Respectarea individualitătii elevului, formarea si dezvoltarea în concordantă cu liniile proprii de

dezvoltare ale acestuia devin deziderate cu tendintă de accentuare permanentă. Se are în vedere
faptul că fiecare copil are un fond propriu ereditar si ca dezvoltarea lui are loc in conditiile specifice
de mediu, fată de care acesta depune efort continu de adaptare.

As putea vorbi la nesfarsit despre individualitatea personalitatii umane. Sunt prea multe unghiuri
de abordare a acestui subiect al personalitatii precum calitatile si viciile umane, diferenta dintre
om si animal, filozofiile contradictorii, impactul socio-cultural al mediului inconjurator,
convingerilor religioase si chiar esecurile istorice. Totusi, pentru a da o directie gandurilor proprii,
voi vorbi despre individualitatea personalitatii umane din perspectiva alegerilor pe care le face
omul in fiecare clipa.

Mai mult sau mai putin, mai adanc sau mai vizibil, omul mereu a fost framantat de intrebarile: cine
sunt, pentru ce traiesc, cine as putea sa devin, ce va ramane in urma mea…? Oricum ar fi, consider
ca putini sunt cei ce au primit raspunsuri adevarate, si anume aceste persoane determina
personalitatile de simpli trecatori prin viata. Cand spun “raspunsuri adevarate”, fac referinta la
sursa Adevarului, Cuvantul lui Dumnezeu sau Biblia. Sigur ca exista si alta sursa, care nu-i necesar
sa fie adevarata, si pe care o voi numi propriul “Eu”.

Potrivit citatului sustinut de Robert F. Bennet, “viata e suma tuturor alegerilor pe care le facem”,
deci alegem sa fim ghidati de Adevar, ca de o lumina in intuneric, ori alegem sa fim manati
pretutindeni de propriul Eu.

Daca e sa privim la origini, chiar si primii oameni au avut in fata lor o alegere care a avut un impact
asupra intregei omeniri. Adam si Eva erau in gradina Edenului si le-a fost ingaduit sa manace din
orice pom, dar cat tine de pomul din mijlocul gradinii „Sa nu mancati din el si nici sa nu va atingeti
de el, ca sa nu muriti.” (Geneza 3:3). Stim cu totii ce a urmat mai departe, Adam si Eva au fost
izgoniti din Eden, iar intreaga omenire urma sa se nasca in pacat, sau intr-o moarte spirituala.

Alegerile noastre joaca un rol extrem de important in formarea personalitatii noastre. Ele ne
formeaza mentalitatea, de ele depinde viitorul mers al vietii. Gershwin ne-a aratat un nou tip de
personalitate, avantata in pofte, in pasiuni, in dorinte, in framantari, intr-o cautare a fericirii, nu
conteaza de scurta sau de lunga durata, un tipaj schimbator si usor luat de orice suflare a vantului,
un trai comfortabil si placut momentan, fara gandul la ziua de poimaine, la batrinete, la viitoarea
generatie. . .

Omul fara un pilon de sprijin este usor dus de valul vietii care este atat de crud si nemilos, carui
nu-I pasa cine esti, ce vreai, unde mergi sau ce vreai sa devii. Pofta si pasiunea niciodata n-au avut
o limita, totdeauna e putin, mai vrea, inca un pic, si apoi cand se pare ca e satisfacuta, apare
sentimentul regretului si dispretului catre propria-ti persoana. Esec, lupta e pierduta, Bess a ramas
cu cea mai rea alegere in viata ei, dependenta de droguri, a treia oara casatorita, ea nu mai este
acea domnisoara tanara care a fost la 20 ani, necunoscand toate acele rele ale vietii.

1 DELIMITARI CONCEPTUALE

In literatura de specialitate se utilizeaza nediferentiat o serie de termeni care sunt de multe ori
folositi unul in locul celuilalt, si anume: individ, individualitate, persoana, personalitate, personaj.

Conceptul de individ

Individul reprezinta totalitatea insusirilor biologice (ereditare si dobandite) care asigura adaptarea
la mediul natural.

El desemneaza caracterul indivizibil al organismului. De aici rezulta o serie de caracteristici ale

individului:

- este un produs in intregime determinat biologic;

-este un reprezentant al speciei, indiferent daca aceasta este umana, animala sau vegetala;

- este o notiune aplicabila tuturor organismelor.

Conceptul de individualitate

In decursul existentei individului insusirile biologice se specializeaza, se ierarhizeaza, se

integreaza capatand astfel unele note distinctive originale.

Individualitatea este individul cu organizarea sa specifica, diferentiala, irepetabila si ireductibila.

Conceptul de persoana

Persoana este corespondentul, in plan social, a individului in plan biologic.

Persoana reprezinta individul uman, ca entitate concreta, intr-un cadru relational dat, asa cum este
perceput de cei din jur.

Prin conceptul de persoana desemnam ansamblul insusirilor psihice care asigura adaptarea la
mediul social-istoric.

Notiunea de persoana este aplicabila doar omului, dar nu in general, ci doar celui dezvoltat din
punct de vedere psihic. Copiilor la nastere si bolnavilor psihici nu li se pot acorda atributul de
persoana.

