UNIVERSITATEA BABEȘ BOLYAI

FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE

RECENZIE ASUPRA LUCRĂRII

INTELECTUALITATEA ROMÂNĂ DIN TRANSILVANIA
ÎN VEACUL AL XVIII-LEA
DE REMUS CÂMPEANU

Transilvania de la Iluminism Indrecan Vlad-Radu

la Romantism Istoria Europei de Sud-Est
Anul I

CLUJ-NAPOCA
2019
 Lucrarea de față are ca scop prezentarea ideilor principale din volumul „Intelectualitatea
română din Transilvania în veacul al XVIII-lea”1 de Remus Câmpeanu. Din punct de vedere al
structurii, studiul este alcătuit din 3 capitole, intitulate astfel: primul capitol, denumit Elita în
Elită. Intelectualitatea sau intelighenția. Noi modalități de cercetare, al doilea capitol, Aspecte
privind evoluția socială a intelectualității române din Transilvania în veacul al XVIII-lea.
Situația absolvenților români ai instituțiilor de învățământ mediu și superior din Transilvania,
Partium și Banat și ultimul capitol, dedicat Concluziilor.

Înainte de a discuta cele trei capitole în cauză, țin să menționez câteva informații despre
Remus Câmpeanu. Acesta este un istoric român, născut pe 25 noiembrie 1960 la Cluj, specialist
în istoria modernă a Transilvaniei și membru în Consiliul Științific al Institutului de Istorie
„George Barițiu din Cluj-Napoca”. Și-a efectuat studiile universitare la Facultatea de Istorie și
Filosofie din cadrul UBB, susținându-și licența în anul 1984. Tot aici și-a continuat studiile
doctorale, lucrarea „Intelectualitatea română din Transilvania în veacul al XVIII-lea” fiind și
teza sa de doctorat, pentru care a obținut distincția summa cum laude.

Primul capitol, intitulat, după cum spuneam, Elita în Elită. Intelectualitatea sau
intelighenția. Noi modalități de cercetare, aduce anumite precizări și delimitări cu privire la
termenii de intelectualitate și intelighenție. După cum afirmă și autorul, istoriografia elitelor
intelectuale prezintă anumite confuzii în ceea ce privește „definirea categoriei și terminologia
utilizată”2. Astfel, întâlnim adesea în lucrările de specialitate atât noțiunea de intelectualitate
cât și pe cea de intelighenție. Cea din urmă este folosită cu precădere „pentru a da culoare
studiilor”3, dar nu este prezentată nicio explicație pentru care se apelează la această variantă.

Cu scopul de a aduce răspunsuri privind aceste aspecte și pentru a evalua ponderea și

sensul intelectualității în structurile elitare, Remus Câmpeanu propune o incursiune în sfera
istoriei ideilor. Secolul al XVIII-lea a fost decisiv în ceea ce privește procesul de transformare
a elitelor într-o clasă socială reală. Astfel, rolul social al păturii culte se extinde, evoluând înspre
statutul de profesie sau funcție în serviciul statului. Deși acest grup era încă redus, începe să i
se recunoască onorea, privilegiile și utilitatea publică. Remus Câmpeanu observă că „de la o
lume restrânsă a artiștilor, copiștilor cronicarilor și clerului, se tinde înspre una a funcționarilor,
publiciștilor, juriștilor, medicilor,ofițerilor, literaților, profesorilor, savanților și tehnicienilor,

1
Remus Câmpeanu, Intelectualitatea română din Transilvania în veacul al XVIII-lea, Editura
Presa Clujeană, Cluj-Napoca, 1999.
2
Ibidem, p. 2.
3
Ibidem, p. 2.
toți având la bază cultura profesională”. Acest fenomen se observă și în partea central-
răsăriteană a Europei; și în acest spațiu, chiar dacă evoluția a fost influențată de fenomenele
legate de maturizarea conștiințelor naționale, profesionalizarea a contribuit, în a doua jumătate
a secolului al XVIII-lea, la:

- dezvoltarea rețelei de învățământ;

- conturarea primelor planuri academice;
- avântul științei și diversificarea ramurilor ei;
- apariția unor noi orientări în literatură și istorie;
- modificarea curentelor artistice etc.

Întrebarea pe care Remus Câmpeanu și-o pune este dacă „sunt sau nu, în istoria elitelor,
intelectualitatea și intelighenția concepte similare?”4. Întrebarea rezidă din faptul că și până în
ziua de astăzi, există mai multe răspunsuri. Pe de-o parte, noțiunea se confundă cu cea de
intelectualitate, istoria intelighenției fiind văzută ca o istorie a intelectualității, avându-i ca
reprezentanți pe cei care se află în vârful oricărui domeniu de activitate intelectuală: artă,
literatură, religie, știință, tehnică, politică, administrație, educație etc.5 Pe de altă parte, există
și tendința de a restrânge definiția intelighenției, ajungându-se până la ideea ca aceasta îi
cuprinde doar pe absolvenții instituțiilor superioare de învățământ.

