Iconoclasm – context si controverse

„Sa nu-ti faci chip cioplit, si niciun fel de asemanare a niciunui lucru din cate sunt in
cer, sus , si din cate sunt pe pamant, jos, si din cate sunt in apele de sub pamant. Sa nu te inchini
lor, nici sa le slujesti”, ne spune porunca a doua a Decalogului (Iesire 20, 4-5; Deuteronom 5, 8-
9).

Este bine cunoscut faptul, ca in primele veacuri crestine, folosirea chipurilor sau a icoanelor
persoanelor sfinte era foarte putin intalnita in biserica. Crestinii, in principal cei proveniti din
iudei erau foarte rezervati fata de reprezentarea lui Dumnezeu si a persoanelor sfinte in modul
concret si vizibil. Unul dintre motive era acela ca iudeii inca din Vechiul Testament erau
obisnuiti cu spiritualitatea unui Dumnezeu invizibil, care pentru a fi adorat nu avea nevoie si de o
forma vizibila. Iar un alt motiv este acela ca iudeii, fiind inconjurati de multe popoare pagane, ar
fi putut cadea foarte usor in idolatrie, transformand chipurile si icoanele in idoli. Acesta din
urma, reprezinta si modul corect de intelegere care trebuie acordat poruncii a doua a
Decalogului, astfel ca aceasta nu interzicea nicidecum folosirea icoanelor precum ele ar fi fost
rele, ci ca un motiv de aparare. Ea, de asemenea, avea in vedere interzicerea cultului de
idolatrizare a zeilor pagani, si nu avea legatura cu Dumnezeu cel adevarat. Acest lucru este
atestat si de Moise prin faptul ca acesta a hotarat sa fie asezati in Cortul Marturiei doi heruvimi
de aur, din porunca Domnului, ori putem mentiona de asemenea, inaltarea sarpelui de arama, ca
semn al salvarii iudeilor de serpii veninosi din pustie. Templul lui Solomon, a fost de asemenea
impodobit cu chipuri de heruvimi, si multe alte exemple.

Analizand Sfanta Scriptura si marturiile sfintilor apostoli, ni se arata, in continuare, cum

icoanele nicicand nu au putut fi incadrate in sfera „idolatriei”, intrucat, prin Domnul nostru Iisus
Hristos, Care s-a intrupat, Dumnezeu s-a facut cunoscut oamenilor. Dumnezeu, astfel a luat prin
Iisus Hristos chip uman, chip lumesc, chip vazut. Mantuitorul ne spune: „Cel ce M-a vazut pe
Mine a vazut pe Tatal”. In opinia mea personala, precum astfel Mantuitorul a luat chip in lume,
asa si icoanele ni se infatiseaza de la acel moment, ca un chip si o „actualizare permanenta” a
unei forme lumesti, vizibile de prezenta a lui Dumnezeu in biserica noastra, ele luand parte si in
mod „activ” la serviciul liturgic. De asemenea, Sfantul Apostol Pavel ne mai spune ca Hristos
este „stralucirea slavei si chipul fiintei lui Dumnezeu” (Evrei 1,3), sau „El este chipul
Dumnezeului celui nevazut” (Coloseni 1,15). De asemenea, conform Apocalipsei Sfantului Ioan,
Tatal poate lua chipul Fiului Omului. El este „singurul mijlocitor intre Dumnezeu si oameni,
omul Iisus Hristos”. (1 Timotei 2,5). Precum Domnul Iisus este mijlocitor, astfel si icoanele sunt
o parte a acestei mijlociri, intre „vazut si nevazut”, intre pamant si cer.

Dupa aceste prime 3 veacuri crestine, de oarecare „rezerva” fata de cultul icoanelor, si
odata cu pacea Bisericii (313), sub puterea imperiala ia amploare in mod programatic dezvoltarea
arhitecturii ecleziale, si a picturii bisericesti, bazate pe invatatura Bisericii fixata in Sinoadele
Ecumenice. Astfel, perioada de formare a cultului bizantin se incadreaza in secolele IV-V,
moment in care se imbina cunceptii sau curente diferite de cultura ce se combina sub forma noii
arte: elenismul, cultura orientala si crestinismul.

Un lucru caracteristic si interesant al perioadei situate intre primele veacuri crestine, si

pana la inceputul iconoclasmului (717), o epoca patristica infloritoare, este acela al imbinarii
teologiei crestine, cu evlavia. Biserica Ortodoxa demonstrand insasi echilibrul desavarsit intre
evlavie si teologie, acest fapt il putem observa intocmai deplin, cum se reflecta in modelele
oferite de catre Sfintii Parinti. Ei au fost cei care au imbinat preocuparile teologice cele mai
inalte, cu evlavia cea mai intensa, iar aici este inclusa si evlavia fata de sfintele icoane. Pana la
anul 717, in randul poporului ortodox, s-a sadit extrem de bine aceasta forma a Traditiei bisericii,
ce avea in sanul ei si cinstirea icoanelor. De la monahi pana la crestinul de rand, acestia purtau in
sufletele lor, in adevarul de credinta, cinstirea icoanelor. Acesta este si unul din motive pentru
care criza iconoclasta (717-843), a fost stinsa, prin puterea iconodulilor, si in pofida multor
suferinte purtate de biserica si martirii sai. Precum adevarul de credinta mereu iese la suprafata,
asa a iesit, si mai intarit, la suprafata, adevarul dumnezeiesc ce sta in spatele cultului ortodox al
cinstirii icoanei.