DELIMITARI CONCEPTUALE Conceptul de personalitate

De-a lungul timpului, ansamblul insusirilor psihice ale persoanei suporta un proces de structurare
in urma caruia se diferentiaza intre ele si se valorizeaza devenind unice.

Personalitatea este persoana plus o nota de valoare, ea este organizarea superioara a persoanei.
Trebuie facuta o distinctie intre persoana si persionalitate:

-persoana se refera la forma fundamentala a fiintei umane care traieste si isi realizeaza destinul pe
lume.

- Personalitatea se refera la particularitatile psihice individuale, la ceea ce-l distinge si il detaseaza

pe un om de altul.

Cineva este personalitate numai comparativ cu altii.

Conceptul de personaj

Are doua acceptiuni:

- personajul ca manifestare in afara, in comportament a persoanei si personalitatii

- personajul ca „persoana in rol”, omul interpretat ca un rol social.

Fiecare om poate juca mai multe roluri, deci el se manifesta prin mai multe personaje, isi releva
fata de altii mai multe fatete ale personalitatii sale.

Tipuri de personaje:

- personaje sociale (joaca roluri asteptate sau impuse de societate);

- personaje volitive (joaca roluri pe care si le impun singure conform propriilor aspiratii);

- personaje masca (joaca roluri straine personalitatii lor pentru a-si ascunde propria personalitate).
Datorita faptului ca sub fiecare personaj se afla o personalitate inseamna ca personajul este
vesmantul social al personalitatii, mecanismul ei de aparare.

Personajul este o „fateta”, o imagine fragmentara a persoanei, o masca, o aparenta in spatele careia
se ascunde persoana.

Persoana si personajul nu se identifica; in timp ce persoana este o creatie originala, personajul este
rutina, automatism.

Definiti ale personalitatiiDefinitii pozitiviste

Aceste definitii au aparut ca reactie la definitiile structuraliste. Cei care au promovat acest tip de
definitii au stabilit ca ceea ce cunoastem sunt propriile noastre operatii pe care le facem cand
studiem personalitatea.

Allport da o astfel de definitie: „personalitatea este conceptualizarea cea mai adecvata a

comportamentului unei persoane in toate detaliile sale, pe care omul de stiinta o poate da la un
moment dat ”.

Acest tip de definitii introduc personalitatea pe calea cercetarii obiective, riguroase pozitiviste. Dar
exista si eroarea ca definesc obiectul de cercetare in functie de metodele utilizate care pot fi si
imperfecte. Trebuie de fapt adaptate metodele la obiect.

Dincolo de aceste definitii reductioniste s-a incercat definirea personalitatii ca entitate complexa,
eterogena, dupa natura substantial-calitativa a „elementelor” care o compun.

„Personalitatea este unitatea bio-psiho-sociala constituita in procesul adaptarii individului la

mediu si care determina un mod specific, caracteristic si unic de comportare in diversitatea
situatiilor externe”. (Wiggins, 1971).

„Personalitatea este un sistem hipercomplex, cu autoorganizare, teleonomic (mod de explicare

stiintifica a comportamentului orientat al sistemelor organice), determinat biologic si socio-
cultural, cu o dinamica specifica, individualizata” (M. Golu, 1993).

Abordarea psihanalitica a personalitatii

Freud s-a ocupat de isterie – problema clinica in care pacientii au dureri cumplite, dar care nu pare
sa aiba o baza organica. El a constatat ca pacientii sai isterici pareau sa aiba amintiri si asociatii
adanc ingropate si puternic marcate afectiv. Aducerea acestora la suprafata parea sa-i ajute. El a
elaborat o tehnica de asociere libera si de analiza a „greselilor de exprimare” si a visurilor, care i-
a permis sa cerceteze aceste amintiri ascunse. Treptat, Freud a elaborat metode cunoscuta sub
denumirea de tehnica psihanalitica. Scopul acesteia este procesul catharctic prin acre toate
traumele emotionale ascunse ies la suprafata, permitand pacientului sa se elibereze de ele si sa
gaseasca modalitati constructive de a le stapani.

Freud a elaborat un model in care mintea umana era vazuta ca un aisberg, avand cea mai mare
parte ascunsa sub suprafata apei:

- constient – partea mintii de are suntem constienti;

-preconstientul este aea parte a mintii in are stationeaza amintiri si ganduri, care, temporar, sunt
uitate, dar are pot fi aduse in constient daca este neesar;

- inconstientul, in care Freud considera ca este ingropat un strat mai profund al mintii, ale carui
componente nu ajung niciodata la constienta. Aici sunt ascunse conflictele si traumele acumulate
in prima parte a vietii.

Freud considera ca personalitatea umana este compusa din trei parti:

-sinele – este prima parte a personalitatii care contine toate imboldurile launtrie, pulsiunile si
instintele. El este in intregime egoist, manifestandu-se numai pe baza principiului placerii, de
satisfacere imediata a oricarei dorinte.

- eul – functioneaza pe baza principiului realitatii. Pe masura ce are loc desprinderea individului
de prima perioada a copilariei, incepe sa apara o mladita mai realista a sinelui. Eul incearca sa
satisfaca solicitarile sinelui, dar intr-o maniera care sa se potriveasca si cu realitatea si care sa nu
produca dificultati mai tarziu.

- supraeul – este un fel de „parinte interior” indicandu-i individului ce „ar trebui” sa faca si
continand toate ideile, datoriile si responsabilitatile individului, ca parte a atributiilor sociale. In
multe privinte, aceasta parte a personalitatii este la fel de nerealista ca si sinele, deoarece exigentele
sale sunt atat de pretentioase incat ar fi imposibil de realizat. Si din nou eul, actionand conform
principiului realitatii, trebuie sa mentina echilibrul intre realitate si solicitarile supraeului.

Acest tip de abordare a personalitatii este numit psihodinamic, deoarece concepe eul ca avand rolul
de a mentine un echilibru dinamic intre cele trei tiupuri de exigente care ii sunt impuse: de la sine,
de la supraeu si de la realitate. Totusi sinele si supraeul se afla in inconstient si este important ca
eul sa le impiedice sa treaca in constient. Prin urmare, eul elaboreaza o serie de mecanisme de
aparare, care ii permit sa se protejezeimpotriva presiunilor exercitate de sine si de supraeu.

Au existat multe critici la adresa abordarii freudiene a personalitatii. Teoria freudiana poate fi
utilizata pentru a explica aproape orice dupa consumarea evenimentului, dar este dificil de folosit
pentru a prezice ce se poate intampla, iar o teorie stiintifica este considerata, in general corecta,
daca pe baza ei se pot formula predictii.

Abordarea psihometrica a personalitatii

Teoria lui Eysenck asupra personalitatii

Abordarea lui Freud era idiografica, ceea ce inseamna ca psihanalistul avea ca scop intelegerea
modului in care se echilibreaza diferite aspecte ale personalitatii la fiecare individ. Dar alti
psihologi au inceput sa-si concentreze atentia asupra modului in care oamenii pot fi grupati si
comparati intre ei, iar aceasta abordare este nomotetica. Acesti psihologi au avut o contributie
deosebita la elaborarea testelor psihometrice, care sunt utilizate la masurarea caracteristicilor
psihologice de tipul inteligentei, reactivitatii sau personalitatii.

Eysenck a fost puternic influentat de traditia behaviorista. El a adoptat varianta esantionarii din
diferite aspecte ale comportamentului unei persoane, punandu-i subiectului intrebari despre felul
in care se comporta in mod normal. Testele sale au fost elaborate sub forma de chestionare si prin
analiza rezultatelor la aceste chestionare cercetatorul a reusit sa elaboreze o teorie a personalitatii.

Eysenck a utilizat, pentru identificarea aspectelor fundamentale ale personalitatii, o tehnica

numita analiza factoriala. In urma cercetarilor efectuate, a tras conluzia ca par sa existe doua
dimensiuni esentiale ale personalitatii: extraversiunea si nevroza (neuroticism). Mai tarziu, in
1976 a adaugat o a treia dimensiune, psihoza (psyhoticism), deoarece simtea ca acest aspect al
personalitatii nu se justifica prin ceilalti doi factori.

Fiecare din acesti factori principali este compus din cativa factori secundari. Astfel, pentru
extravertit factorii secundari sunt: dinamismul, sociabilitatea, disponibilitatea de asumare a
riscurilor, impulsivitatea, expresivitatea, chibzuinta si responsabilitatea.

Un chestionar conceput sa masoare gradul de extraversiune sau introversiune ar contine intrebari

care sa testeze comportamentul corespunzator fiecarui factor secundar: „Va place sa fie multa
agitatie in jurul dvs.?”; „In general, puteti sa va transpuneti rapid gandurile in cuvinte?”.

Factori secundari pentru nevroza: respectul de sine, bucuria, teama, obsesivitatea, autonomia,
ipohondria si vinovatia. El a testat acesti factori prin intrebari de tipul: „Deveniti nervos in lifturi
si tuneluri?”; „Aveti migrene puternice?”; „Va simtiti uneori stangaci cand sunteti cu superiorii?”.
Din raspunsurile la aceste intrebari, Eysenck obtinea scorul global pentru nevroza.

Factorii secundari care stau la baza „psihozei” numara elemente de tipul singuratatii,
insensibilitatii, indiferentei fata de altii, nonconformismului, opozitiei fata de practicile sociale si
lipsei de constiinta. Aceasta dimensiune a personalitatii nu este perfect identica cu celelalte doua,
deoarece Eysenck a constatat ca majoritatea oamenilor obtin scoruri mici sub acest aspect.

De asemenea, el considera ca extraversiunea si nevroza sunt total independente. Ar putea exista

introvertiti nevrotici si extravertiti nevrotici sau ar putea exista introvertiti stabili si extravertiti
stabili.

Au existat si critici la adresa abordarii lui Eysenck. Una este legata de esantionul foarte limitat pe
care l-a utilizat (sapte sute de soldati care erau tratati pentru boli nervoase) si alta a fost aceea ca
folosirea chestionarelor presupune ca rezultatele sunt influentate de dispozitia de moment a celor
chestionate. La o intrebare de tipul „Ati prefera sa stati acasa singur, sau sa mergeti la o petrecere
plictisitoare?” se pot primi mai multe raspunsuri de la aceeasi persoana, in functie de starea de
moment (si posibil, de perioada scursa de la ultima petrecere la care a participat).

Teoria lui Cattell asupra personalitatii

Tipul de teorie elaborata de catre Eysenck este deseori cunosuta sub denumirea de teoria
trasaturilor de personalitate (factorilor de personalitate), deoarece implica incercarea de a compara
oamenii utilizand diversi factori sau aspecte ale personalitatii si observarea modului in care se
imbina acestia.

Raymond Cattell, in 1965 a elaborat si el o teorie a factorilor de personalitate, intr-o maniera

similara celei a lui Eysenck. El considera ca factorii de personalitate ar putea fi impartiti in doua
tipuri: factori externi si factori interni.

Factorii externi formeaza personalitatea aparenta – acele trasaturi de personalitate pe care le

observa ceilalti. Dar sub acestea exista un set de trasaturi interioare care formeaza baza
personalitatii. Cattell a considerat ca exista 16 factori interni esentiali pe care ii poseda fiecare om
intr-o masura mai mare sau mai mica.

Factorii lui Cattell au fost identificati prin analiza factoriala a trei tipuri diferite de date, pe care el
le-a numit: date-L, date-Q si date-T. „L” vine de la life-record, ceea ce s-ar traduce prin
„consemnari din viata”, intre care se numara informatiile referitoare la notele obtinute la soala,
absentele de la lucru s.a. Scorurile Q, de la questionaires sunt obtinute din chestionare cu intrebari
referitoare la obiceiurile si sentimentele personale si in sfarsit, datele T (de la test) sunt obtinute
din rezultatele subiectilor la teste obiective , de tipul testelor de inteligenta. Cattell a tras concluzia
ca exista saisprezece factori esentiali de personalitate, elaborand un test de personalitate cunoscut
sub denumirea de 16 PF.
Totusi, multi psihologi au criticat ideile lui Cattell pe motiv ca datele pe care le-a utilizat in
formularea teoriei sale si in redactarea testelor de personalitate erau destul de superficiale si ca
factorii de personalitate propusi de el se inscriu in categorii prea rigide pentru a fi operante.

Orice test trebuie sa indeplineasca in mod satisfacator trei criterii esentiale: fidelitate,
validitate si standardizare.

Criteriile esentiale pe care trebuie sa le indeplineasca un test

Fidelitatea

Fidelitatea se refera la acuratetea cu care chestionarul masoara o anumita calitate. Un test

psihometric nu are nici o relevanta daca rezultatele sale sunt afectate de procese temporare sau
trecatoare.

Exista trei modalitati prin care psihologii estimeaza fiabilitatea (fidelitatea) unui test psihometric.
Cea mai simpla dintre acestea este metoda test-retest. In cadrul acesteia se efectueaza testul
asupra unui grup de persoane, iar mai tarziu se repeta acelasi test. Daca testul este fiabil rezultatele
ar trebui sa fie foarte asemanatoare de fiecare data.

O alta tehnica este de a elabora doua versiuni distincte ale aceluiasi test si de a observa daca se
obtine acelasi rezultat cand testati aceleasi persoane, in situatii diferite. Aceasta este cunoscuta sub
denumirea de metoda formelor alternative.

A treia tehnica utilizata pentru testarea fidelitatii este metoda injumatatirii. In cadrul acesteia un
test este impartit in doua: itemii cu sot si itemii fara sot. Prima testare se face cu o jumatate din
intrebari (itemi cu sot), iar urmatoarea – asupra acelorasi subiecti – cu cealalta jumatate (itemii
fara sot). Daca testul este fiabil, cele doua jumatati ar trebui sa furnizeze rezultate similare.

Fidelitatea este exprimata sub forma unui coeficient de corelatie. Acesta are o valoare intre –1 si
+1, care exprima cat de bine se potrivesc rezultatele obtinute in urma aplicarii celor doua teste sau
a celor doua jumatati de test. Ca regula generala, testele de capacitate trebuie sa aiba o corelatie
de +0,8, sau mai mare pentru a fi considerate fiabile, iar testele de personalitate +0,6, sau mai mult.
Daca valoarea este ceva mai mica decat aceasta, rezultatele testului nu sunt demne de incredere.

Statistica alfa-Cronbach este un instrument de masurare a fidelitatii, utilizat frecvent, calculata

pe baza unui singur set de itemi. Ea este , intr-adevar, corelarea testului cu el insusi. In general,
valoarea coeficientului creste atat in functie de cresterea corelarii dintre itemi, cat si in functie de
cresterea numarului de itemi ai testului.

Criteriile esentiale pe care trebuie sa le indeplineasca un test

Validitatea

Validitatea presupune ca testul masoara cu adevarat ceea ce intentioneaza cercetatorul sa

masoare. Masura in care un test estimeaza, intr-adevar, ceea ce se intentioneaza reprezinta gradul
sau de validitate. Exista patru tipuri de validitate:

- validitatea superficiala;

- validitatea criteriului;

- validitatea constructiei;

-validitatea ecologica.

Validitatea superficiala este cea mai simpla, aceasta aratand numai daca un anumit test pare sa
masoare ceea ce se doreste.

Validitatea criteriului. In acest caz validitatea testului este masurata prin compararea rezultatelor
sale pe baza unui alt criteriu (cum ar fi compararea rezultatului unui test de inteligenta cu reusita
scolara obisnuita).

