Scrieri împotriva iconoclaștilor

(Sfântul Teodor Studitul)

„Hristos nu e Hristos dacă nu Se zugrăvește. Căci a spune Hristos

înseamnă [prin aceasta] a cugeta taina Întrupării Lui. Căci nu s-ar putea
spune Hristos și [în același timp] să fie cugetat Cuvântul gol de trup [...].
Încât cei ce nu zic că El se zugrăvește, adică se închipuie în icoană, Îl
socotesc fără trup și sunt departe de curtea lui Hristos”.

Rezumat
(Elaborat: Serghei Similidi)
Scurtă incursiune în istoria vieții Sfântului:
Sfântul Teodor Studitul (759-826) a fost un strălucit imnograf și teolog ortodox și stareț
al Mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul din Studion, în marginea orașului Constantinopol, capitala
Imperiului bizantin. A trăit în vremurile împăratului Constantin al V-lea Copronimul (741-775).
A fost tuns în monahism și apoi a fost hirotonit preot de către Sfântul Tarasie, patriarhul
Constantinopolului, ajungând mai apoi stareț la mânăstirea Studion – de unde și numele
„Studitul”.
Împreună cu Sfântul Tarasie l-a mustrat public pe împăratul Constantin al VI-lea (780-
797), fiul împărătesei Irinei, deoarece acesta divorțase și se recăsătorise. Acest fapt a avut ca
urmări faptul că Sfântul Tarasie a fost scos din scaunul său patriarhal, Sf. Teodor a fost bătut și
mai apoi izgonit la Tesalonic. Mai apoi, devenind Irina împărăteasă (797-802), el a fost rechemat
din exil. După moartea Irinei, Sf. Teodor a fost din nou exilat de către împăratul Nichifor I (802-
811), care căuta și el diverse motive pentru a înlătura cultul icoanelor.
Un nou exil l-a suferit Sf. Teodor pe timpul împăratului Leon Armeanul fiind trimis la
Metop, lângă lacul Apoloniada, în Frigia, unde a fost maltratat. Și de acolo a fost trimis la
Smirna și închis într-o temniță, unde, la fel, a fost maltratat. Rechemat din exil odată cu urcarea
pe tron a lui Mihail II Gângavul (820-829), a trecut la cele veșnice în anul 826.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la data de 11 noiembrie (trecerea la Domnul)
și la data de 26 ianuarie (aducerea moaștelor din insula Prinkipos la Constantinopol în anul 844).

Scrierile împotriva iconoclaștilor a Sfântului Teodor Studitul

Cea mai importantă contribuție teologică a Sfântului Teodor Studitul, Despre Sfintele
icoane, a fost o apărare a icoanelor în timpul celei de-a doua perioade a iconoclasmului (814-
842).
1) Trei cuvinte antiretice împotriva iconoclaștilor: primele două cuvinte sunt scrise în formă de
dialog, al treilea în 80 de silogisme, care oferă o teologie sistematică a cultului sfintelor icoane.
2) Respingerea poemelor iconoclaștilor.
3) Șapte capitole împotriva iconoclaștilor.
4) Cincisprezece probleme către iconomahi.
5) Despre cultul icoanelor, epistolă către Platon.
Scrierile dogmatico-polemice ale Sfântului Teodor au fost elaborate în timpul domniei lui
Leon V Armeanul, între 814-819, ca un răspuns la politica iconoclastă a acestuia.
Scrierilor enumerate mai sus li se adaugă discursul ținut de Sfântul Teodor în decembrie
814 în faţa lui Leon Armeanul, precum și câteva scrieri pierdute: Cuvântul înfierător, iambi
trimetrici împotriva ereziei iconoclaste, tetradele apologetice împotriva iconoclaștilor, trimise
patriarhilor de Alexandria și Ierusalim, precum și un tratat sistematic împotriva argumentelor
iconoclaste .
În teologia icoanelor Sfântul Teodor Studitul dezvoltă ideea enunțată de Sf. Ioan
Damaschin, că iconoclaștii sunt eretici hristologici, pentru că pun la îndoială posibilitatea pictării
lui Hristos, proprietate inedită a firii Domnului.
După Sf. Teodor, Icoana nu este prototip, pentru că nu e una cu prototipul ca stare de
sine a ființei, ci numai redă ipostasul ca stare de sine a ființei, dar nici nu redă ipostasul fără firi
(divină și umană), ci firile definite ipostatic (Antireticul III). Prin întrupare, Ipostasul divin al
Logosului, nu natura Sa divină, se „circumscrie” astfel încât trăsăturile individuale ale Feței lui
Hristos reprezentabile iconografic exprimă Ipostasul Fiului veșnic al Tatălui. Astfel, icoana,
devine și o pregătire și anticipare a perceperii eshatologice a lui Hristos.

