Universitatea Alexandru Ioan Cuza

Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor

Specializarea Finanţe-Asigurări

Alternative de finanţare a educaţiei şi

implicaţiile acestora

Profesor îndrumător,

Lect.dr.Bogdan Zugravu

IAŞI 2013
 Cuprins

1. Evoluţii şi tendinţe în finanţarea învăţământului la nivel european şi naţional. .3

1.1. Mecanisme de finanţare a sistemului educaţional în Uniunea Europeană....3
1.2. Sistemul educaţional în România – organizare, acces şi modalităţi de
finanţare................................................................................................................15
2. Alternative privind finanţarea învăţământului din Romania.............................18
Concluzii..................................................................................................................27
Bibliografie..............................................................................................................29

2
 1. Evoluţii şi tendinţe în finanţarea învăţământului la nivel european
şi naţional

Sistemul de învăţământ din fiecare ţară este caracterizat printr-o serie de particularităţi
proprii determinate de condiţiile economice, sociale, politice, de gradul de cultură şi civilizaţie al
societăţii, de tradiţiile unei naţiuni şi de concepţiile pedagogice pe care le promovează. Fiecare
ţară promovează un învăţământ specific care corespunde nivelului şi gradului ei de dezvoltare,
precum şi cerinţelor şi aşteptărilor referitoare la instruirea şi formarea generaţiilor viitoare.
Diversitatea sistemelor de învăţământ de pretutindeni nu împiedică însă manifestarea unor
trăsături comune şi a unor tendinţe generale de evoluţie şi dezvoltare.
„În întreaga lume, se manifestă cerinţa primordială conform căreia sistemele de
învăţământ trebuie să înceapă, să continue şi să susţină transformările şi progresele sociale,
asigurând un învăţământ de calitate, pregătind individul pentru viitor, dezvoltând capacităţile
acestuia de a se adapta schimbărilor tehnico-ştiinţifice şi de a crea noul.
Constatările referitoare la corelaţia dintre nivelul de dezvoltare a învăţământului şi
progresul economic şi social, în diferite ţări, au convins guvernele de necesitatea îmbunătăţirii
acestui sector, ca premisă indispensabilă pentru asigurarea prosperităţii economice şi ridicarea
gradului de civilizaţie, inclusiv a nivelului de trai al oamenilor. Constituie o realitate faptul că, în
toate ţările, se manifestă o preocupare susţinută a statelor pentru o mai bună organizare şi
dezvoltare a învăţământului public gratuit sau cu taxe reduse ori pentru sprijinirea celui privat
prin subvenţii, ceea ce implică cheltuieli publice sporite pentru acţiuni de învăţământ1”.

1.1. Mecanisme de finanţare a sistemului educaţional în Uniunea

Europeană

În vederea realizării unei cercetări cât mai pertinente a stadiului actual, a caracteristicilor
şi a tendinţelor manifestate în finanţarea învăţământului din România, este imperios necesară mai
întâi o prezentare a evoluţiei acestora în unele ţări europene.

1
Chirleşan, D. – „Întreprinzătorul, firma şi pieţele în spaţiul naţional, european şi global”, Editura Universităţii
Al.I.Cuza, Iaşi, 2009, p.p.220-221.

3
 Obiectivele strategice stabilite de către Comisia Europeană în anul 2002, în cadrul
Consiliului European de la Barcelona, precum şi deciziile adoptate la nivel european în cadrul
„procesului Bologna”, au determinat accelerarea procesului de reformă a sistemului educaţional.
România – ca semnatară a Declaraţiei de la Bologna - participă, alături de ţările din
spaţiul European, la crearea condiţiilor pentru armonizarea învăţământului românesc cu cel
European. De asemenea, un alt motiv pentru care o astfel de prezentare se impune este acela că,
începând cu anul 2007, România este membră a Uniunii Europene, ceea ce face ca înţelegerea în
detaliu a modului de finanţare a învăţământului în cele mai importante state europene să
constituie un exemplu şi un procedeu pentru o mai bună înţelegere a direcţiilor ce trebuie urmate
pentru atingerea standardelor impuse de Uniunea Europeană.
În martie 2000, Consiliul European a stabilit drept ţintă transformarea Uniunii Europene,
la nivelul anului 2010, în cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere din
lume, capabilă să asigure creşterea economică prin intermediul creării de locuri de muncă
numeroase şi mai bune, precum şi prin o mai mare coeziune socială 2. Pentru realizarea acestui
obiectiv, Consiliul a invitat statele membre la o reflecţie generală asupra obiectivelor concrete ale
sistemelor educaţionale şi la o creştere anuală substanţială pe locuitor a investiţiilor în capitalul
uman. În vederea susţinerii domeniului educaţiei şi pregătirii profesionale, Uniunea Europeană şi
statele membre trebuie să aloce suficiente resurse pentru atingerea obiectivelor propuse,
impunându-se o orientare şi administrare riguroasa a fondurilor, în sensul obţinerii unui grad
ridicat de eficienţă.
În măsurarea iniţiativelor de finanţare a sistemului educaţional sunt urmărite, în general,
cinci obiective cheie, respectiv:
1. creşterea nivelului absolut al finanţării;
2. diversificarea surselor de venit ale universităţilor;
3. utilizarea adecvată a resurselor (creşterea gradului de eficienţă);
4. asigurarea de surse suplimentare de finanţare pentru cercetarea de excelenţă şi pregătire
profesională, în vederea creşterii atractivităţii internaţionale;
5. acordarea de ajutoare pentru studenţi, sub formă de alocaţii, granturi şi credite.
Cel de-al patrulea obiectiv este de departe cel mai important, reprezentând 29% din
totalul obiectivelor, în timp ce obiectivul 2 deţine o pondere de doar 13% din totalul iniţiativelor.

2
Martin, A. – Suport de curs “Gestiunea fondurilor structurale europene”, An 2010-2011.

4
 În vederea relevării acţiunilor întreprinse pentru finanţarea învăţământului pentru
atingerea celor cinci obiective menţionate anterior voi prezenta succint în cele ce urmează
diferite tipuri de mecanisme de finanţare pe care le regăsim la nivel european.
A. Două mecanisme destinate a creşte nivelul absolut al finanţării:
1. Planul U3M – practicat în Franţa: Acest mecanism combină fondurile bugetare centrale
cu cele ale regiunilor (locale), precum şi cu fondurile structurale. În acest fel, se poate
asigura finanţarea de o manieră largă, scopul final reprezentându-l dezvoltarea ţării şi
regiunii respective.
Conform acestei scheme, fondurile sunt alocate pentru asigurarea de facilităţi pentru
studenţi, intensificarea participării studenţilor străini la diferite activităţi, investiţii în facilităţi
acordate universităţilor (ex. facilităţi de cercetare pentru noi universităţi).
2. Mecanismul „Campus Companies” (Irlanda). Instituţiile private de învăţământ superior
sunt finanţate şi administrate de propriile organizaţii.
Universităţile dezvoltă ceea ce este cunoscut sub denumirea de „campusul companiilor”,
în scopul de a valorifica rezultatele cercetării universitare sau vânzarea serviciilor universitare
particulare. În afara faptului că se asigură creşterea fondurilor de finanţare, „campusul
companiilor” permite, de asemenea, stabilirea de legături directe între universităţi şi industrie,
ceea ce conduce la obţinerea de experienţă practică pentru studenţi, urmare a participării la
proiecte relevante pregătirii profesionale.
B. Două mecanisme destinate a diversifica sursele de venit pentru universităţi:
1. Legea învăţământului superior – Cehia. Instituţiile publice de învăţământ superior sunt
autorizate să desfăşoare activităţi suplimentare în vederea obţinerii de fonduri. Aceste
activităţi trebuie să fie în strânsă legătură cu propria activitate educaţională, şcolară, de
cercetare – dezvoltare, artistică sau creativă. De asemenea, instituţiile publice de
învăţământ pot derula şi activităţi care asigură utilizarea efectivă şi eficientă a resurselor
materiale şi umane disponibile.
2. Schema de amânare a rambursării taxelor de studiu (Regatul Unit) - Studenţii primesc
credite pe care trebuie să le ramburseze în momentul finalizării studiilor.
Rambursarea este legată de nivelul câştigurilor realizate o valoare mai mare a câştigului
implică un nivel ridicat al rambursării. Rambursarea taxelor se realizează începând de la un
anumit nivel al venitului realizat, prin sistemul de impozitare, valoarea acestora nefiind
purtătoare de dobândă reală.

5
 C. Două mecanisme destinate a asigura utilizarea mai bună a resurselor (creşterea
eficienţei)
1. Schema managementului prin obiective (introdusă în Finlanda în 1986) - Introducerea
graduală a managementului prin obiective între universităţi şi a unui sistem de evaluare
care să furnizeze suficiente informaţii referitoare la rezultatele şi costurile activităţilor
educaţionale şi de cercetare vin în întâmpinarea cererii pentru un nivel ridicat al eficienţei
activităţii educaţionale la toate nivele. Utilizarea schemei de management prin obiective
asigură utilizarea adecvată a fondurilor, fiind reflectate în contabilitate nivelul costurilor
aferente rezultatelor obţinute.
2. Schema cardurilor pentru studenţi, introdusă recent în Malta - O parte a granturilor de
care beneficiază studenţii este plătită prin intermediul cardului electronic, diferenţa fiind
acoperită prin mijloace tradiţionale de plată, respectiv cecuri şi transferuri bancare.
Cardul trebuie să fie însă utilizat doar pentru procurarea de cărţi şi cumpărarea de
calculatoare, programe, echipament medical în cazul studenţilor la medicină etc. Cheltuielile care
nu sunt legate de obiectul de studiu nu pot fi suportate prin intermediul acestui card. Conducerea
instituţiei de învăţământ poate bloca accesul la fondurile disponibile pe card dacă constată că
acestea au fost folosite în alt scop. Chiar dacă acest mecanism pare la prima vedere destul de
greoi având în vedere obiectivul de utilizare adecvată a resurselor disponibile (inclusiv granturile
acordate studenţilor), totuşi este o modalitate eficientă de control a modului în care sunt cheltuite
respectivele sume.
D. Două mecanisme destinate a asigura fonduri suplimentare pentru cercetarea de
excelenţă şi pregătirea profesională, precum şi pentru creşterea atractivităţii
internaţionale
1. Schemele FIRST pentru universităţi, introduse în Belgia în 1989 - Scopul practicării
acestui tip de scheme este de a accelera relaţiile între universităţi şi mediul de afaceri.
Principiul este că o regiune îşi asumă responsabilitatea, pentru o perioadă de doi ani, de a
plăti salariul unui cercetător, pentru conducerea unui proiect legat de distribuirea rezultatelor
industriale în regiunea respectivă. De asemenea, pot fi acordate şi subvenţii pentru activitatea de
cercetare aplicată. Există în prezent trei versiuni ale schemei, respectiv: „FIRST SPIN OFF”
orientată cu precădere spre cercetare; „FIRST PH D Enterprise” care acordă sprijin cercetătorilor
implicaţi în elaborarea tezelor de doctorat; „FIRST Europe” care vizează cercetătorii implicaţi în
derularea de proiecte în colaborare cu partenerii industriali. Această subschemă beneficiază de

6
fonduri ale UE fiind finanţată prin intermediul fondurilor structurale. Cu toate acestea, schema
este deschisă doar proiectelor derulate în colaborare cu partenerii industriali localizaţi în zonele
eligibile ale regiunii.
2. Alocarea resurselor publice pe principiul competiţiei, introdusă în Polonia în 1991.
Autoritatea responsabilă pentru finanţarea educaţiei şi cercetării în Polonia deţine un rol
important în procesul de alocare a resurselor. Evaluarea obiectivă şi critică a situaţiei ştiinţifice a
instituţiilor de cercetare poloneze determină nivelul de finanţare a acestora. Examinarea pe baze
competitive a activităţii profesionale aferentă fiecărei instituţii în parte constituie criteriul
specific de obţinere a fondurilor pentru proiecte specifice de cercetare.
E. Două mecanisme destinate a asigura ajutoare pentru studenţi, sub forma alocărilor,
granturilor şi creditelor
1. Schema granturilor pentru performanţă, introdusă în Olanda în 1996 - Studenţii pot
primi un ajutor sub formă de credit, care, în condiţiile finalizării cu succes a studiilor, se
poate transforma intr-un credit nerambursabil.
2. „Golden Hellos”, introdus în Regatul Unit în anul 2000 - „Golden Hellos” este un sistem
de majorare a salariilor de bază pentru absolvenţii ce doresc să predea matematică, limbi
moderne şi tehnologii.
În principiu, multe dintre aceste mecanisme pot fi aplicate şi în cadrul altor state membre,
chiar dacă sub o formă sau alta ele există, fiind adaptate la situaţia locală. În practică,
aplicabilitatea acestor mecanisme depinde de un număr variat de factori, de natură istorică,
socială, legală, politică şi economică. Mecanismele destinate a sprijini studenţii prin acordarea de
credite destinate a-şi acoperi taxele de studiu nu-şi au locul în statele în care accesul la educaţie
este gratuit. Cu toate acestea, mecanismele destinate a asigura studenţilor ajutoare tind să devină
mult mai restrictive în privinţa transferabilităţii acestora în favoarea celor destinate a asigura
utilizarea cea mai adecvată a resurselor disponibile.
Pe de altă parte, mecanismul destinat a asigura fonduri suplimentare pentru cercetarea de
excelenţă, pregătire profesională şi creşterea atractivităţii internaţionale poate fi transferat
statelor membre, unul din obiectivele esenţiale ale Uniunii Europene fiind reprezentat de
creşterea substanţială a resurselor destinate cercetării în spaţiul comunitar.
În cadrul sistemului de învăţământ al oricărui stat, aşadar, o importanţă deosebită revine
mecanismelor de finanţare a acestuia şi compatibilităţilor cu legislaţia în domeniul ajutorului de
stat. Astfel, Uniunea Europeană a amplificat numărul de instrumente şi programe destinate să

7
contribuie la susţinerea sistemului educaţional. Cheltuielile publice pentru învăţământ reprezintă
5-6% din PIB în cazul majorităţii statelor europene. În anul 2005, cele mai ridicate procente au
fost alocate de ţările nordice (Danemarca, Suedia, Norvegia) cu un maximum de 8.5%. Media
înregistrată de statele membre ale Uniunii Europene este de 5.22%, fiind reflectată importanţa
acordată învăţământului în comparaţie cu celelalte servicii publice furnizate de stat.
În Tabelul 1 sunt prezentate comparativ informaţii legate de cheltuielile publice pentru
învăţământ în diverse ţări din Europa, în anul 2005. Din tabel se poate constata că cele mai
ridicate procente în ceea ce priveşte cheltuielile publice pentru învăţământ în PIB sunt deţinute
de ţări dezvoltate din Europa de Vest: Danemarca – 8.5%, Norvegia – 7.7% şi Suedia – 7.4%.
Dintre ţările Europei Centrale şi de Est semnificative sunt Ucraina şi Slovenia, cu un procent de
6.4% şi, respectiv, 6% cheltuieli alocate pentru învăţământ din PIB.
Dacă ne referim la ponderea cheltuielilor publice pentru învăţământ în totalul
cheltuielilor bugetare putem constata că, la nivelul anului 2005, în majoritatea statelor europene
procentele au depăşit 10%, cu o valoare maximă de 18.9% în Ucraina, urmată de Slovenia
(16.1%) şi ţările nordice, Norvegia, Danemarca. Excepţie fac Grecia, Italia, Germania cu
procente sub 10% - dar mai ales România, unde procentul din cheltuielile publice alocate pentru
învăţământ, de 6.01%, se situa abia la jumătatea celui din majoritatea statelor europene. Aşadar,
în ceea ce priveste ţara noastră, se poate afirma că aceasta ocupă ultimul loc în materie de efort
financiar public pentru susţinerea învăţământului, cu o pondere de doar 4.08% a cheltuielilor
publice pentru învăţământ în PIB în anul 2005.
Prin intermediul acestei comparaţii a cheltuielilor publice pentru învăţământ, la nivelul
anului 2005, în cele 22 de ţări din Europa, putem observa care este poziţia guvernelor naţionale
vis-á-vis de acest domeniu, prin sumele investite anual în acest sector. Este uşor de constatat că,
cea mai mare parte a guvernelor aşează învăţământul printre priorităţile naţionale, ceea ce
subliniază faptul că s-a impus cu o forţă deosebit de puternică ideea conform căreia o mai bună
educaţie şi un sistem mai performant de şcoli publice constituie aspecte decisive pentru
dezvoltarea economică a statului.
Tabelul 1. Cheltuieli publice pentru învăţământ
Cheltuieli publice pentru învăţământ
% în PIB % în total cheltuieli
Europa Centrala şi de Est
Bulgaria 4.2 10.0

8
Polonia 5.4 12.7
România 4.08 6.01
Slovenia 6 16.1
Ucraina 6.4 18.9
Ungaria 5.5 11.1
Europa de Vest
Austria 5.5 10.8
Belgia 6.1 12.2
Danemarca 8.5 15.3
Elveţia 6 13
Finlanda 6.5 12.8
Franţa 5.9 10,9
Germania 4.6 9.8
Grecia 4.3 8.5
Irlanda 4.8 14
Italia 4.7 9.6
Marea Britanie 5.4 12.1
Norvegia 7.7 16.6
Olanda 5.4 11.2
Portugalia 5.7 11.5
Spania 4.3 11.2
Suedia 7.4 12.9
Sursa: www.uis.unesco.org
În multe dintre ţările în curs de dezvoltare, învăţământul a trecut în ultimul deceniu o
printr-o perioadă de criză. Acest domeniu a fost afectat de o serie de factori precum: măsuri de
reducere a structurilor, instabilitatea politică, „exodul creierelor si somajul existent in randul
absolventilor”, covârşitorul avânt pe care l-au luat ştiinţele sociale a dus la dezechilibre în
privinţa categoriilor de licentiaţi pe piaţa forţei de muncă ş.a.
„Învăţământul a rămas, în termeni relativi, subfinanţat în multe state membre ale Uniunii
Europene. Studiile OECD reflectă faptul că instituţiile de învăţământ din unele state europene
sunt serios subfinanţate, în timp ce Raportul Băncii Mondiale atrage atenţia asupra nivelului
inadecvat al finanţării învăţământului, incapabil să asigure dezvoltarea economică durabilă,
precum şi expansiunea profesiilor bazate pe cunoaştere, structura finanţării şi politicile practicate
în domeniul învăţământului variază de la un stat la altul, iar uneori, chiar în interiorul aceluiaşi
stat, de la o regiune la alta3.”

3
Chirleşan, D. – Op.Cit., p.223.

9
 *Sursa: http://stats.uis.unesco.org/unesco/TableViewer/chartView.aspx
Conform datelor statistice de la nivel internaţional, în majoritatea ţărilor europene,
cheltuielile publice pentru învăţământul secundar ocupă locul principal în totalul cheltuielilor
pentru învăţământ şi au cea mai mare pondere în PIB, comparativ cu fondurile publice alocate
celorlate niveluri ale învăţământului. Singura excepţie este Polonia, unde este cea mai mare parte
a alocaţiilor bugetare pentru învăţământ este alocată segmentelor preşcolar şi primar, cu o
pondere de 42% în totalul cheltuielilor.
De asemenea, se remarcă faptul că, la nivelul anului 2005, cea mai mica pondere în PIB
este deţinută de cheltuielile pentru învăţământul preşcolar, care nu depăşesc procentul de 1%, în
niciuna dintre ţări şi a căror medie la nivel european se situează în jurul valorii de 0.5%. Aproape
o treime din cheltuielile publice pentru învăţământ sunt alocate segmentului primar în
majoritatea statelor europene, cu un maxim de 39% în Spania şi un minim de doar 22% în
Germania.
În ceea ce priveşte învăţământul terţiar, acestuia îi sunt alocate ponderi cuprinse între
17% - Italia şi Ungaria – şi 35% în Norvegia, din totalul cheltuielilor publice pentru învăţământ.
Ca procent din PIB, nivelul maxim al cheltuielilor pentru sectorul terţiar al învăţământului este

10
atins în Danemarca cu 2.2%, urmată de Ucraina (1.9%), Finlanda (1.8%) şi Norvegia (1.7%) 4.
Având în vedere rolul deosebit de important al universităţilor în domeniul cercetării, faptul că
Uniunea Europeana a stabilit ca până în anul 2010 un procent de 3% din PIB să fie alocat
cercetării şi dezvoltării, va conduce la o finanţare sporită a învăţământului superior la nivelul
statelor membre.
Pentru a putea evalua în mod pertinent cât investeşte o societate în învăţământ, este
esenţial să luăm în considerare nu doar sursele publice, ci şi pe cele private de finanţare. În multe
ţări dezvoltate, studenţii şi gospodăriile suportă adesea anumite costuri ale învăţământului, sub
forma taxelor de şcolarizare, a donaţiilor, sponsorizărilor sau a altor cheltuieli destinate să
susţină învăţământul din ţara respectivă.
Astfel, toate sursele de finanţare a învăţământului pot fi grupate în două mari categorii,
respectiv surse publice şi surse private. Sursele publice provin de la autorităţile centrale,
regionale şi locale, în timp ce sursele private provin de la studenţi, gospodării şi organisme
neguvernamentale. Importanţa fiecărui tip de sursă de finanţare, fie ea publică sau privată,
variază semnificativ de la un stat la altul, mergând de la finanţarea aproape totală a educaţiei în
ţări precum Danemarca, Finlanda şi Suedia, până la suportarea integrală a taxelor de studiu de
către studenţi în multe dintre statele membre. Pentru ţările ne-membre ale Uniunii Europene,
sistemul de finanţare al acestui domeniu poate fi caracterizat printr-o mai mare depedendenţă faţă
de sectorul privat comparativ cu sistemul din Uniune Europeană - de exemplu, în SUA, doar
jumatate din fondurile totale pentru învăţământul superior provin din resurse publice.
De exemplu, sistemul de vouchere reprezintă un instrument de finanţare a învăţământului
frecvent practicat in Statele Unite ale Americii, dar şi în unele state ale Europei. Acestea
reprezintă noşte cupoane care au o acoperire în bani echivalentă unui procent din impozitele
plătite de contribuabili. Cheltuielile bugetare pentru învăţământ au ca sursă impozitele platite de
contribuabili, astfel încât prin intermediul sistemului de vouchere contribuabilii pot plasa suma
de bani reprezentată de procentul din impozit care îi revine învăţământului unei anumite unităţi
şcolare aleasă spre a fi urmată de copilul său. Şcolile prezintă aceste cupoane autorităţilor
guvernamentale care vor acoperi în baza acestora cheltuielile per copil. Putem observa faptul că
creşte calitatea pregătirii şcolare şi a frecvenţei, şcoala fiind aleasă de parinţi şi finanţarea

4
http://stats.uis.unesco.org/unesco/TableViewer/tableView.aspx
11
„urmează copilul”. În Statele Unite ale Americii voucherele au fost date persoanelor cu un venit
scăzut, care nu puteau plăti taxele pentru o şcoală care asigura un nivel ridicat de pregătire.
Tabelul 2. Cheltuieli private pentru învăţământ, ca pondere în PIB, în
Europa, in anul 2005
Ţara Cheltuieli pentru învăţământ (% din PIB)
Cheltuieli private Total
Austria 0.4 5.9
Belgia 0.4 6.5
Bulgaria 0.8 5
Cehia 0.5 4.9
Cipru 0.8 7.1
Danemarca 0.2 8.7
Finlanda 0.1 6.6
Franţa 0.5 6.4
Germania 0.9 5.5
Italia 0.5 5.2
Lituania 0.5 5.7
Marea Britanie 0.9 6.3
Olanda 0.5 5.9
Polonia 0.6 6
Portugalia 0.1 5.8
Slovacia 0.8 5.1
Slovenia 0.9 6.9
Spania 0.5 4.8
Suedia 0.1 7.5
Ungaria 0.5 6.0
Sursa: Human Development Report 2007/2008, UNESCO, www.uis.unesco.org
Tabelul 3. Cheltuieli publice pentru învăţământ, ca pondere în PIB, în Europa, în
perioada 1995 - 2007

12
Sursa: EUROSTAT
La nivel european, învăţământul continuă să fie finanţat în principal din fonduri publice,
aşa cum arată indicatorul referitor la cheltuielile publice pentru învăţământ ca procent din
cheltuielile totale pentru acest sector. Ponderea cheltuielilor din fonduri private depinde de
existenţa şi nivelul taxelor de şcolarizare, precum şi de alţi factori, cum sunt capacitatea de a
atrage fonduri extrabugetare, modalitatea de finanţare a unităţilor de învăţământ particular etc.
„În statele membre ale Uniunii Europene, cel puţin 80% din cheltuielile pentru
învăţământ sunt realizate de la bugetul de stat. Ţările europene cu o pondere mai ridicată a
cheltuielilor din surse private sunt Germania, Marea Britanie, Slovenia, Cipru, Slovacia şi
Bulgaria. Spre deosebire de statele ne-membre UE, unde taxele de studiu deţin o proporţie
semnificativă în nivelul veniturilor instituţiilor de învăţământ, mai ales a celor de învăţământ
superior, în unele state membre ale Uniunii Europene, care practică o politică de acces liber la
educaţie, această potenţială sursă de venit nu poate fi luată în considerare. De asemenea, rolul pe

13
care îl joacă autorităţile regionale în finanţarea sistemului educaţional variază de la o ţara la
alta5”.
În studiile de specialitate este relevată ideea conform căreia o mare parte din vechile state
membre ale Uniunii Europene (cu excepţia câtorva printre care şi Marea Britanie) nu acordă un
interes major diversificării surselor de finanţare a învăţământului. Astfel, rezultatele studiilor
întreprinse reflectă că mai puţin de 15% din mecanismele inovatoare implementate în statele
membre variază de la creşterea eficienţei sistemului de învăţământ la forme variate de sprijin
pentru elevi şi studenţi. De exemplu, în Olanda, în învăţământul superior este promovat un
sistem de creditare pe baza de performanţă (aşa cum am menţionat anterior acest sistem de
creditare a fost introdus în anul 1996), prin care asemenea credite pot lua forma de granturi
nerambursabile în cazul în care studentul îşi finalizează cu succes studiile. Acest sistem menţine
sursa publică în finanţare, contribuind în aceleaşi timp la creşterea eficienţei în sistemul
educaţional. În noile state membre, foste state comuniste din blocul sovietic, tranziţia de la
economia centralizată către economia de piaţă a însemnat, de asemenea, apelul la reforme
radicale în propriile sisteme de învăţământ.
Importanţa educaţiei – ca act de conştiinţă de calitatea căruia depinde, în bună parte, nu
numai bunăstarea viitoare a naţiunii respective ci, în acelaşi timp, puterea, influenţa şi chiar
existenţa ei ca entitate distinctă în configuraţia regională şi mondială, este unanim recunoscută în
toate mediile. Responsabilitatea instituţiilor de învăţământ pentu evoluţia societăţii nu se resimte
nicăieri mai puternic decât în ţările în curs de dezvoltare puse în situaţia de a-şi reforma întregul
sistem de învăţământ pentru a se putea alinia noilor standarde impuse.
O mare parte din responsabilitatea creării unor legături între ţările dezvoltate,
industrializate şi ţările în curs de dezvoltare, neindustrializate cade în seama instituţiilor de
învăţământ, fapt pentru care dezvoltarea şi perfecţionarea acestora sunt considerate piloni
principali ai compatibilizării cu sistemul european.

1.2. Sistemul educaţional în România – organizare, acces şi modalităţi de

finanţare

Principalele modificări ce s-au concretizat odată cu asumarea de către România a

obligaţiilor stabilite prin procesul de la Bologna fac referire la extinderea duratei învăţământului
5
Chirleşan, D. – Op.Cit., p.226.

14
obligatoriu de la 8 la 10 ani, reorganizarea studiilor universitare în trei cicluri, precum şi
utilizarea unor măsuri menite a contribui la creşterea eficienţei sistemului de învăţământ. Acest
proces de adaptare a instituţiilor de învăţământ la noile cerinţe se materializează printr-o mai
mare alocare în materie de resurse financiare, în costuri suplimentare care fac ca presiunea
asupra bugetului să fie una apăsătoare.
Referitor la evoluţia cheltuielilor pentru învăţământ, ca pondere în PIB şi în totalul
cheltuielilor bugetare, în ţăra noastră se înregistrează nivelul cel mai scăzut al acestora,
comparativ cu statele membre ale Uniunii Europene. În anul 2005, România a fost printre
puţinele ţări europene, alături de Bulgaria, Grecia şi Spania, care orientau doar în jur de 4% din
PIB către învăţământ şi singura care aloca acestui segment 6% din totalul cheltuielilor publice, în
timp ce în majoritatea statelor acest procent depăşea 10-12%.
Tabelul 4. Ponderea cheltuielilor publice pentru învăţământ în PIB şi în totalul
cheltuielilor bugetare în România, în perioada 2003-2007
Anul 2003 2004 2005 2006 2007 2008
Ponderea cheltuielilor publice pentru învăţământ 3.5 3.8 4.08 4.8 5.2 4
în PIB (%)
Ponderea cheltuielilor publice pentru învăţământ 5.26 4.92 6.01 5.8 12.71 12.1
în totalul cheltuielilor bugetare (%)

După cum putem observa în tabelul nr.4, ponderea cheltuielilor publice pentru învăţământ
în PIB cunoaşte o relativa creştere, mai accentuată în ultimii doi ani, în timp ce ponderea acestor
cheltuieli în totalul cheltuielilor publice are o evoluţie fluctuantă pe parcursul perioadei analizate.
O schimbare majoră în ceea ce priveşte volumul finanţării în România s-a produs la nivelul
anului 2007, când ponderea cheltuielilor publice pentru învăţământ în totalul cheltuielilor
bugetare s-a dublat faţă de anul precedent, ajungând de la 5.8% la 12.71%, acest fapt datorându-
se unei alocări din buget record pentru acest domeniu de către guvern. Fondurile destinate
acestui sector au reprezentat 5.2% din PIB, domeniul învăţământului primind o finanţare fără
precedent.
În ceea ce priveşte modalităţile de finanţare a învăţământului, în literatura de specialitate
se relevă faptul ca în comparaţie cu celelalte state din Europa, România apelează într-o mică
măsura la surse complementare de finanţare, învăţământul continuând să fie finanţat în principal
din fonduri publice. Astfel, potrivit Legii educaţiei naţionale nr.84/1995 cu modificările şi

15
completările ulterioare, învăţământul de stat este gratuit, fiind finanţat în principal de la bugetul
de stat şi bugetele locale, dar şi din fonduri ale agenţilor economici, precum şi a altor persoane
fizice şi juridice6.
În toate ţările membre ale Uniunii Europene, cel puţin 80% din cheltuielile pentru
învăţământ sunt realizate de la bugetul de stat. Având în vedere că, la nivelul anului 2005, în ţara
noastră cheltuielile publice pentru învăţământ se ridicau la un procent de 93.5 din totalul
cheltuielilor pentru învăţământ, se poate afirma cu certitudine că toate costurile acestui domeniu
sunt suportate prioritar din fonduri publice.
Costurile pentru învăţământ suportate majoritar din fonduri publice în România, faţă de
cele existente în unele ţări europene se explică şi prin prisma faptului că învăţământul particular
are o dimensiune insignifiantă comparativ cu cel de stat. În ultima perioadă, sectorul privat
orientat spre oferirea de servicii de învăţământ a cunoscut un trend ascendent, astfel încât
ponderea bugetară a alocaţiilor oferite învăţământului s-a mai redus, mai ales în învăţământul
superior (au crescut cu alte cuvinte numărul surselor private de finanţare).
În privinţa învăţământului particular, ca alternativă a învăţământului de stat, legislaţia în
vigoare prevede posibilitatea acordării de sprijin din partea statului pentru unităţile de învăţământ
acreditate. Învăţământul particular poate funcţiona cu respectarea condiţiilor referitoare la
organizarea pe principiul non-profit şi al nediscriminării, respingând ideile, curentele şi
atitudinile antidemocratice, xenofobe, şovine şi rasiste, cu respectarea strandardelor naţionale.
Potrivit legii, finanţarea învăţământului de stat se asigură din fonduri publice, în limita a
cel puţin 4% din PIB, urmând ca la nivelul anului 2007, alocaţiile bugetare să se situeze la
min.6% din PIB.
Sistemul de finanţare a învăţământului preuniversitar de stat trebuie să asigure
descentralizarea fondurilor la nivelul unităţilor de învăţământ. Astfel, finanţarea unităţilor de
6
Legea educaţiei naţionale nr.84/1995 prevede în articolul 7 următoarele:
(1) Învăţământul de stat este gratuit.
(2) Pentru unele activităţi se pot percepe taxe în condiţiile stabilite de prezenta lege.
(3) Învăţământul de stat este finanţat de la bugetul de stat şi de la bugetele locale. Fondurile destinate învăţământului
sunt nominalizate distinct în bugetul de stat şi în bugetele locale.
(4) Învăţământul poate fi finanţat şi direct de către agenţi economici, precum şi de alte persoane fizice sau juridice.
(5) Învăţământul poate fi susţinut prin burse, credite de studii, taxe, donaţii, sponsorizări, surse proprii şi alte surse
legale.
(6) Statul îi sprijină material, cu precădere, pe elevii şi studenţii care obţin rezultate foarte bune la învăţătură şi
dovedesc aptitudini deosebite pentru formarea lor în domeniul unei profesiuni.
(7) Statul şi alţi factori interesaţi subvenţionează activităţile de performanţă, de nivel naţional şi internaţional, ale
elevilor şi studenţilor.
(8) Instituţiile şi unităţile de învăţământ sunt persoane juridice, cu excepţia şcolilor care au numai clasele I-IV.

16
învăţământ preuniversitar de stat se asigură din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităţilor
administrativ-teritoriale pe a căror rază îşi desfăşoară activitatea, de la bugetul de stat, precum şi
din alte surse.
„Baza de calcul a fondurilor alocate unităţilor de învăţământ prin şi din bugetele locale,
pentru finanţarea de bază o constituie costul standard pe elev/preşcolar, calculat în funcţie de
indicatori specifici activităţii de învăţământ, de calitatea procesului educaţional şi formare
profesională, managementul instituţional, specificul instruirii şi mediile de rezidenţă.
Finanţarea complementară se face de la bugetul local, în raport cu necesităţile unităţii de
învăţământ preuniversitar. Finanţarea asigurată prin bugetul de stat şi bugetele locale poate fi
completată şi prin alte surse, existenţa acestora nediminuând însă fondurile bugetare alocate.
Învăţământului superior i se alocă un fond distinct pentru cercetare ştiinţifică
universitară, din bugetul global al cercetării, pe criterii competitive, în funcţie de priorităţile
naţionale şi de performanţele obţinute sau anticipate. În fapt, instituţiile de învăţământ superior
de stat funcţionează ca instituţii finanţate din fondurile alocate de la bugetul de stat, precum şi
din alte surse.
Finanţarea instituţiilor de învăţământ superior se realizează pe bază de criterii aprobate de
minister, la propunerea Consiliului Naţional de Finanţare a Învăţământului Superior şi al
Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice Universitare.
Din fonduri bugetare se acordă burse elevilor şi studenţilor de la cursurile de zi din
învăţământul de stat, precum şi completarea surselor necesare realizării de cheltuieli de
întreţinere a internatelor, căminelor şi cantinelor. Pentru învăţământul de stat preşcolar şi
obligatoriu se asigură gratuit manuale şcolare, precum şi asistenţă medicală şi psihologică
gratuită în unităţi medicale de stat.
De la bugetul de stat se asigură şi finanţarea parţială a transportului în comun, precum şi
tarife reduse cu 50% pentru accesul la muzee, concerte şi alte manifestări culturale şi sportive
organizate de instituţiile publice, de aceste facilităţi beneficiind şi elevii şi studenţii din
învăţământul particular acreditat.
Ministerul Educaţiei sprijină de asemenea şi înfiinţarea de consorţii universitare 7 prin
practicarea unei politici de finanţare complementară stimulativă8”.
7
Consorţiul universitar este o asociere voluntară, de interes general, constituită pe bază de contract de parteneriat,
încheiat în formă autentică între două sau mai multe instituţii de învăţământ superior, dintre care cel puţin una este
acreditată, acesta dobândind calitatea de persoană juridică de utilitate public.
8
http://www.competition.ro/documente/en/publicatii_Nota%20invatamant%2060606.pdf

17
 Alocarea permanentă în România a unor sume semnificative (importante din punctul de
vedere al resurselor totale de care dispune bugetul de stat românesc) din bugetul de stat
învăţământului şi eforturile făcute pentru majorarea acestora anual oglindeşte importanţa
deosebită acordată acestui domeniu al vieţii sociale. Contribuţia învăţământului la procesul de
dezvoltare a fost pe larg recunoscută, iar estimările sugerează că invesţiile în educaţie şi formare
generează beneficii importante atât pentru persoane, cât şi pentru societate.

2. Alternative privind finanţarea învăţământului din România

Învăţămâtul, componentă de bază a educaţiei, are un rol determinant în evoluţia fiecărei

naţiuni în parte şi a societăţii umane în ansamblu. Este unanim recunoscut faptul că nivelul de
dezvoltare al unei societăţi este influenţat de performanţa sistemului de învăţământ, de nivelul de
educaţie al cetăţenilor, întrucât principala resursă a unei naţiuni o constituie creativitatea
membrilor săi. Astazi, nu numai bogăţiile naturale decid viitorul unei ţări, ci într-o mare măsură
capacitatea intelectuală a cetăţenilor pusă în valoare în cadrul reţelelor mondiale de producţie.
În ultimele două decenii, finanţarea publică a învăţământului s-a confruntat şi se
confruntă cu serioase constrângeri. În faţa acestor impedimente, unele state au ales să aloce
fonduri suplimentare pentru învăţământ de la alte activităţi finanţate din resurse publice, cum ar
fi apărarea sau întreprinderile de stat ineficiente ce pot fi gestionate mai bine de sectorul privat.
Altele au apelat la anumite mijloace prin care să crească veniturile neguvernamentale şi, pe
această bază, cheltuielile publice, iar în sens opus alte ţări au ales să suplimenteze fondurile
publice pentru învăţământ cu fonduri private. Unele state interzic şcolile şi universităţile
particulare, astfel încât sistemul de învăţământ este practic „naţionalizat”, altele le reglementează
excesiv.
Principalele argumente care susţin suplimentarea cheltuielilor publice pentru învăţământ
cu fonduri private sunt cele de eficienţă şi echitate, iar un argument în plus pentru şcolile şi
universităţile private este că, deşi acestea tind să îşi selecteze clienţii „din cetăteni ce aparţin
păturii bogate ale societăţii”, ele promovează diversitatea şi furnizează o competiţie necesară
instituţiilor publice9.

