ÎNĂLŢAREA LUI ISUS LA CER ÎN SFÂNTA SANCTUARULUI CERESC

"Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după
chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să se înfăţ işeze acum,
pentru noi, înaintea lui Dumnezeu." Evrei 9,24.

Acesta este un subiect de o frumuseţ e aparte întrucât are o legătură directă cu templul
din cer, acolo unde Mijlocitorul divin săvârşeşte o lucrare de ispăşire pentru tot
neamul omenesc. Temelia şi miezul soliei îngerului al treilea sunt sanctuarul ceresc şi
lucrarea care se desfăşoară acolo de aproximativ două mii de ani. Solia aceasta
minunată şi divină este o secure prin care Dumnezeu urmăreşte să-i despartă pe
credincioşii Săi de restul lumii. Ea conţ ine nişte adevăruri fabuloase care fac mai
luminos caracterul lui Dumnezeu, adevăruri printre care se află şi cel referitor la locul
unde s-a înălţ at Mântuitorul după învierea Sa. În unele privinţ e, există adventişti doar
cu numele care au renunţ at la adevărul că Isus s-a înălţ at în sfânta templului ceresc,
după învierea Sa şi după cele patruzeci de zile când Isus a petrecut timpul cu ucenicii
Săi, vorbindu-le despre "lucrurile privitoare la Împărăţ ia lui Dumnezeu". "După
patima Lui, li s-a înfăţ işat viu, prin multe dovezi, arătându-li-se deseori timp de
patruzeci de zile, şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţ ia lui
Dumnezeu." Fapte 1,3.

Această confuzie este accentuată şi de traduceri ale Bibliei, în diferite limbi, care
parcă ar da credit ideii că Isus s-ar fi înălţ at direct în sfânta sfintelor din templul ceresc.
Însă, pentru cine înţ elege lucrarea de ispăşire, adevărul referitor la locul din Ceruri
unde Isus s-a dus nu constituie nici cea mai mică problemă, fiindcă până la urmă totul
ţ ine de înţ elegerea corectă a lucrării de ispăşire pe care trebuia să o efectueze
Mântuitorul după învierea Sa. Uneori anumite traduceri ale Bibliei ne pot induce în
eroare, în speţ ă anumiţ i termeni greceşti folosiţ i de Pavel în epistola sa către evrei, dar
dacă avem în vedere lucrarea de ispăşire cu tot ce implica ea în cortul întâlnirii, atunci
vom înţ elege corect, fără greşeală, adevărul despre înălţ area lui Isus "chiar în
cer". Evrei 9,24.

Pavel a înţ eles ca nimeni altul acest adevăr măreţ , care este strâns legat şi îngemănat
cu ispăşirea din sanctuarul ceresc. Cele două adevăruri, despre înălţ area lui Isus în
sfânta sau prima încăpere a sanctuarului ceresc şi lucrarea de ispăşire în prima ei fază,
sunt de nedespărţ it şi inseparabile. A vorbi şi a înţ elege în mod greşit unde s-a dus
Isus după înălţ area Sa la cer, înseamnă a nu pricepe deloc extraordinara lucrare de
ispăşire din ceruri, lucrare ce trebuia, ca o realitate, să depăşească cu mult în slavă şi
măreţ ie lucrarea de ispăşire efectuată de preoţ ii omeneşti pe pământ, într-un cort făcut
din materiale supuse păcatului. Unii traducători ai Bibliei nu au prins sensul exact al
celor spuse de Pavel, referitor la ispăşirea din templul ceresc, fiindcă nu au înţ eles
implicaţ iile ispăşirii în ansamblul ei, mai ales aşa cum erau ele reliefate în ritualurile şi
ceremoniile ebraice desfăşurate în cortul întâlnirii sau în templul lui Solomon. Acestea
sunt doar nişte slăbiciuni omeneşti peste care putem să trecem, dacă avem iluminare

1
divină! Inexactitatea în traducere a anumitor termeni, nu face Biblia mai puţ in
inspirată.

Aşadar, să purcedem în descoperirea acestui adevăr magnific, lăsând Duhul inspiraţ iei
divine să ne lămurească şi pe noi astăzi, aşa cum l-a lămurit şi pe Pavel la timpul lui.
Este un fapt ştiut de cunoscătorii întreitei solii îngereşti că lucrarea de ispăşire a
păcatelor credincioşilor pocăiţ i se desfăşura în două etape distincte, în cele două
încăperi ale cortului întâlnirii. Mai întâi, era efectuată lucrarea de ispăşire zilnică, în
tot timpul anului, lucrare care avea de-a face strict cu curtea şi prima încăpere sau
sfânta cortului întâlnirii. Iar a doua etapă a lucrării ispăşirii era săvârşită o singură dată
pe an de către marele preot, în a doua încăpere sau sfânta sfintelor, când trebuia "să
facă ispăşire pentru locul preasfânt, să facă ispăşire pentru Cortul întâlnirii şi pentru
altar, şi să facă ispăşire pentru preoţ i şi pentru tot poporul adunării". Levitic 16,33.
Această ispăşire se făcea "în luna a şaptea, în a zecea zi a lunii", Levitic 16,29; era aşa-
numita Yom Kippur. Dar, să vedem cum descrie Duhul Sfânt în mărturiile Sale
această lucrare a ispăşirii, pe care preoţ ii o desfăşurau în tot timpul anului pentru
păcatele mărturisite şi transferate în cortul întâlnirii sau sanctuarul pământesc, mai
întâi în sfânta şi apoi în sfânta sfintelor.

"Serviciul din sanctuarul pământesc se făcea în cele două despărţ ituri: preoţ ii
slujeau zilnic în Locul sfânt, în timp ce, o dată pe an, marele preot îndeplinea o lucrare
deosebită de ispăşire în Locul preasfânt, pentru curăţ irea sanctuarului. Zi de zi,
păcătosul care se pocăia îşi aducea jertfa la uşa cortului şi, punându-şi mâinile pe
capul victimei, îşi mărturisea păcatele, trecându-le în felul acesta, în simbol, de la el
asupra jertfei nevinovate. Animalul era apoi înjunghiat. Apostolul spune: >Fără
vărsare de sânge nu este iertare<. >Viaţ a trupului este în sânge< (Levitic 17,11). Legea
lui Dumnezeu călcată cerea viaţ a păcătosului. Sângele, reprezentând viaţ a pierdută a
păcătosului, a cărui vinovăţ ie o purta victima, era dus de preot în Locul sfânt şi stropit
înaintea perdelei, în spatele căreia era chivotul în care se găsea legea pe care păcătosul
o călcase. Prin această ceremonie, prin sânge, păcatul era transmis în simbol asupra
sanctuarului. În unele cazuri, sângele nu era dus în Locul sfânt; dar carnea era atunci
mâncată de preot, aşa cum îi instruise Moise pe fiii lui Aaron, zicând: >Dumnezeu v-a
dat să purtaţ i nelegiuirea adunării< (Levitic 10,17). Ambele ceremonii simbolizau
deopotrivă trecerea păcatului de la păcătos asupra sanctuarului.
Aceasta era lucrarea care avea loc zi de zi, în tot cursul anului. Păcatele lui Israel
erau în felul acesta trecute asupra sanctuarului şi devenea necesară o lucrare deosebită
pentru îndepărtarea lor. Dumnezeu a poruncit să se facă o ispăşire pentru fiecare dintre
despărţ iturile sfinte: >Astfel să facă ispăşire pentru sfântul locaş, pentru necurăţ iile
copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege, prin care au păcătuit ei. Să facă la
fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurăţ iilor lor<. O ispăşire era
făcută şi pentru altar, ca >să-l cureţ e şi să-l sfinţ ească de necurăţ iile copiilor lui Israel<
(Levitic 16,16.19).
O dată pe an, în marea Zi de Ispăşire, preotul intra în Locul preasfânt pentru
curăţ irea sanctuarului. Lucrarea îndeplinită acolo completa ciclul anual al slujbelor. În
Ziua Ispăşirii, erau aduşi doi ţ api la uşa cortului şi se arunca sorţ ul pentru ei, >unul
pentru Domnul şi altul pentru ţ apul de trimis< (vers. 8). Ţapul pe care cădea sorţ ul

2
pentru Domnul urma să fie înjunghiat ca jertfă pentru păcat în favoarea poporului. Şi
preotul urma să ducă sângele lui dincolo de perdea şi să-l stropească pe tronul milei şi
în faţ a lui. Sângele urma să fie stropit şi pe altarul tămâierii, care se găsea în faţ a
perdelei.
>Aaron să-şi pună amândouă mâinile pe capul ţ apului cel viu şi să mărturisească
peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au
păcătuit ei; să le pună pe capul ţ apului, apoi să-l izgonească în pustie, printr-un om
care va avea însărcinarea aceasta. Ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor
într-un pământ pustiit; în pustie să-i dea drumul< (vers. 21.22). Ţapul de trimis nu se
mai întorcea în tabăra lui Israel, iar bărbatului care-l ducea i se cerea să se spele şi să-
şi spele şi hainele cu apă înainte de a se întoarce în tabără.
Întreaga ceremonie era destinată să-i impresioneze pe izraeliţ i cu privire la
sfinţ enia lui Dumnezeu şi la ura Sa faţ ă de păcat; să le arate apoi că nu puteau veni în
legătură cu păcatul fără să se întineze. Fiecărui om i se cerea să-şi întristeze sufletul în
timp ce se făcea această lucrare de ispăşire. Toate treburile trebuiau lăsate la o parte şi
întreaga adunare a lui Israel trebuia să petreacă ziua în smerenie solemnă înaintea lui
Dumnezeu, cu rugăciune, post şi adâncă cercetare de inimă.
Adevăruri importante cu privire la ispăşire erau învăţ ate prin serviciul simbolic. În
locul păcătosului era primit un înlocuitor; dar păcatul nu era anulat prin sângele
victimei. În felul acesta, se asigurase doar un mijloc prin care el să poată fi transferat
asupra sanctuarului. Prin aducerea sângelui, păcătosul recunoştea autoritatea legii, îşi
mărturisea vinovăţ ia pentru călcarea ei şi îşi exprima dorinţ a de iertare prin credinţ a în
Răscumpărătorul care avea să vină; dar nu era încă pe deplin liberat de sub
condamnarea legii. În Ziua Ispăşirii, marele preot, după ce sacrifica jertfa de la
adunare, intra în Locul preasfânt cu sângele acestei jertfe şi-l stropea pe scaunul
harului, direct deasupra Legii, pentru a da satisfacţ ie cerinţ elor ei. Atunci, în calitatea
lui de mijlocitor, lua păcatele asupra sa şi le ducea afară din sanctuar. Punându-şi
mâinile pe capul ţ apului de trimis, mărturisea toate păcatele, în felul acesta trecându-le
simbolic de la el asupra ţ apului de trimis. Apoi ţ apul le ducea în pustie şi erau socotite
ca fiind îndepărtate pentru totdeauna de la popor." Tragedia veacurilor, cap. Ce este
sanctuarul? par. 30-35.

Demn de reţ inut până aici este că tot ce se făcea pe pământ era o întruchipare a
realităţ ii cereşti, care avea ca bază a ispăşirii însuşi sângele Fiului lui Dumnezeu, a
cărui preoţ ie este nemuritoare. "Astfel, serviciul era îndeplinit ca o preînchipuire şi ca
>o umbră a lucrurilor cereşti<. Iar ceea ce se făcea în simbol în slujba sanctuarului
pământesc se face în realitate în lucrarea Sanctuarului ceresc. După înălţ area Sa,
Mântuitorul nostru şi-a început lucrarea ca Marele nostru Preot. Pavel spune: >Căci
Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul
adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să se înfăţ işeze acum,
pentru noi, înaintea lui Dumnezeu< (Evrei 9,24)." Tragedia veacurilor, cap. Ce este
sanctuarul?, par. 36.

În acelaşi timp, Duhul harului ne mai arată că, după înălţ area Sa, "Mântuitorul nostru
şi-a început lucrarea ca Marele nostru Preot". Deci, după ce ne este prezentată, atât de
Pavel, cât şi de Spiritul profeţ iei, adică a mărturiilor Duhului Sfânt, importanţ a lucrării

3
de ispăşire, atât pe pământ, cât şi în ceruri, Inspiraţ ia divină trebuie să fie specifică şi
în privinţ a locului unde Isus s-a înălţ at de pe pământ, ca să ducă mai departe ceea ce
pe pământ se desfiinţ ase prin jertfa Sa nemuritoare, adică toate ceremoniile iudaice cu
privire la serviciile templului, care toate aveau de-a face cu lucrarea de ispăşire. "El va
face un legământ trainic cu mulţ i, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va
face să înceteze jertfa şi darul de mâncare..." Daniel 9,27. "Dar Isus a scos un strigăt
tare, şi şi-a dat duhul. Perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două de sus până
jos." Marcu 15,37.38.

