Didactica Nova

Ion Negreţ-Dobridor

“Didactica Nova” este o lucrare incredibil de valoroasă scrisă de I. Negreţ-Dobridor.

Cartea are 384 de pagini şi a fost tipărită în 2005 la Editura Aramis, Bucureşti.
Ion Negreţ-Dobridor este unul din marii pedagogi români care a încercat pe vremea
comunismului şi încă încearcă să modernizeze, să îmbunătăţească învăţământul românesc
tânjind să realizeze “visul lui Comenius”. A dedicat această lucrare străbunului său
spiritual, Jan Amos Komensky, “precum şi visului său de a-i învăţa pe toţi totul”.
Lucrarea conţine cinci părţi, structurate la rândul lor în capitole şi subcapitole. În
partea I (Fundamenta paidagogiae) sunt expuse cele mai semnificative achiziţii ale
pedagogiei temporalis, sunt sintetizate progresele cercetărilor menite să elucideze
misterele educabilităţii,iar în ultimul rând sunt “creionate” coordonatele crizei mondiale a
educaţiei şi şansele oferite de ştiinţă pentru a împlini “visul lui Comenius”. În partea a
II-a (Triumful Comenian) este descris un model instrucţional conceput de autor şi câţiva
colaboratori pentru optimizarea instruirii, precum şi experimentele desfăşurate in vederea
testării acestuia în practica şcolară a vremii respective. Partea a III-a (Arta de a instrui
eficient) se reia descrierea modelului într-o formă pragmatica pentru a facilita aplicarea
corecta de către educatori. Partea a IV-a oferă câteva exeple concrete de aplicare ale
acestui model, iar în partea a V-a (Arta de a studia eficient) autorul li se adresează
elevilor si studenţilor, oferindu-le un model sistematic de abordare a studiilor in condiţiile
instruirii eficiente.
Prima parte începe cu descrierea celor două prăbuşiri spirituale ale Europei. Ambele
se referă la prăbuşirea a două curente care ar fi putut schimba întreaga dezvoltare a
civilizaţiei euro-atlantice. Prima se referă la Paideia lui Demorcrit, Socrate şi Platon, iar
ce-a de-a doua Pansofia lui Comenius.
Esenţa paideia-ei constă în aspiraţia spre nemurire şi credinţa in posibilitatea câştigării
ei.Grecii considerau ca moartea corpului este doar o “eliberare a sufletului nemuritor”
din “închisoarea somatică”, iar viaţa un prilej pentru nobil de a-şi construi, prin cultivarea
sufletului, o a doua natură, nemuritoare. Moartea paideia-ei coincide cu moartea bruscă a

1
lui Alexandru Macedon. Acesta dorea grecizarea întregii lumi în credinţa paideia-ei eline.
Cucerise numeroase teritorii, pe care le numise Alexandrii. Moartea lui survenind brusc
nu a avut timp să se ocupe de descendenţă, astfel fiind imposibil de evitat destrămarea
imperiului. Coloniile greceşti au fost înghiţite de mările de barbari imposibil de grecizat.
După o vreme chiar şi nobilii greci colonizati în vederea grecizării barbarilor au învăţat
dialectul barbar din necesitatea de a supravieţui.
Comenius dorea îmbunătăţirea condiţiei umane, deşteptarea don “somnul dogmatic al
veacurilor de obscuratism catolic”. Acesta era un frate invizibil al rozicrucienilor. El era
de părere că toţi pot să vadă totul, făcând referire la faptul ca toţi pot fi instruiţi în egală
măsură. Contemporanii ardeau sau ascundeau operele lui Comenius de câte ori aveau
ocazia. De asemenea juramântul încălcat de către cei doi fii ai acestuia a dus la pierderea
manuscrisului măreţei Consultatio, rămasă nepublicată chiar şi în preajma celui de-al
Doilea Război Mondial. Moartea pansofiei a reprezentat-o atât nepublicarea acestei
măreţe opere cât şi punerea bazelor Societăţii Regale în Anglia. Aceasta nu mai ţinea de
rozicrucieni, ci era o instituţie francomasonă.
În ceea ce priveşte pedagogia contemporană, există câteva probleme care cauzează
incertitudini. Există păreri contradictorii în ceea ce priveşte statutul pedagogiei şi anume
dacă aceasta este ARTǍ sau ŞTIINŢǍ. Există argumente pro şi contra în ambele cazuri, o
cale de mijloc fiind aceea că pedagogia este atât ştiinţă cât şi artă practică. Statutul de
ştiinţă este contestat pentru că pedagogia nu este o ştiinţă exactă ca ştiinţele naturii. Ea nu
are legi concrete, metode exacte de cercetare. Acest lucru nici nu poate fi posibil dacă
privim unicitatea fiecărui elev şi forma transdisciplinară pe care o abordează pedagogia in
cadrul şcolii. Dar nici artă nu poate fi având in vedere că artiştii au libertate deplină în
cadrul procesului de creaţie, pe când educatorii au anumite repere, reguli, conform cărora
se desfăşoară procesul de instruire. Problema transdisciplinarităţii ridică un alt conflict. Şi
anume că nu se mai poate vorbi de pedagogie, ci de un complex de ştiinţe, numite
ştiinţele educaţiei. Aceasta include o multime de “mutaţii” apărute în urma combinării
pedagogiei cu alte ştiinţe şi domenii.
De asemenea, autorul evidenţiază existenţa a două tipuri de pedagogii pe plan
temporal: perennis şi temporalis. Pedagogia perennis este “pedagogia tuturor timpurilor”;
cuprinde tezaurul de valori educaţionale cristalizate de-alungul mileniilor de educaţie.
Aici intră doar acele valori educaţionale care şi-au dovedit valabilitatea si utilitatea de-
alungul timpului. Pedagogia temporalis în schimb reprezintă pedagogia acelui mileniu.
Contextele sociale diferite de-alungul timpului au dus la modificarea şi adaptarea
sistemului educaţional. Din aceste inovaţii majoritatea sunt abandonate în mileniul
următor, dar mai exista şi anumite idei care îşi dovedesc valabilitatea şi în mileniul
următor, intrând astfel în pedagogia perennis.
Ştiinţele educaţiei vor înregistra o evoluţie semnificativă în anii următori. Se va
recunoaşte la nivel social importanţa studierii pedagogiei pentru a forma competenţele
tuturor cadrelor didactice, obţinându-se prin asta creşterea eficienţei procesului instructiv-