Exista doua tipuri de validitate a criteriului: validitate concurenta si validitate predictiva.

Validitatea concurenta este verificata atunci cand testul este comparat cu o alta masura aflata la
indemana – cum ar fi efectuarea unui test de inteligenta si compararea sa cu rezultatele la un
examen pe care studentul l-a dat deja. Validitatea predictiva este verificata atunci cand rezultatele
testului sunt comparate cu ceva care trebuie sa se intample in viitor, dupa ce persoana a fost testata
– cum ar fi testarea cuiva pentru selectia pe postul de manager si, mai tarziu observarea raporturilor
dintre performantele sale concrete intr-o activitate de conducere si rezultatele testului. Stabilirea
validitatii predictive este importanta in prima faza a elaborarii chestionarului si in aplicatii.

Validitatea constructiei arata daca un test psihometric este elaborat in spiritul teoriei pe care se
doreste sa o verifice. Esenta validitatii constructiei este faptul ca intre trasatura si criteriile externe
exista corelatii prevazute pe baza unei teorii stiintifice adecvate, nu pe baza bunului simt sau a
unei analize superficiale a caracteristicilor trasaturii. De exemplu, am putea folosi o teorie
psihobiologica a personalitatii pentru a prevedea modul in care o anumita trasatura se va corela cu
ritmul cardiac.

Validitatea constructiei reiese din intreaga plasa de informatii empirice si analiza teoretica tesuta
in jurul unei trasaturi, numita uneori retea nomologica. Problemele cu care se confrunta validitatea
constructiei sunt cele ale stabilirii adevarului stiintific. Validitatea constructiei este intotdeauna
relativ provizorie si poate fi slabita sau intarita de cercetarile noi.
Validitatea ecologica arata daca testul masoara fenomenul real in lumea de zi cu zi pe care trebuie
sa o reprezinte. De exemplu, daca un test de extraversiune identifica intr-adevar persoanele
sociabile si prietenoase in viata cotidiana.

TEMPERAMENTUL

Integrarea insusirilor si trasaturilor de ordin dinamico-energetic ale proceselor psihice si actelor

motorii precum intensitatea, pregnanta, acuitatea, modalitatea, echilibrul da structura
temperamentala a personalitatii.

Sillamy defineste temperamentul ca „un ansamblu de elemente biologice, care, impreuna cu

factorii psihologici, constituie personalitatea”.

Temperamentul reprezinta modul in care variabilele bioconstitutionale si bioenergetice se implica

in organizarea si desfasurarea proceselor psihice – perceptie, memorie, gandire, afectivitate – si se
reflecta in comportament. Cand vorbim de temperament in plan psihologic, nu ne gandim la
constitutia fizica sau la procesele metabolice care au loc in organism, ci la modul cum reactioneaza
si se manifesta individul sub aspect dinamico-energetic in diferite situatii externe: rapiditatea
perceptiei, a raspunsurilor verbale la intrebari, a reactiilor motorii, intensitatea trairilor emotionale
si durata lor; echilibrul sau impulsivitatea derularii raspunsurilor la succesiunea stimularii externe;
disponibilitatea la comunicare interpersonala; capacitatea generala de lucru si rezistenta la
solicitari puternice si de lunga durata; rezistenta la frustratii, la stres, la situatii afectogene si
conflictuale.

Toate aceste trasaturi se exprima si se concretizeaza numai la persoana care se manifesta, se

comporta si actioneaza intr-o imprejurare de viata sau alta. Temperamentul, desi are o conditionare
biologica directa si ereditara, dobandeste valente si sens real numai in plan psihocomportamental.

Temperamentul constituie latura dinamico-energetica a personalitatii. Dinamica pentru ca ne

furnizeaza informatii cu privire la cat de iute sau lenta, mobila sau rigida, accelerata sau domoala,
uniforma sau neuniforma este conduita individului. Energetica deoarece ne arata care este
cantitatea de energie de care dispune un individ si mai ales modul cum este consumata aceasta
energie.

Temperamentul este una dintre laturile personalitatii care se exprima cel mai pregnant in conduita
si comportament (miscari, reactii afective, vorbire).

Clasificarea temperamentelor

Oamenii pot fi grupati in functie de trasaturile lor asemanatoare, chiar daca exista diferente
psihocomportamentale, implicit si temperamentale, intre acestia.
Tipologii temperamentale

Aceste tipologii iau in considerare unele substante existente in corpul omenesc. Hipocrate si
Galenus au pus la baza clasificarii temperamentelor diferite umori prezente in corpul omenesc:
sange, limfa, bila galbena si bila neagra. Ei considerau ca amestecul potrivit, temperat (de aici si
termenul de temperament) al acestor substante duce la o stare perfecta de sanatate, implicit la un
temperament perfect, in timp ce excesul unei umori produce temperamente imperfecte.

Daca la o persoana predomina sangele, aceasta va avea fata destinsa, surazatoare, fericita, va fi
satisfacuta, optimista (sanguinic). Daca predomina limfa, fata va avea trasaturi rotunjite, va fi
letargica, apatica, iar psihocomportamental persoana respectiva va fi lenta, rabdatoare, inerta
(flegmatic). Predominanta bilei galbene, produsa de ficat se asociaza cu fata rigida, cu
proeminenta oaselor fruntii, arcadelor, nasului, persoanele respective fiind violente, pasionante,
impulsive (coleric). Persoanele la care organismul este impregnat de bila neagra, care genereaza
intensitatea si profunzimea reactiilor nervoase, fata va fi zvelta, delicata, ochii plecati, gura amara,
iar psihocomportamental acestea vor fi predispuse spre interiorizare, autoanaliza, concentrare
(melancolic).