"Hristos era temelia şi viaţ a templului. Serviciile care se săvârşeau acolo

simbolizau jertfa Fiului lui Dumnezeu. Preoţ ia era rânduită să reprezinte caracterul de
mijlocire al lucrării lui Hristos. Întregul plan al slujbei, al jertfelor, era o umbră a
morţ ii Mântuitorului pentru răscumpărarea lumii. Din momentul în care marele
eveniment spre care arătau de atâtea veacuri aceste sacrificii urma să fie îndeplinit,
ele nu mai aveau nici o valoare.
Întrucât întregul ritual era numai un simbol al lui Hristos, nu avea nici o valoare
fără El. Atunci când au pecetluit lepădarea lui Hristos, dându-L la moarte, iudeii au
lepădat tot ce dădea însemnătate templului şi slujbelor lui. Sfinţ enia lui se depărtase.
Era sortit distrugerii. Din ziua aceea, darurile pentru jertfe şi slujbele din templu în
legătură cu jertfele nu mai aveau nici un rost. Ca şi sacrificiul lui Cain, ele nu mai
exprimau credinţ a în Mântuitorul. Dându-L pe Hristos la moarte, iudeii distrugeau de
fapt templul lor. La răstignirea lui Hristos, perdeaua dinăuntrul templului a fost
sfâşiată de sus până jos, dând dovadă că marele sacrificiu final fusese adus şi că
sistemul jertfelor se terminase pentru totdeauna." Hristos Lumina Lumii, cap. În
templul Său, paragraful al şaselea de la sfârşit.

De vreme ce toate ceremoniile iudaice desfăşurate la templu prin mâna unei preoţ ii
trecătoare, cea levitică, prin sângele animalelor, avea să se încheie la cruce în Isus
Hristos, atunci trebuie că ele au fost înlocuite de către un templu, o preoţ ie şi o jertfă
mai bune ca cele care erau o umbră a realităţ ii cereşti. Exact acest lucru îl surprinde
apostolul Pavel în epistola sa către evrei când spune: "În adevăr, Legea, care are
umbra bunurilor viitoare, nu înfăţ işarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată,
prin aceleaşi jertfe, care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţ i pe cei ce
se apropie. Altfel, n-ar fi încetat ele oare să fie aduse, dacă cei ce le aduceau, fiind
curăţ iţ i odată, n-ar mai fi trebuit să mai aibă cunoştinţ ă de păcate? Dar aducerea
aminte a păcatelor este înnoită din an în an, tocmai prin aceste jertfe; căci este cu
neputinţ ă ca sângele taurilor şi al ţ apilor să şteargă păcatele. De aceea, când intră în
lume, El zice: >Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai
primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis: 'Iată-Mă (în sulul cărţ ii
este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!'< După ce a zis întâi: >Tu n-
ai voit şi n-ai primit nici jertfe, nici prinoase, nici arderi de tot, nici jertfe pentru
păcat< (lucruri aduse toate după Lege), apoi zice: >Iată-Mă, vin să fac voia Ta,
Dumnezeule<. El desfiinţ ează astfel pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a
doua." Evrei 10,1-9.

4
Trebuie să fie un lucru lămurit, aşadar, că tot ce se făcea pe pământ nu putea fi decât o
umbră a realităţ ii cereşti. Că, din momentul încetării acestor slujbe şi a existenţ ei
templului de pe pământ, inclusiv a preoţ iei, bazele ispăşirii trebuiau continuate de un
serviciu, o preoţ ie şi într-un templu superioare cu desăvârşire acestor umbre, cum le
numeşte Pavel. Să luăm aminte la mărturia Duhului Sfânt în această privinţ ă, şi care
vine ca o întărire a tot ce s-a spus până acum, aşa cum am relatat şi mai sus. "Astfel,
serviciul era îndeplinit ca o preînchipuire şi ca >o umbră a lucrurilor cereşti<. Iar
ceea ce se făcea în simbol în slujba sanctuarului pământesc se face în realitate în
lucrarea Sanctuarului ceresc. După înălţ area Sa, Mântuitorul nostru şi-a început
lucrarea ca Marele nostru Preot. Pavel spune: >Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de
închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a
intrat chiar în cer, ca să Se înfăţ işeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu<
(Evrei 9,24)." Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul?, par. 36.

Acum, întrebarea este: Unde s-a înălţ at Mântuitorul în cer, în templul ceresc? Înălţ area
Lui nu poate fi înţ eleasă decât cu ajutorul lucrării de ispăşire, căci sunt inseparabile.
Dacă ispăşirea zilnică, în templul de pe pământ sau în cortul întâlnirii, se desfăşura în
prima încăpere, atunci e de aşteptat ca Isus, după înălţ are, să-şi fi început lucrarea Sa
de ispăşire, în calitatea cea nouă de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, în
prima încăpere a sanctuarului ceresc. Fiindcă lucrarea de ispăşire de pe pământ era o
umbră a celei cereşti, atunci se înţ elege de la sine, prin analogie, că lucrarea de
ispăşire din ceruri trebuie să-şi fi găsit corespondentul exact în umbra de pe pământ,
care făcea vorbire elocventă despre ispăşirea cerească. Adică, dacă prin preoţ ia
levitică lucrarea ispăşirii se desfăşura în două faze, în cele două încăperi ale templului
de pe pământ, una zilnică şi una anuală, tot astfel, exact, întocmai prin preoţ ia lui
Melhisedec lucrarea de ispăşire trebuia să se desfăşoare tot în două faze, care să
corespundă cu totul parabolei pământeşti. Să luăm aminte la această mărturie
nemaipomenită, care trebuie să ne insufle încredere în Dumnezeu cu privire la cele
scrise anterior:

"Lucrarea preotului în cursul anului din prima încăpere a sanctuarului, >în

interiorul perdelei<, care constituia uşa şi despărţ ea Sfânta de curte, reprezintă
lucrarea de slujire în care a intrat Hristos la înălţ area Sa. Lucrarea preotului în slujba
zilnică era de a prezenta înaintea lui Dumnezeu sângele jertfei pentru păcat împreună
cu tămâia care se înălţ a o dată cu rugăciunile lui Israel. Tot astfel, Hristos mijloceşte
cu sângele Său înaintea Tatălui în favoarea păcătoşilor şi aduce, împreună cu parfumul
preţ ios al propriei neprihăniri, rugăciunile credincioşilor pocăiţ i. Aceasta a fost
lucrarea de slujire în prima încăpere a Sanctuarului din ceruri.
Acolo a fost îndreptată credinţ a ucenicilor lui Hristos atunci când El S-a înălţ at
dinaintea lor. Şi aici s-a concentrat speranţ a lor pe care, spune Pavel, >o avem ca o
ancoră a sufletului, tare şi neclintită, care pătrunde (intră) în interiorul perdelei, unde
Isus a intrat pentru noi ca înaintemergător, când a fost făcut Mare Preot în veac... şi a
intrat, odată pentru totdeauna, în locul sfânt, nu cu sânge de ţ api şi de viţ ei, ci cu
însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică< (Evrei 6,19.20; 9,12.
K.J.V. Bible).

5
 Timp de optsprezece veacuri, această lucrare de slujire a continuat în prima
despărţ itură a Sanctuarului. Sângele lui Hristos mijlocea în favoarea credincioşilor
pocăiţ i, le asigura iertarea şi primirea la Tatăl, dar păcatele lor rămâneau încă în
rapoartele din cărţ i." Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul?, par. 4-6 de la
sfârşit.

În textul de mai sus, unde se citează din Scripturi, am tradus după textul indicat în
originalul englezesc, şi anume versiunea King James. Dacă s-ar fi respectat cele scrise
şi s-ar fi tradus în spiritul care poartă amprenta Duhului Sfânt, atunci credincioşii
adventişti ar fi înţ eles sensul exact al textului. În Biblia Cornilescu, ca şi în alte multe
traduceri, se lasă a se înţ elege că Hristos s-a dus în locul preasfânt, adică în a doua
încăpere a templului ceresc, imediat după înălţ area Sa. Tot baiul pleacă de la o
expresie favorită în această epistola, a lui Pavel, prin care desemnează sanctuarul
ceresc. El foloseşte expresia "ta haghia" sau "ton haghion", în funcţ ie de context, şi
care de obicei sunt o formă de plural. Ambele expresii fac referire în mod deosebit la
locurile sfinte cereşti, adică la întreaga structură a templului ceresc. Aceste expresii se
traduc cu "locurile cereşti".

Ceea ce trebuie musai să înţ elegem este că apostolul Pavel nu era un adventist de ziua
a şaptea, nu gândea ca un adventist de ziua a şaptea şi nici nu cunoştea Evanghelia
conţ inută în cele trei solii îngereşti din Apocalipsa 14, deoarece această lumină a fost
păstrată pentru cei din generaţ ia lepădării de credinţ ă şi a arătării acelui "nelegiuit"
(icoana fiarei)! Vezi 2Tesaloniceni 2,1-10. Înţ elesul cărţ ii Apocalipsa avea să fie
tăinuit până la "vremea sfârşitului", atunci când "mulţ i o vor citi, şi cunoştinţ a va
creşte". Daniel 12,4. Tot ceea ce face Pavel, ca să vină în ajutorul confraţ ilor lui evrei,
pe care îi iubea cu disperare, este o analogie între vechiul legământ, care avea un cort
cu toate serviciile implicate, şi care era trecător şi, pe deasupra, o umbră a realităţ ii
cereşti, şi noul legământ care se sprijină pe un templu nou, servicii noi, sânge provenit
dintr-o jertfă care nu poate să treacă, ale cărei merite sunt nemuritoare şi pe o preoţ ie
după altă rânduială, cea a lui Melhisedec. El vrea să arate evreilor superioritatea
noului legământ comparativ cu vechiul şi că tot ce făceau ei mai departe la templul din
Ierusalim, până la nimicirea acestuia în anul 70 d.Hr., nu mai are nici o semnificaţ ie;
că ei trebuia să-şi îndrepte privirile spre Ceruri, locul înălţ ării lui Isus.

Ceea ce le transmitea Pavel, era că evreii pot intra, doar prin credinţ ă, în templul
ceresc, locul înălţ ării lui Isus, în interiorul perdelei, şi el foloseşte aici un limbaj
pământesc, deoarece în cer nu există perdele, care pe pământ despărţ ea curtea de afară
de prima încăpere a sanctuarului. De fapt, el voia să le spună pe şleau că nu mai au
nevoie de preot pământesc şi de jertfe animale, pentru că au intrare liberă direct în
sanctuarul ceresc, acolo unde un Mare Preot milostiv mijloceşte pentru ei cu sânge
nemuritor. Pavel desemnează locul înălţ ării lui Isus drept, "dreapta scaunului de
domnie al Măririi, în ceruri". Evrei 8,1.

Ceea ce este interesat, ca să continuu pe această linie de gândire, e faptul că Pavel

vorbeşte într-un singur loc despre sfânta sfintelor, folosind expresia "haghia haghion",
însă doar în legătură cu cortul pământesc. Vezi Evrei 9,3. Pentru cele două încăperi

6
cereşti el foloseşte doar expresii ca cele specificate mai sus, şi întotdeauna se referă la
sanctuarul ceresc, ca întreg. Totuşi în Evrei 9,7-9, mulţ i comentatori susţ in că Pavel
vorbeşte despre sfânta sfintelor, a doua încăpere a sanctuarului ceresc, întrucât face
analogia cu slujba preoţ iei pământeşti care "în partea a doua intră numai marele preot,
odată pe an, şi nu fără sânge pe care îl aduce pentru sine însuşi şi pentru păcatele din
neştiinţ ă ale norodului". La prima vedere aşa ar putea sta lucrurile, numai că trebuie să
gândim cum gândea Pavel, nu ca un adventist de ziua a şaptea! Adventiştii de ziua a
şaptea gândesc bine prin lumina din sfânta sfintelor, dar pe care Pavel nu o avea! Pe
timpul lui era deschisă doar calea spre sfânta sanctuarului ceresc, iar acest lucru
trebuie bine întipărit în mintea cercetătorului profund şi serios al Scripturilor. Or, asta
înseamnă că Pavel avea lumina care corespundea doar sfintei, nimic mai mult, nimic
mai puţ in.

Termenul folosit de Pavel pentru a dovedi cum Duhul Sfânt arăta "drumul" sau calea
înspre locul slujirii lui Isus, după înălţ area Sa de pe pământ, este "ton haghion", care
se traduce cu "locurile sfinte", o referire precisă şi sigură, fără putinţ a de a greşi, la
templul din ceruri. "Prin aceasta, Duhul Sfânt arăta că drumul către locurile sfinte, nu
era încă deschis câtă vreme sta în picioare cortul dintâi." Evrei 9,8. Dacă ţ inem seama
de întregul context, atunci va fi lesne să vedem tabloul în ansamblul lui, căci Pavel,
mai întâi, ne descrie aranjamentul cortului pământesc, apoi ce făceau preoţ ii acolo, în
prima şi apoi în a doua încăpere, după care face analogia cu întregul edificiu ceresc,
spunându-ne că Duhul Sfânt a deschis un drum nou către locurile cereşti, care trebuie
să corespundă musai cu ce se făcea pe pământ. Cu alte cuvinte, câtă vreme cortul
dintâi, adică templul pământesc cu toate slujbele lui, stătea în picioare, prin aceasta se
dovedea că încă nu a fost adusă o Jertfă desăvârşită pentru ispăşirea păcatelor
omeneşti, şi că, deci, oamenii nu pot avea intrare liberă la Dumnezeu prin intermediul
unui Mare Preot nemuritor şi veşnic şi al unui templu indestructibil. Trebuia ca acel
cort pământesc să fie desfiinţ at prin această Jertfă promisă, pentru ca să facă loc
adevăratului Cort şi Templu ceresc, adevăratele "locuri sfinte", unde avea să se facă o
lucrare de ispăşire superioară celei pământeşti.

