Recenzie : ,,Genocidul din Armenia.

Ideologie si negare ‘’- Alexandra Coțofană

Lucrarea ,,Genocidul din Armenia, 1915. Ideologie și negare’’ își propune să fie una atât
descriptivă cât și analitică, cu mai mult accent pe partea de analiză. Mai exact, își propune să
introducă problemă armenocidului, cu întregul său ,,bagaj’’ de date și probleme, analizând,
totodată, cauzele care au determinat fenomenul acestui genocid, în toată unicitatea sa. Tema
aleasă este un exemplu de ‘’cum nu ar trebui să fie’’, având un istoric teribil de complicat și un
prezent care promite schimbarea, fără a reuși să o aducă.

„Lucrarea analizează cum „adevărul” devine „adevăruri”, dupa cum scrie autoarea,
atrăgînd, de fapt, atenţia asupra unui tip de relativism istoric periculos deopotrivă sub raport
politic şi etic. Radicalismul perspectivei sale transpare şi din cifra victimelor pe care o
avansează, trimiţând către ipoteza maximală: „Armenocidul, 1.500.000 de oameni morţi.
Bărbaţi, femei, copii, bătrîni, fără criterii de selecţie, fără scuze”. Lucrarea nu este una amplă,
dar e, potenţial, explozivă,

Primul capitol dorește să prezinte istoricul armenesc în Imperiul Otoman și să explice

cum exact a influențat acesta masacrele din 1915, care au fost rațiunile lui de a identifica și
analiză ideologiile respectivului guvern și de a face o scurtă trecere în revistă a pierderilor
armenești. Capitolul intitulat – Istoric armenesc în Imperiul Otoman – explorează fără înconjur
cauzele şi „raţiunile” Genocidului pe fundalul discursurilor panislamiste, panturce şi panturanice,
examinează situaţia armenilor în Imperiul Otoman şi influenţa conflictului ruso-turc, pentru a
încheia cu rediscutarea unor fenomene ulterioare precum „genocidul alb” şi Operaţiunea
Nemesis.

Cu siguranță în istoria secolului XX au fost multe fapte de genocid în diferitele zone ale
lumi, dar am ales să analizez cele considerate mai grave și care au avut cel mai mare număr de
victime, aici mă refer la: genocidul armenilor, genocidul evreilor, genocidul din Uniunea
Sovietică, genocidul combodgian și cele din Rwanda și Burundi. Astfel genocidul armenilor
debutează în februarie 1915 când proiectul legii junilor turci de lichidarea a armenilor, semnat de
Talaat, Behaeddin și Nazâm, la 15 februarie prevedea acest lucru.1 Marea inovație a momentului
este deportarea deoarece până atunci armenii erau masacrați pe locurile lor, dar acum intervine
deportarea. Primele măsuri luate erau acelea de dezarmare a batalioanelor armene deoarece
aceștia puteau riposta, iar mai apoi erau exterminați. Acest plan pus în practică de autoritățile
turcești era unul loborios format și cu ținte exacte, propunându-și să se facă totul curat, discret,
cu minime riscuri și cu minime cheltuieli.2

Primele deportări au loc la 15 aprilie 1915 la Zeit, un cuib de rezistență a armenilor, dar
acesta deportare este acoperită de guvern spunând că s-a făcut din cauza răscoalei din Van oraș
din nord unde din 500000 de locuitori 30000 erau armeni. La 24 aprilie 1915 la retragerea
trupelor aliate, se face loc masacrului, care începe în Constantinopol, prin arestarea intelectulilor
armeni, apoi se continuă cu școlile, bisericile și patriarhia. Acum sunt arestate 2345 personalități
de etnie armeană. Bilanțul acestui genocid de la începutul secolului XX este potrivit estimărilor
între 1000000 și 1500000 de oameni, la care se mai adaugă aproximativ 100000 de copii care au
fost crescuți sub o altă identitate. Așadar un măcel al populației armene care se găsea în imperiul
Otoman. Turcia nu recunoaște nici măcar în zilele noastre aceste fapte.

Capitolul doi analizează rolul și reacțiile tuturor celor implicați, în speță a marilor puteri,
urmărindu-le până în perioadă postbelică. De asemenea al doilea capitol lărgeşte rama
contextuală, cu trimiteri atît către „rolul celorlalţi înainte de război”, către intervenţia tardivă,
apoi tăcerea Marilor Puteri şi, nu în ultimul rînd, către raporturile între „mica republică”
(Armenia postbelică) şi „Marile Imperii”.