Câteva argumente teologice ale Sf. Teodor Studitul în favoarea cinstirii icoanelor
Sf. Teodor Studitul în reflecțiile și argumentările sale referitoare la cinstirea icoanelor a
reprezentat paradoxul întrupării Fiului lui Dumnezeu și anume, faptul că ceea ce era nevăzut - a
devenit văzut. De aceea, teologia sa cu privire la icoane, s-a concentrat mai ales pe dovezi pur
teologice și anume, pe taina persoanei lui Hristos.
Sistematizând argumentele sale, ele pot fi structurate astfel:
a) Icoana – chip al persoanei;
b) Icoana – loc al prezentei personale;
c) Privirea la icoană nu este o simplă privire în icoană, ci este o privire duhovnicească;
d) Icoana – pecete a kenozei (= micșorării, golirii) lui Dumnezeu.
Faptul întrupării Fiului lui Dumnezeu are pentru Sf. Teodor Studitul consecințe majore:
- prin Faptul întrupării, am văzut persoana sa, sau exprimat în limbaj teologic,
- prin Faptul întrupării, am văzut ipostasul Cuvântului (Logosului) lui Dumnezeu.
Sf. Teodor Studitul va fi primul care va remarca faptul că, icoana nu reprezintă natura sau
firea cuiva, ci persona sa. Icoana redă mereu chipul unei persoane. Pentru a răspunde obiecției
iconoclaștilor, cum că Hristos unește ipostatic în persoana sa firea umană cu cea divină și, prin
urmare, este imposibilă redarea sa în icoană, natura divină nefiind circumscribilă, spre deosebire
de cea umană care este, Sf. Teodor Studitul recurge la distincția aristotelică ce formulează
principiul conform căruia o noțiune generală nu are sub existență concretă decât în indivizi
concreți. De aceea, pentru el, în contrast cu platonismul, umanitatea o constituie indivizii
concreți care există, în vreme ce conceptul general nu există decât în mod conceptual-abstract.
Sf. Teodor Studitul definește persoana în funcție de două aspecte:
- pe de-o parte, ea este o existență autonomă,
- pe de altă parte, ea poate fi definită și descrisă prin însușiri și caracteristici precise.
Dacă Hristos Iisus ar fi asumat numai natura umană comună, El ar fi putut fi cunoscut ca
om numai spiritual-conceptual, natura umană a sa, neexistând de sine conform dogmei
hristologice, înainte de întrupare, ea fiind asumată prin enipostaziere în momentul întrupării.
Conform Sf. Teodor Studitul între descriere și scriere, între a circumscrie și a picta este
o diferență majoră. Astfel, datorită noțiunii sale de persoană “compusă”, Sf. Teodor Studitul a
relevat caracterul insuficient al argumentației iconoclaștilor, care înțelegeau greșit noțiunea de
persoană.
Așa după cum susțineau iconofilii, atât lucrarea lui Hristos, cât și persoana sa erau cele
vizate în disputa iconoclastă. Pentru a ilustra acest aspect, Sf. Teodor Studitul a trebuit, pe lângă
clarificarea noțiunii de persoană, să invoce și distincția dintre theologia și ikonomia,
argumentând că, în cazul în care cultul datorat icoanei care-l reprezintă pe Hristos ar fi desființat,
același lucru s-ar întâmpla și cu „iconomia“ sa, ceea ce ar fi dus la imposibilitatea obținerii
mântuirii prin el.
Altfel spus, Sf. Teodor Studitul subliniază aspectul soteriologic al cultului icoanelor, un
aspect teologic bineplăcut și acceptat de Răsăritul creștin ortodox.
Dacă Hristos ar fi asumat un trup care nu putea fi reprezentat, așa după cum doreau
iconoclaștii să sugereze, atunci, spune Sf. Teodor Studitul, „mântuirea atribuită lui își pierdea
valoarea”.
