Elemente de iconografie

Icoana (gr. EICON, chip, înfăţişare) este o reprezentare a unei

realităţi spirituale nevăzute, însă existentă, adică lumea duhovnicească, cu
ajutorul elementelor materiale, lumeşti. Ea nu este un tablou religios, ci reprezintă un
obiect de veneraţie, fiind totodată un mijloc de întâlnire a omului cu Dumnezeu.

În Vechiul Testament erau interzise cu desăvârşire imaginile religioase: Să nu-ţi

faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din
câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti... (leş. 20, 4-5).
Această interdicţie era motivată de faptul că Dumnezeu Se revelase poporului numai prin
cuvinte şi prin sunete, faţa Sa fiind nevăzută: Iar Domnul v-a grăit de pe munte din
mijlocul focului; şi glasul cuvintelor Lui l-aţi auzit, iar faţa Lui n-aţi văzut-o, ci numai
glasul I L-aţi auzit (Deut. 4,12).

Dar Legea Veche n-a oprit folosirea icoanelor. Porunca întâi a Decalogului oprea
nu închinarea la icoane, ci reprezentarea lui Dumnezeu prin vreun chip pământesc, având
în vedere înclinarea iudeilor spre idolatrie. Insă Dumnezeu porunceşte lui Moise să facă
chipurile celor doi heruvimi care străjuiau Cortul Mărturiei, precum şi şarpele de aramă.
De asemenea, Solomon împodobeşte templul din Ierusalim cu chipuri de heruvimi, lei şi
alte animale.

Dar în Noul Testament, Dumnezeu S-a făcut văzut ochilor noştri, S-â'arătat în
trup (I Tim. 3, 16), S-a descoperit în Persoana Fiului Său: Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a
sălăşluit între noi (Ioan 1, 14); cel ce Mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis
pe Mine (In.-14,25). Iar ceea ce este văzut cu ochii trupeşti, poate fi reprezentat în icoane.

Cinstirea icoanelor nu e deci idolatrie, pentru că noi nu cinstim icoanele ca pe

Dumnezeu, nu vedem în ele un dumnezeu, nu cinstim materia din care sunt confecţionate
icoanele, ci pe sfinţii care sunt zugrăviţi pe ele, după cum, la rândul lor, prin sfinţi îl
cinstim de fapt pe Dumnezeu, singurul Căruia I se cuvine cea mai mare cinstire.

Sfânta Scriptură nu numai că n-a condamnat icoanele, dar a arătat că Dumnezeu

însuşi le-a îngăduit. Astfel, El a născut pe Fiul Său, Care, după cuvântul Scripturii, e
icoana naturală a Tatălui (Evr. 1, 3), apoi a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa (Fac.
1,26).

Potrivit credinţei ortodoxe, icoana este un loc în care Hristos sau sfinţii se află
prezent în chip tainic, haric. Creştinul se roagă icoanei lui Hristos ca înaintea lui Hristos
însuşi, fără să considere icoana ca fiind idol. Uitându-se la icoană, privirea creştinului se
îndreaptă în mod spiritual spre Hristos, aşa cum mama, privind la fotografia fiului ei,
vorbeşte cu el, deşi ea nu confundă fotografia fiului cu fiul însuşi.

De aceea, Sinodul al VH-lea Ecumenic, care a stabilit cultul sfintelor icoane, afirmă că
închinarea acordată icoanei trece la persoana reprezentată pe ea, la modelul viu al
ei: Cinstirea icoanei trece la original şi cel ce se închină icoanei, se închină persoanei
pictate.

Primele icoane au fost făcute de Sfântul Evanghelist Luca, iar prima icoană nefăcută de
mână omenească a fost mahrama pe care s-a imprimat chipul Mântuitorului, ştergarul cu
care s-a şters în drumul său spre cruce, care a aparţinut Sfintei Veronica.

Icoana are mai multe funcţii. în primul rând, ea stabileşte o legătură între chipul lui
Hristos şi realitatea Lui personală, legătură stabilită prin actul de sfinţire al icoanei.
Minunile despre care mărturiseşte Biserica că se săvârşesc prin anumite icoane, sunt o
confirmare a acestei legături, căci nu imaginea, icoana în sine face minuni, ci forţa harului
divin care lucrează prin ea. Aceasta se numeşte funcţie harică.

De asemenea, icoanele au un rol latreutic, pentru că sunt folosite în cultul

divin, pedagogic, fiind o „Biblie" în imagine, mai ales pentru cei neştiutori de carte, dar
şi estetică, împodobind lăcaşul de cult.

Icoanele ortodoxe (în majoritate, bizantine) au anumite trăsături, care le fac unice: absenţa
realismului (nu sunt păstrate proporţiile logice); mărimea fiecărui personaj din icoană, în
comparaţie cu celelalte este determinată de semnificaţia şi importanţa fiecăruia: culorile nu
sunt alese la întâmplare, având o simbolistică (albul este simbolul curăţiei, al păcii, dar şi al
atotştiinţei dumnezeieşti, roşul simbolizează jertfa, iubirea, dar şi focul nestins al iadului,
negrul semnifică moartea, maroul este semnul smereniei, al sărăciei, auriul simbolizează
harul divin, verdele, renaşterea spirituală, albastrul deschis este credinţa,
întinderea cerului, iar cel închis simbolizează taina petrecerii dumnezeieşti a Sfintei
Treimi); accentul nu cade pe frumuseţea trupească, ci pe cea duhovnicească, exprimată
prin chipul personajelor, care sunt transfigurate; anatomia este deformată într-un mod
voit (domină faţa sfântului; ochii, oglinda sufletului, sunt mari, exprimând puritatea
sufletească, dar şi vederea lui Hristos pe care sfinţii au dobândit-o: gura. în schimb, fiind
mică, arătând faptul că sfinţii s-au distanţat de plăcerile materiale); iar aureola sau
nimbul simbolizează prezenţa harului divin.

Biserica Ortodoxă consideră icoanele drept imagini sacre, canal al harului

dumnezeiesc, mijloace de propovăduire, de apărare şi întărire a dreptei credinţe.