Că acesta este adevărul, rezultă din modul cum descrie Pavel mai apoi analogia cu
locurile cereşti, făcând referire la acestea ca fiind "cortul acela mai mare şi mai
desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta". "Aceasta era
o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri şi jertfe, care nu pot duce
pe cel ce se închină în felul acesta, la desăvârşirea cerută de cugetul lui. Ele sunt doar
nişte porunci pământeşti, date, ca toate cele privitoare la mâncări, băuturi şi felurite
spălături, până la o vreme de îndreptare. Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor
viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de
mâini, adică nu este din zidirea aceasta; şi a intrat, odată pentru totdeauna, în locurile
sfinte (locul sfânt, potrivit cu versiunea King James), nu cu sânge de ţ api şi de viţ ei, ci
cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică." Evrei 9,9-12.

Aşadar, tot ceea ce trebuie să înţ elegem în urma tuturor celor afirmate este că, pentru
apostolul Pavel noţ iunea de templu sau cort ceresc este inclusă în expresia "locurile
sfinte". Şi încă ceva, el niciodată în această epistolă către evrei nu vorbeşte despre

7
sfânta şi sfânta sfintelor cereşti, în mod separat, ci totdeauna le numeşte laolaltă, ca un
întreg deci, "locurile sfinte"! De ce astfel? Să fi înţ eles Pavel mai mult decât a dorit să
ne transmită? Iată ce spunea el în prima parte a epistolei sale evreilor: "Şi după ce a
fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţ i cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri
veşnice, căci a fost numit de Dumnezeu: Mare Preot >după rânduiala lui
Melhisedec<. Asupra celor de mai sus avem multe de zis, şi lucruri grele de tâlcuit;
fiindcă v-aţ i făcut greoi la pricepere. În adevăr, voi care de mult trebuia să fiţ i
învăţ ători, aveţ i iarăşi trebuinţ ă de cineva să vă înveţ e cele dintâi adevăruri ale
cuvintelor lui Dumnezeu, şi aţ i ajuns să aveţ i nevoie de lapte, nu de hrană tare. Şi
oricine nu se hrăneşte decât cu lapte, nu este obişnuit cu cuvântul despre neprihănire,
căci este un prunc. Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror
judecată s-a deprins, prin întrebuinţ are, să deosebească binele şi răul." Evrei 5,9-14.

Pesemne, cea mai adâncă învăţ ătură transmisă de Pavel generaţ iilor de după moartea
lui, chiar dacă a fost adresată evreilor, este cea găsită în epistola sa către evrei. Este de
o măreţ ie greu de egalat vreodată de cea mai aleasă şi nobilă scriitură omenească
despre Mântuitorul şi lucrarea Sa de ispăşire. Faptul că Pavel vede templul ceresc ca
pe un întreg, fără să-l delimiteze în sfânta şi sfânta sfintelor, ne spune ce înţ elegere
avea el cu privire la acesta. El este singurul dintre evrei şi toţ i învăţ aţ ii evreilor, care a
priceput că scaunul de domnie al Tatălui ceresc nu este imobilizat doar în sfânta
sfintelor, aşa cum lăsau să se înţ eleagă ceremoniile pământeşti, efectuate în cortul
întâlnirii şi apoi în templul lui Solomon. Compartimentarea tabernaculului pământesc
în două încăperi a fost făcută cu înţ elepciune dar şi ca o necesitate a limitelor naturii
omeneşti. Asta fiindcă Dumnezeu a intenţ ionat să ne înveţ e că lucrarea mântuirii, în
speţ ă ispăşirea pentru păcatele noastre, implică în mod obligatoriu două etape sau faze,
motiv pentru care sanctuarul pământesc trebuia împărţ it în două! Nu tot astfel este şi
în ceruri! Ceea ce i s-a arătat în viziune lui Moise, cu statutul de original, după care
trebuia făcut întocmai cortul pământesc, este un original doar în raport cu copia,
nicidecum o înfăţ işare reală, fizică, topografică a realităţ ii cereşti, adică a Cerului şi a
adevăratului sanctuar cresc, care este totuna cu Cetatea noul Ierusalim!

Acel original constituia doar o parabolă în formă de imagine a planului de mântuire.

Asta este obligatoriu să cunoaştem, şi despre care Pavel ar fi vrut probabil să scrie
evreilor, dar nu a putut să o facă, pentru că nu ar fi priceput, ei dorind cu încăpăţ ânare
să rămână mai departe la laptele duhovnicesc. Aşadar, marele original după care s-a
construit cortul din pustie era doar o înfăţ işare, în formă de construcţ ie, de edificiu, a
planului mântuirii. Din acest motiv, compartimentarea cortului pământesc era o
necesitate, căci cele două încăperi arătau către cele două faze ale planului mântuirii şi,
o dată cu aceasta, a lucrării de ispăşire. Avem, prin urmare, două încăperi, sfânta şi
sfânta sfintelor, pentru două faze ale planului mântuirii sau pentru ispăşire: ispăşirea
zilnică şi ispăşirea de peste an sau o dată pe an, în Yom Kippur.

Fiindcă slujba de la cortul întâlnirii era efectuată de preoţ i omeneşti, a căror natură
omenească era păcătoasă, slabă şi muritoare, atunci, în mila Sa, Dumnezeu s-a obligat
pe Sine să se restrângă, ca prezenţ ă plină de slavă, doar în a doua încăpere a cortului.
Aceasta este milă şi dragoste, şi înţ elepciune, şi bunăvoinţ ă, şi tot ce doriţ i mai bun şi

8
frumos! Scaunul de domnie al Tatălui şi al lui Hristos aparţ in templului ceresc, care
nu poate avea o sfânta şi o altă încăpere mai sfântă decât aceasta, câtă vreme tot Cerul
este curat şi plin de slava de neîntrecut a Dumnezeirii! În ceruri nu pot exista locuri
mai sfinte decât altele, ci, aşa cum a înţ eles Pavel, "locurile sfinte", adică întregul
edificiu ceresc - "noul Ierusalim", "cetatea sfântă", "cortul lui
Dumnezeu". Apocalipsa 21,2.3.

Astfel, când Isus s-a înălţ at la Cer, El s-a dus direct în templul Său şi al Tatălui,
aşezându-se pe scaunul de domnie al Măririi, care trebuie să corespundă cu locul sfânt
din cortul pământesc, nu pentru că în templul ceresc este un asemenea loc sau
încăpere, ci pentru că începea prima fază a lucrării de ispăşire prin sângele promis
patriarhilor, prin făgăduinţ ă, şi vărsat în fapt pe Golgota pentru întreaga umanitate.
Deci, înălţ area lui Isus în templul ceresc trebuie înţ eleasă în mod logic şi raţ ional ca o
înălţ are în sfânta, chiar dacă în cer nu există o sfânta, fiindcă lucrarea de ispăşire
efectuată de preotul pământesc la cortul întâlnirii era numită ispăşirea zilnică. Tot
astfel, marele nostru Preot, Isus Hristos, şi-a început lucrarea de ispăşire zilnică în
Ceruri, pe scaunul Său de domnie, alături de Tatăl, o lucrare săvârşită prin sângele Său,
ca să fie o potrivire cu ceea ce El ne-a învăţ at prin slujbele pământeşti, iar noi să fim
făcuţ i în stare să înţ elegem fazele mântuirii prin cele două ispăşiri, care se efectuau în
mod separat în sfânta şi în sfânta sfintelor.

Acest adevăr mântuitor va fi descoperit într-o lumină mai plină de slavă în studiul
următor, atunci când Dumnezeu ne va indica locul unde Isus şi Tatăl şi-au desfăşurat
lucrarea timp de optsprezece veacuri, de la înălţ area lui Isus şi până la intrarea Sa în
sfânta sfintelor, când trebuia să înceapă cea de-a doua etapă a mântuirii noastre sau a
lucrării de ispăşire, etapă ce era musai să corespundă cu lucrarea de ispăşire făcută de
marele preot levit, o singură dată pe an, în ziua a zecea a lunii a şaptea. Aşadar,
cartea Apocalipsa ne va dezvălui un adevăr unic şi de o rară frumuseţ e, căci ea, în
calitate de carte profetică, este singulară în raport cu toate celelalte cărţ i biblice, prin
faptul că este imaginea templului din cer, desfăşurată în simboluri, aşa cum cortul
pământesc era doar o copie a originalului planului mântuirii, înfăţ işat lui Moise sub
formă de imagine, de fapt un ansamblu arhitectonic potrivit cu îndemânarea şi
materialele de care dispuneau evreii în pustie, în peregrinarea lor înspre ţ ara promisă.

"Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un mare Preot, care s-a
aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al locurilor
sfinte şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul." "Iar
rezultatul obţ inut din cele spuse este că avem un astfel de Mare Preot, care s-a aşezat
în dreapta tronului Măreţ iei, în ceruri, ca slujitor al locurilor sfinte şi al cortului cel
adevărat, pe care l-a înfipt Domnul, şi nu omul" Evrei 8,1.2. (The Greek New
Testament, Fourth Revised Edition)

Aici se poate lesne observa cum "locurile sfinte" sunt de fapt "cortul cel adevărat",
adică însuşi edificiul ceresc, templul din ceruri, acolo unde Dumnezeirea îşi află
scaunul de domnie al slavei şi totodată unde se săvârşeşte lucrarea de ispăşire în
ambele ei etape. Prin acest singur verset, Pavel trasează întreaga linie de gândire,

9
specifică înţ elegerii sale luminate de Duhul Sfânt, asupra întregului conţ inut al
învăţ ăturii cu privire la slujbele din sanctuarul ceresc din cartea destinată evreilor.

10
 ÎNĂLŢAREA LUI ISUS LA CER ÎN SFÂNTA, ÎN LUMINA APOCALIPSEI

"Hristos însă a venit ca Mare Preot al bunurilor ce au să fie (viitoare), printr-un mai
mare şi mai desăvârşit cort, nefăcut de mână, adică nu din această creaţ ie. Nu prin
sângele ţ apilor şi al viţ eilor, ci prin propriul sânge a intrat o dată pentru totdeauna în
locurile sfinte, o veşnică răscumpărare obţ inând." Evrei 9,11.12. (O traducere literală
după The Greek New Testament, Fourth Revised Edition)

Cum e posibil să fim făcuţ i a înţ elege că Isus, după înălţ area Sa, a început slujba sau
serviciul de ispăşire zilnică în sfânta sanctuarului ceresc, cu ajutorul inestimabil
al Apocalipsei? Folosesc un limbaj specific Bibliei şi al profeţ iei, întrucât am arătat că,
în cer, templul lui Dumnezeu nu este împărţ it în două încăperi ca sanctuarul de pe
pământ, oricare ar fi fost acesta în timpul dispensaţ iunii vechi-testamentare. Ce are a
face Apocalipsa, o carte profetică, cu locul unde slujeşte Isus în templul ceresc? Vom
pricepe cât de uimitoare este această carte profetică, în afara faptului că ne descoperă
viitorul.

În primul rând, termenul "Apocalipsa" înseamnă descoperire, dar nu o descoperire

oarecare, ci o descoperire care vine din partea lui Dumnezeu prin Fiul Său, care, prin
intermediul mâinii Sale drepte, îngerul Gabriel, o face cunoscută robului Său Ioan,
ucenicul cel iubit, unul din fiii tunetului, cum erau cei doi fraţ i (Iacov fiind celălalt
frate) cunoscuţ i în satul natal. Deşi această carte deosebită este menită să descopere
viitorul, totuşi vom găsi în ea suficientă lumină cu privire la locul prezenţ ei
Dumnezeirii în templul din ceruri şi mai ales cu privire la locul unde lucrarea de
ispăşire se efectuează prin intermediul preoţ iei lui Melhisedec.

Această carte profetică prin natura ei este unică în tot ce se numeşte operă literară, dar
mai ales în materie de inspiraţ ie divină. Nu vreau să spun că gradul ei de inspiraţ ie
este mai mare sau diferit de restul Scripturilor. Nici vorba despre aşa ceva. Ceea ce
vreau să transmit este că modul cum Inspiraţ ia divină a gândit-o, cu ajutor omenesc,
întrece tot ce s-a scris până la ea. Dacă această carte ar fi întreaga Biblie pe care am
putea să o deţ inem, atunci toţ i am putea afla mântuirea prin rugăciune, cercetare şi
asimilarea adevărurilor ei fabuloase. Apocalipsa este coroana întregii Biblii şi a
Inspiraţ iei divine. Mai mult decât atât, tot farmecul, frumuseţ ea şi unicitatea ei constau
în faptul extraordinar că este gândită a fi imaginea sau întruchiparea templului ceresc
într-o formă accesibilă înţ elegerii şi puterii de pricepere a oricărei minţ i omeneşti,
indiferent de vârstă. Este pur şi simplu templul ceresc coborât în formă scrisă, sub
formă de simboluri, pe pământ pentru oamenii iubiţ i de Dumnezeu, în speţ ă pentru cei
credincioşi şi ascultători. Tocmai de aceea această carte fenomenală este capodopera
capodoperelor în materie de conţ inut şi inspiraţ ie. Nu poate fi egalată niciodată de
nimic în nici un timp în ce priveşte modalitatea prin care Dumnezeu a găsit cu cale să
aşeze adevăruri fabuloase descrise în forma unei imagini a templului ceresc, în aşa fel
încât descrierea sau scrierea acesteia să fie potrivită pentru puterea de înţ elegere a
omului limitat, iubit de Dumnezeu prin jertfa Fiului Său!

