UNIVERSITATEA „GEORGE BACOVIA” BACĂU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE, JURIDICE ȘI

ADMINISTRATIVE
SPECIALIZAREA
MANAGEMENTUL INSTITUȚIILOR ÎN EDUCAȚIE

STUDII DE CAZ

CURSANT: Magdalena Sandu

BACĂU 2020
Studiu de caz I – Bariere în calea comunicării

Comunicarea didactică este eficientă dacă există relații benefice dintre profesor și
elevi, din punct de vedere cantitativ și, mai ales, calitativ. Calitatea interacțiunii didactice
și realizarea potențialului pedagogic al comunicării educaționale depind de
caracteristicile contextului de instruire, respectiv de: prestația emițătorului și a
receptorului și de caracteristicile mediului de instruire/ ale câmpului pedagogic [4, p.91].
Rezultatul comunicării este dat de starea pe care o induce vorbitorul ascultătorului,
fie că acesta este unul permanent (elevul), fie că este doar ocazional. În vreme ce primul
îşi caută elementele care sa-i facă oportune prezenţa acţiunilor pregătite şi tema aleasă,
celălalt va fi dominat în primul rând de ceea ce aşteaptă şi abia apoi de ceea ce vede şi
ascultă.
Uneori comunicarea didactică poate fi perturbată de o serie de factori care se
interpun între semnificaţia intenţionată şi cea percepută. Existența barierelor poate să fie
pusă în evidență din multiple unghiuri, care au la bază anumite mituri despre comunicare:
• primul mit este acela al înțelegerii comunicării, deoarece comunicarea se află în
fiecare individ, însă aceasta nu înseamnă că comunică eficient;
• al doilea mit specifică problemele, care sunt legate de comunicare: dacă de un
insucces este responsabilă o comunicare ineficientă, atunci ea nu este singura
responsabilă de acest lucru;
• al treilea mit ne spune că dacă emițătorii au o comunicare bună se presupune că au
folosit tehnici de comunicare eficientă;
• alt mit este acela al proiecției: toate persoanele incluse în comunicare trebuie să fie
responsabile pentru modul în care s-a produs comunicarea eficient sau ineficient;
• un alt mit este că o bună comunicare realizează o înțelegere foarte bună la toți
participanții, dar aceasta este imposibilă și duce la definirea unei bariere in
comunicare [2, p.124].
Deși comunicarea se manifestă sub forme diferite, constituie reale probleme în
realizarea procesului de comunicare și barierele nu sunt de neevitat. N. Stanton consideră
că
„individualitatea noastră este principala barieră în calea comunicării” [3, p. 30]. Prin
această afirmaţie, considerăm că autorul se referă în primul rând, la faptul că adultul, spre
deosebire de copil, are prejudecăţile sale și diferenţele de percepţie sunt, după opinia lui
N.Stanton, doar rădăcina altor bariere de comunicare: „Modul în care noi privim lumea
este influenţat de experienţele noastre anterioare, astfel că persoane de diferite vârste,
naţionalităţi, culturi, educaţie, ocupaţie, sex, temperamente etc. vor avea alte percepţii şi
vor recepta situaţiile în mod diferit”. El crede, de asemenea, că lipsa de cunoaştere, lipsa
de interes, lipsa de încredere, dificultăţile de exprimare, emotivitatea, personalitatea
puternică a emiţătorului şi a receptorului („ciocnirea personalităţilor”), condiţiile de
comunicare pot constitui bariere în calea comunicării [idem].
Comunicarea reprezintă un sistem deschis care este influențat de mulți factori,
dificultatea constă în necesitatea unei viziuni procesuale și progresive asupra acestori
factori/elemente care sunt componente importante ale comunicării. Agenții comunicării
sunt puternic influenţaţi de personalitatea şi de afectele lor, ei sunt determinaţi în egală
măsură de modul lor de funcţionare cognitivă. Astfel sunt bariere care țin de sistem, le
identificăm fie la emițător, receptor-agenți comunicaționali, fie în contextul comunicării
la nivelul canalului de comunicare și bariere ce țin de proces, care sunt rezultatul din
interiorul comunicării [2, p. 125]. În prima categorie identificăm deficiențele de
transmisie și de recepționare a informației, conceptualizarea mesajului în funcție de
situație și scop, alegerea mijloacelor de comunicare, statutul social al comunicatorilor, iar
limbajul și normele sunt dimensiuni complementare ale acestor bariere. În cea de-a doua
categorie, factorii sunt mai greu de surprins, dintre care surse ale comunicării ineficiente,
repere ale comunicării eficiente [ibidem]. Exista o multitudine de factori care pot cauza
probleme în comunicare și de care trebuie să fim conștienți pentru a le depăși sau
minimaliza efectul. Dintre aceștia mai semnificativi sunt:
• diferențele de percepție – persoane de diferite vârste, culturi, educație,
temperamente, sex, vor percepe altfel situațiile comunicaționale și le vor interpreta în
