CORTUL ÎNTÂLNIRII

Lecţia 13

Acum, vom relua studiul nostru cu Evrei 9:6, care spune:

„Şi, după ce au fost întocmite astfel lucrurile acestea,

preoţii care fac slujbele intră totdeauna în partea dintâi a Cortului.“

Prin expresia „partea dintâi a Cortului“ se înţelege Locul Sfânt. În acest

spaţiu erau amplasate următoarele obiecte: sfeşnicul de aur în partea stângă,
în sensul de la intrare, şi masa pentru punerea pîinilor în partea dreaptă.
Chiar în faţa perdelei se afla altarul tămâierii.

SFEŞNICUL DE AUR

O mică imagine, legată de ce anume a reprezentat sfeşnicul de aur, ne

este dată de vedenia pe care Ioan a avut-o în insula Patmos. Apostolul şi-a
întors privirea ca să vadă Vocea care a vorbit, şi a văzut şapte sfeşnice. Ni se
spune că cele şapte sfeşnice erau cele şapte biserici. În mod evident, lucrul
acesta este caracteristic pentru cele şapte biserici şi care strălucesc în lumea
întunecată prin Duhul Sfânt. Sfeşnicele erau alimentate cu untdelemn; iar
untdelemnul în Scriptură este caracteristic Duhului Sfânt. De aceea, lumina
Bisericii străluceşte prin Duhul, prin prezenţa sau locuirea Duhului Sfânt.
Preoţii intrau zilnic în Locul Sfânt şi aprindeau luminile sfeşnicului pe
care le ţineau aprinse noaptea. În timpul zilei luminile sfeşnicului erau stinse.

MASA PENTRU PUNEREA PÎINILOR

Masa pentru punerea pîinilor era înnoită în fiecare Sabat. Erau 12 pîini,
şi anume câte şase pîini într-un rând, reprezentând cele 12 seminţii ale lui
Israel. Când erau înnoite, adică schimbate, pîinile vechi erau luate şi date
preoţilor ca să le mănânce. Faptul acesta era conform Legii, adică preoţilor să
le revină pîinile respective.
O interpretare a acestei practici ne-a fost dată atunci când Isus a rostit
următoarele cuvinte:

„Eu sunt Pâinea vie care s-a coborât din cer.

Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac;
şi pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu
pe care Îl voi da pentru viaţa lumii.“
(Ioan 6:51)

1
 Isus Cristos, prin însăşi faptul că este Cuvântul care s-a întrupat, ne-a
dat astfel semnificaţia caracteristică a pâinii, şi-anume: pâinea este Cuvântul
lui Dumnezeu. Iov a spus că pentru el Cuvântul a însemnat mai mult decât
hrana care îi era necesară. De fapt, pe tot parcursul serviciului desfăşurat la
Cortul Întâlnirii, aflăm că toate elementele reprezentate în mod tipic, necesare
pentru îngrijirea trupului, erau în totalitate necesare îngrijirii sufletului. Ceea
ce era vizibil şi materializat mergea împreună, în cadrul serviciului de la Cort,
cu ceea ce era invizibil şi spiritual (sau nematerializat).

ALTARUL TĂMÂIERII

În Cort mai era şi altarul tămâierii. Preoţii în decursul slujirii lor zilnice,
dimineaţa şi seara, ardeau tămâie pe acest altar. Preotul oficiant (preoţii
oficiau în timp, fiecare îşi avea rândul său) lua cărbuni de la altarul de bronz
din afară, unde focul era întreţinut continuu, pe care îi punea în cădelniţa sa.
Se presupune că preotul punea acei cărbuni pe altarul de aur, iar după aceea
punea tămâia peste cărbuni.
Deja am văzut care a fost semnificaţia acelui altar al tămâierii, aşa după
cum s-a arătat în capitolul 8 din cartea Apocalipsa, unde ni se spune despre
un înger având o cădelniţă de aur stând în faţa altarului şi aducând tămâie
împreună cu rugăciunile sfinţilor la Dumnezeu. Tămâia semnifică rugăciunea.
La aceasta a făcut referire psalmistul când a spus:

„Ca tămâia să fie rugăciunea mea înaintea Ta,

şi ca jertfa de seară să fie ridicarea mâinilor mele!“
(Psalmul 141:2)

ZIUA ISPĂŞIRII

„Dar în partea a doua intră numai marele preot, o dată pe an,

şi nu fără sânge, pe care îl aduce pentru sine însuşi
şi pentru păcatele din neştiinţă ale norodului.“
(Evrei 9:7)

Perdeaua, care atârna înaintea Sfintei Sfintelor, era bogat împodobită, şi

înfrumuseţată cu heruvimi. Era confecţionată din material scump. Nimeni, în
afară de marele preot, nu a intrat vreodată acolo, dar chiar şi el intra doar o
singură dată pe an când era Ziua Ispăşirii. Ziua Ispăşirii semnifică misiunea
marelui preot prin intrarea lui în Sfânta Sfintelor. Aceasta era singura etapă
pe care Legea a poruncit-o; toate celelalte etape erau voluntare.
Copiii lui Israel posteau în Ziua Ispăşirii şi îşi plângeau starea înaintea
Domnului.
Ziua Ispăşirii era un timp al pocăinţei la nivel naţional. Marele Preot
intra în Sfânta Sfintelor cu sângele boului care a fost înjungheat pe altarul de
bronz şi făcea ispăşire, mai întâi pentru propriile lui păcate, iar după aceea
2
făcea ispăşire pentru păcatele poporului şi pentru preoţime. După aceea,
marele preot se întorcea la altarul de bronz care era în curtea Cortului.
Apoi, erau aduşi doi ţapi. Unul dintre ţapi era înjungheat; iar peste cel
de-al doilea ţap marele preot îşi aşeza mâinile mărturisind păcatele poporului.
După aceea, ţapul era dus afară în pustiu. Ţapul acesta era ţapul ispăşitor.
Desigur, săvârşirea acestui fapt este mult prea evidentă pentru a mai avea
nevoie de vreo altă explicaţie. Pentru noi, ţapul ispăşitor este Isus.