11
Cartea Apocalipsa s-a născut în urma eşecului bisericii apostolice de a încheia lucrarea
Evangheliei pe pământ. Această carte a devenit o necesitate după ce nunta la care
fuseseră invitaţ i, cu mic, cu mare, toţ i evreii, a încetat ca urmare a necredinţ ei prin
instaurarea tainei fărădelegii. Tot ce fusese ţ inut tăinuit prin sigilare cu privire la
viitorul sumbru al omenirii, în cartea lui Daniel, dacă şi biserica apostolică avea să
eşueze, urma să devină realitatea unui viitor înfricoşător. Astfel, apostolul Ioan este
chemat de Dumnezeu prin împrejurări vitrege pe insula Patmos, unde i se prezintă
toată panorama viitoare a unui timp ce nu ar fi trebuit să mai existe! Prin simboluri şi
imagini potrivite pentru puterile ce aveau să domine pe scena viitorului, Ioan ne
transmite adevăruri ce urmau a fi desigilate spre cunoaştere desluşită abia după ce
taina fărădelegii - papalitatea, trebuia să-şi primească rana de moarte prin ateismul
francez. Zorii unui viitor mai luminos se întrevedeau după 1798, iar din 1844 trăim în
aşa-numita vreme a sfârşitului, când ceea ce a fost în trecut se va repeta, din cauză că
biserica lui Dumnezeu, din acest timp al sfârşitului, nu a învăţ at nimic şi nici nu e
dispusă să înveţ e din lecţ iile trecutului.

După ce Ioan este pus să scrie ce-i spune "cineva, care semăna cu Fiul
omului", Apocalipsa 1,13, cu privire la parcursul viitor al bisericii lui Dumnezeu în
şapte etape sau segmente ale timpului, când la stăpânirea lumii s-au aflat Roma
imperială şi apoi cea ecleziastică şi când era aproape să fie nimicită de tot de taina
fărădelegii, este dus în viziune în templul ceresc unde i se arată din nou peregrinajul
bisericii pe pământ, dar din perspectiva sau prin prisma sanctuarului ceresc. Sub formă
de peceţ i sau sigilii, şi mai apoi prin alte simboluri potrivite, lui Ioan îi este înfăţ işat
din nou viitorul bisericii oropsite de papalitate, până la instaurarea icoanei papalităţ ii,
în persoana protestantismului apostaziat american în tandem cu puterea politică şi
juridică a statului american, culminând cu biruinţ a bisericii lui Dumnezeu, simbolizată
prin cei 144.000, şi venirea lui Hristos a doua oară ca să-şi ia cu El pe ai Săi în
căminul ceresc, chiar acolo unde este dus în viziune Ioan.

Şi fiindcă pe noi ne interesează doar locul unde Ioan este dus în viziune, atunci este
musai să ne oprim şi să stăruim asupra acestui aspect deosebit de important al
studiului de faţ ă. Totul începe în Apocalipsa 4, unde Ioan este introdus printr-o uşă
"deschisă în cer" şi vede "un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea
Cineva". Apocalipsa 4,1.2. Este foarte important să urmărim cu atenţ ie ce i se arată şi,
deci, ce vede Ioan acolo, când este purtat în mintea lui în viziune profetică. În primul
rând, el vede o uşă deschisă în cer. Ca să înţ elegem cu ce anume corespunde această
uşă cu vreo piesă de mobilier ce aparţ inea cortului întâlnirii, atunci trebuie să avem în
vedere ce alte "piese de mobilier" vede el în locul unde intră, prin viziune. El vede un
scaun central de domnie înconjurat de alte scaune de domnie, douăzeci şi patru la
număr, un număr simbolic. Înaintea scaunului central de domnie Ioan vede că "ardeau
şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu". Apocalipsa 4,5.

Cel ce şedea pe scaunul central de domnie era Dumnezeu Tatăl, deoarece Scripturile îl
prezintă ca fiind Acela care ţ inea "în mâna dreaptă... o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe
dinafară, pecetluită cu şapte peceţ i". Apocalipsa 5,1. Apoi Ioan vede că singurul care
poate deschide cartea pecetluită nu este Dumnezeu Tatăl, acel "Cineva" care şedea pe

12
acest scaun, ci altcineva care era "Leul din seminţ ia lui Iuda, Rădăcina lui David", şi
care "a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţ i ale ei". Apocalipsa 5,5. Deci,
până acum avem o uşă deschisă în cer către un anumit loc unde se află un scaun
central de domnie împrejmuit de alte douăzeci şi patru de scaune de domnie, persoana
lui Dumnezeu Tatăl, care şade pe acel scaun, persoana Fiului lui Dumnezeu,
simbolizat prin Leul din seminţ ia lui Iuda, şi şapte lămpi de foc care ardeau, după câte
se pare încontinuu, căci nimic în prezenţ a lui Dumnezeu nu poate sta în stare stinsă!

După ce Ioan vede aceste scene cereşti, îi este înfăţ işată realitatea statutului celor
douăzeci şi patru de bătrâni şi a celor patru făpturi vii, nişte simboluri care fac
trimitere la poziţ ia înaltă a acestora înaintea tronului de domnie al lui Dumnezeu, ceea
ce înseamnă că cele patru făpturi vii trebuie să aibă statutul formidabil de heruvimi
ocrotitori. Care este statutul acestor fiinţ e cereşti, toate la un loc? Acela de "împărăţ ie
şi preoţ i pentru Dumnezeul nostru", Apocalipsa 5,10, fapt care ne descoperă realitatea
mijlocirii şi a lucrării de ispăşire făcută în acel loc de către toate aceste fiinţ e cereşti,
dar numai prin vrednicia Mielului "care a fost junghiat", ca să poată deveni Mare
Preot după rânduiala lui Melhisedec. Apocalipsa 5,12. După această prezentare
specifică a locului ceresc unde se desfăşoară activitatea ce presupune domnie şi
lucrare de ispăşire, Ioan vede alte piese de mobilier care-i sunt familiare, şi anume
cădelniţ a cu tămâie şi altarul tămâierii. "Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţ a
altarului, cu o cădelniţ ă din aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu
rugăciunile tuturor sfinţ ilor, pe altarul din aur, care este înaintea scaunului de
domnie." Apocalipsa 8,3.

Deci, în urma tuturor celor prezentate până acum, potrivit Apocalipsei, Ioan
descoperitorul este dus în viziune, în cer, în sanctuarul ceresc, totul fiindu-i înfăţ işat şi
prezentat în aşa fel, încât să corespundă cu piesele de mobilier care se aflau în prima
încăpere sau sfânta cortului pământesc, unde se efectua ispăşirea zilnică prin preoţ ia
levitică. Ioan practic este ajutat să înţ eleagă că lucrarea pe care Mielul lui Dumnezeu
împreună cu asociaţ ii Săi o desfăşoară în sanctuarul ceresc, corespunde întru totul cu
lucrarea de ispăşire zilnică ce se făcea pe pământ, şi cu care el era familiarizat. Astfel,
locul unde este dus în viziune este în aşa fel imaginat şi înfăţ işat de Duhul Sfânt lui
Ioan, încât el să realizeze că se află în prima încăpere a sanctuarului sau templului
ceresc, chiar dacă acesta nu este compartimentat în două!

Aşadar, uşa deschisă în cer este simbol pentru catapeteasma sau perdeaua care
despărţ ea curtea sanctuarului propriu-zis, de sfânta sau prima încăpere a acestuia. Este
aceeaşi "uşă" sau perdea în interiorul căreia intrase Mântuitorul, după cum ne spune
Pavel în Evrei 6,19. Cele şapte lămpi de foc corespund şi sunt un simbol pentru
sfeşnicul cu cele şapte braţ e, iar cădelniţ a şi altarul de aur sunt de asemenea o
reprezentare a omoloagelor lor, care se aflau în prima încăpere a sanctuarului
pământesc. Aceste înfăţ işări cereşti, care reprezintă piesele de mobilier ce aparţ ineau
sfintei (prima încăpere) cortului sau templului pământesc, ne ajută să pricepem clar,
asemenea lui Ioan, că locul unde Isus s-a înălţ at după învierea Sa este sanctuarul
ceresc şi că specificul lucrării preoţ eşti şi de ispăşire care se desfăşoară acolo indică
spre ispăşirea zilnică ce se săvârşea în prima încăpere a templului de pe pământ. Prin

13
urmare, este corect şi logic să spunem, în limbajul Bibliei, că Isus s-a înălţ at în sfânta,
prima încăpere a templului din ceruri. Aşa ne învaţ ă Scripturile, şi aşa trebuie să
credem.

Având în vedere imaginea de ansamblu, aşa cum este ea înfăţ işată în viziune profetică,
în Apocalipsa 4 şi 5, putem lesne pricepe cu toată claritatea posibilă că, atât
Dumnezeu Tatăl, cât şi Fiul lui Dumnezeu sunt prezenţ i amândoi în aceeaşi încăpere a
sanctuarului ceresc, ca să păstrez limbajul şi perspectiva viziunii prezentate lui Ioan, şi
anume sfânta templului ceresc. Unde este scaunul de domnie al Tatălui, este şi cel al
Fiului, înconjurate fiind de alte douăzeci şi patru de scaune de domnie, număr
simbolic, pe care se află nişte împăraţ i şi preoţ i, adică au autoritate conferită să
domnească, asemenea Dumnezeirii, şi calitatea precum şi statutul de preoţ i
(mijlocitori) care pot participa în lucrarea de ispăşire, făcută de Mântuitorul cu
propriul Său sânge. Acest adevăr extraordinar este scos în relief chiar de spusele
acestor fiinţ e minunate. "Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi
patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi
potire din aur, pline cu tămâie, care Sunt rugăciunile sfinţ ilor. Şi cântau o cântare nouă,
şi ziceau: >Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţ ile: căci ai fost junghiat, şi ne-
ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţ ie, de orice
limbă, din orice norod şi de orice neam. Şi ne-ai făcut o împărăţ ie şi preoţ i pentru
Dumnezeul nostru, şi noi vom împărăţ i pe pământ!<" Apocalipsa 5,8-10. (K.J.V.
Bible)

Adevărul conţ inut în Evanghelia veşnică - solia celor trei îngeri -, o solie a cărei
lumină provine direct din a doua încăpere a templului ceresc, după cum voi arăta în
ceea ce va urma, este de o măreţ ie şi slavă pe potriva minţ ii şi bunăvoinţ ei divine! Prin
cuvintele inspirate de mai sus, prin ceea ce a văzut Ioan în templul ceresc "mobilat"
simbolic cu acele piese de mobilier ce corespundeau sfintei din sanctuarul pământesc,
cu care Ioan era mai mult decât familiarizat, şi am să-i spun prima încăpere a
sanctuarului ceresc, se înţ elege limpede ca cristalul că aceste făpturi vii şi cei douăzeci
şi patru de bătrâni sunt de fapt oameni răscumpăraţ i! Sunt oameni răscumpăraţ i
deoarece ei sunt singurele fiinţ e din universul creat de Dumnezeu care pot fi
răscumpăraţ i din păcat. Ei nu pot fi îngeri. Din acest motiv temeinic, scriu cu toată
siguranţ a posibilă, prin Duhul Sfânt, că toţ i îngerii înfăţ işaţ i în Apocalipsa sunt de fapt
oameni răscumpăraţ i, fraţ ii noştri care mijlocesc pentru noi, asemenea lui Isus, prin
sângele Său preţ ios, chiar rugăciunile noastre. Ei nu au puterea să ierte şi să smulgă
din păcat pe cineva; lucrarea lor de mijlocitori şi de cei care săvârşesc ispăşirea nu
presupune un asemenea lucru pe care doar Dumnezeirea, cele trei Persoane ale
Dumnezeirii, îl poate face.

Să luăm aminte la ce i se prezintă lui Ioan în viziune, referitor la activitatea acestor

oameni răscumpăraţ i, care îi sunt înfăţ işaţ i ca îngeri, şi asta pentru că toţ i cei mântuiţ i
de pe pământ vor lua locul tuturor îngerilor căzuţ i şi dezertori, în ceruri. "Apoi a venit
un alt înger, care s-a oprit în faţ a altarului, cu o cădelniţ ă din aur. I s-a dat tămâie
multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţ ilor, pe altarul din aur, care
este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului

14
înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţ ilor." Apocalipsa 8,3.3. Această
lucrare este asemănătoare cu ceea ce preotul levit şi fiii săi făceau în sfânta
sanctuarului pământesc, prin serviciul zilnic de ispăşire. După cum preotul pământesc
şi fiii săi făceau această lucrare pe pământ, tot astfel şi întocmai, dar mai măreţ , Isus şi
fiii Săi răscumpăraţ i, oameni de pe pământ, prin preoţ ia lui Melhisedec, fac o lucrare
zilnică echivalentă cu cea a preoţ ilor pământeşti, dar prin sângele desăvârşit al
Mielului, vărsat pe Golgota.