mod diferit;
• concluziile grăbite – deseori vedem ceea ce dorim să vedem și auzim ceea ce
dorim să auzim, evitând să recunoaștem realitatea în sine;
 • stereotipiile – învațând permanent din experiențele proprii vom întâmpina riscul
de a trata diferite persoane ca și când ar fi una și aceeași;
• lipsa de interes – de obicei suntem mai interesați de problemele noastre, decât de
ale altora, de aceea acolo unde lipsa de interes este evidentă trebuie să acționăm cu
abilitate pentru a direcționa mesajul astfel, încât să corespundă nevoilor și interesului
celui ce primește mesajul;
• dificultățile de exprimare – sunt determinate de lipsa de încredere în sine sau de
vocabularul sărac;
• emoția – deși poate determină chiar blocarea completă a comunicării, ea poate
deveni totuși un catalizator, impresionând auditoriul mai mult decât o persoană lipsita de
emoție sau entuziasm.
• personalitatea celor antrenați în comunicare – nu doar tipurile diferite de
personalități pot cauza probleme ci, adeseori, propria noastră percepție a persoanelor din
jurul nostru este afectată și ca urmare, comportamentul nostru influențează pe acela al
partenerului comunicării.
Expresivitatea comunicării didactice este influenţată de ţinuta fizica, expresivitatea
fetei, gesturi, strălucirea privirii, contactul vizual. Elementele limbajului nonverbal
prelungesc semnificaţia cuvintelor. De exemplu, un profesor care intră în clasă şi se
aşează la catedră sau se lipeşte de tablă si rămâne acolo toată ora, îşi diminuează mult din
forţa discursului. Limbajul nonverbal are semnificaţii la fel de profunde ca și cel verbal.
Aceștia sunt doar câțiva factori care pot face comunicarea mai puțin eficientă sau
chiar să eșueze complet. Potențialele bariere de comunicare nu depind numai de noi,
respectiv receptor și emițător, ci și de condițiile de comunicare, pe care trebuie nu numai
să le cunoaștem, ci și să le controlăm pentru ca procesul comunicării să capete șansa de a
fi eficient [4, p.92].
William Hanet susține că o barieră privind comunicarea este ratarea înțelesului, care
cuprinde doua forme:
• prima formă se realizează atunci când persoanele utilizează cuvinte diferite, dar le dau
același ințeles (la prima vedere există un dezacord, la nivelul ințelesului acordul este
posibil);
• cea de-a doua formă apare atunci când persoanele utilizează aceleași cuvinte, dar le
dau ințelesuri diferite ( la suprafață acordul pare că este posibil, insă in profunzime
persoanele se află in dezacord) [2, p.127].
Criza ideii de obiectivitate în cunoaştere determină o îndoială cu privire la
posibilitatea comunicării. Pentru ca această îndoială să dispară, ar trebui să existe un
limbaj universal neutru care să mijlocească traducerea unor limbaje în altele, ceea ce,
practic, este imposibil. Pentru a se realiza o comunicare, trebuie să existe un limbaj / cod
comun, dar limbajul, nu înseamnă vocabular. Sunt situaţii când există un vocabular
comun, dar limbajul este diferit.
Comunicarea va fi, în acest caz, incompletă sau imposibilă. Pe de altă parte, putem întâlni
un vocabular diferit, dar un limbaj comun. Comunicarea devine incompletă sau la limită,
imposibilă sau este întreţinută iluzia comunicării, nefiind conştientizată diferenţa dintre
limbaj şi vocabular. Prin urmare, dificultatea comunicării ţine de marea diversitate a
limbajelor. Conţinutul semantic al limbajului ţine, la rândul său, de orizontul cultural al
vorbitorului, iar acesta de orizontul său de viaţă [7].
În funcţie de natura limbajului, a concepţiilor despre lume, a orizontului cultural sau
orizontului de viaţă, actul comunicării diferă de la un individ la altul. Comunicarea se
realizează foarte rar sau nu se realizează niciodată, atunci când există convingerea că alte
orizonturi culturale sunt nesemnificative sau chiar inferioare.
Stereotipurile sunt o barieră de comunicare importantă în procesul educațional, o
generalizare despre un grup de oameni care distinge acești oameni, susține Myers.
Procesul care presupune includerea unei baze informaționale într-un sistem larg, ținând
cont de experiență, este unul util și natural în învățare, uneori însă, atunci când nu este
flexibil este vorba de stereotip, fenomen care aduce rezultate inverse în procesul
instructiv-educativ și în comunicare. La stereotip se poate observa activitatea
predominant funcțională de emițător a receptorului, acesta primind atribute care aparțin
ascultării interactive, dar în sens negativ, punând între el și acesta un set perceptiv care nu
lasă informația să treacă. Torrington și Hall identifică cinci bariere care apar in
comunicare: bariere în trimiterea mesajului, bariere în receptarea acestuia, bariere ale
înțelegerii, bariere ale acceptării și bariere ale acțiunii.
 Barierele în trimiterea mesajului, apar doar la nivelul emițătorului, susțin cei doi
autori, sunt concretizate în transmiterea unor mesaje neconștientizate ca atare, în
existentul unor informații inadecvate în conținutul mesajului, în ceea ce privește mesajul
său pe receptor;
Barierele la nivelul receptării aparțin celui care primește mesajul și mediul: primul
fiind vorba de nevoi, credințe, valori, anxietăți, atitudini, opinii, prejudecăți, iar al doilea
cu stimuli din mediu;
Barierele de înțelegere se situează atât la nivelul emițătorului, cât și la nivelul
receptorului. La nivel de emițător: semantică și jargon, abilități de comunicare, durata
comunicării și canalul acesteia; la nivel de receptor: probleme semantice, concentrarea,
abilități de ascultare, cunoștințe despre mesaj, prejudecăți, receptivitatea la noi idei.
Barierele acceptării acționând la nivelul tuturor indicatorilor: emițător, receptor,
mediu: caracteristicile personale, atitudini și opinii, credințe și valori - la nivel de
emițător, atitudini, opinii și prejudecăți, credințe și valori, receptivitate la idei noi,
caracteristicile personale - la nivelul receptorului; conflictul interpersonal, diferențele de
status, experiențe anterioare în interacțiuni similar - la nivelul mediului;
Barierele acțiunii se constituie la nivelul emițătorului (memoria și nivelul
acceptării) și la nivelul receptorului (memoria și atenția, nivelul de acceptare,
flexibilitatea pentru schimbarea atitudinilor, comportamentului, caracteristicile personale)
[2, p.131].
Pentru o adaptare eficientă la situația de comunicare este necesar să fie luați în
calcul toți factorii care o influențează:
a) factori materiali și fizici: clasele, laboratoarele, mobilierul; zgomotul;
luminozitatea; dispoziția băncilor; locul unde stă profesorul; condițiile atmosferice.
b) factori organizaționali și de context: numărul elevilor într-o clasă;
strategiile utilizate; starea fizică și psihică a participanților.
c) factori ai relației educative: stilul de predare; talentul pedagogic;
stereotipiile; cunoașterea celuilalt; abilitățile de ascultare.
Barierele în comunicare se produc atunci când unul sau mai mulți dintre factorii
enumerați nu funcționează în condiții optime. În relația profesor – elev se nasc decalaje
de comunicare între trasăturile mesajului și înțelegerea lui în profunzime, precum și între
repertorii. Abilitățile de ascultare ale elevilor sunt fizice (auzul), de interpretare și
înțelegere a cuvintelor (comprehensiunea), de a-și aminti tot ce a fost spus (retenția).
Steers observă cinci bariere în comunicare: distorsiunea, omisiunea,
supraincărcarea, sincronizarea și acceptanța [7]. Distorsiunea cuprinde diferențe între
emițător și receptor, imprecizia limbajului, interpretarea greșită în receptarea mesajului,
distanța socială sau barierele de status dintre emițător și receptor. Omisiunea apare atunci
când emițătorul filtrează intenționat mesajul sau nu este capabil să cuprindă mesajul
întreg, iar când îl transmite utilizează informații incomplete. Supraincărcarea, de multe
ori receptorul trebuie să facă față unei abundențe informaționale extreme, acest lucru duce
la rezolvarea unui refuz față de activitățile care sunt prevăzute în materie, la
confuzionarea elevilor și la epuizarea fizică și motivațională a acesora. Si insuficiența
informațională conduce la bariere comunicaționale și la scăderea eficienței activităților
instructiv-educative. Sincronizarea este un alt factor care caracterizează eficiența
comunicării (dacă elevii lucrează cu un exemplu nou pe care nu îl cunosc, s-ar putea ca
activitatea să nu aiba succes) [2, p.133].
O altă barieră importantă în procesul comunicațional este etica comunicării.
Caracteristicile pentru acest demers sunt integritatea sursei mesajului, diminuarea
defensivității unui mesaj specific, preconizarea impactului practical unui mesaj sau al
unui set de mesaje și împărțirea responsabilității legate de comunicare și de conflict între
cei care se află în interacțiune. Un aspect important al eticii comunicării începe cu
globalizarea mijloacelor de comunicare. Noile tehnologii pot aduce noi bariere în
comunicare sau pot fi înlesnite. În demersul didactic de îmbunătățire a aptitudinilor de
comunicare, eficiența comunicării poate crește atunci când mediul comunicational, atât
cel fizic, cât și cel sociopsiho-pedagogic este propice, când sunt armonizate scopurile și
obiectivele activității pe care o propunem la structura organizatională și realizarea de
activități de perfecționare a deprinderilor de comunicare, la nivelul emițătorului sau
receptorului.