Una dintre concepțiile eronate ale iconoclasmului era că prin cinstirea icoanelor
sfinților și a Maicii Domnului avem de-a face cu o reclădire a religiei păgâne în care erau
cinstiți idolii diverșilor zei. Prin metoda lor exegetică rigidă aplicată Sfintei Scripturi și
păstrând o atitudine nepotrivită față de scrierile patristice anterioare, iconoclaștii se grăbeau să
vadă argumente favorabile concepției lor acolo unde acestea efectiv nu existau. O astfel de
concepție, care reducea închinarea la sfintele icoane la o simplă manifestare idolatră, denotă
multă obtuzitate și are un efect devastator asupra întregului cult.
Potrivit Sfântului Teodor, dacă icoana este un simplu idol, atunci toate obiectele de cult,
chiar și sfântul locaș, trebuie desființate, pentru că, simbolic, se încadrează în aceeași
categorie.
Sfântul Teodor Studitul precizează: „La icoana Născătoarei de Dumnezeu, imprimând-
o și închinându-ne la ea, nu mărturisim că o avem și cinstim păgânește (elenic) ca pe o zeiță,
ci ca pe Născătoarea de Dumnezeu. La fel și în icoanele sfinților, nu cinstim și venerăm mulți
zei și zeițe, ci pe Unul Dumnezeu și pe slujitorii Unului Dumnezeu, de la Care și la Care iese
și se întoarce cinstirea pentru toate. Sau nu crezi oare că Dumnezeiescul Mir se ia ca tip al lui
Hristos? Că Masa dumnezeiască se ia în locul Mormântului celui de viață făcător; Giulgiul de
pe ea în locul celui în care a fost învăluit și înmormântat Hristos; sfânta copie în locul celui
ce-a străpuns dumnezeiasca Lui coastă; buretele în locul celui cu care a fost adăpat cu fiere;
imaginea Crucii în locul Lemnului celui de viață făcător? Suprimă, deci, toate acestea ca și
orice altă reprezentare dumnezeiască (simbolică) pentru că ai zis că faptul în genere de a se
închina și a face icoane întru reprezentarea și cinstirea lui Hristos înseamnă că cei care le fac
și se închină lor le fac dumnezei. Dar lipsa de evlavie a acestora este cu adevărat egală cu cea
a păgânilor (elinilor)” 1 .
Este interesant că Sfântul Teodor Studitul consideră că actele nepotrivite ale
iconoclaștilor nu sunt rodul unei concepții greșite, ci, mai grav, o „lipsă de evlavie”. Termenii
folosiți aici nu sunt întâmplători, pentru că reiau o discuție mai veche din primele veacuri
creștine, și anume că religia și cultul păgân nu erau lipsite numai de consecvență (multitudinea
de zei) sau de o manifestare unitară (diversele slujbe închinate zeilor Mithra, Isis și Osiris sau
cultul lui Cybele nu aveau aproape nimic în comun), ci și de un sentiment religios cu adevărat
curat, de o evlavie manifestată sincer. În păgânism, nu avem nimic care să semene cu evlavia
creștină. Din contră, cultul zeilor era caracterizat de o teamă profundă sau era împlinit ca un
act obișnuit ce nu aducea nici o schimbare în comportamentul și viața închinătorului. Așadar,
iconoclaștii, prin concepția lor, se aseamănă păgânilor, pentru că sunt „lipsiți de evlavie”. Dacă
ar fi avut-o, și-ar fi dat seama că, prin opiniile lor, aduc acuze nefondate credinței creștine și că
îi defăimează pe înșiși sfinții Bisericii. Însă, de vreme ce sunt prizonierii unor raționamente
eronate, sunt „lipsiți de evlavie” și rămân ei înșiși responsabili de o reînviere a păgânismului,
acuză pe care o aduceau ca argument împotriva cinstirii icoanelor: „Așa, deci, este închinarea
icoanei lui Hristos, după cum o știu eu, și este întărită de învățătura Sfinților Părinți; dacă