Când Isus a promis, prin Duhul Sfânt, că "Voi însă sunteţ i o seminţ ie aleasă, o preoţ ie
împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al
Lui, ca să vestiţ i puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa
minunată, 1Petru 2,9, El s-a ţ inut de promisiune. Primul lucru pe care-l face Isus în
cartea Apocalipsa, e să descopere împlinirea acestei făgăduinţ e minunate şi foarte
profunde, prezentându-i lui Ioan imagini cu îngeri-oameni răscumpăraţ i care fac o
lucrare asemănătoare preoţ iei levitice, dar al cărui fundament este sângele
Mântuitorului vărsat pe Golgota. Puterea şi autoritatea lor, în a face aşa ceva, decurg
din statutul pe care îl au, acela de a fi fost făcuţ i prin puterea răscumpărării divine "o
preoţ ie împărătească", "o împărăţ ie şi preoţ i", (Apocalipsa 1,6). Aceste cuvinte sunt
mai mult decât edificatoare şi nu mai au nevoie de nici un comentariu: "... şi ne-ai
răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău... Şi ne-ai făcut o împărăţ ie şi
preoţ i pentru Dumnezeul nostru, şi noi vom împărăţ i pe pământ!" Apocalipsa 5,9.10.
(K.J.V. Bible)

Aşadar, până aici putem conchide, fără greşeală, că Isus s-a înălţ at la cer, după
învierea Sa, în sanctuarul sau templul ceresc, unde s-a aşezat la dreapta scaunului de
domnie al Măririi într-un loc care trebuia musai să corespundă cu prima încăpere a
sanctuarului pământesc. Apocalipsa ne prezintă acest adevăr fără putinţ ă de tăgadă şi
imposibil de răsturnat. Imaginile prezentate lui Ioan în viziune, când intră prin uşa
deschisă ce corespunde primei perdele a cortului pământesc, sunt create în mintea lui
în aşa fel, încât să realizeze că se află într-un loc al sanctuarului ceresc care seamănă
izbitor de bine cu prima încăpere a cortului pământesc. Este aşa pentru că trebuia făcut
să priceapă că Mântuitorul desfăşoară în ceruri, la Tatăl, o slujbă echivalentă în fapt cu
slujba preoţ ească levitică de pe pământ. Dumnezeu ne transmite astfel adevărul că
lucrarea de ispăşire nu s-a încheiat pe pământ la cruce, ci doar că acolo a fost făcută
desăvârşită şi completă, fără să se poată adăuga ceva la ea. Dacă ispăşirea s-ar fi oprit
doar la aducerea jertfei, atunci nici un om de pe pământ şi din cer nu poate şi nu putea
fi mântuit. De ce? Pentru că sângele trebuie stropit zilnic înaintea şi pe cea de-a doua
perdea din cortul pământesc, cea care despărţ ea sfânta de sfânta sfintelor, pentru ca
cerinţ ele legii lui Dumnezeu călcate, lege care se afla pe două lespezi de piatră în
chivotul legământului, să poată fi satisfăcute! Dacă doar jertfa mielului sau a altui
animal ar fi fost adusă, fără ca sângele să fie transferat asupra sanctuarului, atunci
mântuirea omului nu ar fi fost posibilă nicicum.

Cartea Apocalipsa este formidabilă şi unică fiindcă ne prezintă adevărul despre

lucrarea de ispăşire după ce Jertfa cea mare a fost adusă! Trebuie să ţ inem minte
acest aspect deosebit de important şi să ni-l însuşim astfel încât să poată fi înscris

15
definitiv pe fiecare fibră şi celulă a fiinţ ei noastre. Un amănunt deosebit de interesat
este şi acela că această carte, deoarece este imaginea templului ceresc în formă scrisă,
asemenea cortului întâlnirii din timpul lui Moise, este o carte care ne prezintă
aspectele lucrării de mântuire pentru oameni şi evenimente prin care avea să treacă
biserica lui Hristos, sub adăpostul acestei mari lucrări de ispăşire, în două faze
distincte; sfânta şi sfânta sfintelor. Exact acesta este adevărul! Cartea Apocalipsa este
împărţ ită ca timp, în interiorul căruia aveau să se întâmple cele arătate profetului
vizionar, în două mari părţ i, adică în sfânta şi în sfânta sfintelor. Să verificăm cele
afirmate.

În Apocalipsa, de la capitolul 4 la capitolul 11, cu versetul 18, tot ce i se arată şi i se

descoperă în formă de imagini şi simboluri profetului uimit, se întâmpla în prima
încăpere a sanctuarului ceresc. Deci, toate evenimentele prin care avea să treacă
biserica lui Hristos, în primele cinci faze al periplului ei înspre cetatea cerească, Efes,
Smirna, Pergam, Tiatira şi Sardes, aceeaşi cetate în care mijloceşte Isus, trebuia să
aibă loc în perioada de timp când Tatăl şi Fiul s-au aflat în prima încăpere a
sanctuarului ceresc, adică exact în locul în care este dus Ioan prin uşa deschisă.
Acestea sunt evenimente care se întâmplă de la înălţ area lui Isus la cer şi de la
formarea bisericii apostolice, după revărsarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii,
precum şi distrugerea cetăţ ii Ierusalim în anul 70 de către trupele lui Titus, până la
lovirea cu o rană de moarte a tainei fărădelegii, alias papalitatea, în 1798, de către
trupele ateismului francez, culminând mai apoi cu vestirea celor trei solii îngereşti în
anul 1844, până pe data de 22 octombrie 1844. Deci avem o perioadă de aproximativ
optsprezece secole, timp în care Tatăl şi Fiul s-au aflat în ceea ce i-a fost prezentat şi
arătat lui Ioan ca fiind prima încăpere a sanctuarului ceresc.

Cuvântul lui Dumnezeu confirmă, prin mărturiile Duhului Sfânt, date ultimei generaţ ii
ca o ancoră a sufletului pentru înţ elegerea deplină şi curată a Evangheliei veşnice, că
aceasta a fost perioada în care lucrarea de ispăşire a avut loc pe o bază zilnică,
neîntreruptă, continuă şi permanentă timp de optsprezece veacuri de la înălţ area
Mântuitorul la dreapta Tatălui.

"Acolo a fost îndreptată credinţ a ucenicilor lui Hristos atunci când El S-a înălţ at
dinaintea lor. Şi aici s-a concentrat speranţ a lor pe care, spune Pavel, >o avem ca o
ancoră a sufletului, tare şi neclintită, care pătrunde (intră) în interiorul perdelei, unde
Isus a intrat pentru noi ca înaintemergător, când a fost făcut Mare Preot în veac... şi a
intrat, odată pentru totdeauna, în locul sfânt, nu cu sânge de ţ api şi de viţ ei, ci cu
însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică< (Evrei 6,19.20; 9,12.
K.J.V. Bible).
Timp de optsprezece veacuri, această lucrare de slujire a continuat în prima
despărţ itură a Sanctuarului. Sângele lui Hristos mijlocea în favoarea credincioşilor
pocăiţ i, le asigura iertarea şi primirea la Tatăl, dar păcatele lor rămâneau încă în
rapoartele din cărţ i." Tragedia veacurilor, cap. Ce este sanctuarul?, par. 4-6 de la
sfârşit.

16
Acum, în Apocalipsa capitolul 11, de la versetul 19 şi până la finalul cărţ ii, profetul
este introdus în a doua încăpere a templului ceresc, iar acest lucru arată că Hristos îşi
începe a doua fază a lucrării Sale de ispăşire, o lucrare deosebit de importantă ce
corespunde cu ispăşirea de peste an efectuată în Yom Kippur în sfânta sfintelor din
cortul pământesc. "Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: şi s-a
văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un
cutremur de pământ, şi o grindină mare." Apocalipsa 11,19. Chivotul era o piesă de
mobilier care aparţ inea în exclusivitate doar sfintei sfintelor, a doua încăpere a
sanctuarului pământesc. Prin această reprezentare, profetului i se arată o serie de
evenimente care trebuiau să se întâmple după data de 22 octombrie 1844, punctul din
timp când Isus începe judecata de cercetare asupra credincioşilor Săi morţ i din toate
veacurile. Acest adevăr măreţ este descoperit în cartea profetului Daniel, care ne
spune: "Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel ce vorbea: >În
câtă vreme se va împlini vedenia despre desfiinţ area jertfei necurmate şi despre
urâciunea pustiirii? Până când va fi călcat în picioare Sfântul Locaş şi oştirea?< Şi el
mi-a zis: >Până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţ i; apoi Sfântul Locaş va fi
curăţ it!< Daniel 8,13.14.

Cele 2300 de zile profetice încep în toamna anului 457 î.Hr. şi se sfârşesc în 22
octombrie 1844. Începutul acestei perioade este fixat de către îngerul Gabriel în
capitolul următor al cărţ ii lui Daniel, şi anume "de la darea poruncii pentru zidirea din
nou a Ierusalimului". Daniel 9,25. În felul acesta, trecerea celor 2300 de ani, la finalul
cărora trebuia să înceapă curăţ irea sanctuarului ceresc sau a sfântului locaş, coincide şi
semnifică de fapt deschiderea templului din cer, când profetul a "văzut chivotul
legământului Său." Apocalipsa 11,19. Acest adevăr extrem de important este întărit
prin altă descoperire profetică, atunci când Dumnezeu vorbeşte îngerului bisericii
Filadelfia, zicând: "... iată ţ i-am pus înainte o uşă deschisă pe care nimeni n-o poate
închide..." Apocalipsa 3,8. Această uşă deschisă este cea din interiorul sanctuarului
ceresc, aşa cum catapeteasma din interiorul templului pământesc despărţ ea sfânta de
sfânta sfintelor.

Iată confirmarea împlinirii acestei fabuloase profeţ ii, prin mărturiile Duhului Sfânt:

"În Sabatul din 24 martie 1849, am avut o întâlnire plăcută şi foarte interesantă cu
fraţ ii din Topsham, Maine. Duhul Sfânt a fost revărsat asupra noastră şi eu am fost
dusă de El în cetatea viului Dumnezeu. Apoi mi-a fost arătat că poruncile lui
Dumnezeu şi mărturia lui Isus Hristos - care au legătură cu uşa închisă - nu pot fi
separate şi că timpul ca poruncile lui Dumnezeu să strălucească în toată importanţ a
lor şi pentru ca poporul lui Dumnezeu să fie încercat în ce priveşte adevărul Sabatului
a fost atunci când uşa s-a deschis în Sfânta Sfintelor, în Sanctuarul ceresc, unde se
află chivotul, în care sunt păstrate Cele Zece Porunci. Această uşă nu a fost deschisă
până nu s-a sfârşit mijlocirea lui Isus în prima încăpere a Sanctuarului, în
1844. Atunci S-a ridicat Isus şi a închis uşa din Locul Sfânt, a deschis uşa care ducea
în Locul Preasfânt şi a trecut în cea de-a doua despărţ itură, unde stă acum, în faţ a
chivotului, şi unde credinţ a lui Israel se îndreaptă acum.

17
 Am văzut că Isus închisese uşa primei încăperi şi că nici un om nu o poate
deschide; şi că El deschisese uşa care ducea în Sfânta Sfintelor şi că nici un om nu o
poate închide (Apocalipsa 3,7.8 ); am mai văzut că, de când Isus a deschis uşa către
Sfânta Sfintelor, unde se află chivotul, poruncile au strălucit înaintea poporului lui
Dumnezeu şi că aceştia sunt puşi la probă în ce priveşte Sabatul." Scrieri timpurii, cap.
Uşa deschisă şi cea închisă, par. 1, 2.

După un interval de aproximativ optsprezece secole de la înălţ area lui Isus, când El
trebuia să desfăşoare în templul ceresc o lucrare de ispăşire zilnică, aidoma celei pe
care preoţ ii leviţ i o efectuau pe pământ în prima încăpere a cortului întâlnirii, motiv
pentru care viziunea dată lui Ioan trebuia să conţ ină imagini şi simboluri ce coincideau
cu piesele de mobilier specifice sfintei şi chiar cu sfânta cortului pământesc ca
încăpere, ceea ce înseamnă că această lucrare de ispăşire săvârşită de Isus în cer
trebuie privită ca şi cum ar fi făcută în sfânta sanctuarului ceresc, deci, după acest
interval de timp sosise vremea ca Mântuitorul să înceapă o lucrare de ispăşire
specifică acelei lucrări de ispăşire de peste an efectuată de marele preot pentru popor
şi pentru sanctuarul ca întreg, o lucrare ce se săvârşea doar în sfânta sfintelor. În
virtutea acestei realităţ i incontestabile, putem spune că deschiderea uşii către sfânta
sfintelor înseamnă debutul lucrării de ispăşire pe care Isus o făcea în a doua încăpere a
templului ceresc. (Când mă refer la cele două încăperi din sanctuarul de sus, folosesc
doar un limbaj biblic cu care toţ i adventiştii sunt familiarizaţ i, deşi, după cum am
afirmat, templul ceresc nu este împărţ it în două încăperi).

Şi alte profeţ ii biblice vorbesc despre acest eveniment măreţ petrecut în toamna anului
1844. Bunăoară, în Daniel 7,9.10.13 ni se spune: "Mă uitam la aceste lucruri, până
când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina
Lui era albă ca zăpada, şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de
domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roţ ile Lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea
şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori îi slujeau, şi de zece mii de ori zece mii
stăteau înaintea Lui. S-a ţ inut judecata şi s-au deschis cărţ ile... M-am uitat în timpul
vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului;
a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui." Intrarea Fiului
omului la Cel îmbătrânit de zile, adică Dumnezeu Tatăl, este de fapt o intrare
împreună, a amândurora în a doua încăpere a sanctuarului ceresc. Scopul este acela că
a sosit timpul pentru facerea judecăţ ii asupra celor morţ i în Hristos, a credincioşilor lui
Dumnezeu din biserica Sa din toate timpurile, până când această judecată va trece,
când este emis şi proclamat peste tot decretul morţ ii, asupra celor vii, adică asupra
celor ce vor fi format atunci, în vremea aceea, biserica biruitoare sau cei 144.000.

Să urmărim cum este surprinsă împlinirea acestei profeţ ii prin ochiul mărturiilor
Duhului Sfânt:

"Am văzut un tron şi pe el stăteau Tatăl şi Fiul...