Bibliografie
1. Orțan F. Comunicare interpersonală în mediile școlare. Oradea, 2005, 229
p.
 2. Pânișoară I.O. Comunicarea eficientă. Iași: Ed. Polirom, 2015, 478 p.
3. Stanton N. Comunicarea. Iaşi: Societatea Ştiinţă & Tehnică, 1995, 4. Stan
C. Pedagogia comunicării. Note de curs. 114 p.
5. Șoitu L. Pedagogia comunicării. Iași: Institutul European, 2001, 278 p.
6. https://edoc.pub/introducere-in-stiintele-comunicarii-pdf-free.html. [vazut
27.07.2019]
7. http://www.scrigroup.com/management/cominicare/Modele-comunicationale
Element 33961.php [vazut 27.07.2019]
Studiu de caz II – Comunicarea la nivelul instituției în context pandemic

Consider că, odată cu declanșarea pandemiei, relațiile sociale s-au schimbat, dar cu atât
mai mult am observat că, in condiții de distantare fizică, este posibilă apropierea prin
comunicare. Comunicarea la nivelul instituției în care lucrez și-a păstrat nivelul de
profesionalism, dar a fost dublată de empatie. Am observat apariția unei noi terminologii
determinate de numeroasele statistici pentru care adunam date și de adaptarea la învățământul
online. Ca profesor, am încercat să mențin legătura cu elevii mei și am înțeles cât de important
este pentru ei si pentru familiile lor să discute cu cineva din exteriorul mediului familial, să
găsească pe cineva care să le inspire încredere, care să le ofere informații clare, într-un mod cât
mai coerent. Discuțiile cu ei nu s-au limitat doar la informații stiințifice, legate strict de
disciplina mea, ci am încercat să le ofer informații și despre răspândirea acestui virus.