1
Sf. Teodor Studitul, „Șapte capitole împotriva iconomahilor”, 1, în: Iisus Hristos – Prototip al icoanei Sale
[tratatele împotriva iconomahilor], Ed. Deisis/Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul, Alba-Iulia, p. 127.
este suprimată, se suprimă în potență Iconomia lui Hristos, și dacă nu este închinată, se
suprimă, de asemenea, și închinarea lui Hristos”2 .
Suprimarea Iconomiei lui Hristos nu este nimic altceva decât o reîntoarcere la
păgânism.
Sfântul Teodor Studitul abordează teologia icoanei într-un mod diferit de Sfântul Ioan
Damaschin, care a elaborat o teologie completă și unitară a icoanei, devenită teologia Bisericii.
Spre deosebire de el, dar bazându-se pe teologia lui, Sfântul Teodor doar punctează
conceptele creștine majore negate de erezia iconoclastă, precum dogma despre Hristos sau
cinstirea care trebuie adusă icoanelor. În sprijinul acestora, Sfântul formulează raționamente care
nu permit o altă interpretare sau concluzie decât cea corectă. Bazându-se pe teologia formulată
de Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Teodor punctează conceptele învățăturii creștine negate de
iconoclaști.

Cinstirea sfinților, desăvârșire a credinței noastre

Sfântul Teodor Studitul a subliniat adesea în scrierile sale importanța cinstirii
sfinților, atât prin închinarea cuvenită icoanelor acestora, cât mai ales prin cinstirea sfintelor
moaște. Așa cum am afirmat în unele dintre materialele anterioare dedicate acestei secțiuni,
iconoclaștii respingeau nu doar cinstirea icoanelor, ci și a sfintelor moaște. De aceea, Sfântul
Teodor Studitul afirmă următoarele: „Mă depărtez și fug, mai ales, de toată meșteșugirea
înșelătoare a ereticilor și mă supun celor șase soboare, precum și celui de-al șaptelea sobor,
care s-a ținut acum de curând în Niceea împotriva dușmanilor creștinătății, închinându-mă
și primind sfintele și cinstitele icoane, atât a Domnului nostru Iisus Hristos, a Apostolilor,
Prorocilor, Mucenicilor, cât și a tuturor Cuvioșilor și Drepților. Nu numai atât. Dar cerșesc
și sfintele lor rugăciuni, ca să primesc, prin mijlocirea lor, iertarea păcatelor mele. Mai
mult, mă închin cu credință și cu evlavie preasfintelor lor moaște, pentru că sunt pline de
dar dumnezeiesc”. 3
Pe patul de moarte, Sfântul Teodor Studitul a simțit nevoia să mărturisească încă o
dată credința sa ortodoxă, astfel încât ucenicii să-i urmeze exemplul și să nu cadă pradă
argumentelor frumos meșteșugite ale iconoclaștilor.