L-am văzut pe Tatăl ridicându-se de pe scaunul de domnie, mergând cu un car de
foc în Sfânta Sfintelor, dincolo de cea de-a doua despărţ itură şi aşezându-se. Apoi,
Isus s-a ridicat de pe tron şi cei mai mulţ i dintre cei care erau aplecaţ i s-au ridicat

18
împreună cu El. Din momentul în care s-a ridicat, nu am văzut nici o rază de lumină
căzând de la Isus peste mulţ imea nepăsătoare, şi aceasta a fost lăsată în întuneric total.
Cei care s-au ridicat o dată cu Isus şi-au păstrat privirile aţ intite asupra Sa când a
părăsit tronul şi i-a condus o mică bucată de drum. Apoi, şi-a ridicat braţ ul drept şi l-
am auzit spunând cu glasul Său încântător: >Aşteptaţ i aici; Mă duc la Tatăl Meu să
primesc Împărăţ ia; păstraţ i-vă veşmintele nepătate, iar Eu mă voi întoarce după puţ ină
vreme de la nuntă şi vă voi primi<. Apoi un car de foc, cu roţ ile ca văpăile de foc,
înconjurat de îngeri, a venit acolo unde se afla Isus. A păşit în car şi a fost purtat în
Sfânta Sfintelor, unde şedea Tatăl. Acolo l-am privit pe Isus, un impunător Mare Preot,
stând în picioare înaintea Tatălui. Pe tivul veşmântului Său erau un clopoţ el şi o rodie,
un clopoţ el şi o rodie. Cei care se ridicaseră împreună cu Isus îţ i trimiteau către El
credinţ a, în Sfânta Sfintelor, şi se rugau: >Tatăl Meu, dă-mi Duhul Tău<. Apoi, Isus
sufla asupra lor Duhul Sfânt. În suflarea aceea era lumină, putere şi multă iubire,
bucurie şi pace." Scrieri timpurii, cap. Sfârşitul celor 2300 de zile, par. 1, 2.

O altă profeţ ie remarcabilă care vorbeşte despre exact acelaşi eveniment o găsim
în Maleahi, atunci când profetul zice: "Şi deodată va intra în Templul Său Domnul pe
care-L căutaţ i: Solul legământului, pe care-L doriţ i; iată că vine, zice Domnul
oştirilor". Maleahi 3,1. Şi o ultimă profeţ ie a aceluiaşi eveniment se găseşte în pilda
fecioarelor înţ elepte care aşteptau pe Mire, numai că au aţ ipit; apoi un glas în miez de
noapte strigă: "Iată mirele, ieşiţ i-i în întâmpinare!" Matei 25,6. Venirea Mirelui aici nu
este a doua venire a Mântuitorului, ci intrarea împreună cu Tatăl în sfânta sfintelor
cereşti, omoloaga originală a ceea ce pe pământ se chema tot sfânta sfintelor. Parabola
celor zece fecioare este o parabolă profetică şi are o dublă împlinire, mai întâi în
începerea slujirii lui Isus şi continuarea lucrării de ispăşire în sfânta sfintelor, şi apoi
ca revenire a Hristosului Domnului pe norii cerului pentru a-i lua pe credincioşii Săi în
cetatea cerească, locul unde Isus a efectuat întreaga lucrare de ispăşire pentru ei.

Ceea ce doresc să sesizăm este că scaunul de domnie al Tatălui nu este limitat şi nu

trebuie să îl ţ intuim doar în sfânta sfintelor, căci templul din ceruri nu are aşa ceva.
Este numit pe drept de apostolul inspirat, Pavel, "locurile sfinte", fiindcă întocmai aşa
ceva este. Ca o dovadă a acestui fapt, vreau să ne reamintim ce le spune Isus
ucenicilor Săi cu puţ in timp înainte de moartea Sa, în legătură cu ceea ce intenţ iona El
să facă pentru ei, după înviere, în Locaşul sfânt - Cetatea noul Ierusalim sau Templul
ceresc. "Să nu vi se tulbure inima. Aveţ i credinţ ă în Dumnezeu, şi aveţ i credinţ ă în
Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă
duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi
întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde Sunt Eu, să fiţ i şi voi". Ioan 14,1-3.

Isus afirmă, fără putinţ ă de tăgadă, că în casa Tatălui Său, adică templul ceresc, locul
de domnie al Dumnezeirii, există multe locaşuri, sau multe apartamente pentru locuit.
Dacă templul ceresc ar fi avut doar două încăperi, o sfânta şi o sfânta sfintelor, atunci
Isus s-ar fi referit la acesta exact în acest fel. Dar nu o face, fiindcă a dorit să le
descopere că în templul din ceruri se află multe locaşuri. Noi trebuie să înţ elegem prin
casa Tatălui Său chiar templul din ceruri, fiindcă prima perioadă de timp din veşnicie -
o mie de ani - mântuiţ ii o vor petrece exact în locul unde Isus s-a înălţ at - sanctuarul

19
ceresc. Nu spunea El oare, în rugăciunea Sa adresată Tatălui: "Tată, vreau ca acolo
unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă
slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea
lumii"? Ioan 17,24.

Trebuie să mai spun că aceste locaşuri sau apartamente aflate în cetatea cerească au
aparţ inut cândva îngerilor căzuţ i, dezertori. Este aşa fiindcă acele locuri şi poziţ ii de
răspundere ale lor trebuie ocupate de oamenii răscumpăraţ i, o primă dovadă fiindu-ne
dată prin aceea că Ioan vede patru făpturi vii în cer care deţ in deja poziţ iile celor patru
heruvimi ocrotitori care au căzut în păcat împreună cu Lucifer. Acele locuri sunt
ocupate de către Moise, care deţ ine poziţ ia lui Lucifer, Enoh, care are numele de
Melhisedec, cel prin care Fiul lui Dumnezeu începe preoţ ia cerească după rânduiala
lui Melhisedec, preoţ ie care este alcătuită doar din oameni răscumpăraţ i; (aici trebuie
să adaug că însuşi Isus a fost nevoit să se califice pentru a intra în această preoţ ie în
calitate de Mare Preot, iar această postură putea fi obţ inută numai prin calificarea de a
fi fost întrupat, deci născut în chip de om pe pământ şi trăind o viaţ ă sfântă, fără păcat,
într-un trup păcătos, căzut, slab şi muritor, asemenea lui Enoh, cu care a fost deschisă
această preoţ ie); Ilie şi Ioan Botezătorul, cei doi îngeri care l-au însoţ it pe Mântuitorul
pe pământ de la naştere până la moartea şi învierea Sa. A se citi articolul intitulat
Îngerul Gabriel şi cele patru făpturi vii – un adevăr cuprins în solia celor trei îngeri
din Apocalipsa 14.

Despre casa Tatălui Domnului Hristos ni se mai descoperă de către Ioan că "... eu am
văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o
mireasă împodobită pentru bărbatul ei. Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul
de domnie, şi zicea: "Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor
fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul
lor". Apocalipsa 21,2.3. Sfintele locaşuri cereşti, despre care vorbeşte Pavel în epistola
sa către evrei, înfăţ işate mai apoi sub formă simbolică, plină de imagini pe care
profetului i-a fost uşor să le asocieze cu cele două încăperi ale cortului pământesc,
sunt exact acele locaşuri despre care vorbeşte Isus ucenicilor Săi, promiţ ându-le că le
va pregăti pentru ei, concretizate apoi sub forma cortului lui Dumnezeu cu oamenii,
care coboară pe pământ, în ultima viziune pe care Ioan o primeşte pe Patmos. În textul
de mai sus, cetatea sfântă, noul Ierusalim este totuna cu cortul lui Dumnezeu,
amândouă sunt practic unul şi acelaşi lucru.

Faptul că profetul nu vede, în cele din urmă, nici un templu în ceruri, este pentru că nu
există nici unul în forma cu care el şi orice evreu fuseseră obişnuiţ i şi învăţ aţ i
generaţ ie de generaţ ie. "În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că Domnul
Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, sunt Templul ei." Apocalipsa 21,22. Cu
toate că profetului îi este înfăţ işat templul ceresc, în viziune, ca având două încăperi,
la final, când vede cetatea lui Dumnezeu pogorându-se pe pământ, constată că în ea nu
se află nici un templu, adică originalul căruia îi fusese arătat lui Moise pe munte şi
după care evreii făcuseră o copie exactă. Aceasta ne descoperă un singur lucru, legat
de mântuirea omului, că adevăratul templu din ceruri este cetatea noul Ierusalim, şi
este locul unde Isus îşi desfăşoară activitatea de slujire, mijlocire şi de ispăşire în două

20
mari etape distincte, care trebuia să poarte specificul celor de pe pământ, prin preoţ ia
levitică. Prin urmare, putem spune că lucrarea de ispăşire are caracter de sfânta,
fiindcă se desfăşoară pe o bază continuă şi permanentă, prin sângele Mielului, şi
caracter de sfânta sfintelor, deoarece toate păcatele acumulate în cer trebuie expiate şi
îndepărtate, deci puse asupra capului ţ apului pentru Azazel, adică Satana, căci acest
ţ ap este întruchiparea lui Satana. Aşa a găsit Dumnezeu cu cale să ne înveţ e printr-o
construcţ ie pământească fazele ispăşirii pentru mântuirea omului, şi nicidecum nu a
căutat să statornicească ideea că cerul este împărţ it în două încăperi. El nu ne-a
dezvăluit niciodată topografia şi grafica exactă a Cerului. A lăsat la latitudinea noastră
şi în puterea imaginaţ iei noastre să ne creăm în minte, pe baza tuturor descoperirilor
divine, cum arată cerul! Ca un loc de dorit, indiferent cât de frumos l-am construit noi
în imaginaţ ia noastră.

Iată şi o mărturie a profetului inspirat să aducă la viaţ ă mărturiile Duhului Sfânt, după
ce Isus şi Tatăl au intrat în cea de-a doua încăpere a sanctuarului ceresc, în 1844: "Eu
cred că sanctuarul, ce trebuie curăţ it la sfârşitul celor 2300 de zile, este Noul Ierusalim
în care Isus este slujitor." Cuvânt către mica turmă, în scrisoarea adresată lui Eli
Curtis, par. 12.

Putem conchide, după toate cele prezentate, că Apocalipsa este cartea construită,
gândită, imaginată şi scrisă în forma sanctuarului, compartimentat în sfânta şi sfânta
sfintelor, cu două uşi, cu nişte scaune de domnie, toate cu rolul de a pricepe că toate
evenimentele de pe pământ s-au desfăşurat şi se desfăşoară doar sub auspiciile lucrării
de ispăşire; că pe pământ nu se întâmplă nimic degeaba, că ochiul atotvăzător al lui
Dumnezeu cuprinde totul şi nu-i scapă nimic. Noi nu suntem singuri. Hristos ne
doreşte cu gelozie pentru Sine fiindcă ne iubeşte. De aceea, Apocalipsa este unica
scrisoare de dragoste împărţ ită în două, o sfânta şi o sfânta sfintelor, cu scopul ca noi
să pricepem cât de mult ne iubeşte Dumnezeu prin beneficiile sângelui vărsat pe
Golgota, pe care Isus îl administrează pentru noi în sanctuarul ceresc. Dragostea
specifică sfintei a fost împărtăşită tuturor generaţ iilor de la înălţ area lui Isus până pe
22 octombrie 1844, iar dragostea specifică sfintei sfintelor este împărtăşită generaţ iilor
de după 22 octombrie 1844, până la închiderea harului, timp care coincide cu emiterea
şi punerea în aplicare a decretului morţ ii. În această dragoste s-a aflat atâta lumină şi
cunoştinţ ă descoperite de Dumnezeu, prin grija Duhului Sfânt, cât toţ i cei credincioşi
şi ascultători din acele generaţ ii să poată fi mântuiţ i. La fel, în dragostea specifică
sfintei sfintelor, Dumnezeu a oferit atâta lumină şi cunoştinţ ă generaţ iilor după anul
1844, cum nu a mai fost de găsit niciodată în trecut, încât toţ i cei credincioşi şi
ascultători să poată fi mântuiţ i şi, mai ales, referitor la ultima generaţ ie, cea de astăzi,
să poată încheia lucrarea în neprihănire şi slava Mielului! Apocalipsa sau dragostea lui
Dumnezeu revelată sunt unul şi acelaşi lucru! Dragostea lui Dumnezeu înseamnă şi
ispăşire, sau altfel spus o sfânta şi o sfânta sfintelor.

"În serviciul sanctuarului pământesc care, aşa cum am văzut, era o preînchipuire a
serviciului din cel ceresc, când marele preot în ziua de ispăşire intra în Sfânta Sfintelor,
slujirea din prima despărţ itură înceta. Dumnezeu poruncise: >Să nu fie nimeni în
cortul întâlnirii când va intra Aaron să facă ispăşirea în sfântul locaş, până va ieşi din

21
el< (Levitic 16,17). Astfel că, atunci când Hristos a intrat în Sfânta Sfintelor pentru a
aduce la îndeplinire lucrarea de încheiere a ispăşirii, El a încetat slujirea în prima
despărţ itură. Dar când s-a încheiat slujirea din prima despărţ itură, a început
lucrarea din a doua despărţ itură. Când în serviciul simbolic marele preot părăsea
Sfânta în Ziua Ispăşirii, intra înaintea lui Dumnezeu, pentru a prezenta acolo sângele
jertfei pentru păcat în favoarea întregului Israel, care se pocăia cu adevărat de păcatele
lui. Tot astfel şi Hristos a terminat prima parte a lucrării Sale ca Mijlocitor al nostru,
pentru a începe a doua parte a lucrării, mijlocind mai departe cu sângele Său
înaintea Tatălui, în favoarea păcătoşilor." Tragedia veacurilor, cap. În Sfânta
Sfintelor, par. 15.