În timpul unei crize precum pandemia de COVID-19, consolidarea comunicării, a

transparenței și încrederii este crucială pentru a pune în practică măsurile de limitare a răspândirii
virusului. Comunicarea poate contribui la înțelegerea și abordarea temerilor, a interpretărilor
greșite; la consolidarea implicării comunitare pentru abordarea dificultăților întâlnite. O
comunicare bine stabilită între școală și părinți va asigura un spațiu de ascultare a îngrijorărilor,
feedback-ului, miturilor și zvonurilor privind COVID-19, precum și transmiterea de informații
despre virus.

Pentru elevi este dificil să facă diferența între informații care au la bază dovezi științifice
și cele care provin din surse îndoielnice.  Comunicarea între școală, părinți, elevi și profesori este
esențială pentru a asigura o înțelegere clară a ceea ce trebuie făcut, de către cine și cum. În
vremuri de incertitudine, este important ca părinții să se implice în relația cu școala.

Câțiva pași esențiali pentru consolidarea comunicării între conducerea școlii și

personalul acesteia:
1. Aflați care sunt nevoile de comunicare. Discutați cu personalul despre informațiile de care au

nevoie, legate de COVID-19. Întrebați-i cum preferă să primească informația și cu ce frecvență.

Întrebați-i de ce fel de sprijin au nevoie ei și copiii pentru a se simți în siguranță la școală.

Rezultatele acestor discuții pot fi folosite pentru a personaliza comunicarea, instrumentele și

abordările necesare pentru a spori implicarea personalului și pentru a răspunde așteptărilor lor și

ale copiilor.
 

2. Folosiți cele mai potrivite canale de comunicare

Pentru ca mesajele să ajungă la toate familiile, cel mai bine este să folosiți cât mai multe canale
de comunicare posibil. Nu toți părinții pot fi abordați în același fel și nu toți vor interacționa în
aceeași măsură. Alte lucruri pe care le puteți lua în calcul când hotărâți ce platforme/metode
folosiți sunt urgența mesajului și cât de repede se poate schimba situația vizată. O atenție
deosebită trebuie acordată comunicării mesajelor către familiile cele mai vulnerabile.

Printre canalele pe care le puteți folosi în comunicarea cu părinții se numără:

 ședințe sau discuții cu părinții în mediul online (Zoom, Skype, etc); 

 apeluri telefonice;
 grupurile de mesaje (Whatsapp);
 E-mail;  
 site-ul web al școlii sau platforma unde se desfășoară cursurile online;
 platformele online de socializare (Facebook).

3. Comunicați clar și coerent

Este important să comunicați în mod sistematic cu părinții, nu numai la nevoie. În felul acesta se
va crea un mecanism clar, comunicarea va fi așteptată, iar părinții se vor simți încurajați să
participe și să se implice mai mult în viața școlară a copiilor lor. Comunicarea poate merge
dincolo de COVID-19, dar subiectul coronavirusului va fi punctul esențial al consolidării
comunicării. De asemenea, este important ca școlile să se asigure că toți părinții și elevii, inclusiv
cei mai vulnerabili, pot avea acces la informațiile esențiale prin transmiterea unor informații
adaptate nivelului de dezvoltare al copiilor și accesibile tuturor elevilor, inclusiv celor cu
dizabilități.

Comunicarea privind COVID-19 cu părinții și elevii poate include:

