Cinstirea Sfintelor Icoane

  Manifestarea văzută a ceea ce nu se poate vedea, icoana este mijlocul prin care

suntem conduşi spre fiinţe. Ea este un obiect sfânt prin care simţim prezenţa personală a lui
Hristos, a Maicii Domnului, a sfinţilor. Este o reprezentare perceptibilă a divinului.
În Ortodoxie, icoana este locul prezenţei tainice, în chip haric a lui Hristos, a Maicii Domnului
sau a Sfinţilor zugrăviţi pe ea.
  Sfântul Ioan Damaschin descrie înrâurirea icoanelor asupra sufletelor astfel: „Nu am prea multe
carţi şi nici timp liber pentru a citi; intru însă în Biserică, spitalul obştesc al sufletelor, înăbuşit ca
de nişte spini; podoaba picturii mă atrage să mă uit, îmi desfătează vederea ca o livadă, şi, pe
nesimţite slava lui Dumnezeu pătrunde în suflet. Am primit răbdarea mucenicului, răsplata
cununilor şi mă aprind ca prin foc cu dorinţa de a-l imita”.
Nu ne închinăm Sfintelor Icoane ca unor idoli, căci prin cinstirea lor, noi nu considerăm icoanele
ca fiind Dumnezeu, ci numai o reprezentare a Lui. De asemenea, noi nu ne închinăm lemnelor
sau vopselelor, materiile din care e confecţionată icoana, ci celor închipuiţi pe icoană, adică lui
Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor.
Icoana nu este nici un portret; portretul înfăţişează numai aspectul pământesc al omului, pe când
icoana înfăţişează şi starea lui lăuntrică.
  Aşa cum un pictor care face portretul unui om nu îl redă lipsit de viaţă, ci, dimpotrivă, omul
rămâne viu, iar pictura se numeşte portretul lui pentru că i se aseamănă, tot aşa cel ce face o
icoană a Mântuitorului,de exemplu, nu reprezintă doar umanitatea sau numai divinitatea, ci
persoana divino-umană a Sa, icoana reprezentând astfel o asemănare a prototipului. „De aceea
icoana primeşte numele Domnului. Doar prin aceasta icoana este în comuniune cu El; şi din acest
motiv este vrednică de cinstire şi este sfântă”. (Documentele Sinodului al VII-lea Ecumenic,
doc.6).
Altfel spus, CINSTIND ICOANELE, CINSTIM PERSOANELE reprezentate în icoane, şi nu
materialul din care sunt făcute acestea. Deci inchinarea la icoane nu este o încălcare a poruncii a
doua din Decalog: „Să nu-ţi faci chip cioplit” (Ieşire 20,4).
  Această poruncă ne cere să nu adorăm creatura în locul Creatorului şi nu se referă la icoane, ci
la idolii care erau cinstiţi ţn locul lui Dumnezeu.
  Biserica Ortodoxă prăznuieşte în prima Duminică a Postului Mare[1], biruinţa
asupra iconoclasmului [2] (luptei împotriva sfintelor icoane) şi restabilirea cultului icoanei, în
urma hotărârilorSinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea în anul 787. Atunci s-a arătat că
Biserica consideră că icoana conţine şi transmite acelaşi adevăr ca şi Scripturile, adevăr subliniat
şi de Sf. Vasile cel Mare care spunea: „Ceea ce cuvântul transmite prin auzire, pictura arată în
tăcere prin imagine”.
CARACTERUL CINSTIRII SFINTELOR ICOANE – Sinodul VII Ecumenic – „Icoanelor
trebuie să li se dea aceeaşi cinstire ca şi Sfintei Cruci, Sfintei Evanghelii şi celorlalte lucruri
sfinţite...”
SFINŢENIA ICOANELOR rezultă din legătura dintre prototip şi icoană  precum şi din faptul că
acestea sunt sfinţite printr-o slujbă specială.
ROLUL CATEHETIC AL ICOANEI – icoana învaţă şi educă. Prin icoane, credincioşii învaţă să
cunoască viaţa Mântuitorului, faptele şi minunile săvârşite de Acesta.,  Virtuţile Sfinţilor...
Ele sunt un mijloc de trezire, de întreţinere şi de întărire a vieţii religioase.
  „Urmând dumnezeieştilor învăţături ale Sfinţilor Părinţi şi ale Tradiţiei bisericeşti
universale, rânduim ca chipul cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci să se pună în sfintele
biserici ale lui Dumnezeu, pe vasele şi pe veşmintele cele sfinţite, pe pereţi şi pe scânduri, în
case şi în drum; aşa şi cinstitele şi Sfintele icoane, zugrăvite în culori şi din pietre scumpe şi
din altă materie potrivit făcute, precum icoana Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului
nostru Iisus Hristos şi a Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, precum şi a sfinţilor
îngeri şi a preacuvioşilor bărbaţi. Căci de câte ori ni se fac văzuţi prin închipuirea în icoane,
de atâtea ori se vor îndemna cei ce privesc la ele să pomenească şi să iubească pe cei închipuiţi
pe dânsele şi să-i cinstească cu sărutare şi cu închinăciune respectuoasă, nu cu adevărata
închinăciune dumnezeiască (adorare), care se cuvine numai Unicei Fiinţe dumnezeieşti, ci cu
cinstire după acel mod care se dă cinstitei cruci şi prin tămâierea şi prin aprinderea de
lumânări, precum era pioasa datină veche. Căci cinstirea care se dă chipului, trece la prototip
şi cel ce se închină icoanei, se închină persoanei celei închipuite pe ea. Astfel se întăreşte
învăţătura Sfinţilor Părinţi; aceasta este Tradiţia Bisericii Universale care a primit
Evanghelia de la o margine la alta a pământului, (hotărârile Sinodului al VII-lea ecumenic –
787)”.