Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, născut în a.675, (în alte surse - în a.

680), plecat
la Domnul în a.749), este considerat "ultimul părinte bisericesc".
Provenea dintr-o familie aristocrată arabă, care făcea parte din organele fiscale
ale Siriei.
A urmat reacția patriarhului Ioan al V-lea al Ierusalimului care apelează la
Sfântul Ioan. La rugămintea patriarhului Sfântul Ioan redactează acele trei
cuvântări de mare anvergură în sprijinul icoanelor – "Tratate contra celor care
atacă sfintele icoane".Sf. Ioan Damaschin scrie tratatele sale despre apărarea
sfintelor icoane în care oferă apărătorilor credinței o bază teologică ce va fi
reluată de teologii ortodocși de după el", baza teologică pe care se va construi
formula dogmatica a celui de al VII-lea Sinod ecumenic (787).
1. primul tratat între anii 726, promulgarea edictului lui Leon III, și 730
primul sinod iconoclast;
2. tratatul al II-lea, imediat după depunerea patriarhului Gherman al
Constantinopolului, 730;
3. tratatul al III-lea, imediat după al doilea.
În primul tratat apologetic, Sfântul Ioan Damaschin vorbește despre cele șase
feluri de icoane:
• Icoana - Fiul ca un chip/icoană a Tatălui;
• Icoanele ca intenții (viitoare) ale lui Dumnezeu pentru lumea creată;
• Icoanele, picturi văzute ale unor lucruri nevăzute, ca un fel de pedagogie;
• Icoanele ca tipuri/prefigurări ale unei împliniri viitoare;
• Icoanele, fie scrise, fie pictate, care ne aduc aminte de lucruri sau de
oameni din trecut"
• Icoanele ce ne aduc aminte de fapte, minuni.
"Eu nu mă închin materiei, ci mă închin Creatorului materiei, Care S-a făcut pentru
mine materie și a primit să locuiască în materie și Care a săvârșit mântuirea mea
prin materie, și nu voi înceta să cinstesc materia, prin care s-a lucrat mântuirea
mea""Dumnezeu Însuși a făcut primul un chip/o icoană și ne arată chipuri/icoane,
mai întâi prin facerea omului după chipul/icoana lui Dumnezeu, iar mai apoi
arătându-Se în Vechiul Testament prin teofanii, care sunt chipuri/icoane ale lui
Dumnezeu mai degrabă decât manifestări ale ființei lui Dumnezeu Însuși"
"religia creștină are un dublu caracter, mijlocind între material și spiritual,
răspunzând dublei naturi a oamenilor".
"Pentru că suntem dubli, făcuți din suflet și trup, și sufletul nostru nu este gol,
ci ca acoperit cu o perdea, nu este cu putință să venim la cele spirituale în afara
celor corporale. Deci așa cum cu urechile noastre trupești auzim cuvinte sensibile
și înțelegem cele duhovnicești, tot așa printr-o vedere trupească venim la
contemplarea duhovnicească. De aceea, Hristos a luat trup și suflet, pentru că omul
este trup și suflet; de aceea și botezul este dublu, din apă și din Duh, și
împărtășania și rugăciunea și psalmodia, toate sunt duble, trupești și
duhovnicești, și lumini, și tămâie"