1. Informații actualizate privind situația COVID-19 și măsurile luate pentru a reduce

riscurile la care sunt expuși elevii.
2. Acțiunile așteptate din partea părinților și elevilor.
3. Sfaturi privind bunele practici de sănătate și igienă. Promovarea măsurilor zilnice de
protecție, detalierea metodelor prin care poate fi oprită răspândirea COVID-19.
4. Persoanele pe care le pot contacta în cazul în care au întrebări sau îngrijorări referitoare la
COVID-19.
5. Informații corecte despre numărul de persoane infectate în școală, în rândul elevilor și
personalului și soluțiile propuse pentru a evita alte infecțiile.
6. Recomandări pentru a evita împovărarea și stresul (de exemplu, a lua pauze de la
urmărirea, citirea și ascultarea știrilor privind veștile despre COVID-19).
7. Promovarea unei alimentații sănătoase, a exercițiilor fizice, a unui somn adecvat și
alocarea de timp pentru momentele de relaxare.
 8. Recomandarea de a vorbi cu persoanele de încredere despre îngrijorările lor și despre
cum se simt.
9. Informații despre cum pot părinții să susțină învățarea.
10. Informații privind schimbările apărute în curriculum și în programul școlar.
11. Informații despre sprijinul psihologic oferit de școală.
12. Recomandarea de a vaccina copiii potrivit schemei naționale de imunizare.
13. Informații despre măsurile luate pentru ca elevii cu afecțiuni medicale preexistente să își
poată continua educația (online sau în școli).
14. Informații despre mecanismele existente de comunicare a îngrijorărilor lor către
personalul didactic, inclusiv invitarea părinților la întâlnirile în care își pot exprima
opiniile și prioritățile.
15. Încurajarea părinților de a crea grupuri de părinți unde să discute dificultățile și
îngrijorările pe care le au.

4. Folosiți un ton adecvat

 Ascultați-i pe părinți și adresați-le întrebări pentru a le înțelege mai bine

comportamentul, îngrijorările, percepțiile și acțiunile de prevenire a răspândirii noului
coronavirus.
 Folosiți un ton cald și pozitiv, fie că transmiteți mesaje prin email, SMS sau în persoană,
fiți deschiși și optimiști și oferiți încurajări.
 Comunicați des, asigurați-vă că puteți comunica în mod regulat, identificați împreună cu
familiile o abordare fezabilă pentru a comunica și informa.
 Cultivați sentimentul de încredere. Este esențial pentru părinți să poată avea încredere
în cadrele didactice. Când discutați cu părinții, asigurați-vă că aceștia au încrederea în
confidențialitatea comunicării și că principalul scop este acela de a asigura interesul
suprem al elevilor.
 Nu există o rețetă general valabilă în materie de comunicare părinte-cadru didactic.
Identificați instrumentele de comunicare adecvate fiecărei familii și folosiți-le. În unele
cazuri, va fi nevoie de o combinație de instrumente/abordări pentru a vă asigura că
ajungeți la fiecare familie. Trebuie să aveți în vedere că familiile vin din contexte diferite
și au convingeri diverse.
 Puneți-i în valoare pe părinți implicându-i în educația copiilor și recunoscându-le
implicarea.
Studiu de caz III – O situație de criză din zona educațională
În termeni generali, comunitatea romă din Europa prezintă un nivel mai scăzut de
școlarizare, un nivel de analfabetism mai mare, o rată mai înaltă de abandon școlar, o prezență
mai redusă de studenți romi în educația superioară și, în general, mai puțin succes școlar.

Deși sistemul educațional al țărilor participante nu este același, având propriile

particularități, au totuși caracteristici și principii comune. Printre acestea, este important de
evidențiat existența a trei cicluri școlare: preșcolar, primar și secundar (educația secundară
obligatorie fiind până la vârsta de 16 ani), instruire vocațională în diverse domenii și educație
universitară.

În plus, principalele principii și politici educaționale sunt după cum urmează: natura
gratuită a educației publice, accesibilitatea diferitelor nivele de educație, precum și egalitatea
cetățenilor în ceea ce privește educația. De asemenea, în toate țările găsim o atitudine formală
care este atât pozitivă, cât și incluzivă către minoritățile etnice, o atitudine care este puternic
sprijinită de către UE, rezultând în politici, planuri și acțiuni specifice de intervenție asupra
populației rome.

Cu toate acestea, principalele principii și politici educaționale nu sunt întotdeauna

aplicate în mod egal tuturor cetățenilor, cum ar fi romii. Este un fapt real că în Europa și în toate
țările participante încă persistă, mai mult sau mai puțin, diferite tipuri de segregare școlară.
Unele măsuri au fost create chiar pentru sprijinirea școlarizării copiilor romi. Cu toate acestea, în
practică, aceste măsuri și politici nu sunt întotdeauna materializate adecvat, existând încă o
segregare puternică, fiind astfel dificil pentru populația romă să acceseze centre de educație
normale, iar drepturile lor nefiind întotdeauna garantate.