2
educativ organizat şi desfăşurat în orice instituţie de învăţământ. De aici va rezulta
profesionalizarea didactică. În concluzie, statutul pedagogului va fi recunoscut social.
Educabilitatea se referă la potenţialul de formare umană sub influenţa factorilor de
mediu sau educaţionali. Problema educabilităţii a dus la numeroase investigaţii biologice
şi psihologice, ajungându-se la cateva teorii diferite. Teoria ereditaristă susţinea ca
dezvoltarea omului depinde în totalitate de pachetul genetic al individului. Paradigma
ambientalistă însă susţinea ca omul la naştere este “tabula rasa”, dezvoltarea acestuia
bazându-se exclusiv pe experienţa acumulată de-alungul vieţii. Privind dezvoltarea din
punctul de vedere ambientalist putem vorbi de principiul optimismului în educaţie. Acest
principiu obligă educatorul ca în educaţie să nu întreprindă decât cu cele mai bune
influenţe cu putinţă.
Piaget a organizat dezvoltarea copiilor în stadii şi sub-stadii care se desfăşurau de la
naştere până după vârsta de 12 ani. S-au făcut numeroase experimente de-alungul
timpului, dorindu-se provocarea şi grăbirea psihogenezei. Aceasta este posibilă, dar în
cazul unor suprasolicitări rezultatele ar putea fi dezastruoase.
În educaţia actuală lupta aprigă se poartă, sau ar trebui să se poarte împotriva curbei
lui Gauss. Aceasta este reprezentarea grafică în formă de clopot a unei clase în funcţie de
note. După eliminarea şcolilor exclusiviste, elitiste şi introducerea celei ogligatorii,
profesorii sunt obligaţi să schimbe strategia didactică. Ceea ce majoritatea nu au făcut,
visând incă la acele clase omogene unde toţi elevii aveau un ritm rapid de învăţare. S-a
demonstrat ştiinţific că aproximativ 95% pot ajunge la un nivel convenabil de învăţare,
astfel nu avem de-a face cu elevi “deştepţi” şi “proşti” aşa cum îi etichetează unii
profesori. Însă fiecare elev are propriul ritm de învăţare care trebuie luat in considerare de
către educator. În concluzie prin adaptarea stilului de instruire la nevoile fiecărui elev in
parte putem elimina chiar in totalitate curba lui Gauss. În cadrul învâţământului
obligatoriu toţi trebuie ajutaţi să reuşească, fie şi la un nivel minimal acceptat.
Pentru optimizarea instruirii se recomandă folosirea unor sisteme mastery-learning
asemenea celui propus de Block in 1970 şi aplicat la nivelul învăţământului primar şi
secundar. Acest sistem constă în definirea clară a obiectivelor, analiza resurselor
instrucţionale, strategii focalizate pe obiective şi în evaluarea formativă continuă a
rezultatelor urmată de corectarea individuală a erorilor de învăţare. Există multe astfel de
sisteme care pot fi adaptate şi învăţământului conducând la reale succese.
În partea a II-a autorul ne propune un model de optimizare a instruirii testat în
decursul a câţiva ani în şcoli din capitală. O realitate dureroasă constatată este aceea a
rămânerii în urmă la învăţătură. Aceast proces începe de regulă la sfârţitul clasei a II-a din
ciclul primar şi se agravează, ajungând ca n clasa a IX-a 70-80% din elevi să prezinte
lacune mari în pregătire la principalele discipline de învăţământ. Unii profesori
interpretează acest fenomen ca fiind unul de natură genetică sau psihogenetică şi constă
în incapacitatea elevului de a înţelege cele predate, alţii dau vina pe educatorii din
ciclurile anterioare. Totuşi important e să nu se ignore această problemă şi să se caute o