9
Marinescu, C. – “Educaţia: perspectivă economică”, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.171.

18
 La nivel european, învăţământul continuă să fie finanţat în principal din fonduri publice,
aşa cum arată indicatorul referitor la cheltuielile publice pentru educaţie ca procent din
cheltuielile totale pentru acest sector (vezi Tabelul nr.1). Cheltuielile publice pentru învăţământ
reprezintă 5-6% din PIB în cazul majorităţii statelor europene. În anul 2003, cele mai ridicate
procente au fost alocate de ţările nordice (Danemarca, Suedia şi Norvegia), cu un maxim de
8.5%.

*Sursa: http://stats.uis.unesco.org/unesco/TableViewer/chartView.aspx
Media înregistrată de statele membre ale Uniunii Europene este de 5.22%, acest indicator
indicând importanţa acordată educaţiei în comparatie cu alte servicii publice furnizate de stat.
Ponderea cheltuilelilor din fonduri private depinde de existenţa şi nivelul taxelor de
şcolarizare dintr-un sistem de învăţământ, precum şi de alţi factori, cum sunt capacitatea de a
atrage fonduri extrabugetare, modalitatea de finanţare a unităţilor de învăţământ particular. Aşa
cum am menţionat anterior, în statele membre ale Uniunii Europene, cel puţin 80% din
cheltuielile pentru educaţie sunt realizate de la bugetul de stat. Ţările europene cu o pondere mai

19
ridicată a cheltuielilor din surse private sunt: Germania, Spania, Cipru, Ungaria, Marea Britanie
şi Bulgaria.
Dacă se face o comparaţie cu modalităţile de finanţare ale celorlalte ţări din Uniunea
Europeană, se poate constata că, în ceea ce priveşte sursele de finanţare, în ţările Europei
Centrale şi de Est, există trei probleme importante şi anume: se apelează în mică măsură la surse
alternative de finanţare; există deficienţe în mecanismul contabilităţii instituţionale şi sunt
prezente disfuncţionalităţi în managementul instituţiilor învăţământului10.
De-a lungul timpului, aspectele cele mai frecvent abordate în domeniul finanţării
învăţământului au fost11:
a) Sursele de finanţare a cheltuielilor pe care le reclamă funcţionarea normală,
neîntreruptă a respectivelor instituţii;
b) Dimensionarea corectă a cheltuielilor pentru a evita, pe de o parte, risipa, pe de
alta, disfuncţionalităţile;
c) Realizarea unui raport optim între efortul financiar reclamat de funcţionarea
fiecărei instituţii de învăţământ superior în parte şi efectele utile obţinute de pe
urma acestuia;
d) Stabilirea de criterii precise, care să permită decidenţilor să fixeze opţiuni şi
priorităţi motivate ştiinţific în repartizarea resurselor financiare publice pe diverse
destinaţii, adică să înlocuiască deciziile subiective cu decizii având o
fundamentare riguroasă, incontestabilă la aprobarea cheltuielilor pe acţiuni şi
obiective;
e) Fixarea unui raport optim între resursele alocate pentru o anumită destinaţie şi
produsul intern brut aflat la dispoziţia societăţii în perioada considerată.
f) Emiterea de judecăţi de valoare cu privire la activitatea beneficiarilor de resurse
financiare publice nu atât prin prisma legalităţii şi oportunităţii cheltuielilor cât
mai ales prin aceea a eficienţei şi/sau eficacităţii acestora.
Tranziţia la economia de piaţă, încetinită şi de revendicările sociale, a condus în România
la redistribuiri permanente de resurse publice inechitabile faţă de domenii de activitate
importante pentru colectivitatea socială, în cele din urmă neexistând practic un echilibru între
necesităţi şi susţinerea lor bănească. Subfinanţarea perpetuă a educaţiei a dus la punerea
instituţiilor de învăţământ în incapacitatea de a-şi moderniza mijloacele didactice şi de cercetare,
10
Voinea, Gh., Chirleşan, D. – „Guvernarea în noile ţări membre ale Uniunii Europene. Reguli şi strategii”, Editura
Universităţii Al.I.Cuza, Iaşi, 2008, p.273.
11
Văcărel, I. – “Politici fiscale şi bugetare în România”, Editura Expert, Bucureşti, 2001, p.395.

20
având ca şi finalitate reducerea calităţii laturii practice a pregătirii viitorilor experţi, dar şi asupra
cercetării ştiinţifice. Lipsurile generate de resursele financiare publice limitate constrâng
autorităţile publice la găsirea unor soluţii procedurale inovative, chiar şi temporare, în
administrarea învăţământului.
Evoluţiile înregistrate de fenomenele economice şi cele financiare în diferite instituţii
publice din diverse domenii de activitate ne îndreptăţesc să afirmăm că se pot produce schimbări
semnificative în rezolvarea unor cerinţe publice sectoriale sau chiar de ansamblu printr-o nouă
optică în ce priveşte folosirea de surse de finanţare variate, în aşa fel încât să se diminueze
presiunea asupra bugetelor publice şi de aici crearea de entităţi organizatorice cu caracter
instituţional mai flexibile raportului cerinţe publice-băneşti acoperitoare12.
Odată cu oferirea de servicii de învăţământ în variantă privată ca urmare a raportului
dintre cererea şi oferta socială, mai ales în cazul învăţământului superior, s-a putut observa o
relativă îmbunătăţire a confortului social cerut de prestarea unor servicii publice (dotare,
utilizare, metode moderne de lucru, atractivitate prin noi modalităţi de abordare a diferitelor
relaţii cu publicul).
În ultimul timp, învăţământul a apărut ca un sector cheie în ţările din Centrul şi Estul
Europei, deci şi în România. State precum Statele Unite ale Americii, Australia, Noua Zeelandă
au jucat un rol fundamental în elaborarea de strategii şi scheme şi în implicarea utilizatorilor în
noile măsuri (taxe de studii, împrumuturi, certificări, burse etc.), reprezentând exemple de bune
practici în aspectele legate de finanţarea învăţământului. Acest lucru a condus probabil la
percepţia conform căreia bunăstarea naţională şi expansiunea în domeniul educaţiei şi diversităţii
instituţionale sunt intercorelate. În România este necesară o reformă în cadrul acestui domeniu,
astfel încât termeni precum eficienţă, calitate, responsabilitate şi echitate să fie mai bine puşi în
valoare, iar practicile referitoare la parteneriatele internaţionale, schimbul internaţional de
experienţe, cooperarea sau sponsorizarea internaţională trebuie continuate.
Pentru a surprinde de o manieră cât mai cuprinzătoare acţiunile întreprinse pentru
finanţarea învăţământului în ţara noastră, menţionăm că instituţiile publice de învăţământ sunt
autorizate să desfăşoare activităţi suplimentare în vederea obţinerii de fonduri. Acestea în mod
normal trebuie să fie circumscrise cadrului activităţilor educaţionale, şcolare, de cercetare-
dezvoltare, artistice sau creative. De asemenea, instituşiile publice de învăţământ pot întreprinde
12
Ştefura, G. – „Surse alternative şi complementare de finanţare privind instituţiile publice”, în volumul Integrarea
politicilor financiar-monetare în strategiile de dezvoltare durabilă, Editura Junimea, Iaşi, 2002, p.151.

21
şi activităţi care asigură utilizarea efectivă şi eficientă a resurselor materiale şi umane
disponibile.
Veniturile proprii ale institutiilor de învăţământ pot fi diversificate printr-o atentă
examinare a unor posibilităţi, cum ar fi13:
a) Instituirea de taxe administrative pentru servicii suplimentare oferite elevilor,
studenşilor, cursanţilor, doctoranzilor sau persoanelor din mediul extraşcolar;
b) Publicarea şi distribuirea de reviste ştiinţifice ale instituţiilor de învăţământ;
c) Vânzarea de materiale didactice, inclusiv distribuirea de carte ştiinţifică prin
preluare directă de la editură;
d) Închirierea de spaţii pentru servicii auxilirae utile elevilor şi studenţilor;
e) Închirierea de săli pentru manifestări ştiinţifice şi culturale, pentru reuniuni
profesionale;
f) Transformarea pe timpul vacanţei de vară a unor cămine în spaţii de cazare (cu
administrarea lor completă şi responsabilă);
g) Perceperea de taxe de la instituţiile de învăţământ care recurg la serviciile
corpului profesoral titularizat în propria instituţie;
h) Valorificarea prin închiriere a unor echipamente şi utilaje disponibile, eventual
vânzarea celor scoase din uzul curent.
Toate aceste venituri extrabugetare sunt încasate, administrate şi contabilizate de
instituţiile de învăţământ potrivit normelor pentru finanţele publice, reprezentând un factor de
cointeresare a instituţiilor de învăţământ superior în augmentarea şi îmbunătăţirea activităţii
desfăşurate, ca şi în ameliorarea raportului dintre avantaje şi costuri.
În sistemul de învăţământ românesc, autofinanţarea este prezentă într-o proporţie mică
comparativ cu finanţarea statală, însă îndeplineşte un rol destul de important întrucât este liberă
de limitările care condiţionau resursele statului în trecut. Acest nou sistem de finanţare a permis o
mai bună alocare şi utilizare a resurselor băneşti, subordonându-le alegerilor făcute în interiorul
instituţiei – alegeri pentru care au fost folosite permanent fondurile obţinute din activităţi proprii.
Dintre aceste fonduri, ponderea cea mai mare o au ansamblul taxelor şi contribuţiilor percepute
de la elevi şi studenţi. A doua sursă ce contribuie substanţial la autofinanţare este dată de
fondurile derivate din contribuţii şi contracte de cercetare. Există un număr de intrări provenite
din donaţii, vânzări de servicii etc., care pun la dispoziţia instituţiilor de învăţământ fonduri cu
care acestea să facă faţă scopurilor pe care şi le-au propus.

13
Voinea, GH., Chirlescu, D. – Op.Cit., p.p.275-276.

22
 Finanţarea învăţământului se realizează printr-un mecanism mixt, în care alocaţiile
publice reprezintă cea mai importantă sursă de finanţare. Distribuirea permanentă de resurse
bugetare acestui domeniu reflectă importanţa deosebită acordată învăţământului de către întreaga
societate, contribuţia ei şi formării în procesul de dezvoltare fiind pe larg recunoscută avându-se
în vedere paleta de beneficii atât pentru persoane (beneficii private), cât şi pentru societate
(beneficii sociale) pe care educaţia le generează.
Dacă pentru beneficiile private plata investiţiilor revine indivizilor, pentru cele sociale
statul este cel în măsură să acopere prin resurse bugetare plata acestora. Mai mult, un raport
efectuat de Comisia Europeană concluzionează că investiţia în capitalul uman contribuie
semnificativ la creşterea productivităţii şi constituie o investiţie atrăgătoare fată de cheltuieli
alternative atât la nivel microecomic, cât şi la nivel social. Există dovezi că la nivel social
investiţiile ăn ănvăţământ sunt responsabile pentru o proporţie semnificativă de creştere a întregii
productivităţi. Un studiu estimativ pentru ţările membre OECD arată că participarea la un an
adiţional de educaţie medie amplifică creşterea economică cu până la 5% ca rezultat şi mai
departe cu 2.5% pe termen lung14.
Rolul principal al instituţiilor de învăţământ a fost modificat pe durata ultimelor trei
decenii, în sensul că acestea s-au orientat mai mult spre satisfacerea nevoilor sistemului
productiv şi ale societăţii în general, statul încetând să mai fie beneficiar unic al serviciului
public de învăţământ. De aici şi necesitatea găsirii unor surse alternative de finanţare, întrucât
statul este mai puţin dispus să suporte în mod integral finanţarea acestui sector.
Necesitatea contribuţiei sectorului privat la finanţarea acestui domeniu derivă din
ansamblul beneficiilor de care se bucură întreprinderile de pe urma învăţământului, astfel: pentru
persoanele care au nivel ridicat de pregătire se reduce perioada de formare sau de reciclare atunci
când se introduc noi tehnologii, cu consecinţe pozitive asupra costurilor întreprinderilor;
productivitatea superioară a persoanelor educate se reflectă şi asupra celorlalte persoane angajate
având un efect important asupra productivităţii întreprinderilor în ansamblu; întreprinderile sunt
primele beneficiare ale progresului stiintific şi tehnic ce se realizează în mare măsură în
instituţiile de învăţământ. Aşadar, ca şi surse alternative de finanţare a învăţământului din partea
sectorului privat regăsim: contracte de cercetare, prestări de servicii şi donaţii, toate văzute ca o

14
Idem.

23
compensaţie substanţială pentru beneficiile pe care le primesc din partea domeniului de
învăţământ.
În ţările din cadrul Uniunii Europene, instituţiile de învăţământ au adoptat soluţii diverse
pentru a face faţă restricţiilor financiare si creşterii numărului de elevi şi studenţi. În unele dintre
acestea, cum este Anglia, de exemplu, soluţia a constat în limitarea accesului în învăţământul
superior asigurându-se astfel un sistem de bun nivel calitativ, însă departe de a fi echitabil. Alte
ţări ca Franţa şi Italia, au adoptat politica egalitaristă a porţilor deschise, dar calitatea s-a văzut în
primejdie, din cauza insuficienţei resurselor. În statele scandinave, calitatea şi echitatea se
echilibrează mai bine, graţie nivelului ridicat al finanţării învăţământului.
În ceea ce priveşte România, dificultăţile de natură economico-financiară frânează
dezvoltarea acestui segment atât de important, iar subfinanţarea acestuia a devenit ca o regulă
primordială. În acest sens, trebuie găsite soluţii astfel încât toate instituţiile de învăţământ, atât
cele publice cât şi cele private, să fie încurajate să îşi mărească şi diversifice sursele de finanţare
din alte surse decât cele publice, astfel încât ele să nu se limiteze la cele provenite din taxele de
şcolarizare. Instituţiile de învăţământ trebuie să opereze într-un mediu care devine în fiecare zi
din ce în mai competitiv, comercializat şi globalizat, aşa că ele trebuie să ţină cont de faptul că
joacă un rol important în asigurarea calităţii şi sunt răspunzătoare pentru aceasta în faţa societăţii
ca întreg.
Luarea în considerare şi combinarea criteriilor economice de fundamentare a politicilor
educaţionale conduce la posibilitatea formulării unui set de măsuri strategice şi instrumente care
trebuie să se adapteze unor circumstanţe particulare constând, în principal, în următoarele15:
a) Educaţie de bază publică şi gratuită, asigurată în condiţiile existenţei unui sistem
de subvenţii orientate către gospodăriile care nu îşi permit să înmatriculeze copiii
şi educaţie primară de calitate pentru toţi elevii;
b) Perceperea de taxe selective pentru educaţia secundară superioară, măsură
combinată cu existenţa unui sistem de burse şi ajutoare orientate asupra criteriilor
sociale, pentru îmbunătăţirea şanselor de acces în învăţământul secundar general
şi apoi la toate nivelurile învăţământului secundar;
c) Perceperea de taxe în învăţământul superior, combinată cu acordarea de
împrumuturi destinate plăţilor taxelor, împrumuturi ce vor fi rambursate din
veniturile obţinute după absolvire; sistemul de taxe va fi însoţit de un sistem de
15
Marinescu, C.- Op.cit., p.172.