CHIVOTUL LEGĂMÂNTULUI

Apoi, era Chivotul Legământului. În interiorul acestui Chivot era aşezate

Tablele de Piatră, iar pe capacul Chivotului erau doi heruvimi aşezaţi cu faţa
unul către celălalt şi ale căror aripi se întâlneau. Se presupune că aceşti doi
heruvimi erau asemenea îngerilor. Ei reprezentau îngerii. De acolo, heruvimii
priveau la Legea care era în Chivot, ceea ce reprezintă judecata pe care o face
Dumnezeu. Judecata lui Dumnezeu impunea faptul de a te ridica la înălţimea
standardelor prevăzute în Lege. Între heruvimi şi Lege era Capacul Ispăşirii.
Capacul Ispăşirii prefigura îndurarea lui Dumnezeu. Acolo unde oamenii
nu reuşeau să fie la înălţimea poruncilor şi cerinţelor lui Dumnezeu, mila era
prezentă. În Romani 3:25, unde Pavel vorbeşte despre Isus, citim cuvintele:

„Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie,

prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire,
ca să-Şi arate neprihănirea Lui;
căci trecuse cu vederea păcatele dinainte,
în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu;“

Expresia „jertfă de ispăşire“ conţine acelaşi cuvânt „ispăşire“, întocmai

ca în cazul expresiei „Capacul Ispăşirii.“ Astfel, Isus Cristos a devenit Capacul
Ispăşirii, nu doar pentru evrei, ci pentru întreaga lume. Subliniem din nou că
prin serviciile desfăşurate, prin mobilierul şi vasele de la Cort, prin felul în
care erau conduse serviciile, toate acestea aveau propriile lor semnificaţii.
Absolut nimic nu s-a petrecut din întâmplare.
Pe Capacul Ispăşirii, chiar desupra lui, se întâlneau aripile heruvimilor,
strălucea Shekinah (se pronunţă: Şechina) slava lui Dumnezeu. Când Israelul
îşi aşeza tabăra, acel stâlp de nor ziua şi stâlp de foc noaptea se aşeza chiar
peste locul în care se afla Chivotul; şi acolo strălucea slava lui Dumnezeu – o
strălucire supranaturală de lumină. Aceasta era o evidenţă a prezenţei lui
Dumnezeu în mijlocul israeliţilor. Tocmai din cauza aceasta, Sfânta Sfintelor
a reprezentat chiar locul în care locuia Dumnezeu Însuşi; şi nici unul dintre
copiii lui Israel nu putea să se apropie de acel loc, nici măcar preoţii – numai
marele preot, dar şi el o singură dată pe an când era Ziua Ispăşirii.
Faptul acesta ne aminteşte de cuvintele lui Pavel când vorbeşte despre
Dumnezeu că este singurul care are nemurirea şi care locuieşte într-o lumină
de care nu poţi să te apropii, (vezi, 1 Timotei 6:16).

3
 ASEMĂNĂRI

„Prin aceasta, Duhul Sfânt arăta că drumul în Locul Preasfânt, nu era

încă deschis câtă vreme stătea în picioare Cortul dintâi.“
(Evrei 9:8)

Aceasta dă de înţeles cum Cortul Întâlnirii, cu toate slujbele desfăşurate

acolo, a fost ceva temporar – pentru o scurtă perioadă de timp. De asemenea,
în mintea noastră, apare înţelegerea dării sau pogorârii Duhului Sfânt, după
cum vom vedea în prezent dintr-unul dintre pasajele Scripturii. Semnificaţia
acestui loc, denumit Sfânta Sfintelor, încă nu a fost evidenţiată atâta timp cât
Cortul a dăinuit, ceea ce înseamnă existenţa unei vremi în care semnificaţia
avea să fie evidenţiată. De asemenea, faptul acesta mai arată că perioada
Duhului Sfânt a început cu intrarea lui Isus în Preoţia Lui sau în atribuţia Sa
de Preot. Datorită acestui motiv, Isus le-a zis ucenicilor Lui: „Totuşi, vă spun
adevărul: vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu
va veni la voi; dar, dacă Mă duc, vi-L voi trimite.“ (Ioan 16:7). Când Isus Cristos
s-a înălţat la Cer de pe Muntele Măslinilor, El a intrat în acel Cort în cea de-a
doua Lui slujbă, şi-anume în slujba Preoţiei.

„Aceasta era o asemănare pentru vremurile de acum,

când se aduc daruri şi jertfe
care nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta
la desăvârşirea cerută de cugetul lui.“
(Evrei 9:9)

Faptul acesta ne pune în situaţia de a ne întreba: În ce anume a constat

însuşirea acestor jertfe? De ce au fost jertfele poruncite de Dumnezeu, dacă
tot nu exista nici o posibilitate a desăvârşirii duhovniceşti? Aceasta este chiar
linia pe care Pavel o urmează de-a lungul acestui întreg capitol. Jertfa avea
semnificaţie numai atât cât indica spre ceea ce era duhovnicesc. Jertfele şi
darurile nu aveau nici un fel de însuşire, nici un fel de virtute, în ele însele. Şi
acolo unde evreii au eşuat în serviciul de închinare al Vechiului Testament a
fost faptul că nu au reuşit, prin credinţă, să-l vadă pe Isus, spre care, de fapt,
arătau toate jertfele. Jertfele şi darurile şi-au pierdut semnificaţia lor specifică
şi pentru evrei acestea au devenit lucrul cel mai important. Ceea ce trebuia să
fi fost cel mai important lucru pentru ei era semnificaţia specifică a jertfelor şi
darurilor, nu jertfele şi darurile în sine. Un dar în sine nu era decât o umbră.
În cadrul serviciilor noastre de închinare avem şi noi, într-o foarte mare
măsură, acelaşi lucru. Isus a poruncit practicarea Cinei Domnului. Într-un fel
aceasta corespunde foarte mult poruncilor pe care evreii le-au avut în vremea
Perioadei Vechi. Dar care este virtutea în cazul Cinei Domnului? Există oare
vreo virtute conţinută în elementele sau în părţile componente ale Cinei, adică
în must sau în azimă? Evident că nu. Sunt unii care cred că există o astfel de
virtute în elementele Cinei Domnului. Biserica Catolică a întemeiat învăţătura
transsubstanţierii, care ar vrea să spună că printr-o minune pâinea şi vinul
sunt de fapt transformate în Trupul şi Sângele vărsat al Domnului. Aceasta
4
este doctrina Romano-Catolicilor. Astfel, ei au procedat exact în felul în care
au procedat şi evreii. Adică, ei au luat acel ceva ce Dumnezeu a intenţionat să
fie doar un simbol, pentru a încerca să ne prezinte ceea ce este nevăzut, şi au
făcut să fie obiectul lor de închinare.
Mergând înapoi, dar nu mai departe de vremea lui Eli, oamenii au făcut
acelaşi lucru. Chivotul Legământului, aşezat în Sfânta Sfintelor, era o simplă
emblemă a prezenţei lui Dumnezeu. De fapt, prezenţa lui Dumnezeu locuia
acolo, dar Chivotul în sine era o emblemă. În vremea lui Eli, israeliţii au luat
Chivotul de la locul lui din Cort, ceea ce era contrar Legii, ducându-l pe
câmpul de bătălie. De ce? Fiindcă au crezut că acel Chivot avea o oarecare
virtute şi putere în el însuşi şi că le va da biruinţa asupra filistenilor. Însă,
Dumnezeu i-a mustrat printr-o înfrângere dezastruoasă şi a îngăduit căderea
Chivotului în mâinile păgânilor fiindcă israeliţii au interpretat în mod greşit
semnificaţia acestuia văzând o virtute în Chivotul însuşi.
Atunci când oricare obiect religios îmbracă o anumită caracteristică sau
când i se conferă vreun anumit simbol şi astfel ajunge obiect de închinare,
închinarea respectivă degenerează în fetişism – nimic altceva. Chivotul pentru
evrei, la vremea de care am vorbit, a devenit un fetiş. Singura valoare pe care
aceste ritualuri, jertfe şi daruri au avut-o a fost semnificaţia duhovnicească pe
care le-au simbolizat.
Dumnezeu a poruncit Cortul Întâlnirii împreună cu serviciul amănunţit
practicat în Cort prin bunăvoinţa Sa faţă de rasa umană. Israeliţii au ieşit din
Egipt; ei erau asemenea copiilor de grădiniţă. La grădiniţă, dacă o educatoare
vrea să predea copiior aritmetica, atunci ia, de exemplu, două obiecte şi le
aşează împreună: unu şi cu unu fac doi. Dacă vrea să-i înveţe pe copii fracţii,
atunci educatoarea poate să ia un măr şi să-l taie în două jumătăţi sau în
părţi mai mici, ca să ilustreze modul în care părţile constituie un întreg. Dar
atunci când copiii de la grădiniţă au devenit puţin mai avansaţi în cunoaştere,
ceea ce li se va pune pe tablă vor fi numerele abstracte. Uneori, numerele nici
nu se mai pun pe tablă; elevii trebuind să împlinească procesul aritmeticii
mintal, pentru că acum sunt într-o clasă mai avansată.
În fiecare vreme, Domnul a tratat poporul Lui în acelaşi fel. Israeliţii au
trecut prin perioada de grădiniţă, duhovniceşte vorbind, iar Domnul arăta
bunăvoinţă faţă de slăbiciunea lor; Atunci, Dumnezeu a stabilit aceste lucruri
pentru a ilustra spiritualul. Numai că Israeliţii nu au reuşit să vadă dincolo
de ilustraţii. Practic, israeliţii nu l-au văzut pe Isus spre care toate ilustraţiile
arătau de fapt.
Chiar şi pe vremea lui Isus, ucenicii interpretau pildele Lui literalmente.
Isus a vorbit în pilde, luând ca exemple lucruri vizibile din lumea aceasta
pentru a ilustra spiritualul, întrucât există o paralelă minunată între ceea ce
se vede şi spiritual pe tot parcursul. Domnul a folosit aceste lucruri pentru a
încerca să pună înaintea lor spiritualul cu claritate, în mod deschis. Însă, de
foarte multe ori, ucenicii au dat o interpretare greşită spiritualului, luându-l
în considerare doar literalmente.
Un exemplu, referitor la această situaţie, s-a putut vedea când Domnul
Isus i-a avertizat în legătură cu aluatul fariseilor, iar ei au înţeles că El îi
mustra pentru că nu au reuşit să aducă pâine cu ei în călătorie. Atunci Isus
s-a întors către ei şi le-a zis:
5
 „Cum nu înţelegeţi că nu v-am spus de pâini;
ci v-am spus să vă păziţi de aluatul fariseilor şi al saducheilor?"
Atunci au înţeles ei că nu le zisese să se păzească de aluatul pâinii,
ci de învăţătura fariseilor şi a saducheilor.“
(Matei 16:11,12)