3
soluţie pentru înlăturarea lacunelor. Clasa ideală este o absurditate, astfel trebuie luată în
considerare individualitatea fiecărui elev în parte, adaptând instruirea la particularităţile
individuale ale elevilor.
Este foarte important ca educatorii să renunţe la sancţiunea negativă. Aceasta poate
introduce teroarea în şcoli, scăzând calitatea instruirii şi provocând absentarea nemotivată
a elevilor de la orele de curs. Sancţiunea negativă era utilă in cadrul şcolii elitiste unde
toti aveau un nivel superior de pregătire. În cadrul scolii de masă aceaste trebuie
înlocuiota cu sancţiunea pozitivă ori de câte ori acest lucru e posibil. Astfel se încearcă
evitarea formării unui comportament de respingere a învăţării in cadrul elevilor. Din
contră. Se încrearcă trecerea la instruirea bazată pe motivaţie intrinsecă şi satisfacţia
învăţării.
O cauză identificată în şcoli a rămânerii în urmă este faptul că în şcoală se practică cu
precădere un sistem instrucţional deficitar, centrat pe învăţarea individuală acasă. Acasă
învăţarea se desfăşoară sporadic, sub controlul unor persoane neavizate. De asemenea
pentru o învăţare completă acasă, este nevoie de un număr mare, care depăşeste nivelul
de rezistenţă al elevilor. Pentru a se adapta unui program atât de prelungit intervine
învăţarea superficială şi discontinuă acasă. Elevii vor achiziţiona lacune ori de câte ori
nivelul solicitărilor va depăşi capacitatea proprie de rezistenţă la efort.
Structura şi funcţionalitatea modelului propus de către autor sunt asigurate de trei
categorii fundamentale de activităţi: diagnosticul instruirii, instruirea diferenţiată şi
evaluarea rezultatelor. Acestea trebuie să se regăsească transpuse în planificarea activităţii
cadrului didactic.
Diagnosticul instruirii se referă la stabilirea stării iniţiale a instruirii. Această acţiune îl
obligă pe educator să deprindă tehnica elaborării, aplicării şi prelucrării rezultatelor
testelor iniţiale sau predictive. Acestea au menirea de a arăta calitatea instruirii din ciclul
anterior precum şi eventualele lacune care trebuiesc eliminate în vederea unei instruiri
eficiente. Itemii acestui test trebuie să se bazeze pe obiectivele terminale formulate în
programă sau aflarea acestora de la un coleg de catedră.
Instruirea diferenţiată îl obligă pe educator să studieze şi să aplice numeroase
instrumente din ansamblul tehnologiei instruirii pentru a proiecta instruirea şi a dirija
nemijlocit mecanismele de învăţare. Instruirea in clasă va fi completată de programe
speciale de recuperare şi îmbunătăţire. Programele de recuperare vor avea ca scop
eliminarea lacunelor la elevii rămaşi în urmă la învăţătură. Programele de îmbunătăţire
sunt destinate elevilor cu ritm rapid de învăţare in vederea pregătirii lor pentru
concursuri. Educatorul proiectează instruirea în funcţie de obiectivele operaţionale şi de
resursele disponibile. În cadrul proiectării educatorul elaborează strategii didactice pentru
fiecare obiectiv operaţional in parte. Procesul instrucţional poate fi considerat încheiat
doar dacă se construieste un test de evaluare a obiectivelor activităţii didactice.
Evaluarea rezultatelor îl obliga pe educator da însuşească tehnicile de evaluare
formativă şi evaluare sumativă periodică. Evaluarea formativă se desfăşoară la sfârşitul

