă... și totuși...dacă nu ar fi fost autoritatea unică impusă de către
Sinoadele ecumenice, Biserica Ortodoxă ar fi fos fărâmițată în multe secte sau denominațiuni (Nu e bine

18
să arătăm cu degetul și să vedem mai degrabă paiul din ochiul altora, dar organizarea de tip monarhic –
uneori totalitar – a Bisericii Romano Catolice, în care Papa e și Scriptura și Tradiția, a condus la Reforma
Protestantă și la ceea ce a urmat după aceasta).
Sobornicitatea Bisericii Universale s-a manifestat în Sinodalitatea ei marcată de Sinoadele
ecumenice și de cele locale, până în zilele noastre când Sinodul este mai presus de un patriarh, de un
Mitropolit sau de un Episcop care nu sunt...infailibili. Doar Sinodul, unanim recunoscut (hotîrârile
acestuia) poate afirma cu tărie, certitudine și corect părutu-S-a Duhului Sfânt și nouă...
Din punct de vedere a legislației bisericești, canoanele elaborate și asumate prin Sinoadele
ecumenice sunt inima dreptului bisericesc. Sau, metaforic exprimându-ne, ceea ce este Sf. Scriptură
pentru cultul Ortodox (peste 80% din textele cultului ortodox sunt citate sau parafrazări din Sf. Scriptură),
aceea sunt canoanele Sinoadelor ecumenice pentru Dreptul bisericesc.

Bibliografie:
A. Volume și studii:
1. Chifăr, Pr. Nicolae, Istoria Creștinismului, vol. II, Ed. Trinitas, Iași, 2000;
2. Dron Constantin, Canoanele, vol. II, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1935;
3. Floca, Ioan N., Originile dreptului scris în Biserica Ortodoxă Română, în Mitropolia
Ardealului, nr. 1-3/ 1969;
4. Idem, Sobornicitatea (sinodalitatea, universalitatea sau catolicitatea, ecumenicitatea)
Bisericii (Poziții critice), Ortodoxia, an XXXIV, nr. 3/1982;
5. L'Huillier, Arhiepiscop Peter, Dreptul bisericesc la sinoadele I-IV, trad. din engleză de Pr.
Prof. Univ. Dr. Al. I. Stan, editura Gnosis, Bucuresti, 2000;
6. Mihălcescu, Pr. Ioan, Sinodul III ecumenic din Efes(431), f. ed., București, 1931;
7. Moisiu, Diac. Drd. Liviu-Claudiu, Principii de organizare şi disciplină bisericească în
Canoanele Sinodului III Ecumenic, în Studii Teologice, nr 9-10/ 1984;
8. Patriciu, Lect. Univ. Dr. Vlaicu, Principiul ierarhic-sinodal al ecumenicității în Biserica
Ortodoxă, la sursa web web (comptepv.typepad.fr);
9. Phidas, Vlassios I., Drept canonic. O perspectivă ortodoxă, trad. de Pr. Lect. Dr. Adrian
Dinu, Ed. Trinitas, Iași, 2008;
10. Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria Bisericească Universală, EIBMBOR, București
2004;

19
 11. Treadgold, warren, O scurtă istorie a Bizanțului, Ed. Artemis, București, 2003;
12. Valdman, Drd. Pr. Traian, Vechea organizarea a Bisericii și Sinodul I Ecumenic, în Studii
Teologice, nr. 3-4/1970.;

B. Surse web:
13. comptepv.typepad.fr;
14. ro.orthodoxwiki.org;
15. ro.wikipedia.org
16. www.crestinortodox.ro;
17. www.nkolai.ro

20