Clasificarea temperamentelor Tipologii constitutionale

Aceste tipologii iau in calcul constitutia corporala, morfologica a individului, considerand ca o

anumita constitutie predispune la un anumit comportament.

Psihiatrul german E. Kretschmer, utilizand un ansamblu de instrumente de investigatie si studiind

bolnavii psihici, a sesizat o corespondenta frecventa intre simptomatologia psihocomportamentala
si aspectul bioconstitutional extern. El a elaborat o tipologie pe criterii morfologice care cuprinde
trei tipuri principale si un tip accesoriu, mai putin individualizat:

- tipul picnic – ciclotim: se caracterizeaza prin expansiunea cavitatii viscerale, prin tendinta de a
acumula grasime, piele intinsa, fata moale, sistem osos fragil, extremitati moi, rotunde, scurte;

-tipul leptosom (astenic) – schizotim: se distinge prin constitutie verticala, trunchi cilindric, cutia
toracica plata, umeri apropiati si ingusti, cap mic si rotund, muschi si oase subtiri, nas lung si
ascutit, paloarea fetei, trasaturi feminine la barbati si masculine la femei (leptos-ingust, stramt);

- tipul atletic – vascos: mare dezvoltare a scheletului osos, a musculaturii, epidermei; umeri lati
si bazin ingust, partea de sus a corpului dezvoltata in largime, gat lung degajat;

- tipul displastic – reuneste numeroase varietati dismorfice, cu malformatii congenitale.

Din punct de vedere medical, tipurile stabilite de Kretschmer se asociaza cu predispozitii
psihopatologice diferite: tipul picnic – ciclotim predispune la tulburari maniaco-depresive; tipul
leptosom (astenic) – schizotim predispune la tulburari de natura schizoida (schizofrenica); tipul
atletic – vascos si cel displastic predispune la epilepsie.

In vederea stabilirii si descrierii cat mai exacte a tipurilor morfologice, Sheldon procedeaza la
fotografierea a 4000 de studenti, pe care ii supune apoi studiului pentru identificarea variabilelor
principale. In final au fost identificate si retinute 17 variabile printre care: inaltimea, greutatea,
dezvoltarea toracelui si a capului, distanta de la marul lui Adam la ombilic si sex, lungimea
mainilor si picioarelor, dezvoltarea sistemului muscular si osos, finetea pielii, suprafata pielii etc.

Ca element de baza pentru delimitarea biotipurilor, Sheldon a luat cele trei membrane
embriogenetice (din care deriva organele interne, sistemul muscular si osos, organele de simt si
sistemul nervos): endoderma, mezoderma si ectoderma, pe baza carora au fost delimitate cele trei
biotipuri principale: endomorf (visceroton), mezomorf (somatoton) si ectomorf (cerebroton).

Aptiudini, definire verigi

Aptitudinile reprezinta insusirile psihice si fizice, relativ stabile, care-i permit omului sa
efectueze cu succes anumite forme de activitate.

In sens larg, termenul de aptitudine exprima potentialul adaptativ general al individului uman, pe
baza caruia el reuseste sa faca fata, mai mult sau mai putin bine, multitudinii situatiilor si
solicitarilor externe si sa-si satisfaca starile de necesitate. Aceasta tine de logica interna a
dezvoltarii oricarui organism animal pentru asigurarea supravietuirii in conditiile variabile ale
mediului si atingerea finalitatii proprii si a celei de specie.

In sens restrans, termenul de aptitudine este aplicat numai omului si el desemneaza un asemenea
potential instrumental-adaptativ care permite celui ce-l poseda realizarea, intr-unul sau mai multe
domenii de activitate recunoscute social a unor performante superioare mediei.

Aptitudinea, fie ca este vorba de acceptiunea largita , fie de cea restransa, se diferentiaza si se
individualizeaza in concordanta cu structura obiectiva a sarcinilor (solicitarilor) si scopurilor care
compun o activitate integrala. De aceea, ea reprezinta o matrice interna care se „muleaza” pe o
forma de activitate si care, la randul ei, genereaza o activitate. Iar cum activitatea solicita
personalitatea ca tot – sub raport instrumental, performantial – si atitudinea, care sta la baza
desfasurarii si finalizarii ei, trebuie sa includa toate acele componente care concura direct sau
indirect la obtinerea performantelor specifice.
Schema structurala a unei aptitudini cuprinde urmatoarele verigi:

·veriga informationala – un ansamblu organizat de reprezentari, cunostinte, idei, intelegeri si

interpretari despre domeniul obiectiv al activitatii;

·veriga procesual-operatorie – sistem inchegat de operatori si conditii logice care se aplica

elementelor informationale pentru realizarea modelului mental al produsului ce se propune a fi
obtinut;

·veriga executorie – include actiuni si procedee mentale si motorii de punere in aplicare si de

finalizare a modelului;

·veriga dinamogena sau de autointarire – reprezentata de motivatie si afectivitate;

·veriga de reglare – se delimiteaza doua secvente: una de selectare si orientare valorica, in care
rolul principal revine sistemului atitudinal si alta de coordonare, optimizare si perfectionare
reprezentata de functia evaluativ-critica a constiintei si de vointa, care da masura capacitatii de
mobilizare si perpetuare a efortului pentru a surmonta obstacolele, dificultatile si esecurile.