Până aici, toate aceste lucruri, cel puţin în privinţa evreilor, nu au reuşit
în mare măsură să-şi atingă scopul. Din cauza aceasta evreii au început să
pună atât de mult accent pe amănunte inutile – fleacuri mărunte pe care ei
le-au traversat. Aceasta a devenit religia lor, lăsând la o parte lucrurile cu o
greutate mai mare precum judecata şi îndurarea pe care ar fi trebuit să le
împlinească, dar nici pe celelalte să nu le lase nefăcute.

RUPEREA PERDELEI

În Matei 27:50,51 citim despre un eveniment care s-a petrecut în timpul

răstignirii lui Isus:

„Isus a strigat iarăşi cu glas tare şi Şi-a dat duhul.

Şi îndată perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două,
de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat,“

Ruperea perdelei a semnificat, aşa după cum însuşi autorul declară în

capitolul al 10-lea al Epistolei către Evrei, faptul că drumul sau accesul în
Sfânta Sfintelor era liber.

„Astfel, dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus

avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt,
pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El,
prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său,“
(Evrei 10:19,20)

Ce anume aflăm că reprezenta perdeaua aceea? Perdeaua aceea era

trupul Domnului Isus Cristos care a fost frânt prin răstignire. Calea spre
Sfânta Sfintelor era deschisă, botezul Duhului Sfânt, care nu se manifestase
până la acest moment. Ceea ce nu fusese descoperit în Vechiul Testament era
tocmai darea Duhului Sfânt. Ori, acesta este lucrul care marchează în mod
distinct Perioada Nouă prin comparaţie cu cea Veche în sensul experienţelor
spirituale. În Perioada Veche nu a existat botezul Duhului Sfânt.

ALTARUL DE BRONZ

În vremea aceea neprihănirea era reprezentată prin altarul de bronz şi

care era situat în afara Cortului, în curte. Altarul de bronz semnifică în mod
6
necesar neprihănirea, pentru că în acest loc era adusă jertfa pentru păcate
sau pentru greşeli; şi când persoana aducea jertfa respectivă o aducea prin
credinţă, iar dacă era adusă potrivit Legii, păcatele persoanei erau iertate.
Dacă persoana accepta aducerea jertfei prin credinţă, atunci avea parte de o
reală experienţă a mântuirii, întocmai după cum o obţinem noi astăzi.
Simbolul sfinţirii este prezentat în Evrei 13:11,12 şi-anume:

„În adevăr, trupurile dobitoacelor al căror sânge este adus

de marele preot în Locul Preasfânt, pentru păcat,
"sunt arse de tot afară din tabără."
De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său,
a pătimit dincolo de poartă.“

Marele Preot a luat sângele dobitocului, intra astfel în Locul Sfânt şi

stropea sângele jertfei pentru păcate pe coarnele altarului de aur. Ni s-a spus
că Legea prevedea ca trupurile dobitoacelor ale căror sânge era dus în Locul
Sfânt trebuiau să fie arse de tot, şi-anume într-un loc curat afară din tabără
(Leviticul 4:1-12).
Atunci, noi ce ar trebui să credem că este semnificaţia luării sângelui în
Locul Sfânt şi ungerea cu sânge a coarnelor altarului de aur? Sfinţirea. Şi
pentru aceasta avem autoritatea Scripturală.
Al treilea loc – Sfânta Sfintelor – ne este deschis la vremea aceasta prin
răstignirea lui Isus Cristos, pentru ca noi să putem să intrăm cu îndrăzneală
în locul în care doar marele preot intra o singură dată pe an, oferindu-ne un
privilegiu pe care nimeni nu l-a avut în Perioada Veche. Noi putem doar să
interpretăm că acest fapt este puternicul botez al Duhului Sfânt, prin care
strălucea Shekinah slava Domnului peste noi, întocmai după cum flăcările de
foc s-au aşezat peste ucenici la pogorârea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii.
În Cortul Întâlnirii avem reprezentarea celor trei mari experienţe pe care
Dumnezeu le oferă: neprihănirea, sfinţirea şi botezul Duhului Sfânt.