24
 burse de orientare, ce va compensa sentimentul de aversiune al celor săraci faţă de
acumularea de datorii, sentiment indus de incertitudinea veniturilor viitoare.
Un obiectiv principal de avut în vedere de către guverne este acela al stabilirii unor
mecanisme deschise şi eterice pentru alocarea fondurilor publice în direcţia ameliorării situaţiei
existente în domeniul învăţământului, sprijinind eficienţa şi echitatea, respectiv reforma în
sistemul de învăţământ. Această reformă se înscrie în contextul general impus de transformările
continue actuale ale vieţii economice şi sociale.
Diferitele categorii de instituţii prezintă grade diferite de dependenţă faţă de buget, de
veniturile lor proprii, de sponsori sau de donatori. Este bine ştiut faptul că o instituţie preferă de
regulă să aibă o bază financiară cât mai solidă şi în acelaşi timp să se bucure de o autonomie cât
mai largă în gestionarea patrimoniului. Acest lucru este împiedicat prin prisma faptului că
resursele financiare publice sunt limitate, în raport cu nevoile sociale în continuă creştere.
Armonizarea intereselor individuale şi de grup ori locale cu cele generale nu se poate face decât
pe baza unui compromis, astfel încât găsim plauzibilă varianta unei finanţări sigure de la buget
completată cu venituri extrabugetare, respectând regulile de gestiune financiară stabilită prin
lege.
Astfel, apare ca soluţie oportună folosirea, chiar şi limitativă în spaţiu şi timp a surselor
de finanţare alternative şi/sau complementare, cu rezultate pozitive în creşterea calitativă a
efectelor social-economice generate de învăţământ.

Concluzii

25
 În Romania, problemele legate de finanţare sunt esenţiale şi profunde şi de rezolvarea lor
depinde în mare parte succesul reformei în alte domenii precum şi susţinerea dezvoltării
economice în general a statului. În absenţa resuselor şi a stimulentelor adecvate, eforturile pentru
dezvoltarea învăţământului nu pot avea succes. În mod evident, banii nu pot rezolva toate
problemele învăţământului (cel puţin nu din perspectiva problemelor de natură etică cu care se
confruntă acest sector), însă lipsa fondurilor şi folosirea ineficientă a resurselor disponibile pot
agrava problemele deja existente şi pot duce la apariţia de noi dificultăţi.
După cum bine ştim, România odată cu integrarea în Uniunea Europeană a fost pusă în
situaţia de a se alinia noilor standarde europene, astfel încat segmentul care ţine în mod efectiv
de finanţarea sistemului de învăţământ românesc trebuie avut de asemenea în vedere, astfel încât
să fie însă în concordanţă şi cu legislaţia în materie de concurenţă şi ajutor de stat şi cu practica
comunitară în domeniu. Astfel, din perspectiva mediului concurenţial, elaborarea de scheme de
finanţare sau aplicarea unor mecanisme comparabile cu cele la nivel comunitar trebuie să
permită accesul liber şi nediscriminatoriu la resurse bugetare, fie ele centrale sau ale autorităţilor
locale, pe baze competiţionale, deschise tuturor instituţiilor de învăţământ – publice sau private,
acreditate conform legii. În general, la nivelul Uniunii Europene ajutoarele pentru instruire sunt
considerate compatibile cu mediul concurenţial normal, acordarea acestora urmând a fi acordată
efectiv după autorizarea de către Comisie.
Însă, din punct de vedere al ajutorului de stat, evaluarea finanţării trebuie realizată
diferenţiat, întrucât, după cum am menţionat anterior, la nivel comunitar modalităţile de finanţare
a sistemului educaţional variază semnificativ de la un stat la altul, mergând de la finanţare totală
până la îmbinarea fondurilor private cu cele publice. România are o serie de factori de luat în
considerare din perspectiva alinierii cu succes la standardelor din Uniunea Europeană, iar
potenţialul redus de finanţare a învăţământului românesc din surse private impun acordarea unei
atenţii mărite procesului educaţional din partea factorilor decidenţi, atât în privinţa calităţii
procesului, cât mai ales al asigurării unui grad corespunzător de finanţare. Astfel, finanţarea
procesului educaţional pe principalele sale paliere componente – învăţământ preşcolar, primar,
secundar, postliceal şi superior – nu implică măsuri de natura ajutorului de stat, educaţia fiind
privită ca prioritate naţională şi activitate de interes general, de viitorul căreia depinde în mare
măsură gradul de dezvoltare al ţării. Măsuri de natura ajutorului de stat în cadrul procesului
educaţional se pot însă regăsi în cazul unor mecanisme specifice de finanţare, sub formă de

26
programe, granturi de cercetare acordate universităţilor, sau al altor programe de instruire şi
formare profesională continuă.
În acest sens, în vederea asigurării compatibilităţii cu practica comunitară, derularea de
programe de instruire, acordarea de granturi sau practicarea altor forme specifice de finanţare a
sistemului educaţional din surse publice trebuie să se bazeze pe elaborarea de scheme de sprijin
conform reglementărilor în vigoare, autorizarea acestora revenind Consiliului Concurenţei până
în momentul aderării, pentru ca ulterior, competenţa în domeniu să revină Comisiei Europene.

27
Bibliografie

Literatura de specialitate

1. Marinescu, C. – Educaţia: perspectivă economică, Editura Economică, Bucureşti, 2001.

2. Piolatto Amedeo – Education and selective vouchers, Barcelona, Spain, 2010.
3. Ştefura, G. – Surse alternative şi complementare de finanţare privind instituţiile publice,
în volumul Integrarea politicilor financiar-monetare în strategiile de dezvoltare durabilă,
Editura Junimea, Iaşi, 2002.
4. Văcărel, I. – Învăţământul – factor important al dezvoltării umane, în volumul
Restructurarea teoriei economice. Învăţământul în faţa unor noi provocări, Editura
Economică, Bucureşti, 1996.
5. Văcărel, I. – Politici fiscale şi bugetare în România, Editura Expert, Bucureşti, 2001.
6. Voinea, Gh., Chirleşan, D. – Guvernarea în noile ţări membre ale Uniunii Europene.
Reguli şi strategii, Editura Universităţii Al.I.Cuza, Iaşi, 2008.
7. World Bank (1998): D. Bruce Johnstone – The financing and Management of Higher
Education: A Status Report on Worldwide Reforms.
8. World Bank: Alain Mingat, Jee-Peng Tan – Financing public higher education in
developing countries. The potential role of loan schemes.

Site-uri web:
9. www.edu.ro
10. www.europa.eu.int
11. www.cnfis.ro
12. www.insse.ro
13. www.mfinante.ro
14. http://www.uis.unesco.org/ev.php?ID=2867_201&ID2=DO_TOPIC
15. Ghid privind finanţarea învăţământului superior din România, comparativ cu unele state
membre ale U.E, din perspectiva legislaţiei ajutorului de stat, Consiliul Concurenţei -
http://www.competition.ro/documente/en/publicatii_Nota%20invatamant%2060606.pdf

Legislaţie şi alte documente:

16. Strategia Fiscal Bugetară în perioada 2011-2013, Guvernul României.
17. Legea educaţiei naţionale nr.84 din 24 iulie 1995, actualizată până la data de 25 iunie
2003 publicat în Monitorul Oficial nr. 606 din 10 decembrie 1999.
18. Raport asupra stării sistemului naţional de învăţământ – 2007, Ministerul Educaţiei,
Cercetării, Tineretului şi Sportului.
28
19. “Planul naţional de dezvoltare 2007-2013”, Guvernul României;

29