Legitimitatea cultului icoanelor

Iconoclaştii pretindeau că realizarea și cinstirea sfintelor icoane constituie o practică
ilicită, care nu este prescrisă de Sfânta Scriptură, care nu are autoritate și temei în Tradiția
Părinților; într-un cuvânt, o inovație de inspirație păgână introdusă târziu în Biserică. Combătând
2
Sf. Teodor Studitul, „Epistola către Platon”, în: Iisus Hristos, prototip al icoanei Sale, p. 189
3
Sf. Teodor Studitul p. 189
ferm această obiecție, patriarhul Nichifor arată că acest cult face parte integrantă din Tradiția
Bisericii încă de la începuturile ei, încât nu se poate concepe un ethos creștin aniconic.
Cultul icoanelor poartă pecetea vechimii, aflându-și originea în tradiția apostolică și
patristică. El „este contemporan cu propovăduirea evanghelică”, căci „simbolurile credinței
noastre ireproșabile au fost o inițiativă a Apostolilor pe care Părinți și-au pus și ei pecetea”.
Rostul acestei inițiative a fost acela de a perpetua, nu doar în scris (în sfintele evanghelii),
ci și în culori (în sfintele icoane), „amintirea celor pe care le-a făptuit și le-a pătimit pentru noi
Hristos”.