Facand referire la cele doua perioade ale iconoclasmului, prima intre 726-780, a doua
intre anii 813-843, ne putem apleca asupra chestiunii complexitatii declansarii acestui fenomen
in randul crestinismului. In primul rand, este bine cunoscut faptul ca situatia izvoarelor este una
foarte complicata, astfel incat literatura iconoclasta este foarte precara. Acestea sunt foarte dificil
de analizat si greu de gasit, intrucat toate actele si tratatele iconoclastilor au fost distruse de
iconodulii victoriosi. Insa, putem gasi dovezi conservate in scrierile iconodulilor, ale sfintilor
aparatori ai icoanelor din acea perioada ori in actele sinoadelor. Un bine cunoscut istoric grec,
Paparrigopoulos, scoate in evidenta prin studii amanuntite ale perioadei iconoclaste,
complexitatea fenomenelor si controversele, atat din randul bisericii cat si ale puterii imperiale
iconoclaste, ce au dus la declansarea acestui fenomen si a raspandirii lui cu atata convingere.
Acesta din urma a semnalat prezenta atat a cauzelor religioase, cat si a celor de ordin politic, dar
si social. Desi la inceput, s-a crezut ca primul imparat iconoclast, Leon al III-lea, ar fi decis
asupra distrugerii icoanelor, pentru a facilita relatia mai apropiata a crestinilor cu evreii si
mahomedanii, care dezaprobau icoanele, ulterior cauzele ibucnirii fenomenului ni se arata a fi
ceva mai adanci de atat, iar faptul pe care as dori sa il accentuez este acela al comportamentului
Bisericii. Este mentionata o atitudine a Bisericii din acea perioada care presupune faptul ca
aceasta folosea venerarea icoanelor ca pe unul dintre cele mai eficiente instrumente pentru a-si
asigura supunerea laicatului. Astfel, Leon al III-lea fiind extrem de dornic de a deveni singur
suveran in toate aspectele vietii poporului, a spera ca prin interzicerea icoanelor sa elibereze
poporul de sub influenta Bisericii. Personal, nu cred intr-o atitudine exacerbata a bisericii, insa
multe semne de intrebare ne pune revolta si „infocarea” extrema cu care imparatii iconoclasti au
luat masuri drastice de combatere a icoanelor, inclusiv prin varsare de sange si prin cele mai
grave acuzatii de erezie aduse Bisericii. Acesta consider ca ramane un „taram deschis” de studiu,
si foarte interesant de aflat, prin intermediul diferitelor surse, care anume era exact manifestarea
secolelor VI-VII in biserica vizavi de cultul icoanelor, si ce anume din cadrul bisericii a putut
starni un asa mare conflict, ce a inclus nu numai distrugerea icoanelor (picturi, gravuri, fresce,
mozaicuri), dar si statui, si interzicerea tamaierii, interzicerea practicarii acestui cult si in casele
personale, lucru care era la fel de aspru pedepsit, si in schimb, inlocuirea acestora in biserica, cu
peisaje din natura si alte motive laice.

Demne de mentionat sunt pozitiile multor Sfinti care au luat atitudine impotriva
distrugerii icoanelor in acea perioada, si care ne-au lasat in urma scrieri prin care putem
descoperi mult mai multe din trairile vremii respective: Sfantul Teodor Studitul, episcopii
Leontie al Neapolelui si Ioan al Tesalonicului, Gherman si Tarasie, patriarhi ai
Constantinopolului. De asemenea, stalp al ortodoxiei acelor vremuri, si ale caror scrieri au fost
baza pentru Sinodul al VII-lea Ecumenic, a fost Sfantul Ioan Damaschin, ale carui formule au
proclamate drept dogme. Sfantul Nichifor Marturisitorul, patriarh al Constantinopolului, a fost de
asemenea un aparator de seama al cultului icoanelor.

BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfânta Scripturǎ, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2019

ANTONESCU, Cristian, “Invatatura despre Sfintele Icoane reflectata in teologia ortodoxa

romaneasca”, Basilica, Bucuresti 2017

BRANISTE, Ene, “Liturgica generala” II, Basilica Bucuresti 2015

VASILIEV A.A., “Istoria Imperiului Bizantin”, Polirom, 2010

BERECHET, Stefan, “Notiuni de arta sacra – raportul dintre dogma, arhitectura si pictura
bisericeasca”