După actul acestui genocide, lumea mondială se împarte în cei ce îi apără pe turci și în cei
care condamnă cu stupoare acest act de cruzime. Deşi mai multe voci oficiale au admis că acolo
s-au petrecut acte blamabile, niciodată nu s-a acceptat ca acestea ar fi avut un caracter
premeditat, organizat, systematic şi coordonat de la centru, evitându-se exact atributele care
definesc genocidul.

1
Sergiu Selian, Istoria unui genocid ignorat, Editura Ararat, București, 2005, pag.25
2
Ibidem, pag.26
 Dacă despre genocidul armean se aud totuşi ecouri, chiar slab şi rar, despre operaţiunea
secretă de răzbunare care a urmat informaţiile sunt cu adevărat puţine şi aproape deloc
cunoscute.

În scurt timp, o serie de atentate au loc în diverse locuri, din Europa şi până în Asia Mică.
Percepute iniţial ca izolate şi fără legătură între ele, abia doar peste decenii au fost coroborate în
ceea ce s-a descoperit a fi fost o acţiune planificată şi coordonată, purtând numele zeiţei greceşti
a răzbunării:operaţiunea Nemesis.Dacă despre iniţiatorii operaţiunii nu se ştiu prea multe
amănunte, păstrându-se numele lui Armen Daro şi Chahan Natali ca principali coordonatori,
despre autorii atentatelor au rămas mai multe dovezi. Mai toţi au fost o serie de tineri idealişti,
doritori de dreptate şi dispuşi să meargă până la capăt pentru a aduce puţină alinare
supravieţuitorilor.

În septembrie 2001 Papa Ioan Paul al II-lea face o vizită în Armenia, cu ocazia împlinirii
a 1.700 de ani de la adoptarea creştinismului ca religie de stat în această ţară. Programul vizitei a
inclus şi reculegerea la monumentul celor 1, 5 milioane de armeni masacraţi în secolul trecut.

În Statele Unite, o puternică comunitate armeană, centrată în Los Angeles, a făcut

presiuni de ani de zile pentru ca Congresul să condamne genocidul armean. Turcia, care a tăiat
legăturile militare cu Franța în legătură cu o acțiune similară și a reacționat cu amenințări
furioase. Un proiect de lege în acest sens aproape a trecut în toamna lui 2007, câștigând
majoritatea co-sponsorilor și adoptarea unui vot în comisie. Dar administrația Bush, observând
că Turcia este un aliat critic - mai mult de 70% din livrările de aer militar pentru Irak trec prin
baza aeriană Incirlik - presată pentru ca proiectul de lege să fie retras, și așa a fost.

La 12 martie 2010 parlamentul Suediei a adoptat, la limită, cu 131 de voturi pentru şi 130
contra, o rezoluţie prin care este recunoscut oficial genocidul armean. Imediat Turcia şi-a retras
ambasadorul din Suedia. Premierul turc Recep Tayyip Erdogan şi-a anulat vizita programatǎ în
Suedia din 17 martie 2010 .

În 22 decembrie 2011, în Franţa, deputaţii au adoptat introducerea în Codul Penal a

prevederilor de pedepsire a negării genocidului armean, acest act ducând în final la recunoaşterea
de facto a faptelor. În semn de protest, Turcia şi-a rechemat ambasadorul de la Paris şi pe străzile
capitalei Franţei au avut loc manifestaţii ale turcilor, de dezavuare a actului. Adoptarea acestei
măsuri a fost văzută de Turcia doar ca un mijloc prin care preşedintele Sarkozy foloseşte cei
450.000 de membri ai comunitǎţii armene din Franţa în scopuri electorale.

În 22 aprilie 2014 cu ocazia comemorării a 99 de ani de la mascrarea armenilor, prim-

ministrul turc Tayyip Erdogan a făcut o declaraţie, amintind de suferinţele îndurate de poporul
armean în 1915 şi transmiţând condoleanţe armenilor de pretutindeni, ca descendenţi ai celor ce
au suferit cu un secol înainte.

În 15 aprilie 2015 Parlamentul European a adoptat o rezoluţie – reiterând-o astfel pe cea

publicată în 1987 – prin care solicită Turciei să recunoască genocidul armean.

