www.referat.

ro

www.referat.ro

Didactica generala
Delimitări conceptuale

„Didactica” – concept introdus de pedagogul ceh Jan Amos Comenius (1592-1670), prin
lucrarea Didactica Magna, publicată în 1632 în limba cehă; tradusă în limba latină în
1657, iar în limba română la sfârşitul sec. al XIX-lea
- lucrarea a determinat o revoluţie în teoria şi practica învăţământului, ceea a dus la
numirea secolului al XVII-lea „secolul didacticii”, iar J.A.Comenius a fost numit „Galilei
al educaţiei”.

Etimologic, termenul provine din grecescul didaskein = a învăţa; didaktikos = instrucţie,

instruire, didaktike= arta învăţării

În concepţia lui Comenius, didactica însemna, în sens foarte larg, arta predării, „arta
universală de a-i învăţa pe toţi totul”.

În lucrarea Didactica Magna, Comenius a fost preocupat de aspecte de ordin

administrativ ce ţin de educaţie, de aspecte legate de obiectivele, principiile, conţinutul,
metodele, formele de organizare a muncii instructiv-educative.
Doctrina sa pedagogică vizează următoarele aspecte:
 Modalitatea de organizare a procesului de învăţământ desfăşurat în limba
maternă, pe clase şi lecţii, cu programe şcolare, manuale, cu elevi de aceeaşi
vârstă, cu oameni specializaţi (cadre didactice), într-un an şcolar, cu perioadă de
activităţi şi vacanţe, cu orar etc.
 Considera că profesorul trebuie să-l ajute pe şcolar să-şi însuşească ştiinţa
 Rolul metodei în procesul de predare-învăţare: „o metodă adecvată asigură
rezultate bune chiar şi în cazul unor dascăli sau elevi mai puţin buni”
 Transmiterea cunoştinţelor prin exemple, prin aplicaţie sau imitaţie
 Axioma instruirii: şcolarului i se cade munca, profesorului –conducerea
 Promovarea unor principii didactice

Alţi pedagogi care au contribuit la dezvoltarea teoriei instrucţiei şi educaţiei: John Locke,
Jean-Jacques Rousseau, Johann Heinrich Pestalozzi, Konstantin Dimitrievici Uşinski,
Johann Friedrich Herbart (vezi tabelul detaliat).
Cel care a contribuit la fundamentarea ştiinţifică, la constituirea didacticii ca disciplină
de sine stătătoare a fost J.F.Herbart (1776-1841), considerat de unii adevăratul părinte al
didacticii. La noi, curentul herbartian a pătruns la sfârşitul secolului al XIX-lea şi
începutul sec. al XX-lea; a devenit o doctrină pedagogică oficială, susţinută de I.Popescu,
V.Gh. Borgovan, G.G. Antonescu.

Alte contribuţii importante la constituirea didacticii ca ştiinţă (după cea a lui Herbart):
Claparede, John Dewey, Ernst Meumann, Maria Montessori, Skinner, J.Piaget, Galperin,
Jerome S.Bruner ş.a.

Definiţie:
Didactica = o disciplină ştiinţifică, ce studiază procesul de învăţământ ca principală
modalitate de cunoaştere şi formare, de instruire şi educaţie; sistemul de învăţământ
ca ansamblu al instituţiilor de instrucţie şi educaţie; legităţile/principiile activităţii
didactice; conţinutul învăţământului; tehnologia didactică; formele de organizare şi
desfăşurare a activităţii didactice; formele de educaţie în afara instituţiei şcolare;
raporturile profesor-elev, stilul profesorului etc.

Ramurile didacticii:
1. Didactica generală
2. Didactica specială (metodica)
3. Didactica adulţilor
4. Autoinstruirea.

Funcţiile didacticii:
1. De cunoaştere – studiază un anumit sector din activitatea socială (instruirea,
autoinstruirea); asigură corelaţia dintre finalităţile educaţiei, conţinutul şi
strategiile educaţiei; stabileşte principiile generale şi specifice; stabileşte structura
acţiunii educaţionale eficiente la nivel macro şi micro.
2. Utilitară, practică – ghidează activitatea educaţională, oferind orientări generale,
norme de activitate, eficienţa mijloacelor de instruire, identificarea criteriilor de
notare a randamentului şcolar.

Direcţii de studiu şi de acţiune în didactica modernă:

1. Acţiunea de prospectare:
- studierea anticipativă a instruirii şi educării societăţii viitoare pe un interval mai
mare de timp (~50 de ani).
- din păcate, s-a studiat mai mult starea de schimbare (prezentul) decât viitorul;
Gaston Berger (1973, Omul modern şi educaţia sa) atrăgea atenţia ca s-au
schimbat raporturile dintre ieri-azi-mâine: „Azi, nu mai apare determinat atât de
ieri, cât de mâine. Viitorul nu trebuie aşteptat, ci construit”.
2. Reevaluarea şi selectarea conţinutului învăţământului
- introducerea în programele şcolare numai a cunoştinţelor ESENŢIALE; selectarea
esenţialului, evitarea a ceea ce este trecător, perisabil în cunoaşterea umană.
3. Identificarea unor strategii de lucru şi forme de organizare a activităţii
elevilor
- aparatura, internetul – utilizarea în scop informativ în şcoli
4. Intensificarea procesului de învăţământ
- în timp scurt, elevul să asimileze cuantumul de cunoştinţe necesar, dar mai ales, să-
şi formeze instrumentele mintale de lucru
5. Raportul profesor-elev
6. Orientarea spre educaţia permanentă
7. Asigurarea unui feed-back permanent
8. Activitatea la clasă, organizată pe grupuri şi microgrupuri

Referat by flaviu.adrian ,, Didactica Generala’’

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate