Universitatea ,,Lucian Blaga” din Sibiu

Departamentul de pregătire a Personalului Didactic

COMUNICARE EDUCAȚIONALĂ
REFERAT

TEMA: COMPETENȚELE DE COMUNICARE ALE PROFESORULUI

PROFESOR COORDONATOR
Conf. Univ. Dr. Diana Mihăescu

MASTERAND
Roșca Luca-Rareș
 Profundele transformări înnoitoare au avut efecte considerabile asupra științelor
educației, implicit a statutului și a rolului cadrelor didactice.

Odată cu lansarea formală a paradigmei ,,educație pentru toți”, după anul 1990, direcțiile
strategice care au impus o mai mare responsabilitate și flexibilitate a serviciilor educaționale
românești, au constat în democratizarea școlii și în acțiunile de egalizare a șanselor tuturor
elevilor, atribuind cadrelor didactice un nou statut și roluri multiple.

Preocupările intense ale specialiștilor din domeniul educației, în special din a doua
jumătate a secolului al XX-lea, s-au concretizat în găsirea unor noi soluții la provocările apărute
în fața școlii de: dificultățile la învățătură, atitudini și comportamente problematice, clasele
incluzive, absenteism, abandon școlar ș.a. Implicit, au generat: preocupări pentru a găsi formule
noi de solidaritate umană, căi de prospectare a unor strategii eficiente pentru stimularea
progresului la toți elevii, mai ales la cei supradotați, modernizarea învățământului și a cadrelor
didactice.

În ultimii zece ani ai secolului al XXI-lea, prin perfecționarea tehnologiei informațiilor și a

comunicațiilor, prin dotarea școlilor și prin înnoirea conținuturilor, ca principal factor
exponențial al procesului de învățământ, profesorul modern reunește o serie de competențe,
calități și roluri.

Noțiunea de profesor este asociată în minte, pentru fiecare dintre noi, cu ,,portretul unei
anumite persoane care întruchipează tot ceea ce credem noi că reprezintă modelul de dascăl”, sau
cu o serie ,,de trăsături, selectată din mulțimea de exemple oferită pe timpul anilor de școală”.

Necesitatea de a transforma meseria de dascăl în profesia de cadru didactic, a fost impusă

de faptul că la nivelul fiecărui stat și în particular a statului român, educația reprezintă o
prioritate națională, care are ca obiectiv principal elaborarea unei politici educaționale, în baza
căreia este făcută pregătirea pentru viață, la orice vârstă, a ființelor omenești. Activitatea
educațională este complexă, adaptată, orientată, dinamică și flexibilă, pentru a stimula idealul
fiecărei ființe umane, exprimat prin ,,a fi și a deveni”, concis: realizează pregătirea omului ca
element activ al vieții sociale.

Educația modernă are ca scop dezvoltarea conștientă a potențialului biopsihic al omului și

formarea unui tip de personalitate solicitat de condițiile prezente și de perspectivă ale societății.

Activitatea didactică a profesorului modern, depășește evidențierea unor calități personale

ale acestuia, apreciate prin terminii de: vocație, talent, măiestrie, prin faptul că presupune
însușirea unui sistem complex de cunoștințe teoretice, formarea unor deprinderi, abilități,
competențe, calități și asumarea unor roluri, într-o manieră riguroasă și controlată, ceea ce
reprezintă profesionalismul său.

Personalitatea reprezintă un termen foarte complex, studiat în psihologie, care exprimă

,,organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină
comportamentul său caracteristic”.
 Psihologul Gordon Allport a considerat faptul că personalitatea nu este un conglomerat de
trăsături, ci o structură complexă și organizată alcătuită pe lângă trăsături comune și de dispoziții
personale.

Analiza structurală a personalității cadrelor didactice a fost realizată de către cercetători,

luând în considerare influența factorilor interni (ereditari) și a celor contextual-situaționali care
au efect asupra evoluției sale, în cadrul socio-cultural specific și prin realizarea obiectivelor
instructiv-educative, ceea ce constituie o abordare integrală, unitară, care îmbină maniera
structurală cu cea funcțională. De-a lungul timpului, specialiștii au încercat să contureze modelul
,,profesorului ideal”, prin care șă prezinte într-o manieră sintetică totalitatea trăsăturilor și a
calităților personale, necesare unui bun specialist. A fost subliniat faptul că, pe lângă caracterul
înnăscut și dobândit al cadrului didactic, este necesară și dobândirea unui sistem complex de
competențe, care să facă posibilă obținerea de plus valoare în activitatea sa de predare-învățare.
Cel mai frecvent aplicat criteriu de stabilire a modelului ,,profesorului ideal” este cel de eficiență
în activitatea de predare-învățare, definită în termeni de conduită așteptată și realizată de către
elevi. Principala calitate a acestui model, din punct de vedere structural, a fost considerată
compatibilitatea dintre ,,vocația pedagogică” și ,,a te simți chemat, ales pentru această sarcină și
apt pentru a o îndeplini”. Vocația pedagogică presupune: ,,iubire pedagogică”, certitudinea
valorilor social-culturale, conștiința responsabilității față de copii, față de țară și față de
umanitate, în general. Alte însușiri ale ,,profesorului ideal” sunt de ordin: fizic (sănătatea,
integritatea fizică, prezența agreabilă, ținuta decentă), intelectual (inteligența, spiritul de
observație, memoria bună, imaginația bogată), afectiv ( empatia, generozitatea, pasiunea,
entuziasmul), volitiv ( fermitatea, perseverența, consecvența, răbdarea), moral (modestia,
onestitatea, corectitudinea) etc.

Studiile efectuate asupra eficienței activității didactice, au evidențiat faptul că există, sub
forma a trei structuri, legături între trăsăturile de personalitate ale cadrului didactic, referitoare la
structurile psihocomportamentale și structurile motivaționale ale elevilor, respectiv:
- structura A, caracterizată prin: afecțiune, înțelegere, prietenie, în opoziție cu egoismul
și distanțarea;
- structura B, caracterizată prin: responsabilitate, spirit metodic, acțiuni sistematice, în
opoziție cu șovăiala și neglijența;
- structura C, caracterizată prin: putere de stimulare, imaginație, entuziasm, în opoziție
cu inerția și rutina.

Trăsăturilor de personalitate amintite, li se adaugă anumite ,,standarde de performanță”,

potrivit criteriului competenței, care reprezintă o structură de ,,calități, aptitudini-abilități și
cunoștințe”, activate în mod diferit, în funcție de tipul sarcinii didactice și de rolurile specifice pe
care trebuie să le îndeplinească acel cadru didactic. Datorită acestui fapt, a fost definit conceptul
de ,,profil de competență”, de către specialiști în psihopedagogie, care au elaborat apoi un model
al profesiei didactice, care cuprinde mai multe tipuri de competențe generale care pot fi
dezvoltate și anume, competențe: metodologice; de comunicare și relaționare; de evaluare a
performanțelor elevilor; psihosociale; tehnice și tehnologice; de management al carierei.

Structurile menționate, pot fi deplin înțelese, dacă sunt studiate din punctul de vedere al
noțiunii de ,,competență pedagogică”, care este utilizată cu înțelesul de ,,standard profesional
minim”, ce poate fi abordat în sens larg (prin referire la ,,capacitateta unui educator de a se
pronunța asupra unei problem pedagogice, pe temeiul cunoașterii aprofundate a legităților și
determinărilor fenomenelor educative”), sau în sens restrâns (prin referire la capacitatea unei
persoane de a realiza, la un nivel de performanță, totalitatea sarcinilor tipice de muncă, specifice
profesiei de cadru didactic).

Sintetizarea rezultatelor cercetărilor realizate, referitoare la caracteristicile și competențele

,,profesorului eficient” este următoarea:

• stabilește cu claritate obiectivele educative pe care urmează să le realizeze cu elevii;

• le prezintă elevilor cele mai înalte performanțe de atins;
• identifică și concepe activitățile de învățare care sunt relevante pentru viața cotidiană;
• manifestă preocuparea de a se adapta diversității elevilor;
• creează și menține în sala de clasă un climat de lucru favorabil învățării;
• încurajează interacțiunea socială în clasă;
• le oferă elevilor o structură de lucru de natură să le ghideze eforturile de învățare;
• facilitează prelucrarea/procesarea informațiilor de către elevi prin folosirea diverselor metode și
strategii didactice;
• dezvoltă capacitățile de esențializare a informațiilor de către elevi;
• stimulează dezvoltarea intelectuală a elevilor prin structurarea sarcinilor de învățare, prin
antrenarea lor în diverse situații de lucru cu informațiile;
• realizează o permanentă monitorizare a progresului elevilor în îndeplinirea obiectivelor
propuse.

La nivelul de ,,profesor performant” se ajunge după parcurgerea mai multor niveluri cu etape
evolutive ale perfecționării, cum ar fi:

- nivelul deprinderilor de lucru singulare (care coincide cu perioada de formare inițială a

viitorilor profesori, caracterizată prin prezența unor capacități care asigură realizarea unor
sarcini de lucru punctuale cu elevii);
- nivelul reproducerii unor scheme de acțiune propuse de diverse instrumente de lucru;
- nivelul competenței pedagogice propriu-zise, când profesorul este capabil să preia, să
adapteze și să aplice creativ diverse metode, în funcție de context.

Din cele prezentate, se poate deduce faptul că nivelul de performanță la care formarea și
dezvoltarea unui cadru didactic ajunge, se poate considera ca și ,,competență pedagogică”,
reprezentând ,,diferiți algoritmi metodici, preexistenți, de realizare a unor sarcini de lucru”, care
sunt ,,selecționați, combinați și puși în aplicare în funcție de modificările contextului instituțional
în care se desfășoară activitatea instructiv-educativă cu elevii”.

Competența pedagogică a unui cadru didactic se poate evalua prin: ,,testarea aptitudinilor de
predare; aprecierea deprinderilor de predare; aprecierea gradului de integrare a deprinderilor de
predare în conducerea unor activități de învățare ale unui grup de elevi; aprecierea stabilității în
obținerea performanțelor, adaptabilitatea la situații noi și curba efortului personal”.

Competența pedagogică a unui cadru didactic poate fi analizată doar în strânsă legătură cu
cea de aptitudine pedagogică, prin care se asigură dobândirea de noi capacități, cunoștințe,
priceperi, deprinderi, fiind componenta funcțional-operațională, specială, a personalității,
dependentă de experiența pedagogică a persoanei. Aria cea mai mare de cuprindere aparține
competenței pedagogice (în comparație cu aptitudinea pedagogică), presupunând și efectele din
planul practic ale activității pedagogice, fiind ,,o variabilă instrumental, practică, efectivă,
însemnând atât pregătire de specialitate, cât și cunoștințe psihologice despre specificul
personalității elevilor, particularitățile de învățare, capacitățile de transmitere a cunoștințelor, de
folosire a diverselor metode și strategii”.

Structural, aptitudinea pedagogică are trei componente, care vizează domeniile: cognitiv,
organizatoric și comunicativ și care presupune, în același timp, existența subcomponentelor:
spiritul de observație pedagogic, imaginația pedagogică, exigența, tactul pedagogic, atenția
distributivă, spiritul organizatoric, creativitatea în plan pedagogic.

Noțiunea de status pedagogic reprezintă poziția socială ocupată de cadrul didactic în grupul
școlar căruia îi aparține, la un moment dat.

Noțiunea de rol vizează comportamentul individului aflat în dubla ipostază: ,,de subiect și de
obiect al expectanților, emițător și receptor al acestora”. Modul în care o persoană își
îndeplinește rolul, poate contribui la validarea statusului, având de suferit dacă rolul este
defectuos realizat sau ignorat; un status social înalt presupune un repertoriu mai vast de
prescripții, în timp ce un status mai scăzut antrenează un număr mai limitat de comportamente
obligatorii, respective o libertate mai mare individului.

Cele două noțiuni: de status și de rol (care este de două tipuri: prescris – constituit din normele
grupului, din așteptările membrilor acestuia față de persoana în cauză și efectiv – ansamblul
variat de comportamente directe, realizate în mod specific de un individ), pot fi înțelese doar în
relație, având o parte comună de intersecție.

Școala și clasa de elevi sunt sisteme sociale în care se desfășoară o dinamică bazată pe legile
și principiile interacțiunii umane, studiate de psihosociologi. Atât cadrele didactice, cât și elevii
sunt ,,actori sociali” în cadrul activităților instructiv-educative și în dinamica rol-statusurilor,
specifică unei organizații școlare, ceea ce implică ,,o redefinire a rolurilor profesorului, o
multiplicare și diversificare a funcțiilor acestuia în condițiile în care societatea contemporană
este din ce în ce mai mult orientată către cunoaștere, în condițiile declinului numeric și, în
consecință, și în condițiile unui declin al calității personalului didactic”.
 Exercitarea rolurilor cadrelor didactice din spațiul școlar este supusă multor influențe și
presiuni, uneori de tip contradictoriu, excesiv de presant, care au ca efect un ansamblu de
,,așteptări de rol”, produse de către factori de tip organizațional/instituțional (inspectori, directori,
șefi de catedră) sau/și de către factori parțial reglementați instituțional (categorie care include
părinții, elevii, colegii). Rezultatele pot genera uneori așa-numitele ,,conflicte de rol”, care se pot
manifesta ca și: ,,conflicte personalitate-rol”, ,,conflict intrarol” și ,,conflict interol”, ceea ce
evidențiază necesitatea realizării unui echilibru între aspectul organizațional și între aspectul
pedagogic (pe care trebuie pus accentul), al organizației școlare.

Variabilele în funcție de care se atribuie roluri cadrelor didactice, stabilite de psihosociologi

sunt:
• activitatea principală pe care o desfășoară în școală și care este una instructiv-educativă;
• funcțiile pe care trebuie să și le asume într-un context sociocultural, instituțional, specific;
• obiectivele pe care trebuie să le realizeze împreună cu diverși parteneri.

După funcțiile asumate și îndeplinite în plan didactic, Dan Potolea a stabilit rolurile principale
ale cadrelor didactice, ca fiind:
• de organizare și conducere a clasei ca grup social;
• de consiliere și orientare școlară și profesională;
• de îndrumare a activității extrașcolare;
• de perfecționare profesională și cercetare pedagogică;
• de activitate socioculturală.

Rolurile profesorului, descrise de către Adrian Nicolau sunt:

1) calitatea de educator – foarte importantă, deoarece ,,profesorul trebuie să se dedice

transmiterii și cultivării valorilor morale, a dezvoltării și cultivării valorilor morale, a dezvoltării
unor sentimente pozitive față de sine, cât și față de ceilalți (încredere, respect, generozitate etc.),
a deprinderii unor comportamente de cooperare, de manifestare liberă, creatoare”, excluzând
,,dirijismul, autoritarismul, etichetarea, marginalizarea, neâncrederea, suspiciunea, agresivitatea”,
din orice conduită manifestată de profesor;
2) organizator al procesului de predare-învățare-evaluare – profesorul modern trebuie să fie un
profesionist, un foarte bun cunoscător atât al domeniului de specialitate, cât și al celui
psihopedagogic;
3) funcția de partener al educației - vizează relațiile educative pe care personalul didactic trebuie
să le stabilească împreună cu alți factori educativi (părinții elevilor, alte instituții educative),
încât fie în mod independent, fie prin colaborare, să găsească cele mai potrivite căi, din punct de
vedere sociomoral, valoric, pentru a contribui la educarea optimă a copiilor;
4) membru al corpului profesoral – fiecare cadru didactic trebuie să: participe activ la viața
școlii, ca și organizație; să colaboreze cu colegii la creșterea actului educativ și la menținerea
climatului optim educativ în școală; la pozitivarea imaginii școlii prezentată de mass-media prin
cultivarea unor valori autentice; aibă o atitudine responsabilă fașă de propria pregătire și față de
pregătirea elevilor.

Shaun Gallagher a identificat trei tipuri de roluri ale laturii pedagogice ale cadrelor didactice
și anume:

• de executor, de aplicant al planurilor și al programelor școlare, al scopurilor obiectivelor

cuprinse în paginile acestora;
• de persoană-resursă în rezolvarea problemelor emoționale și motivaționale ale elevilor;
• de facilitator al dezvoltării cognitive și morale ale elevilor.

Anita E. Woolfolk a realizat o altă clasificare a rolurilor aferente statutului cadrelor didactice:

• de expert în actul de predare-învățare, de transmițător de cunoștințe, dar și de metode și de

stiluri educaționale;
• de declanșator și de susținător al interesului pentru învățare al elevilor;
• de lider în clasa de elevi;
• de manager, de persoană care supraveghează, dirijează și organizează activitățile desfășurate în
clasă;
• de model sociomoral pentru elevi, de transmițător de valori și de atitudini;
• de profesionist care analizează, studiază și interpretează fenomenele psihosociale din clasă.

Ceea ce se desprinde evident, este faptul că pentru fiecare funcție deținută de către un cadru
didactic există o serie de roluri, respectiv de sarcini, pe care trebuie să le îndeplinească și pentru
a căror îndeplinire ,,trebuie să implice întreg ansamblul său structural-funcțional de atitudini,
aptitudini, competențe, capacități, să lucreze la formarea și dezvoltarea sa personală și
profesională”.

Un alt set de funcții, foarte importante ale cadrelor didactice sunt cele de conducere, respectiv
de: îndrumare, control, conducere, planificare și de evaluare în procesul instructiv-educativ.
Expresia unui ansamblu de moduri de comportament manifestate frecvent în conduita fiecărui
cadru didactic în aceste ipostaze, este foarte importantă, deoarece țin de expresivitatea acestora
la: organizarea activităților în sala de clasă; activitățile de control; sancționarea diverselor
conduite ale elevilor; planificarea conținuturilor de predare-învățare; rezolvarea dificultăților
apărute în diferite momente în clasă; stimularea și întreținerea interesului pentru învățare al
elevilor. Evaluarea progreselor cognitive ale elevilor poate fi considerată, în acest caz, ,,stilul
educațional” al profesorului.

Prin stilul educațional al unui profesor de înțelege comportamentul său , sub toate aspectele, în
procesul educativ, mai exact, este expresia originalității fiecărui educator (incluzând și părinții
elevilor), a modului său aparte de a fi, a culturii sale pedagogice, a unor: concepții, opinii și
mentalități.

Tipurile de stiluri educaționale au fost clasificate în mai multe moduri, iar unul dintre acestea
este: stil autoritar, stil democratic și stil ,,laissez-faire”.

Specialiștii au identificat patru factori care determină eficiența profesorilor în planul

conducerii: ,,charisma”, ,,ascendența”, ,, resursele informative și intelectuale”, ,,resursele de
putere”. Prin corelații stabilite între poziția de autoritate și cea de putere, au fost identificate mai
multe tipuri de control exercitate de profesor: autoritar; permisiv; centrat pe modificările de
comportament ale elevilor; centrat pe cultivarea unor relații de parteneriat cu elevii; științific,
centrat pe aspectele de ordin cognitiv; centrat pe conexiunile școlii cu alte subsisteme sociale.

De-a lungul carierei didactice, profesorii nu pot fi caracterizați de către un anumit stil
educațional, deoarece aceste stiluri nu există în stare pură, ci doar combinate și nici nu sunt unele
mai avantajoase sau mai eficiente decât altele. Totuși, afirmă faptul că în activitățile
educaționale, cel mai potrivit stil este cel care asigură eficiența învățării, stimulând interesul
elevilor pentru studiu, generându-le și satisfacția reușitei în învățare. Recomandarea specialiștilor
constă în aplicarea stilului democratic, pe durată de timp mai mare, fiind favorabil dezvoltării
libere și autonome a elevilor și aplicarea stilului autoritar, când trebuie realizate sarcini în mod
rapid. Aceștia certifică faptul că eficiența stilurilor educaționale constă în ,,natura sarcinii și a
situației cu care se confruntă” grupul de elevi, ,,de caracteristicile de personalitate ale
profesorului și ale elevilor, de vârsta acestora, de natura obiectivelor grupului etc.”

Prin prisma finalităților, specialiștii psihopedagogi au subliniat faptul că stilul cel mai potrivit
este ,,stilul centrat pe elev”, concretizat pe: nevoile, trebuințele și dorințele acestuia, situație în
care, profesorul devine:
• ,,pedagog care nu impune informații științifice, idei, opinii, ci care adoptă o manieră
nondirectivă, diferențiată, individualizată în realizarea demersului de predare-învățare;
• proiectant, tutore, manager, moderator, organizator, persoană care proiectează, simulează,
organizează, orientează, reglează și ameliorează activitatea de cunoaștere desfășurată de elevi;
• mediator al învățării, facilitând legătura dintre cunoaștere și acțiune;
• partener al elevului într-o relație educațională interactivă;
• coordonator, consilier al elevilor în munca lor personală, în orientarea lor legată de utilizarea
timpului de lucru, de folosirea optimă a materialelor, a mijloacelor;
• valorizator al schimburilor intelectuale și verbale realizate în cadrul instruirii;
• persoană resursă pentru organizarea și derularea activităților propuse de/pentru elevi;
• transmițător de informații, de atitudini, principii;
• agent, autor și autor în derularea demersurilor educative;
• evaluator, care pune în practică metode, tehnici de evaluare și care încurajează, susține
eforturile de învățare ale elevilor”.

Cea mai importantă variabilă potrivit căreia promovarea unui stil adecvat în activitatea
instructiv-educativ-formativă a unui cadru didactic este personalitatea acestuia, prin ale cărei
caracteristici are posibilitatea să-și moduleze comportamentul în diferite situații specifice,
eficientizarea lor favorizând dezvoltarea unor competențe multiple și a unor atitudini.

Comisia Europeană a elaborat, în ultimii ani, o serie de documente prin care sistemele
educaționale din statele membre să adopte strategii referitoare la învățarea (formarea, educarea)
permanentă în cadrul unor programe, cum ar fi: Comenius și eTwinning, din cadrul amplului
program ,,Lifelong Learning Programme”, în care sunt incluse din anul 2007. Dintre obiectivele
pe care aceste strategii ar trebui să le realizeze, fac parte:

1) creșterea calității și a eficienței sistemelor educaționale și de formare profesională în U.E.;

2) facilitarea accesului tuturor cadrelor didactice în sistemele educaționale și de formare
profesională;
3) deschiderea sistemelor educaționale și de formare profesională, la nivel european și mondial.

Problema ridicată frecvent în situațiile educaționale mai puțin eficiente a relevat faptul că
didactica reprezintă ,,axul central al reformei învățământului românesc”, iar situațiile de criză nu
reprezintă rezultate ale dotării instituțiilor de învățământ și a organizării procesului instructiv-
educativ, ci în desfășurarea proceselor de învățare, care trebuie optimizate. Optimizarea
proceselor de învățare poate fi realizată doar de cadre didactice foarte bine pregătite, fapt pentru
care se impune o perfecționare și o formare continuă.

Documentele de interes pentru formarea continuă a cadrelor didactice, moderne, din România
se găsesc la adresa:
http://administraresite.edu.ro/index.php/legaldocs/c186/?where=summary%20le%202

Dintre acestea, câteva foarte importante sunt:

1. Articolul nr.241 din Legea Educației Naționale. Legea nr.1/2011, se referă la ,,Formarea
inițială și continuă. Cariera didactică. Statutul personalului didactic din învățământul
preuniversitar”.
2. Articolul nr.267 din ducației Naționale. Legea nr.1/2011, se referă la ,,Drepturi și obligații.
Statutul personalului didactic din învățământul preuniversitar”.
3. Anexa la O.M. Nr.5720/20.10.2009 cuprinde ,,Metodologia formării continue a personalului
didactic din învățământul preuniversitar”.

Personalitatea cadrelor didactice, moderne, se formează, în mod conștient, prin impunerea

,,ca exigență o permanentă deschidere față de orice este nou”, în dezvoltarea carierei lor, prin
procese de lungă durată, care încep cu includerea fiecăruia într-un program de formare inițială și
se continuă pe parcursul evoluției profesionale și chiar al întregii vieți. Cele două etape de
formare și de perfecționare: inițială și continuă, sunt realizate prin efortul asumat de către
instituțiile organizatoare și de către cursanți, constând în acumulare de credite/credite
transferabile/ore de studiu. În ultimii ani, foarte multe cadre didactice au optat pentru efectuarea
de cursuri de perfecționare prin învățământ la distanță (ID) și prin programe eLearning prin
internet (cum ar fi: AEL, iTeach, eTwinning ș.a.).

În învățământul modern, procesul didactic a devenit și devine, tot mai centrat pe elev și
mai optimizat prin intermediul tehnologiilor moderne și al instrumentelor web 2.0, web 3.0 etc.,
însă condiția reușitei este aceea că, profesorul modern, trebuie să stăpânească foarte bine
didactica, pentru managementul performant al activităților.

Bibliografie:

1. Cucoș, C. (coordinator) – Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice,

Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2008;

2. Cucoș, C. (coordinator) – Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice,

Ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2009;

3. Bontaș, I. – Pedagogie. Tratat, ediția a V-a revăzută și adăugită, Editura BIC ALL, București,
2001;

4. Nicola, I. – Pedagogie. Ediția a II-a îmbunătățită și adăugită, Editura Didactică și Pedagogică,

R.A., București, 1994;

5. Popovici, D. – Didactica. Soluții noi la problem controversate, Editura Aramis, București,

2000;

6. Ștefan, M. – Lexicon pedagogic, Editura Aramis, București, 2006;

Surse de documentare și de informare:

1. http://legeaz.net/legea-educatiei-nationale-1-2011/art-241

2. http://legeaz.net/legea-educatiei-nationale-1-2011/art-267

3.http://www.unibuc.ro/n/organizare/biro-perf/docs/2013/mar/20_15_02_05Metodologia_-
anexa_OM_5720.pdf

4. http://ro.wikipedia.org/wiki/Pagina_principal%C4%83

5. http://en.wikipedia.org/wiki/Main_Page