Existența segregării minorităților etnice, în special a populației rome, este evidentă în

diferite moduri, de la segregarea vizibilă care există în diferite centre educaționale, la o segregare
mai ascunsă care se manifestă diferit. Exemplu: abuzul de măsuri educaționale îndreptate către
situații și cazuri speciale, sau gruparea elevilor romi în clase speciale în școli.
 Astfel, dintre diferitele forme de segregare este demn de menționat existența centrelor
școlare speciale ori a centrelor pentru populația cu nevoi specifice (dizabilități mentale), cu
cerințe academice mult scăzute, care oferă, evident, un nivel mai scăzut de educație; numeroși
copii romi sunt trimiși la aceste centre.

In plus față de existența centrelor școlare rezervate elevilor romi, segregarea apare de
asemenea în școli unde unele clase sunt create doar pentru copiii romi.

În mod similar, o serie de măsuri speciale îndreptate spre rezolvarea unor situații
particulare ale elevilor sunt implementate într-o mai mare măsură printre elevii romi. Exemplu:
clasificarea lor ca “elevi la domiciliu” (ceea ce în practică înseamnă că elevii nu trebuie să
participe la ore, ci doar trebuie să se ducă la școală să-și susțină examenele de sfârșit de an), ori
sprijinirea accesului copiilor romi la programele de instruire vocațională (care sunt foarte scurte),
oferind o calificare scăzută și, prin urmare, puține alternative pentru a face față cerințelor de pe
piața muncii.

În anumite ocazii, aceste situații de segregare sunt legate de politicile privind locuințele
sau de distribuția elevilor pe centre, pe nivele educaționale. Exemplu, mulți elevi romi având un
nivel redus și ajung în aceeași clasă, ori dacă locuiesc în cartiere segregate, este ceva obișnuit ca
școlile din zonă să fie de asemenea segregate.

În ciuda segregării, deși gravă, aceasta nu este singura problemă care influențează
dificultățile în educație ale comunității rome. Mai sunt și alți factori care intră în joc, în special
incluziunea copiilor romi în sistemul educațional și succesul lor școlar.

Cele mai obișnuite probleme cu care se confruntă copii romi și familiile lor sunt grupate
în următoarele trei categorii.

A. Factori de excluziune socio-economică care afectează familia:

 Sărăcia și sărăcia extremă. Sărăcia constituie unul dintre principalele obstacole în

incluziunea și participarea școlară; deși este un fenomen complex în dimensiunea sa
economică, ar putea înseamna că familiile nu pot avea acces la centre educaționale
deoarece nu au posibilitatea de a asigura costul educației, cum ar fi manuale, transport și
alte nevoi.
  Șomajul ori sub-angajarea. Nesiguranța locului de muncă, salariul scăzut,
discontinuitatea muncii, dificultăți economice în a finanța nevoile de educație.
 Migrația internă și externă. Migrațiile care au loc în principal pentru motive economice
și de muncă cauzează o discontinuitate în contactul dintre centrele școlare și/sau elevi și
familiile lor.
 Lipsa documentelor necesare. Lipsa documentelor și regulamentele fac să fie dificil
accesul și înregistrarea la școală.
 Localizarea geografică. Localizarea geografică influențează posibilitatea accesării
centrelor școlare, fie pentru că acestea nu există în apropiere, fie pentru că cele accesibile
sunt segregate sau de slabă calitate. Anumite așezări izolate sau marginale (ghetouri) sau
chiar zone ale țării au mai puține resurse și deci oferă mai puține posibilități pentru
dezvoltare prin educație.

B.Listă de atitudini ale comunității rome și ale sistemului de educație:

 Prejudecăți și neîncredere reciprocă între școli și comunitatea romă.

 Unii romi văd școala ca pe un “teritoriu străin” care nu le este familiar.
 Multe școli au o relație slabă cu părinții romi, ceea ce are un efect direct asupra
percepției părintelui în ceea ce privește școala, precum și asupra lipsei lor de
cunoaștere si informare în legătură cu oportunitățile și avantajele unei educații
continue pentru copiii lor.
 Lipsa motivației pentru elevii romi.
 Lipsa unor modele în cadrul familiilor rome.
 Deficiențele sistemului școlar în lucrul cu familiile în situații de sărăcie sau sărăcie
extremă.