Respingerea acuzației de idolatrie

Principala acuzație adusă de către iconoclaștii bizantini era aceea potrivit căreia icoanele
ar fi idoli, iar cinstirea dată lor, idolatrie. Pentru a-și argumenta această acuză, ei invocau o serie
de texte din Vechiul și din Noul Testament îndreptate împotriva idolilor și a idolatriei păgâne, ce
reiau în formulări diferite porunca a doua a Decalogului.
Aici Sfântul Teodor Studitul denunță folosirea inadecvată a acestor pasaje scripturistice
ce nu se referă la icoanele creștine: cel care „ar deturna și ar adapta interdicțiile scripturistice
pronunțate împotriva idolilor la sfânta Icoană a lui Hristos [...] acela este eretic”.
Mai departe Sfântul Teodor arată diferențele evidente ce disting icoanele de idoli. Diferite
sunt modurile de închinare, căci, dacă păgânii adoră materia neînsuflețită a idolilor, creștinii
venerează chipurile sfinților întipărite în materie, iar cinstirea se înalță la prototipuri.
Prototipurile icoanelor sunt persoane sfinte și reale, cu care icoanele se află în relație, în
schimb idolii sunt fie puteri demonice, fie produse ale imaginației păgâne, care nu se raportează
la niciun arhetip. Închinarea la idoli nu poate însemna decât a ne închina cauzelor acestora, adică
unor zei precum Apollo, Zeus, Chronos ş.a., care nu au nimic în comun cu prototipurile sfinte
cărora creștinii la aduc închinare.
Sfântul Teodor oferă o interpretare clară a interdicției Decalogului. Porunca a doua
trebuie interpretată într-un sens conjunctural-pedagogic, ce are în vedere caracterul ei limitat și
punctual. Porunca a fost dată iudeilor în Vechiul Testament și avea drept scop izbăvirea și ferirea
lor de idolatrie.
„Câte le zice Legea le zice pentru cei ce sunt în Lege și nu trebuie comparate deloc cele
din vechime cu cele din Har”.
Aceeași Lege care respinge reprezentările puse în slujba demonilor (idolii), poruncește
realizarea unor reprezentări simbolice în ambianța Cortului Mărturiei prin care Dumnezeu este
preamărit (heruvimii de aur de pe capacul Chivotului Legii, heruvimii cusuți pe perdeaua Sfintei
Sfintelor ş.a.).
 Conceptul relațional de icoană
În viziunea iconoclastă, singura „icoană adevărată” a lui Hristos, „consubstanțială cu
prototipul”, ar fi Sfânta Euharistie, icoană aflată în opoziție cu „pseudo-icoanele” asimilate
idolilor.
Sfântul Teodor respinge ferm o asemenea înțelegere denaturată a Euharistiei, accentuând
faptul că ea este însuși Trupul și Sângele lui Hristos, nu icoana acestui Trup.
Noțiunii iconoclaste de icoană „consubstanțială cu prototipul”, Sfântul îi opune o
înțelegere relațională a icoanei. Icoana există în relație cu un prototip sfânt, în ciuda diferenței de
substanță dintre ele.
Sfântul Teodor dezvoltă noțiunea de relație, folosindu-se de metodologia oferită de logica
aristotelică, mai precis de categoria relativilor și de produsul cauză-efect. În calitate de corelativi,
icoana și prototipul nu se pot afirma sau suprima decât împreună, încât respingerea icoanei
implică în mod necesar și respingerea prototipului; iconomahia este, în realitate, luptă împotriva
lui Hristos, a Maicii Sale și a sfinților.
Deși în calitate de corelativi icoana și prototipul sunt gândite simultan, totuși prototipul
are întâietate și anterioritate ontologică și el este cauza icoanei. Dacă se recunoaște sfințenia
cauzei (prototipului), în mod logic trebuie să se admită și sfințenia efectului (icoanei).
Sfântul Teodor Studitul precizează, că icoana este „o pecete și o imprimare purtând
în sine înfățișarea proprie a lucrului după care este numită”, adică Sfântul Teodor nu definește
icoana drept creație artistică, ci drept ca o pecete sau o amprentă a arhetipului, în maniera unei
icoane nefăcute de mână. Icoana nu este produsul imaginației artistului, ci ea redă fidel forma
văzută a arhetipului; ea se raportează direct la arhetip și această relație îi conferă sens și
legitimitate. Rolul iconarului constă în întipărirea, cu ajutorul meșteșugului artistic, sub
călăuzirea tainică a arhetipului, a formei văzute a acestuia în materia icoanei. Această formă,
esențializată în maniera unei peceți, are menirea de a face posibilă recunoașterea persoanei
reprezentate de către credincios în actul închinării.
Ceea ce pune în relație Sfântul Teodor, icoana și arhetipul, în ciuda deosebirii lor
ontologice, este așadar prezența aceleiași forme văzute, ca formă vie sau model în arhetip și ca
formă neînsuflețită sau asemănare în icoană.
Această formă reprezintă ansamblul trăsăturilor fizionomice ce diferențiază în plan văzut
un ipostas de un alt ipostas, ce sunt consemnate cu grijă în erminiile de pictură bizantină și care,
potrivit Sfântului Teodor Studitul, sunt însușiri caracteristice ipostatice. Prin întipărirea grafică a
trăsăturilor sale exterioare în materia icoanei, ipostasul se face văzut și prezent, dar nu ca ființă,
căci materia icoanei nu are nimic în comun cu firea arhetipului, ci în maniera reflectării
originalului în oglindă.

Sfințenia icoanei și rolul ei cultic

Prin modul relațional explicat mai sus, mai precis prin forma văzută și prin numele
întipărite în materia sa, icoana se umple de sfințenia și de harul ipostasului sfânt înfățișat, pe
care, la rândul ei, le împărtășește credinciosului.
Făcând parte dintre „lucrurile care ne sfințesc mințile și trupurile”, icoana primește o
închinare care se înalță la prototip, potrivit formulării axiomatice a Sfântului Vasile cel Mare,
inclusă în definiția dogmatică a Sinodului VII ecumenic.
Faptul că „icoana împărtășește cinstirea adusă modelului” nu implică însă și o altă
închinare dată substanței icoanei, ci există o unică închinare care se adresează ipostasului, căci
unică este forma sa văzută în prototip și în icoană. Ceea ce este venerat în icoană este „efigia
prototipului imprimată ca o pecete în ea, substanța icoanei rămânând cu totul în afara comuniunii
de închinare cu prototipul [...] care este separat de materie deși se vede în ea” ca într-o oglindă.
De aceea, în momentul în care forma întipărită a prototipului se șterge, icoana își pierde
sfințenia și nu mai poate fi venerată, căci „rămâne doar materia neînchinată, ca una ce nu are
nimic comun cu asemănarea”.
Datorită diferenței de substanță dintre icoană și prototip, închinarea este unică numai în
ceea ce privește asemănarea ipostatică, ne atenționează Sfântul Teodor Studitul, și, prin urmare,
icoana nu poate fi situată pe același nivel ontologic cu arhetipul, fiind inferioară aceluia în slavă.
Deși Mântuitorul Hristos este închinat împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, icoanei Sale i
se aduce doar o închinare relativă (venerare).
Această distincție fundamentală apare evidențiată clar de Sfântul Teodor, care arată
totodată că „închinarea icoanelor urcă prin intermediul prototipurilor lor la Dumnezeu și pentru
aceasta închinarea de adorare adusă Treimii este unică”.