Parcurgând toate aceste aspecte teoretice și constatând faptul că fiecare autor are
metoda sa proprie de utilizare a celor doi termeni, Remus Câmpeanu ajunge la concluzia că
niciuna dintre aceste teorii nu este îndeajuns de documentată pentru a fi credibilă în totalitate6.
El tinde totuși, pentru a păstra coerența metodologică, să accepte intelighenția ca
intelectualitate.

În ceea ce privește partea răsăriteană a Europei, se constată că abia spre sfârșitul

secolului al XVIII-lea ponderea celor cu studii superioare începe să se facă simtiță în derularea
fenomenelor sociale7. Istoriografia maghiară înregistrează existența intelectualității române din
Ardeal, ca și categorie socială, la finele secolului al XVIII-lea8, estimându-se că, la data
respectivă, peste o mie de tineri români reușiseră să își asigure cel puțin o pregătire medie9.

4
Ibidem, p. 3.
5
Ibidem, p. 3.
6
Ibidem, p. 5.
7
Ibidem, p. 5.
8
Ibidem, p. 5.
9
Ibidem, p. 5.
Cifrele sunt, în realitate, după cum spune și autorul, ceva mai mari. Este de menționat faptul
că, până în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, orientarea românilor din Transilvania către
școli se rezuma strict la puținele școli sătești sau mănăstirești pe care la aveau la dispoziție.

Cel de al doilea capitol, intitulat Aspecte privind evoluția socială a intelectualității

române din Transilvania în veacul al XVIII-lea. Situația absolvenților români ai instituțiilor
de învățământ mediu și superior din Transilvania, Partium și Banat, este compus la rândul său
din două subcapitole: Invătământul românesc în contextul strategiilor școlare imperiale și
Învățământul mediu și superior din Transilvania, Banat și Partiul, principala pepinieră a
intelectualității românești de veac XVIII.

Primul subcapitol tratează, așadar, evoluția învățământului românesc în contextul

strategiilor școlare imperiale, marcate și ele de tendințele de uniformizare și centralizare, ca
urmare a regimului politic instaurat la sfârșitul secolului al XVII-lea. Unul dintre obiectivele
vizate era acela de a forma noi pături politico-administrative, fidele Imperiului Habsburgic,
care să „echilibreze veșnica dispută între Curte și reprezentanții sistemului constituțional
reconfirmat prin diploma leopoldină”. Reformismul, intenția Curții de la Viena de a anula
autonomiile prezervate de legislația medievală, a introdus criterii noi de ascensiune socială și
anume: specializarea, competența, educația și profesionalismul. Acest fapt a creat unele breșe
în ceea ce privește infiltrările românești în categoriile sociale superioare, dar nu și în sfera
politică.

Regimul habsburgic a preluat odată cu provincia (Transilvania) povara unui învățământ

slab organizat. La început, din cauză ca au existat alte priorități, Curtea de la Viena nu a reușit
să modifice deomeniul educațional. Sunt amintiți, în acest context, iezuiții, cei mai utilizati în
domeniul școlar, reluarea prozelitismului catolic prin intermediul ordinelor călugărești fiind
una dinstre strategiile conservatoare utilizate de Viena pentru consolidarea puterii. Astfel,
iezuiții își reiau activitatea în școli, punând bazele a numeroase instituții de învățământ noi. Ei
au fost cei care, la începutul secolului al XVIII-lea, controlau principalele focare de educație
catolică din Ungaria și Transilvania; de exemplu, colegiul iezuit de la Cluj. Marele merit al
iezuiților a fost că au asigurat o pregătire uniformă, de tip umanist, în toate școlile subordonate.
În acest context, Remus Câmpeanu îi amintește și pe piariști și pe franciscani. Piaristii au
întemeiat, de asemenea, mai multe gimnazii și școli elementare la Bistrița, Sighet, Carei etc.
Franciscanii s-au orientat înspre învățământul elementar și mănăstiresc. Principalul efect creat
de pătrunderea ordinelor catolice în sistemul școlar transilvan a fost facilitarea accesului
păturilor sociale inferioare la educație. Cu toate acestea, reformismul a schimbat coordonatele
acestei evoluții. Din dorința restrângerii cheltuielilor, s-a extins rețeaua școlilor elementare, dar
s-a limitat orientarea celor săraci înspre gimnazii și școli superioare.