C.Deficiențele sistemului de educație:

 Sistemul de educație nu este pregătit în mod adecvat să facă față diversității

elevilor din punct de vedere cultural pentru a integra minoritățile etnice1.
 Cadrele didactice nu au suficiente cunoștințe și experiență în ceea ce
privește educația interculturală și “exploatarea” diversității elevilor din

1
 cadrul școlii. Ca instituție, școlile sunt concepute și axate în principal pe un
model de elevi omogeni. Diversitatea este deseori văzută ca un obstacol
asociat cu nevoia de a compensa dificultățile, mai mult decât o trăsătură
care poate aduce plus valoare.
 Lipsa unor resurse suficiente pentru a dezvolta programe și acțiuni de
calitate pentru a sprijini minoritățile și în mod specific comunitatea romă.
 Spectru larg de segregare și discriminare împotriva romilor în sistemul de
educație.

Toți acești factori generează:

 Progres extrem de limitat către nivele mai înalte de educație. Fetele și

băieții romi întâmpină dificultăți în a accesa educația preșcolară, în general
terminând doar educația primară. Probleme de abandon atunci când ajung
în ciclul secundar și acces redus la educația universitară.
 Absenteism nemotivat ridicat (chiul).
 Rate înalte de elevi care repetă anul școlar.
 Performanță academică/școlară scăzută.
 Discontinuitate în educația formală.
 Calificare profesională redusă, generând dificultăți în a accesa piața muncii
și perpetuarea situațiilor de sărăcie și marginalizare.

Dată fiind relevanța acestor factori de educație, economici, juridici, sociali și culturali descriși
mai sus, acest Ghid încearcă să fie un instrument operativ care va contribui la următoarele:

 Abordarea și sprijinirea grupurilor și familiilor de romi pentru a favoriza

includerea copiilor lor în comunitatea școlară.
 Sprijinirea sistemului de educație astfel încât să faciliteze participarea
elevilor romi și a familiilor lor.

Procesul intervențional a fost împărțit în faze care constituie momentele sau pașii pe care îi
considerăm necesari pentru a obține o intervenție adecvată, aceștia fiind:

• Prima fază: Analiza realității și diseminarea programului.

• Faza a doua: Atragerea și recrutarea familiilor și partenerilor.

• Faza a treia: Crearea unei legături.

• Faza a patra: Evaluarea inițială.

• Faza a cincea: Proiectarea unui Plan de Lucru cu Familia (PLF) și crearea unei alianțe.

• Faza a șasea: Implementarea acțiunilor prevăzute în PLF.

• Faza a șaptea: Follow-up și evaluarea intervenției planificate.

Căile de a comunica, foarte utile pentru a colecta date și a stabili cum se poate interveni sunt:

- Vizitarea și intervievarea personală a “informatorilor” cheie: familii, lideri ai comunității sau

tehnicieni ori membri cu responsabilități ai organizațiilor 2. Se recomandă confruntarea acestor
informații cu alte surse. Este o greșeală des întâlnită de a considera că informațiile dobândite de
la liderii sau persoanele cheie relevante din comunitate sunt suficiente pentru a ști ce se întâmplă
în contextul în care se derulează programul. Interviurile nu sunt singurele modalități de a colecta
date. De fapt, interviurile înregistrează auto-reprezentarea părților și deci avem nevoie de alte
surse de informare, care să ne permită să elaborăm acțiuni convenabile pe baza lor.

-Observarea directă în context, oriunde posibil și convenabil, ne poate spune, de exemplu,

încărcătura de sarcini casnice pe care fetele le fac acasă, ceea ce poate fi o informație foarte
importantă pentru succesul lor școlar. Acest tip de informații nu pot fi obținute printr-un interviu.

-Focus-grupuri pentru evaluarea nevoilor comunității ori grupului.

-Interviuri ad-hoc (doar acolo unde se consideră necesar) pentru a evalua condițiile socio-
economice percepute. În cazul unui chestionar, dacă este comprehensiv, este recomandabil să
lucrați în parteneriat cu o universitate sau centru de cercetare care vă poate sfătui cum să-l
aplicați și să-l analizați.