Implicațiile dogmatice ale icoanei lui Hristos

Sfântul Teodor Studitul accentuează temeiurile și implicațiile dogmatice ale icoanei lui
Hristos. El respinge dilema hristologică iconoclastă, potrivit căreia Hristos nu ar putea fi
reprezentat iconic, întrucât Ipostasul Său divino-uman ar fi necircumscris, iar zugrăvirea Sa ar
conduce fie la amestecarea, sau fie la separarea celor două firi. Acestei concepții hristologice de
inspirație monofizită, el îi opune hristologia Calcedonului, accentuând taina (paradoxul)
Întrupării: „Cel necircumscris S-a circumscris trupește, Cel nevăzut S-a făcut văzut în trup”.
Același Hristos este circumscris și necircumscris, potrivit celor două firi ale Sale.
Așadar icoana lui Hristos constituie mărturia vizuală a Întrupării, a cărei negare implică
negarea Întrupării însăși și demascarea iconoclasmului ca erezie hristologică.
Înțelegem astfel miza dogmatică profundă a disputei asupra icoanelor, lupta
mărturisitorilor iconoduli și sensul celor proclamate de Ortodoxie:
„Celor ce mărturisesc venirea în trup a Cuvântului lui Dumnezeu [...] în scris și
în icoane, veșnică fie memoria”.
Opera anti iconoclastă a Sfântului Teodor reprezintă o analiză profundă, o sinteză
limpede și inspirată. privind venerarea sfintelor icoane.
Sfântul Teodor Studitul a fost unul dintre cei mai mari apărători ai sfintelor icoane. Fire
hotărâtă, nedispus la compromisuri, dăruit de Dumnezeu cu o elocvență exemplară și având o
conduită duhovnicească ireproșabilă, Sfântul Teodor Studitul a lăsat mulți ucenici și o moștenire
spirituală de mare preț în scrierile în care a combătut iconoclasmul, precum și în alte scrieri.