Pentru românii din Transilvania însă, atât perioada prereformistă cât și cea reformistă
au fost avantajoase:

- în prima parte a secolului al XVIII-lea românii se infiltrează în gimnazii prin

catolicizare;
- o bună parte a lor reușește și în timpul reformelor să își prezerve dreptul de a accede în
școlile medii, ca fracțiune a unei noi nobilimi;
- gimnaziul Blajului, care și-a încput activitatea în anul 1754, nu avea numai un caracter
confesional, greco-catolic, ci și unul național, indirect, deoarece includea într-o
proporție covârșitoare elevi români.

În ceea ce privește școlile protestante din Transilvania, acestea au avut mult de suferit
în urma colaborării dintre Curtea de la Viena și Biserica catolică. Reformații și unitarienii erau
tratați cu severirate, iar față de luterani se admiteau, uneori, mici concesii. Abia în urma
decretului de toleranță și datorită eforturilor personale ale lui Iosif al II-lea, situația
prostestanților se reechilibrează. Mai mult, se observă de la 1780 că populația școlară a
instituțiilor protestante de învățământ crește.

În Transilvania, ritmul schimbărilor în învățământul elementar a fost mai lent, dar

reformismul nu a ocolit școlile românești. După 1750, au fost întemeiate peste 50 de școli
sătești, iar după 1765 au apărut alte școli noi în zonele Făgărașului, sibiului, în Câmpia
Ardealului și în ținuturile someșene10. De asemenea, înființarea regimentelor de graniță a
înviorat procesul de evoluție a rețelei educative românești. La Orlat s-a deschis o școală pentru
limba germană, dar care avea și două clase românești11.

În ceea ce privește începutul secolului al XIX-lea, învățământul din Transilvania se

prezenta ca o rețea școlară compactă și coerentă, datorită multitudinii de reforme aduse și
sprijinite de Curtea de la Viena:

- romano-catolicii aveau un Liceu Academic la Cluj, gimnazii și școli centrale;

- greco-catolicii coordonau gimnaziul de la Blaj și școlile centrale de la Blaj și Năsăud;

10
Ibidem, p. 43.
11
Ibidem, p. 43.
 - reformații aveau colegii la Aiud, Cluj, Târgu-Mureș, gimnazii, școala gramaticală de la
Orăștie, școli orășenești;
- luteranii aveau gimnazii la Sibiu, Brașov, Mediaș, Sighișoara, școli orășenești;
- unitarienii dețineau Colegiul de la Cluj, gimnaziul de la Turda, școala de la Rimetea și
12 școli dieceziene;
- ortodocșii patronau școala centrală de la Sibiu și școala orășenească româno-greacă de
la Brașov;
- la toate acestea se adăugau școlile vernaculare, triviale și alte tipuri de școli sătești.

Cel de al doilea subcapitol, intitulat Învățământul mediu și superior din Transilvania,

Banat și Partiul, principala pepinieră a intelectualității românești de veac XVIII, tratează
situația absolvenților români din gimnazii și colegii, pe baza registrelor școlare, o adevărată
muncă de cercetare întreprinsă de către Remus Câmpeanu. El observă prezența românilor și în
școlile protestante, în ciuda interdicțiilor fixate de către autorități. Astfel, atât reformații, cât și
luteranii și unitarienii s-au arătat deschiși înspre alte etnii sau religii tocmai pentru a rezista
competiției cu școlile catolice favorizate de către stat12. Una dintre concluziile la care Remus
Câmpeanu ajunge este că odată cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, românii pătrund
în toate instituțiile de invățământ din Transilvania și din apropierea ei. Aceștia apar atât între
elevi și profesori, cât și între cei care au creat fundații sau au alocat diferite sume de bani pentru
susținerea activității didactice13.

Ultimul capitol al acestei lucrări, destinat concluziilor, surprinde același aspect central
și anume că românii sunt prezenți în toate centrele educaționale din Transilvania. În mod firesc,
ei s-au îndreptat înspre școlile catolice, dar nu le-au evitat pe cele reformate, evanghelice sau
unitariene. Remus Câmpeanu surprinde foarte clar una dintre caracteristicile de bază ale
perioadei reformiste și anume faptul că a stimulat avansul multor grupuri sociale, economice
și etnice până atunci dezavantajate, cu scopul de a le fideliza Curtii vieneze. Astfel, se observră
cum, de la jumătatea secolului al XVIII-lea, încep să se manifeste eforturile de recuperare ale
anumitor componente românești, prin noua intelectualitate medie română.

12
Ibidem, p. 192.
13
Ibidem, p. 192.