VREMEA DE ÎNDREPTARE

„Ele sunt doar nişte porunci pământeşti date,

ca toate cele privitoare la mâncări, băuturi şi felurite spălături,
până la o vreme de îndreptare.“
(Evrei 9:10)

Nu este dificil a cunoaşte care anume este vremea de îndreptare: este

vremea când semnificaţia tuturor acestor lucruri va fi făcută cu claritate, şi
anume Perioada Harului.

„Dar Cristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare,

a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit,
care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta,“
(Evrei 9:11)
7
 Cortul Întâlnirii a fost ridicat în pustiu; însă, adevăratul Cort, pe care
autorul deja l-a menţionat ca fiind Cortul pe care Însuşi Domnul l-a ridicat,
nu mâinile oamenilor, este prezentat în mod foarte clar în versetul al 24-lea al
capitolului al 9-lea.

„Căci Cristos n-a intrat într-un locaş de închinare

făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare,
ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi,
înaintea lui Dumnezeu.“

Aceasta este desfăşurată înaintea noastră, şi-anume intrarea Domnului

Isus Cristos chiar în Cer. Întregul serviciu de la Cort a fost împlinit în El când
a intrat în Preoţia Sa.

„şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt,

nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său,
după ce a căpătat o răscumpărare veşnică.“
(Evrei 9:12)

Întotdeauna marele preot a intrat în Cortul Întâlnirii cu sânge. Preoţii

nu s-au apropiat niciodată de Dumnezeu fără sânge. Aşa că a fost necesar ca
Isus, în calitate de Mare Preot, să aibă sânge. Preotul duce cu el înăuntru
sânge de ţapi şi de viţei. În cazul de faţă avem o împlinire desăvârşită al acelui
serviciu de la Cort când Isus a intrat în Cortul din Cer, luând propriul Lui
Sânge cu care să facă mijlocire înaintea lui Dumnezeu.
În mod corespunzător, în afara Cortului Întâlnirii era aşezat altarul de
bronz, pe care erau aduse jertfele pentru păcat. Pe Muntele Calvar, în afara
adevăratului Cort, Isus Cristos s-a adus jertfă pe Sine Însuşi; iar după aceea
ca Mare Preot, şi cu Sângele care a fost vărsat, El a intrat în Cort, luându-şi
atribuţia de Mare Preot. Puteţi să observaţi ce desăvârşit s-a împlinit lucrarea
acesta. Nici măcar mobilierul din Cort nu a fost amplasat la întâmplare; şi
nici unul dintre serviciile ţinute nu a fost fără semnificaţie.

„Căci, dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci,

stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aduce curăţarea trupului,“
(Evrei 9:13)

Întreaga curăţare exterioară, semnifica, de fapt, curăţarea interioară.

„cu cât mai mult sângele lui Cristos,

care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată
lui Dumnezeu, vă va curăţa cugetul vostru de faptele moarte,
ca să slujiţi Dumnezeului celui Viu!“
(Evrei 9:14)

Ceea ce ne arată partea spirituală a lucrării, şi-anume că, prin Sângele

lui Isus Cristos, conştiinţa noastră este curăţată, devine curată. De aceea nu
8
este nici o condamnare pentru cel care este în Cristos Isus. Ceea ce aduce
condamnare este conştiinţa vinovată. Când conştiinţa vinovată este purificată
şi curăţată nu mai există condamnare.

„Şi tocmai de aceea este El Mijlocitorul unui legământ nou…“

OBSERVAŢIE:
În varianta engleză a Scripturii traducerea versetului de mai sus este
următoarea: „Şi tocmai de aceea este El Mijlocitorul unui testament nou…“

Cuvântul „legământ“ în alte versiuni ale Bibliei este tradus prin expresia
„testament“. Tot atât de bine poate să fie numit şi Vechiul Legământ respectiv
Noul Legământ – cuvintele sunt aceleaşi. Dar în cazul de faţă autorul a folosit
expresia „testament“ pentru că el prezintă o altă asemănare sau cum se mai
spune o altă analogie. În limbajul nostru, un testament este de asemenea şi o
hotărâre – ceea ce nu se poate spune cu privire la un legământ. De aceea, în
cazul de faţă autorul foloseşte cuvântul „testament“.

„pentru ca, prin moartea Lui

pentru răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi,
cei ce au fost chemaţi
să capete veşnica moştenire care le-a fost făgăduită.“
(Evrei 9:15)

ISPĂŞIREA UNIVERSALĂ

Jertfa lui Isus Cristos a merge înapoi până în perioada Legii; şi a mers şi
înainte spre Perioada Nouă. Jertfa Lui a fost o Ispăşire universală care era
atotcuprinzătoare şi întrutotul de folos. Practic, a cuprins întreaga omenire:
evreii şi neamurile. Şi nu doar atât, dar ispăşirea universală a fost făcută o
dată pentru totdeauna! Isus nu a intrat în adevăratul Cort în fiecare an, aşa
cum făcea marele preot; ci, ispăşirea aceasta a fost făcută o dată pentru
totdeauna, şi astfel ea rămâne o Ispăşire veşnică, marea Ispăşire pe care Isus
a pregătit-o pentru toată lumea, cu extindere peste toate vremurile şi pentru
toate timpurile.
Oamenii încearcă să ofere înlocuitori pentru ispăşirea universală, dar
nu este nici un înlocuitor pe care Dumnezeu să-l accepte! A fost o vreme când
Saul, aflat în condiţia de decădere, a călcat jurământul pe care Israel l-a
încheiat cu Gabaoniţii, şi-anume ca vieţile lor să fie cruţate. Legământul acela
a fost încheiat prin înşelătorie; dar, pentru că israeliţii au jurat pe Domnul,
Domnul i-a legat de acel jurământ. Legământul a rămas valabil, iar israeliţii
erau sub obligaţia de a-i proteja pe acei Gabaoniţi. Saul, în râvna lui greşită,
i-a omorât pe Gabaoniţi. După 40 de ani, pe vremea lui David, o foamete a
cuprins ţara. David l-a întrebat pe Domnul de ce a fost foamete; şi Domnul i-a
descoperit că foametea a fost din pricina lui Saul care i-a omorât pe Gabaoniţi
încălcând astfel jurământul. David a mers la Gabaoniţi ca să afle ce anume ar