La sfârşitul lunii aprilie, având ca simbol floarea de „nu-mă-uita” şi sloganul „Ne

amintim şi cerem dreptate”, numeroase slujbe religioase şi manifestări de comemorare a
genocidului au avut loc atât în Armenia, cât şi în cadrul comunităţilor armeneşti din întreaga
lume. La Erevan au fost prezente numeroase delegaţii străine, unele reprezentate la nivel înalt.
Preşedinţii Franţei, Rusiei, Serbiei, Ciprului au fost dintre cei care au adus omagiu celor
dispăruţi. Ca parte din simbolistica comemorării genocidului, guvernul armean a demarat
plantarea a 1, 5 milioane de copaci pe întreg teritoriul ţării, în memoria tuturor celor ucişi acum o
sută de ani.

Ultima parte a lucrării încearcă să explice procesul de negare turc, armele folosite de
acesta, istoricul termenului de genocid și importantă recunoașterii armenocidului. În final,
lucrarea analizează poziția președintelui american Barack Obama referitor la genocidul armenesc
și modul în care un stat clientelar cu influența poate forță compromisul în inimă unui lider cu
verticalitate.

Subcapitolul ,,Şi vina?’’, strânge firele demersului într-o analiză – pasionată şi pasionantă
– a discursului negaţionist contemporan, în care – ca şi în alte puncte ale cărţii – putem identifica
amprenta filozofică a lui Michel Foucault şi a reflecţiilor sale despre cunoaştere şi putere în
discurs. Contextualizările şi analizele geo-politice sunt simple, dar eficiente: „SUA au nevoie de
Turcia pentru situaţia din Iraq şi Afganistan. Tot SUA au populaţie de origine armenească pe care
nu o pot dezamăgi.
 Foarte interesantă este analiza „problemei armeneşti” în campania prezidenţială a lui
Barack Obama, pe fundalul marilor dezbateri despre recunoaşterea Genocidului armean în
Senatul şi Camera Reprezentanţilor din Statele Unite ale Americii. Există, într-unul dintre
ultimele subcapitole, şi o listă a statelor şi a „instanţelor intrenaţionale” care au recunoscut
Genocidul din 1915.

Dar, probabil, cele mai incitante pagini sunt cele despre „tacticile de negare de-a lungul
anilor” a Genocidului. . Reproducem câteva fragmente despre acest odios mecanism
propagandistic al relativizării ororii după cum spunea și autoarea lucrării: Punerea la îndoială şi
minimalizarea statisticilor (…), Crimele nu au fost realizate voit. Oamenii au murit din cauza
foametei, migraţiei sau bolii, nu au fost ucişi. (…) Raţionalizarea morţilor ca rezultat al unui
conflict intercultural. Armenii şi turcii nu puteau împărţi teritoriile în aceleaşi relaţii, avînd în
vedere că armenii îşi doreau independenţa şi nu mai doreau să fie cetăţeni de mîna a doua ai
Porţii. (…) Învinovăţirea forţelor ieşite de sub control pentru realizarea crimelor. Turcii îi acuză
foarte des chiar pe Kurzi de masacre. (…) Evitarea antagonizării victimelor, care s-ar putea
retrage din procesul pacificării celor două state.(…) Argumentul că intenţia celor care
instrumentează masacrele nu este genocidul, ci doar epurarea etnică. (…) Învinovăţirea
victimelor. Este poate tactica ce insultă cel mai mult, care susţine că, în realitate, armenii i-au
masacrat pe turci. (…) Susţinerea faptului că pacea şi reconcilierea sunt mai importante decît
acuzele aduse pentru genocid”.3

În concluzie obiectivele lucrării sunt de a analiză relația dintre putere și adevăr, în

condițiile în care prezentul ne oferă o schimbare în balanța firească a lucrurilor, schimbare în
care puterea pare să cântărească mai mult decât adevărul, chiar și în cercurile academicienilor, în
care intrăm pentru a analiză definiția nouă a eticii, din perspectivă unor adevăruri ale ‘erei noi’.
În aceeași notă, se încearcă o trecere în revistă a puterilor care au influențat destinul Armeniei-cât
au făcut și cât ar fi putut să facă; a oamenilor politici care și-au lăsat amprenta asupra
armenocidului în decursul secolului trecut și a celor pe care puterea Turciei îi înrobește și îi
obligă să își lase promisiunile în urmă.

3
Coţofană, Alexandra, Genocidul din Armenia : ideologie şi negare, Editura Lumen, Iași, 2010, pag 101-115