22
 "DRUMUL SPRE SFÂNTA SFINTELOR ESTE DESCHIS"

"Ascultaţ i-mă, Iuda şi locuitorii Ierusalimului! Încredeţ i-vă în Domnul, Dumnezeul

vostru, şi veţ i fi întăriţ i; încredeţ i-vă în proorocii Lui, şi veţ i izbuti." 2Cronici 20,20.

Până acum noi am înţ eles că locul slujirii Mântuitorului, în calitatea Sa cea nouă de
Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, după înălţ area Sa la cer, este "la dreapta
scaunului de domnie al Măririi", Evrei 8,1, un loc pe care Scripturile adevărului ne
învaţ ă să-l asociem în mod precis cu sfânta templului din ceruri. Numai semnificaţ ia
plină de înţ eles a lucrării de ispăşire, aşa cum se desfăşura ea la cortul întâlnirii de pe
pământ, ne ajută să pricepem că aşa stau lucrurile în această privinţ ă deosebit de
importantă. Învăţ ătura conţ inută în lucrarea de ispăşire are o importanţ ă aparte pentru
credinciosul autentic adventist. Prin intermediul ei, Hristos ne învaţ ă ce face cu
sângele Său în dreptul tuturor oamenilor, dar mai ales în dreptul bisericii Sale din
toate timpurile, prin judecata de cercetare a caracterelor lor. De aceea, ispăşirea nu s-a
oprit la cruce, ci continuă sus în ceruri.

Există mai multe ispăşiri, şi anume ispăşirea făcută în curtea sanctuarului pământesc,
locul unde era sacrificat mielul pentru jertfă şi adus ca ardere de tot pe altarul de jertfă
sau jertfelnicul de afară. În acest caz, curtea sanctuarului pământesc simboliza
pământul nostru, locul unde s-a întrupat Mielul lui Dumnezeu, ca să fie pregătit pentru
aducerea propriei jertfe în folosul omenirii. Altarul pentru jertfe era simbolul dealului
Golgota, acolo unde Mântuitorul şi-a dat viaţ a pentru răscumpărarea omului. Apoi era
ispăşirea din sfânta, prima încăpere a sanctuarului pământesc, o încăpere care
corespunde şi trebuia să fie imaginea primei faze a marii lucrări de ispăşire prin
sângele Mielului, nu al animalelor pământeşti, căci sângele lor era doar un simbol
pentru cel al Mântuitorului lumii. Această lucrare de ispăşire, după cum am putut
constata a durat aproximativ optsprezece secole de la înălţ area lui Isus şi până la data
de 22 octombrie 1844, când "Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost
deschis". Apocalipsa 11,19. Această lucrare de ispăşire este în mod obligatoriu
pregătitoare pentru următoarea lucrare de ispăşire, deosebit de importantă, fără de care
misiunea Evangheliei, pe pământ, nu poate fi încheiată.

Această lucrare de ispăşire este ispăşirea din sfânta sfintelor, care, pe pământ, implica
o lucrare de ispăşire pentru toate păcatele mărturisite ale poporului evreu acumulate
acolo, ceea ce însemna literalmente o curăţ ire a sanctuarului pământesc de toate
păcatele trimise acolo prin mărturisire şi credinţ a în puterea de curăţ are a sângelui
Răscumpărătorului, către care indica tot ritualul iudaic. În data de 22 octombrie 1844
a început această lucrare de curăţ ire a sanctuarului sfânt din ceruri, către care cel
pământesc arăta, potrivit cuvântului sigur al profeţ iei care ne spune: "Până vor trece
două mii trei sute de seri şi dimineţ i; apoi Sfântul Locaş va fi curăţ it!" Daniel 8,14.
Această a doua încăpere a sanctuarului era o imagine a celei de a doua faze a mântuirii,
şi ultima înainte ca păcatele ispăşite din sanctuar să fie puse asupra ţ apului de trimis
sau pentru Azazel. Această lucrare de transfer a acestor păcate asupra capului ţ apului
de trimis este ultima lucrare cu care se încheie practic marea lucrare a ispăşirii. Aşa
23
după cum am menţ ionat în studiul trecut, ţ apul pentru Azazel este simbolul lui Satana.
El este acela care va trebui să poarte toate păcatele mărturisite ale poporului lui
Dumnezeu din toate veacurile, şi să fie trimis împreună cu ele într-un loc pustiu. Locul
pustiu este pământul nostru pustiit, adus oarecum la starea lui diformă de la început,
înainte de a exista viaţ ă pe el, cu excepţ ia apelor care îl acopereau. "Apoi am văzut
pogorându-se din cer un înger, care ţ inea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El
a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat
pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea
deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de
ani." Apocalipsa 20,1-3.

Aşadar, lucrarea de ispăşire este una complexă, dar necesară şi vitală pentru
răscumpărarea şi refacerea omului din temelii. Deci, după cum curtea templului
pământesc simboliza pământul, tot astfel sanctuarul propriu-zis, cu cele două încăperi
ale sale, era şi el un simbol cât mai potrivit cu putinţ ă pentru sanctuarul ceresc, însă în
mod deosebit pentru lucrarea de ispăşire desfăşurată în două faze: sfânta şi sfânta
sfintelor. Acest adevăr măreţ este Evanghelia cea veşnică încredinţ at cu bunăvoinţ ă
credincioşilor lui Dumnezeu care au primit cele trei solii îngereşti şi au constituit
marea mişcare adventă, în 1844. Este acel adevăr indestructibil cu care Dumnezeu
intenţ ionează să încheie istoria păcatului, cu ajutorul îngerului care are această sarcină
extraordinară. "După aceea am văzut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o
mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui." Apocalipsa 18,1.

Înţ eleasă în lumina ei adevărată, lucrarea de ispăşire este de nedespărţ it de locul unde
Hristos mijloceşte pentru noi şi o aduce la îndeplinire, şi anume sanctuarul din ceruri
sau locaşul sfânt. Cu toate că Scripturile afirmă tot ce am spus până acum, exist totuşi
o declaraţ ie care pare să susţ ină că Isus, după înălţ area Sa, s-ar fi dus direct în sfânta
sfintelor din sanctuarul de sus unde avea să-şi înceapă lucrarea de ispăşire. Această
declaraţ ie pare a fi singulară şi se găseşte în mărturiile Duhului Sfânt. Acestea,
mărturiile Duhului Sfânt, sunt un dar al bunăvoinţ ei lui Dumnezeu încredinţ at
credincioşilor care au primit solia celor trei îngeri din Apocalipsa 14, cu scopul de a
lumina înţ elegerea Scripturilor cum nici o altă generaţ ie din trecut nu a mai beneficiat
de ea. Ele au menirea să întărească adevărul Scripturilor sub toate aspectele.
Mărturiile Duhului Sfânt înseamnă şi Scripturile Vechiului Testament, pe care
Dumnezeu le-a dat evreilor spre mântuirea lor. De asemenea, mărturiile Duhului Sfânt
sunt Scripturile Noului Testament, pe care Dumnezeu le-a oferit credincioşilor Săi,
după revărsarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, ele având scopul lămurit de a
clarifica Evanghelia conţ inută în Vechiul Testament. Şi, în ultimă instanţ ă, mărturiile
Duhului Sfânt mai înseamnă scrierile inspirate dăruite credincioşilor Săi, care au
primit solia Evangheliei veşnice cuprinsă în vestirea celor trei îngeri cereşti, în 1844.
Scopul lor fundamental este de a desluşi, de a clarifica în cel mai impunător dar
simplu mod înţ elesul atotcuprinzător al Evangheliei conţ inute atât în Vechiul, cât şi în
Nou Testament, înţ eles asupra căruia Satana a aruncat cel mai teribil întuneric prin
intermediul tainei fărădelegii, timp de veacuri.

24
Toate aceste Scripturi sunt inspirate de unul şi acelaşi Duh - Duhul Sfânt, a treia
persoană a Dumnezeirii. Gradul de inspiraţ ie al Scripturilor Vechiului şi Noului
Testament este acelaşi cu cel al mărturiilor Duhului Sfânt, care au prins viaţ ă după
anul 1844. Acest adevăr este frumos scos în relief în felul următor: "Mărturiile Tale
sunt cu totul adevărate; sfinţ enia este podoaba Casei Tale, Doamne, pentru tot timpul
cât vor ţ ine vremurile." Psalm 93,5. "Legea Domnului este desăvârşită, şi înviorează
sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţ elepciune celui
neştiutor." Psalm 19,7. (Aceasta este mărturia Duhului Sfânt sub forma Scripturilor
Vechiului Testament). "Cine primeşte mărturia Lui, adevereşte prin aceasta că
Dumnezeu spune adevărul." Ioan 3,33. "Ucenicul acesta este cel ce adevereşte aceste
lucruri, şi care le-a scris. Şi ştim că mărturia lui este adevărată." Ioan 21,24.
"Descoperirea lui Isus Hristos pe care l-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi
lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut, trimeţ ând prin
îngerul Său la robul Său Ioan, care a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu şi
despre mărturia lui Isus Hristos, şi a spus tot ce a văzut." Apocalipsa 1,1.2. (Aceasta
este mărturia Duhului Sfânt sub forma Scripturilor Noului Testament). "Tu, însă,
Daniele, ţ ine ascunse aceste cuvinte, şi pecetluieşte cartea, până la vremea
sfârşitului.... Atunci mulţ i o vor citi, şi cunoştinţ a va creşte." Daniel 12,4. "Şi balaurul,
mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţ a seminţ ei ei, care păzesc poruncile
lui Dumnezeu, şi ţ in mărturia lui Isus Hristos." Apocalipsa 12,17. "Şi m-am aruncat la
picioarele lui ca să mă închin lui Dar el mi-a zis: >Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu
sunt un împreună slujitor cu tine şi cu fraţ ii tăi, care păstrează mărturia lui Isus. Lui
Dumnezeu închină-te! (Căci mărturia lui Isus este duhul
proorociei.<) Apocalipsa 19,10. (Aceasta este mărturia lui Hristos încredinţ ată
slujitorilor Săi care păzesc poruncile lui Dumnezeu. Aceste mărturii din timpul
sfârşitului şi credinţ a în inspiraţ ia şi autenticitatea lor sunt o caracteristică a rămăşiţ ei
seminţ ei protestantismului, adică a acelora care urmau să primească întreita solie
îngerească. E aşa, deoarece este profetizat clar că "la vremea sfârşitului... cunoştinţ a
va creşte"; este vorba despre cunoştinţ a profetică, cartea lui Daniel urmând a fi
desigilată, spre cunoaştere, acestei rămăşiţ e. Această mărturie din vremea sfârşitului,
deci după 1844, este constituită cu scopul de a pune în cadrul corect de înţ elegere
Evanghelia din Scripturile Vechiului şi Noului Testament).

Aceasta este în întregime lucrarea Duhului Sfânt, în privinţ a mărturiilor Sale. Iată ce
declara un credincios care a înţ eles acest adevăr al inspiraţ iei divine, a lucrării Duhului
Sfânt de a inspira şi păstra mărturiile Sale pentru toţ i cei ce vor să fie mântuiţ i prin
cunoaşterea lui Isus Hristos şi a lui Dumnezeu: "În timp ce adventiştii de ziua a şaptea
nu consideră scrierile lui Ellen White ca fiind o adăugare modernă la canonul
Scripturii, noi recunoaştem în ele aceeaşi calitate şi acelaşi grad de inspiraţ ie ca şi în
cazul scriitorilor Bibliei şi considerăm că autoritatea lor de învăţ ătură este egală cu cea
a Bibliei... " The Review and Herald, 30 martie 1967.

Prin urmare, este corect să spunem că mărturiile Duhului Sfânt, indiferent că vorbim
despre Vechiul şi Noul Testament sau despre scrierile lui Ellen White, conţ in
învăţ ătura sănătoasă a Evangheliei veşnice, care nu se poate contrazice pe sine în nici
un fel. Că în ele nu găsim niciodată păreri şi idei omeneşti, specifice omului

25
schimbător. Ele, mărturiile Duhului Sfânt, sunt lumina lui Dumnezeu în cuvinte
omeneşti. Aşadar, este de aşteptat ca în declaraţ ia de mai jos. noi să găsim armonie
deplină cu întreaga Scriptură a Vechiului şi Noului Testament asupra subiectului
referitor la locul slujirii lui Isus în ceruri, după înălţ area Sa, că adică scaunul de
domnie al Măririi este asociat şi trebuie să fie asociat du sfânta, nicidecum cu sfânta
sfintelor, înainte ca lucrarea de ispăşire să înceapă în cea de-a doua încăpere a
sanctuarului de sus; înainte deci de 1844.