9
fi cerut ei pentru ca situaţia să poată fi îndreptată. Ei nu au cerut nici argint,
nici răscumpărare, nici ca David să ia viaţa cuiva din Israel; însă, ceea ce au
cerut au fost şapte fii ai lui Saul. David le-a dat Gabaoniţilor şapte fii ai lui
Saul. Gabaoniţii i-au omorât şi foametea din ţară a încetat.
Prin aceasta noi, acum, ce ar trebui să înţelegem, că Domnul a acceptat
moartea acelor fii ca ispăşire pentru răul pe care l-a făcut Israelul? Niciodată,
nici măcar pentru o clipă! Domnul nu acceptă nici un fel de substitut în locul
acelei Ispăşiri avantajoase din toate punctele de vedere pe El Însuşi a dat-o.
Nu avem decât o singură concluzie, şi anume că aceşti fii ai lui Saul au fost
implicaţi chiar ei înşişi în omorul Gabaoniţilor. Drept urmare, ei şi-au pierdut
viaţa din propria lor vină.
În toate situaţiile în care Dumnezeu a avut de-a face cu oamenii, nu veţi
întâlni nici o situaţie în care cel nevinovat a murit în locul celui vinovat, doar
cu o singură excepţie, şi-anume în situaţia în care Cristos Isus a murit pentru
păcătoşi – Cel neprihănit pentru cel nedrept. Înaintea lui Dumnezeu găsim
îndurare, dar nu din cauza vreunei virtuţi pe care am avea-o noi. Orice faptă
bună, orice milostenie pe care o arătăm, orice bunătate nu vor putea să ne
plătească mântuirea. Bunăvoinţa de zi cu zi, de care avem parte în ochii lui
Dumnezeu, este numai datorită acelei Ispăşiri care dăinuie cu Isus Cristos,
Marele nostru Preot, înaintea Tronului.
Este adevărat că suntem răsplătiţi pentru faptele noastre bune. Suntem
răsplătiţi pentru faptele pe care le facem în Duhul Sfânt (dar numai acelea
care sunt făcute în Duhul Sfânt) şi nimic altceva. Însă nu găsim îndurare în
ochii lui Dumnezeu prin faptele noastre. De aceea, faptele bune, neprihănirea
noastră proprie, orice virtuţi omeneşti, nu pot să plătească mântuirea.
Singurul mijloc, prin care orice om (de la cel mai bun om care a trăit vreodată
şi până la cel mai rău) poate să găsească vreo îndurare în ochii Domnului,
este prin Ispăşirea lui Cristos.

TESTAMENTUL

„Şi tocmai de aceea este El Mijlocitorul unui legământ nou,

pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea
din abaterile făptuite sub legământul dintâi,
cei ce au fost chemaţi
să capete veşnica moştenire care le-a fost făgăduită.“
(Evrei 9:15)

Pavel aseamănă lucrarea aceasta cu un testament, pentru că el vorbeşte

aici despre o moştenire. Un legământ are întotdeauna condiţii impuse pentru
ambele părţi: o parte care a încheiat legământul consimte să îndeplinească
anumite lucruri cu condiţia ca cealaltă parte să îndeaplinească şi ea anumite
lucruri. Pe când un testament nu trebuie neapărat să cuprindă nişte condiţii
impuse. Testamentul este o moştenire care este transmisă în mod voluntar de
către o persoană.

10
 Când un om îşi redactează testamentul el poate să o facă fără a impune
condiţii asupra moştenitorilor care sunt beneficiari. Esenţa testamentului este
ca persoana respectivă să creeze o moştenire, pe care să o transmită apoi prin
respectivul testament. Lucrul acesta s-a întâmplat în Perioada Veche. Acum,
în Perioada Nouă, avem o moştenire; este moştenirea noastră cerească, mai
mare şi mai glorioasă decât moştnirea pe care au avut-o evreii.

„În adevăr, acolo unde este un testament,

trebuie neapărat să aibă loc moartea celui ce l-a făcut.“
(Evrei 9:16)

Trebuie să se producă moartea celui care face testamentul. Testamentul

nu este valabil până când titularul nu a murit.

„Pentru că un testament nu capătă putere decât după moarte.

N-are nicio putere câtă vreme trăieşte cel ce l-a făcut.
De aceea şi întâiul legământ n-a fost sfinţit fără sânge.“
(Evrei 9:17,18)

S-a întâmplat că numai la moartea lui Isus Cristos testamentul Său a

devenit valabil, iar noi am făcut parte din testament. Vă amintiţi când Isus a
mâncat Ultima Cină şi când le-a dat ucenicilor Săi paharul zicând: „Căci
acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou,"“ (sau Noul Legământ
care tocmai fusese prezentat).