Caracterul inascut sau dobandit al aptitudinilor

Innascut-dobandit: o problema controversata in psihologie

Problema privind natura si determinismul aptitudinilor a fost si continua inca sa fie puternic
controversata. Controversa apare referitor la caracterul innascut sau dobandit al aptitudinilor.

Aptitudinile au la baza anumite dispozitii individuale native. Aceste dispozitii sunt premisele
naturale ale aptitudinilor. In randul lor sunt cuprinse: particularitatile diferitilor analizatori, ale
dinamicii activitatii nervoase superioare, ale relatiei dintre primul si al doilea sistem de
semnalizare. La aceste particularitati mai pot fi adaugate insusirile anatomofiziologice mai
generale, cum ar fi o constitutie fizica mai robusta care-l fac pe om mai apt pentru anumite forme
de activitate profesionala sau sportiva.

Dat fiind faptul ca ideea caracterului innascut al aptitudinilor nu s-a dovedit prea productiva, cu
timpul s-a trecut la considerarea lor ca fiind dobandite, formate in decursul vietii individului. La
nastere, exista o serie de predispozitii, de potentialitati, care devin realitati numai daca sunt
raportate la conditiile favorabile ale mediului intern si extern.

Dispozitiile sau premisele naturale constituie numai una din conditiile procesului complex de
formare a aptitudinilor; prin ele insele dispozitiile nu asigura dezvoltarea nici unei aptitudini.
Pentru ca aptitudinile sa se formeze si sa se dezvolte este necesara o activitate intensa si organizata
in domeniul respectiv, insusirea cunostintelor si deprinderilor adecvate. Interesele constituie un
puternic stimul pentru dobandirea de noi cunostinte, imbogatirea vietii psihice pentru dezvoltarea
aptitudinilor. Prin urmare, desi aptitudinile depind de dispozitii, ele sunt totdeauna un rezultat al
dezvoltarii, al exercitarii lor intr-o activitate sau alta.

Predispozitiile au un caracter polivalent. Pe baza unei predispozitii se pot dezvolta mai multe
aptitudini diferite, in functie de conditiile vietii si activitatii omului. Diferentierea aptitudinilor
depinde de influentele social-educative, de interesele si activitatea individului, de activitatea de
specializare.

Predispozitiile nu trebuie intelese ca nemodificabile, ca date o data pentru totdeauna. In procesul

dezvoltarii aptitudinilor, in conditiile unei activitati adecvate se modifica si se dezvolta si
predispozitiile. De exemplu, se modifica forta proceselor nervoase, echilibrul si mobilitatea lor,
adica se modifica tipul de activitate nervoasa superioara, care este o componenta dispozitionala.
De asemenea, se modificacapacitatea de analiza si sinteza a scoartei cerebrale, a componentei
corticale a analizatorilor.

Pe baza cercetarilor efectuate pana in prezent, se poate formula ipoteza ca, in cea mai mare parte,
structura unei aptitudini se datoreste deopotriva ereditatii si mediului si numai o mica parte actiunii
„separate” a unuia sau a altuia din cei doi factori.

Dar, in procesul formarii aptitudinilor conteaza nu atat ereditatea sau mediul, cat calitatea lor. O
ereditate precara, asociata cu conditii sociale extrem de favorabile, nu va putea conduce la
formarea unor aptitudini evidente (ex: un debil mintal nu va ajunge niciodata la performante inalte,
chiar daca este pus in cele mai bune conditii de mediu). Pe de alta parte, o ereditate superioara va
fi neputincioasa daca conditiile de mediu sunt nesatisfacatoare (ex: o persoana care se naste cu auz
absolut necesar activitatii muzicale, si-l va deteriora sau si-l va pierde daca lucreaza intr-o
cazangerie). Ideal ar fi ca factorii ereditari si cei sociali sa coincida din punct de vedere al calitatii
lor, atunci performantele ar fi maxime.

INTELIGENTA

Inteligenta este latura rezolutiv-productiva a personalitatii.

Termenul de inteligenta provine din latinescul intelligere, care inseamna a relationa, a organiza
sau de la termenul de interlegere care presupune stabilirea de relatii intre relatii.

Filosoful francez Descartes definea inteligenta ca fiind „mijlocul de a achizitiona o stiinta perfecta
privitoare la o infinitate de lucruri”. Din aceasta definitie putem desprinde cele doua pozitii actuale
ale notiunii de inteligenta:
- ca sistem complex de operatii: stiinta nu este posibila fara punerea in functiune a unor operatii
intelectuale;

- ca aptitudine generala: infinitatea lucrurilor nu poate fi cunoscuta fara a dispune de o capacitate

generala.