Concluzii
Sfântul Teodor Studitul s-a remarcat încă dinaintea reizbucnirii iconoclasmului ca un
apărător neclintit al Ortodoxiei.
Opera anti iconoclastă a Sfântului Teodor reprezintă o analiză profundă, o sinteză
limpede și inspirată. privind venerarea sfintelor icoane.
Sfântul Teodor Studitul a fost unul dintre cei mai mari apărători ai sfintelor icoane. Fire
hotărâtă, nedispus la compromisuri, dăruit de Dumnezeu cu o gândire logică exemplară și având
o conduită duhovnicească ireproșabilă, Sfântul Teodor Studitul a lăsat mulți ucenici și o
moștenire spirituală de mare preț în scrierile în care a combătut iconoclasmul, precum și în alte
scrieri.
Din cele de mai sus am rezumat următoarele:
a) Cinstirea icoanelor se bazează pe următoarele temeiuri biblice : Ieșire 25, 18, 20; Facere 1, 26;
Facere 18, 4; Evrei 9, 5; Ieșire 30, 1, 6-8; Isaia 53, 7; Ioan 10, 11 ; Matei 23, 20-21 ; Fapte 24, 11
etc. Orice chip real poate fi reprezentat, iar prin cinstirea acelei reprezentări se cinstește de fapt
prototipul.
b) Niciodată creștinii nu s-au închinat materiei din care este făcută icoana, ci s-au ridicat cu
gândul, prin intermediul icoanei la Dumnezeu.
c) Obiecțiile aduse de iconomahi provin adesea din faptul că aceștia au luat drept "cinstire sau
arătare" anumite exagerări ale cultului, pe care Biserica însăși le socotește abateri de la credință.
d) Icoanele nu sunt simple obiecte materiale, ci în ele sălășluiește puterea Duhului cel Sfânt al lui
Dumnezeu.
e) Daca ființa lui Dumnezeu nu se poate zugravi se poate însă zugravi chipul de om al Fiului lui
Dumnezeu. La fel se pot zugravi și manifestările, faptele și minunile sfinților. Deci, icoanele sunt
o mărturie a ceea ce a existat, a unor oameni reali și a unor fapte reale.
f) Icoanele sunt o necesitate a credinței și evlaviei noastre. Ele înfrumusețează cultul, nu
înlocuiesc pe Dumnezeu sau pe sfinți, ci ii reprezintă, astfel încât credinciosul privind icoana are
putință ca sa depășească lumea pur materială. Se stabilește astfel o comunicare sufleteasca mai
intensa cu Dumnezeu și cu sfinții.
g) Mântuitorul singurul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni. Prin El s-au făcut toate (Ioan 1, 3).
Niciodată creștinii nu au afirmat că sfinții sunt direct mijlocitori pentru noi la Dumnezeu, ci ca ei
sunt mijlocitori, dar prin Mântuitorul Iisus Hristos. Chiar sfinții afirma că prin harul lui
Dumnezeu sunt ceea ce sunt (Gal. 2, 21 ; Rom. 13, 3 ; I Petru 4, 10), având putere de mijlocire
de la Hristos (Matei 28, 19). Creștinii trebuie să păstreze cu tărie dreapta învățătură a cinstirii
chipurilor sfinților și prin mijlocirea lor sa se ridice cu sufletul spre unirea cu Dumnezeu Tatăl.
Datorită contribuției numeroșilor teologi iconofili, dar mai ales datorită clarificărilor
aduse de Sf. Teodor Studitul, precum și datorită martirajului suferit de către monahi și de alte
stări ecleziale în timpul persecuției iconoclaste, iconoclasmul a fost judecat și condamnat de
către Biserică la cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 787 și mai apoi la
Sinodul din 843 drept erezie.
S-a ajuns la concluzia că, atât în teorie, cât și în practică iconoclasmul recapitula toate
ereziile din trecutul Bisericii, nefiind altceva, decât suma unor greșeli și erezii. Adversarii
cinstirii icoanelor au fost excomunicați, iar averile lor confiscate.
La inițiativa delegaților papali, în mijlocul Catedralei Sf. Sofia din Constantinopol, a fost
pusă o icoană, pentru a fi venerată în mod solemn de către toți oamenii.
Iconoclasmul încheie seria marilor erezii hristologice. Spre deosebire de fiecare erezie în
parte, care luau doar un aspect al iconomiei mântuirii în discuție, iconoclasmul punea în discuție
iconomia mântuirii în ansamblul ei.
Sinodul de la Niceea din anul 787 a definit corect doctrina icoanelor, înlăturând abuzurile
care existau, desigur, în Biserică referitoare la cinstirea acestora. Ele trebuie venerate, deoarece
venerarea în sine se acordă nu materiei, ci celui reprezentat pe icoană.
Distincția între venerare și adorare a devenit clasică în teologie, fiind un argument forte
în lupta împotriva iconoclaștilor.