4
orei şi are ca scop în a facilita retenţia informaţiilor şi verificarea eventualelor lacune
survenite in decursul lecţiei predate. Aceste teste se corectează în clasă astfel ca elevul să
îşi conştientizeze greşelile. Testul trebuie rezolvat independent, fără ajutorul profesorului.
Itemii acestuia vizează obiectivele operaţionale urmărite în cadrul acelei unităţi de
învăţare. Evaluarea sumativă intervine la terminarea unui capitol sau a unui grup mai
mare de unităţi de învăţare. Ele verifică nivelul de realizare a unor obiective terminale.
Prin aplicarea modelului de instruire prezentat de autor se urmărea reducerea
semnificativă sau anularea procentului de elevi cu rămâneri în urmă la învăţătură,
creşterea generală reală a nivelului de învăţătură al elevilor, formarea unor capacităţi si
priceperi pedagogice în rândul profesorilor pentru a mări eficienţa instruirii şi creşterea
adeziunii celor din urmă la o inovaţie pedagogică aptă să confere un plus de eficienţă
procesului de învăţământ.
În urma aplicării acestui model de instruire in numeroase şcoli din capitală s-au
obţinut numeroase efecte pozitive, unele chiar nesconstate. În primul rând nivelul
mediocrităţii a scăzut, procentul elevilor cu rămâneri în urmă la învăţătură a fost in
totalitate eliminat în unele şcoli ăi redus semnificativ în altele. Progresele observate în
timpul aplicării modelului au fost surprinzătoare. Eficienţa procesului de instruire a
crescut semnificativ. S-au produs însă şi unele efecte nescontate şi anume îmbunătăţirea
substanţială a frecvenţei elevilor la activităţile didactice experimentale. Această
îmbunătăţire se datorează faptului că acesteste activităţi sunt distractiva, motivate şi nu
ameninţă să se finalizeze cu sancţiuni negative.
Acest sistem însă nu poate fi generalizat, ci doar extins treptat din mai multe motive.
Un motiv este lipsa de spaţii disponibile în vederea desfăşurării programelor speciale de
recuperare şi îmbunătăţire. Şcolile trebuiesc extinse pentru a face faţă unui număr mare
de elevi. O altă problemă fiind lipsa timpului. Dacă pe langă orele de la şcoala s-ar
introduce şi aceste programe, pe lângă temele de casă ar ocupa toata ziua elevului,
depăşind nivelul lui de rezistenţă la efort.
Partea a III-a constă într-un ghid practic deducat acelor cadre didactice care încă nu au
găsit acel model de instruire care să asigure reuşita unui număr semnificativ de elevi.
Aceasta conţine reluarea experimentului din partea a II-a, incluzând exemplificări,
scheme şi sfaturi în vederea optimizării instruirii. Este foarte util acelor cadre didactice
care au nevoie de îmbunătăţirea tehnicii de instruire.
Primul capitol al acestei părţi descrie în mare scopul acestui ghid şi dă câteva sfaturi
de început.
Capitolul al II-lea descrie exact cum trebuie făcuta evaluarea iniţiala, descriind paşii
necesari de parcurs în vederea întocmirii acestor teste şi reguli necesare de urmat în
vederea aplicării lor.
Capitolul al III-lea se refera la proiectarea riguroasă si desfăşurarea ştiinţifică a
activităţilor de învăţare în clasă. Primul pas constă în definirea corectă a obiectivelor
operaţionale. Autorul da exemple si sfaturi utile în vederea definirii şi formulării corecte a