„Şi într-adevăr, Moise, după ce a rostit înaintea întregului norod

toate poruncile Legii, a luat sânge de viţei şi de ţapi,
cu apă, lână stacojie şi isop,...“

Isopul era legat de jur-împrejur cu lână stacojie fiind folosit la stropirea

sângelui. Isopul era un arbust care creştea în ţara lui Israel şi era utilizat la
stropirea sângelui. La aceasta s-a referit Psalmistul când spus: „Curăţă-mă cu
isop, şi voi fi curat;“ (Psalmul 51:7).

„ ...a stropit cartea şi tot norodul şi a zis:

"Acesta este sângele legământului care a poruncit Dumnezeu
să fie făcut cu voi."
De asemenea, a stropit cu sânge Cortul şi toate vasele pentru slujbă.
(Evrei 9:19-21)

Întreg serviciul lui Dumnezeu, de la Cort cu toate vasele poruncite, cu

Legea însăşi, şi până la poporul care se închina, semnifică Legea.

11
 CURĂŢAT CU SÂNGE

„Şi după Lege, aproape totul este curăţat cu sânge;

şi fără vărsare de sânge nu este iertare.“
(Evrei 9:22)

Puteţi să vedeţi cât de departe au rătăcit moderniştii. Ei au scos pagină

cu pagină din Cuvântul lui Dumnezeu. Acum, ce vor face ei în privinţa acestor
lucruri care îi înfruntă? Dacă Biblia este cât de cât vrednică de ceva, atunci
este vrednică de a fi păzită pagină cu pagină sau din scoarţă în scoarţă, cum
se mai obişnuieşte a se spune, şi de a-i fi acceptată valoarea în sine – cât şi
valoarea credinţei pe care o deţine.

„Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri

au trebuit curăţate în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti
să fie curăţate cu jertfe mai bune decât acestea.“
(Evrei 9:23)

Cu alte cuvinte, aceasta este copia lucrurilor cereşti. Autorul le numeşte

în cazul de faţă „chipuri“. Copia lucrurilor care sunt în ceruri a fost curăţată
cu sângele taurilor şi ţapilor, dar lucrurile însele, care sunt în ceruri, şi după
care s-a luat copia, trebuie neapărat să fie curăţate cu lucruri mai bune.

„Căci Cristos n-a intrat într-un locaş de închinare

făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare,
ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi,
înaintea lui Dumnezeu.“
(Evrei 9:24)

Există trei mari apariţii ale lui Isus, cu care se încheie acest capitol,
apariţii pe care dorim să le reluăm. Însă, în loc să le reluăm aşa cum sunt ele
prezentate în acest capitol, le vom relua în ordinea lor istorică. Prima apariţie
este în versetul 26:

„Fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori

de la întemeierea lumii; pe când acum, la sfârşitul veacurilor,
S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa.“
(Evrei 9:26)

OBSERVAŢIE:
Expresia: „pe când acum, la sfârşitul veacurilor“ înseamnă la sfârşitul
„epocii“, adică a epocii evreieşti sau sfârşitul perioadei vechi – nota autorului.

Faptul se referă la prima venire a Domnului, iar scopul venirii Lui a fost
acesta: să se aducă pe Sine Însuşi ca jertfă. Acesta a fost scopul suprem al
venirii Sale. Este adevărat că Domnul Isus a mai venit şi pentru ca să ne dea
12
învăţături. El a venit în calitate de reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ.
Isus a fost un exemplu bun. El a predat învăţătura normelor de conduită care
au fost încredinţate, spre păstrare şi aplicare, conştiinţei fiecărui om. Însă nu
aceasta a fost esenţa misiunii Lui în lumea aceasta. Miezul şi centrul misiunii
Lui a fost faptul că Isus a venit să se aducă pe Sine ca jertfă pentru întreaga
lume. Şi numai în felul acesta a putut El să vină pentru a mântui păcătoşii.
Nu s-a întâmplat cu nimic mai puţin de atât pentru a-i mântui.
Iată un alt aspect la care moderniştii au rătăcit de tot. Aceştia pun mare
accent pe viaţa lui Isus, pe învăţăturile lui Isus, dar ignoră jertfa lui Isus.
Dacă se întâmplă să ignori jertfa lui Isus, înseamnă că ai ignorat totul, fiindcă
fără jertfa Domnului învăţăturile Lui nu folosesc la nimic.
Ce au însemnat învăţăturile lui Isus pentru tine şi pentru mine când noi
eram afară în lume şi în păcat? Când aveam natura aceea carnală şi care se
lupta împotriva întregii neprihăniri şi a tot ceea ce era bun şi curat? Este
adevărat că am avut o conştiinţă care ne îndemna spre mai bine, şi de multe
ori ne-am silit să ne aliniem acelei conştiinţe, dar nu am reuşit, ori de câte ori
am încercat. Oare, de ce? Din ce cauză? Din pricina războiului care se purta
în lăuntrul nostru – natura carnală sau firea care nu s-ar fi supus legii lui
Dumnezeu. Atunci, ce au însemnat aceste lucruri pentru noi? Absolut nimic.
Dar când am crezut în acea Ispăşire avantajoasă din toate privinţele şi când
ne-am pocăit – Sângele lui Isus Cristos ne-a fost aplicat şi nouă, conştiinţa
ne-a fost curăţită, condamnarea nu mai domina conştiinţa nici unuia dintre
noi – atunci învăţăturile Domnului Isus Cristos au însemnat ceva pentru noi.
Atunci am fost învredniciţi să trăim la standardul la care Domnul a predicat
şi a dat învăţătură.
Putem să fim lămuriţi în credinţa sfântă. Pentru noi, într-adevăr, este
un lucru minunat, având natura carnală distrusă, conştiinţa curăţată, să fim
în stare să deschidem această Carte a lui Dumnezeu şi să studiem Cuvântul
Sfânt, asimilându-L. Fără acest fapt nu există nici o şansă, nici o posibilitate
ca acele învăţături să producă vreun rezultat în inimă. La aceasta a făcut
referire Dumnezeu când a vorbit prin intermediul lui Ieremia zicând:

„Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel
şi cu casa lui Iuda un legământ nou.
Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor,
în ziua când i-am apucat de mână să-i scot din ţara Egiptului,
legământ pe care l-au călcat,
măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul.
Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea,
zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor;
şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu.“
(Ieremia 31:31-33)

De aceea ne adunăm aici, seară de seară, pentru ca să putem să avem

această lege, care cuprinde tot Cuvântul de la Geneza la Apocalipsa, normă de
conduită cu normă de conduită, rând cu rând, scrisă în inimile noastre, şi să
fim lămuriţi până la starea la care dobândim statura deplină a lui Cristos. Se
13
zice că trebuie să apucăm acest Cuvânt, să-L asimilăm, să ne aliniem Lui,
adâncind consacrările noastre, văzând ceea ce Dumnezeu cere de la noi, astfel
încât să putem să avem statura plinătăţii lui Cristos.
Dezvoltarea noastră spirituală urmează să fie măsurată până la gradul
la care tu şi eu ne menţinem la acelaşi nivel al consacrării zilnice; întocmai
după cum erau aduse jertfele pentru arderea de tot, zi şi noapte, fiind astfel
sacrificate pe altarul din bronz care semnifica jertfele zilnice aduse Domnului.
Şi tu şi eu nu vom ajunge niciodată să avansăm cu consacrările pe care le-am
făcut anul trecut, nici măcar cu cele pe care le-am făcut în luna precedentă,
săptămâna trecută sau chiar ieri. Va trebui să ne reînnoim zilnic consacrările
noastre.

TREI ATRIBUŢII SAU SLUJBE ALE LUI CRISTOS

„Căci Cristos n-a intrat într-un locaş de închinare

făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare,
ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi,
înaintea lui Dumnezeu.“
(Evrei 9:24)

Aceasta e slujba pe care El o împlineşte acum, slujba de Preot, mijlocind

înaintea lui Dumnezeu pentru noi. De mai bine de douăzeci de veacuri Tronul
Lui de mijlocire este ocupat de Isus Cristos.

„Tot aşa, Cristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată,

ca să poarte păcatele multora,
Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului,
ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.“
(Evrei 9:28)

Faptul acesta încă rămâne a fi împlinit când Isus va veni din nou. Iată
cele trei mari apariţii ale lui Isus: prima venire pentru a se aduce pe Sine ca
jertfă; intrarea cu Însuşi Sângele Lui în Sfânta Sfintelor din Cer; după aceea,
părăsirea Tronului de mijlocire şi asumarea atribuţiei Sale de Rege. Aici, am
prezentat în trei veniri atribuţiile Sale de Profet, Preot şi Rege.
Când Domnul i-a poruncit lui Moise să confecţioneze şi să înalţe Cortul,
El i-a dat şi motivul pentru această lucrare. Domnul a zis:

„Să-Mi facă un Locaş Sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor.“

(Exodul 25:8)

Acesta a fost scopul – ca Dumnezeu să poată locui printre israeliţi. Doar

observaţi modul în care Dumnezeu s-a aplecat cu bunăvoinţă spre ei. Tot
poporul locuia în corturi, aşa că Dumnezeu Însuşi a ales să locuiască într-un
Cort împreună cu ei pentru ca israeliţii să poată să fie poporul Lui, iar El să
fie Dumnezeul lor; pentru ca ei să fie pentru Dumnezeu un popor deosebit, o
14
preoţie regească şi un popor sfânt. Iată-L pe Dumnezeu în mijlocul lor, după
cum vom vedea din nou reprezentarea aşezării taberei lui Israel, Dumnezeu
aflat chiar în centrul taberei, deci printre ei.
Ioan zice: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi...“ (Ioan 1:14).
Astfel, Isus a împlinit ilustraţia Cortului Întâlnirii prin faptul că Domnul nu a
luat forma îngerilor, ci forma seminţei lui Avraam, fiind asemenea fraţilor Lui
şi locuind printre noi. Emanuel înseamnă „Dumnezeu este cu noi“. După toate
acestea, puteţi să observaţi marea semnificaţie a pasajului biblic din capitolul
al 10-lea, pe care îl vom studia în lecţia următoare.

„De aceea, când intră în lume, El zice:

"Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup.“
(Evrei 10:5)

Întocmai după cum Cortul Întâlnirii a fost aşezat în pustiu, tot astfel,
sub Noul Testament, sub Noul Legământ, Dumnezeu i-a pregătit Fiului Său
un trup care să înlocuiască acel Cort.

15