"Când strigătul >S-a sfârşit< a ieşit de pe buzele Domnului Hristos, preoţ ii oficiau
în templu. Era ceasul jertfei de seară. Mielul, reprezentând pe Domnul Hristos, fusese
adus ca să fie junghiat. Îmbrăcat în hainele sale frumoase şi pline de însemnătate,
preotul stătea cu cuţ itul ridicat, asemenea lui Avraam când era gata să aducă jertfă pe
fiul său. Cu un interes deosebit, poporul privea scena. Dar pământul a început să se
zguduie şi să tremure; căci Domnul însuşi se apropie. Cu un zgomot puternic,
perdeaua dinăuntru a templului este ruptă de sus până jos de o mână nevăzută,
permiţ ând mulţ imii să privească un loc ce era odată plin de prezenţ a lui Dumnezeu. În
acest loc sălăşluia Şechina. Aici şi-a manifestat Dumnezeu slava, deasupra
milostivitorului. Nimeni, în afară de marele preot, n-a ridicat vreodată perdeaua care
despărţ ea această parte a sanctuarului de restul templului. Aici, el intra o dată pe an
pentru a face ispăşire pentru păcatele poporului. Dar iată, perdeaua este ruptă în două.
Locul cel mai sfânt din sanctuarul pământesc nu mai era deloc sfânt.
Totul este cuprins de groază şi confuzie. Preotul era gata să înjunghie victima; dar
cuţ itul cade din mâna sa fără putere şi mielul scapă. Tipul întâlneşte antitipul în
moartea Fiului lui Dumnezeu. Marele sacrificiu a fost adus. Drumul spre Sfânta
sfintelor este deschis. Se pregăteşte o cale nouă şi vie pentru toţ i. Nu mai era deloc
nevoie ca toţ i cei păcătoşi şi întristaţ i să aştepte venirea marelui preot. De aici înainte,
Mântuitorul avea să oficieze ca preot şi apărător în cerurile cerurilor. Era ca şi când
un glas ar fi spus închinătorilor: Acum s-a terminat cu toate jertfele şi darurile pentru
păcat. Fiul lui Dumnezeu a venit după Cuvântul Său: >Iată-Mă (în sulul cărţ ii este
scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule<. >Cu însuşi sângele Său", "El a
intrat, o dată pentru totdeauna, în locul sfânt... după ce a căpătat o răscumpărare
veşnică< (Evrei 10,7; 9,12, conform K.J.V. Bible)." Hristos Lumina Lumii, cap.
Golgota, ultimele două paragrafe.

Tot contextul face referire la momentul când Isus moare pe crucea Golgotei, după care
se specifică limpede că drumul sau calea către, înspre sfânta sfintelor este deschis sau
deschisă. Din aceste cuvinte se poate trage concluzia greşită că Isus s-ar fi înălţ at în
sfânta sfintelor, sau că, dimpotrivă, autoarea îşi exprimă propria idee cu privire la
acest aspect al problemei şi enunţ ă un neadevăr, fiindcă după ştiinţ a cunoscătorilor
Bibliei, Hristos s-a înălţ at sus, la Tatăl, în sfânta, deci, ca atare, autoarea e greşită şi nu
poate fi inspirată. Această părere este întărită de faptul că traducătorii adventişti, în loc
să traducă textul biblic menţ ionat de autoare, cel din Evrei 9,12, potrivit versiunii pe
care ea o foloseşte, King James, ei au trecut textul ce corespunde versiunii Cornilescu,
şi care face referire de fapt la sfânta sfintelor, nicidecum la sfânta.

26
Aşadar, este uşor de observat că nu putem pune semn de egalitate, ca semnificaţ ie şi
înţ eles, între faptul că prin jertfa cea mare s-a deschis o cale nouă spre sfânta sfintelor
şi locul înălţ ării lui Isus în cer, care, conform versiunii King James, este locul sfânt
sau prima încăpere a sanctuarului ceresc. Cum trebuie să înţ elegem că drumul este
deschis înspre sau în sfânta sfintelor din sanctuarul de sus? Chiar autoarea ne spune,
rămânând în spiritul Scripturilor în toate privinţ ele, şi anume "Se pregăteşte o cale
nouă şi vie pentru toţ i. Nu mai era deloc nevoie ca toţ i cei păcătoşi şi întristaţ i să
aştepte venirea marelui preot. De aici înainte, Mântuitorul avea să oficieze ca preot şi
apărător în cerurile cerurilor. Era ca şi când un glas ar fi spus închinătorilor: Acum s-
a terminat cu toate jertfele şi darurile pentru păcat. Fiul lui Dumnezeu a venit după
Cuvântul Său".

Drumul deschis spre sfânta sfintelor era şi este de fapt calea cea nouă, Isus Hristos, în
calitate de Preot şi Apărător în cerurile cerurilor. Accentul cade, după cum se poate
observa, pe calea sau drumul înspre sfânta sfintelor; iar aceasta este calea cea nouă -
Isus Hristos - în sensul că tot sistemul de jertfe pământeşti a fost împlinit în El, asupra
căruia indica acest sistem, şi că nu mai este nevoie de un preot pământesc să oficieze
pentru păcătos, pentru ca acesta să se poată apropia de Dumnezeu. Astfel, preoţ ia
pământească, cea levitică, a fost desfiinţ ată, ca şi întregul ceremonial iudaic, locul ei
fiind luat de preoţ ia după rânduiala lui Melhisedec. De ce se spune că un drum, o cale
a fost deschisă către sfânta sfintelor? De ce nu se spune că a fost deschisă către sfânta?
Motivul este foarte simplu. Omul păcătos, ca şi preotul levit, nu putea ajunge direct în
prezenţ a nemijlocită a şekinei din sfânta sfintelor decât o singură dată pe an, în ziua
cea mare a ispăşirii, în Yom Kippur! El, ca om păcătos dar pocăit, se putea apropia de
Dumnezeul sfintei sfintelor doar prin preot. Acum, după ce Jertfa cea mare a fost
adusă, nu mai este nevoie de preoţ i şi mijlocitori omeneşti cu ajutorul cărora să ne
apropiem sau să îl cunoaştem pe Dumnezeu. S-a deschis o nouă cale, iar aceasta este
Isus Hristos, care mijloceşte pentru noi direct în prezenţ a Tatălui. Prin El suntem aduşi,
prin credinţ ă vie, direct în prezenţ a Tatălui, şi nu o dată pe an, ci în fiecare clipă a
existenţ ei noastre. Avem intrare liberă la El, chiar prin Fiul Său preaiubit.

Drumul este deschis în sfânta sfintelor fiindcă acolo asociau evreii prezenţ a continuă
şi nemijlocită a şekinei, a lui Dumnezeu! Ceea ce nu a putut face ritualul ebraic, poate
face Jertfa cea mare, şi anume ne aduce direct în prezenţ a Tatălui din cer, exact aşa
cum marele preot o putea face doar o singură dată pe an. În fapt, sfânta sfintelor din
cer reprezintă locul de domnie al lui Dumnezeu, însuşi templul ceresc. Locul
intimităţ ii cu Dumnezeu este doar sfânta sfintelor, adică un loc specific unde pot intra
doar cei reprezentaţ i ca fiind "o seminţ ie aleasă, o preoţ ie împărătească, un neam sfânt,
un popor pe care Dumnezeu şi l-a câştigat ca să fie al Lui". 1Petru 2,9. Tot templul
ceresc este ca o sfânta sfintelor, datorită prezenţ ei permanente şi veşnice a
Dumnezeirii, a Tatălui şi a Fiului deopotrivă. Din acest motiv se spune că drumul este
deschis înspre sfânta sfintelor, fiindcă potrivit tipologiei iudaice doar acolo era de
găsit şekina. Numai marele preot avea acces în această încăpere o singură dată pe an.
Acum, după ce Isus s-a adus jertfă, drumul spre prezenţ a Tatălui a fost deschis pentru
fiecare păcătos pocăit în mod individual, fiindcă doar cei ce s-au întors cu toată inima
la Dumnezeu şi au fost curăţ iţ i prin sângele Mântuitorului pot face ceea ce marele

27
preot făcea o dată pe an, adică intră direct în prezenţ a Tatălui, prin credinţ a în
Reprezentantul nostru, Isus Hristos, în fiecare clipă şi în fiecare zi.

În concluzie, drumul spre sfânta sfintelor este deschis fiindcă aceasta era asociată în
mod direct cu prezenţ a şekinei. Dar, noi ştim că prezenţ a Dumnezeirii umple tot cerul,
deci tot templul ceresc, chiar sfânta cetate cerească - noul Ierusalim. Totodată,
sfâşierea catapetesmei din interiorul templului pământesc arăta că toţ i oamenii pocăiţ i
şi iertaţ i urmau să aibă acces direct la Tatăl, prin Isus Hristos, un Mare Preot milostiv
care are milă de slăbiciunile noastre şi ne reprezintă în cer cum se cuvine. Prin ruperea
acelei perdele se arăta că între Dumnezeul sfânt şi curat şi omul păcătos, pocăit şi
iertat nu mai stă nimic, că accesul se face direct în numele şi prin meritele
Mântuitorului şi Răscumpărătorului nostru. Totodată, perdeaua aceea grea era un
simbol al trupului care avea să fie frânt pentru omenire şi prin care suntem aduşi în
unire cu Tatăl în Isus Hristos. "Dar acolo unde este iertare de păcate, nu mai este
nevoie de jertfă pentru păcat. Astfel, deci, fraţ ilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o
intrare slobodă în Locul preasfânt (locurile sfinte, potrivit cu The New Greek
Testament, Fourth Revised Edition), pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o
El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său: - şi fiindcă avem un Mare preot pus
peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţ ă deplină, cu
inimile stropite şi curăţ ite de un cuget rău, şi cu trupul spălat cu o apă
curată." Evrei 10,18-22.

"Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul, şi a surpat zidul de la mijloc
care-i despărţ ea, şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în
orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel
pace; şi a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a
nimicit vrăjmăşia." Efeseni 2,14-16.

Ce remarcăm în legătură cu cele scrise în Scripturile adevărului şi cele ale mărturiilor

Duhului Sfânt? Că limbajul şi spiritul în care au fost scrise sunt aceleaşi. Atât
apostolul Pavel, cât şi Ellen White ne transmit şi întăresc prin ceea ce scriu acelaşi
adevăr de neschimbat în legătură cu calea deschisă spre sfânta sfintelor. Astfel sfânta
sfintelor cereşti înseamnă şi este totodată prezenţ a şekinei, a lui Dumnezeu în templul
ceresc, calea către acolo fiindu-ne deschisă prin jertfa Mântuitorului şi a preoţ iei care
nu trece, cea a lui Melhisedec, iar lucrarea de ispăşire săvârşită în prezenţ a Tatălui de
către Fiul Său preaiubit trebuia să corespundă ispăşirii specifice sfintei, nu sfintei
sfintelor. De aceea ni se zice într-o modalitate clară, în declaraţ ia citată mai sus
din Hristos Lumina Lumii, că, după ce Isus a deschis drumul spre sfânta sfintelor,
adică în prezenţ a Tatălui, El, Mântuitorul, "a intrat, o dată pentru totdeauna, în locul
sfânt... după ce a căpătat o răscumpărare veşnică< (Evrei 9,12, conform K.J.V. Bible).

Am arătat clar că templul din ceruri nu are două încăperi, că apostolul Pavel numeşte
acest templu ceresc în toată epistola sa către evrei drept "locurile sfinte", de aceea
drumul deschis către sfânta sfintelor nu înseamnă decât drumul deschis de Mântuitorul,
prin jertfa Sa, direct în prezenţ a nemijlocită a Tatălui, unde Isus a început imediat

28
după înălţ area Sa partea sau faza lucrării de ispăşire zilnică specifică sfintei. Prin
urmare, este corect să spunem că locul înălţ ării Sale este sfânta. Drumul deschis în
sfânta sfintelor este o altă modalitate de a spune drumul deschis în prezenţ a Tatălui,
căci sfânta sfintelor era totdeauna asociată, în concept iudaic, doar cu prezenţ a unde
sălăşluia şekina. (Ca să înţ elegem mai lesne cât de importantă este calea pe care
cineva o deschide către ceva, nu trebuie să ne gândim decât la calea prin care Columb
a descoperit America. El a deschis o cale nouă către un continent nou prin intermediul
apelor. Pe această cale, toţ i navigatorii din lume, în speţ ă cei din ţ ările care deţ ineau
flotă la mare sau la ocean, puteau să meargă către aceeaşi destinaţ ie. Tot astfel a făcut
şi Hristos, a deschis o nouă cale de a intra chiar în prezenţ a Tatălui, iar aceasta este
chiar Isus Hristos, în calitatea Sa de Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec.
Mijlocul de a intra direct în prezenţ a Tatălui, fără intermediari, fără preoţ ie levitică
sau de alt tip, este credinţ a în sângele şi în meritele Mântuitorului, a Fiului lui
Dumnezeu întrupat). Atât credincioşii din generaţ iile de la înălţ area lui Isus la cer,
până în 22 octombrie 1844, cât şi credincioşii de la această dată şi până la închiderea
harului au intrat şi intră în sfânta sfintelor pe calea cea nou - Isus Hristos. Sfânta
sfintelor cereşti înseamnă doar prezenţ a fizică a Tatălui, nu o încăpere, iar înaintea
acestei prezenţ e, Mijlocitorul divin a desfăşurat pentru credincioşii din prima
categorie o lucrare de ispăşire zilnică specifică sfintei, iar pentru cei din a doua
categorie, o lucrare de ispăşire specifică sfintei sfintelor. Aceasta este Evanghelia
măreaţ ă conţ inută în solia celor trei îngeri magnifici cu privire la acest subiect.

"Când Hristos a murit pe crucea de pe Golgota a fost deschisă atât pentru păgâni,
cât şi pentru iudei o cale nouă şi vie. Mântuitorul avea să slujească de aici înainte ca
Preot şi Mijlocitor în cerurile cerurilor. În viitor, sângele animalelor de jertfă adus
pentru păcat era fără valoare; căci Mielul lui Dumnezeu a murit pentru păcatele
lumii." Viaţ a lui Isus, cap. Golgota, 42. (The Spirit of Prophecy, vol. 3, pag.167.)

Marius Dan

29