5
obiectivelor operaţionale. De asemenea menţionează dificultăţile cele mai frecvent
întâlnite, cele mai multe datorându-se subiectivităţii cadrului didctic. După stabilirea
obiectivelor, este necesară analizarea resurselor necesare realizării obiectivelor. Acestea
sunt: potenţialul de învăţare al fiecarui elev, conţinuturile procesului de învăţământ,
resursele materiale şi timpul. Cea mai importantă resursă o constituie timpul pe care
educatorul îl are la dispoziţie. Acesta deobicei este destul de scurt. Astfel, în vederea
realizării obiectivelor, educatorul va trebui sa selecteze doar acele conţinuturi care sunt
necesare. Acestea vor fi parcurse în clasă, sub îndrumarea educatorului. În ultima parte
autorul descrie modul în care trebuiesc elaborate testele formative şi sumative. De
asemenea acesta le prezintă cadrelor didactice şi reguli de urmat pentru ca evaluarea să
redea realitatea.
Capitolul al IV-lea se referă la realizarea eficientă a activităţilor didactice proiectate
ştiinţific. Autorul parcurge toate etapele instruirii, de la captarea atenţiei până la evaluarea
formativă şi pregătirea învaţării acasă. Fiecare moment al instruirii este descris in detaliu,
având formulate nişte reguli pentru a asigura o bună funcţionare.
Capitolul V este unul de autotestare. Sunt prezentate cinci proiecte didactice, din care
nu toate sunt corecte. Cadrele didactice care au parcurs această parte şi cunosc modul
corect de a întocmi un asemenea proiect trebuie să recunoască care proiect este corect şi
care nu.
În partea a IV-a autorul prezinta cinci proiecte de activitate didactică concepute cu
maximum de profesionalism. Acestea nu sunt modele, ci doar exemple din care cadrele
didactice ar trebui să se inspire şi să înveţe în vederea elaborării independente a unor
asemenea proiecte necesare activităţii proprii. Temele abordate sunt simple, se predau în
ciclul primar. Autorul le-a ales pe acestea pentru ca eventuala complexitate a lor să nu-l
inducă in eroare pe cel care le citeste.
Partea a V-a este un ghid adresat elevilor şi studenţilor, în care aceştia sunt învăţaţi să
înveţe. Autorul atrage atenţia elevilor asupra planificării studiului din perspectiva
resurselor de care dispun.
Timpul este o resursă foarte valoroasă şi trebuie considerată ca atare. Elevul este
sfătuit să-ţi programeze studiul în funcţie de timpul pe care îl are la dispoziţie.
Întotdeauna trebuie planificat timpul astfel încât să avem şi o rezervă. Rezerva este utilă
în cazul în care programul se prelungeşte peste timpul planificat, ori pentru recapitulare.
De asemenea este necesară întocmirea unui orar de studiu în care să ne planificăm
timpul alocat fiecărei activităţi de studiu în parte. Astfel învăţarea va fi una sistematică,
planificată, pierderile de timp scăzând vertiginos şi se evită risipa de energie. Înainte de a
ne apuca efectiv de studiu, este necesar să ne stabilim clar obiectivele pe care le urmărim.
Astfel vom şti clar ce urmărim.
Studiul trebuie să se încheie cu o autoevaluare căt mai obiectivă. În urma acestei
autoevaluări se pot face unele corecturi şi de asemenea se pot adăuga informaţii
suplimentare acolo unde este nevoie.

6
 Autorul recunoaşte că este nevoie de perseverenţă pentru a ne obişnui cu acest
program de învăţare sistematică, dar susţine că după un timp acesta va deveni un
automatism, efortul pentru a-l respecta fiind eliminat.
Înainte de a ne exploata resursele mentale, este important să ne respectăm corpul şi
sănătatea. Astfel autorul ne atrage atenţia asupra alimentaţiei sănătoase, meselor regulate,
activităţii fizice, somnului regulat noaptea ca şi asupra mediului fizic în care se
desfăşoară învăţarea. Prin mediul fizic se înţelege culoarea pereţilor, căldura şi umiditatea
din încăpere, poziţia şi intensitatea sursei de lumină. Toate acestea sunt importante pentru
ca învăţarea să fie eficientă.
Acestea sunt câteva sfaturi bune de urmat în vederea optimizării învăţării, însă fiecare
elev îl poate adapta propriilor necesităţi şi propriului stil de învăţare format până în clipa
actuală.
La sfârşit cartea conţine “Baghete Magice sau Câteva instrumente pe care profesorul
le poate folosi pentru a instrui eficient”. Aici sunt incluse toate anexele de pe parcursul
celor cinci părţi. De asemenea mai conţine şi informaţii suplimentare, tabele şi scheme
care îl pot ajuta pe educator să aplice un model eficient de instruire.
În concluzie această carte s-a dovedit a fi una de maximă utilitate atât pentru cadrele
didactice cât şi pentru elevi. Întocmirea ei este una interesantă având în vedere că nu este
nevoie citirea părtilor în ordine. Cartea poate fi citită şi pe sărite în funcţie de aria de
interes şi necesitate. Un alt lucru util este că citind partea destinată cadrelor didactice
elevii pot înţelege modul de acţiune al acestora şi utilitatea procesului instructiv.
În părerea mea această lucrare este incredibil de utilă în activitatea zilnică a cadrelor
didactice şi în elaborarea unei strategii eficiente de învăţare la elevi. De aceea consider că
ea nu trebuie să lipsească din biblioteca niciunui cadru didactic, putând fi consultată la
nevoie.