Cand vorbim de inteligenta ca sistem complex de operatii avem in vedere operatii si abilitati cum
ar fi: adaptarea la situatii noi, generalizarea si deductia, corelarea si integrarea intr-un tot unitar a
partilor relativ disparate, anticiparea deznodamantului si consecintelor, compararea rapida a
variantelor actionale si retinerea celei optime, rezolvarea corecta si usoara a unor probleme cu
grade crescande de dificultate.

Aceste operatii si abilitati scot in evidenta trei caracteristici fundamentale ale inteligentei:

1. capacitatea ei de a solutiona situatiile noi, cele vechi, familiare, fiind solutionate cu ajutorul
deprinderilor obisnuintelor;

2. rapiditatea, mobilitatea, supletea, flexibilitatea;

3. adaptabilitatea adecvata si eficienta la imprejurari.

Astfel, inteligenta apare ca o calitate a intregii activitati mentale, ca expresie a organizarii

superioare a tuturor proceselor psihice.

Cand vorbim de inteligenta ca aptitudine generala, avem in vedere implicarea ei cu succes in

extrem de numeroase si variate activitati. Este vizata indeosebi finalitatea ei.

Trebuie remarcat faptul ca pe langa inteligenta generala, cu ajutorul careia rezolvam cu succes o
multitudine de activitati, mai exista si forme specializate de inteligenta (teoretica, practica, sociala,
tehnica, stiintifica) ce permite finalizarea cu succes doar a unui singur tip de activitati.

Considerand cele doua acceptiuni (ca sistem complex de operatii si ca aptitudine generala) strans
legate intre ele, s-a recurs la o definitie compozita: „Inteligenta este capacitatea globala de
cunoastere a lumii, gandire rationala, capacitatea de a invinge provocarile vietii” (Wechesler,
1975).

Cei mai multi cercetatori inclina sa considere inteligenta capacitatea generala de achizitie a
cunostintelor, de ratiune si rezolvare de probleme, dar sunt si altii, mai putini la numar, care
considera ca inteligenta implica diferite tipuri de abilitati. Astfel, Howard Gardner, in 1983,
introduce conceptul de inteligenta multipla. El stabileste sapte tipuri de inteligenta: lingvistica,
logico-matematica, spatiala, muzicala, kinestezica, interpersonala, intrapersonala. Aceste forme
de inteligenta variaza de la individ la individ, dar si de la cultura le cultura.
Lui Gardner i se reproseaza ca in conceptia sa nu se refera la inteligenta, ci la talent, la creativitate
sau la „virtuti”.

Teoria factoriala sustine, de asemenea, caracterul complex, multidimensional al inteligentei.

Astfel, pe baza compararii si corelarii rezultatelor la diferite teste, s-au identificat trei categorii de
factori:

- un factor general (G), descoperit pentru prima data de c. Spearman, care intervine in rezolvarea
oricarui gen de sarcini (probe);

- mai multi factori de grup (6-7), care intervin in rezolvarea unei anumite clase de sarcini (probe),
ca de pilda, un factor numeric (N), implicat in sarcinile de calcul, un factor verbal (V), implicat in
rezolvarea sarcinilor verbale (ordonarea cuvintelor, intelegerea propozitiilor etc.), un factor
imaginativ (I), solicitat in rezolvarea sarcinilor de transformare si combinare, un factor mecanic
(W), implicat in dezvaluirea si intelegerea raporturilor functionale dintre elementele unui
„agregat”;

- un numar mai mare de factori specifici (SI), care intervin in rezolvarea unor sarcini individuale
din cadrul unei clase. Acesti din urma factori coreleaza mai puternic cu diferitele aptitudini
speciale si, ca atare, se exclud din structura inteligentei inteleasa ca aptitudine generala.

Modele explicativ-interpretative ale inteligentei

S-au conturat de-a lungul timpului diferite viziuni si perspective specifice de concepere a
inteligentei, atat sub raport teoretic, cat si practic. Aceste perspective s-au comasat in modele
explicativ-interpretative ale inteligentei.

Modelul psihometric

La baza acestui model stau cercetarile psihologului francez Alfred Binet facute asupra intelectului
copiilor. El a elaborat un instrument pe baza caruia sa poata depista copiii cu intelect normal pentru
a fi incadrati in invatamantul de masa. Impreuna cu Th. Simon stabilesc o suita de probe care
aproximeaza compozitia operatorie a intelectului (spirit de observatie, memorie, rationament,
vocabular, cunostinte) si care sunt cuprinse intr-un instrument de masura numit Scara metrica
Binet-Simon (1905).

Mai tarziu, Lewin Terman revizuieste scara lui Binet si o introduce in America sub numele de
Stanford-Binet Scale (1916). Terman arata ca varsta mentala este distanta parcursa intre varsta
noului-nascut si inteligenta adulta, iar Q.I-ul este raportul dintre distanta parcursa si timpul
necesar parcurgerii ei, cu alte cuvinte raportul dintre varsta mentala si varsta cronologica.
Q.I. = Vm/Vc x 100 (ambele varste fiind exprimate in luni)

Mai tarziu, prin anii ’30, psihologul David Wechesler imagineaza o scara a inteligentei pentru
adulti (Wechesler Adult Intteligence Scale - WAIS), iar descendentii lui ii vor revizui mai tarziu
scala (WAIS-R) si vor produce o versiune pentru copii (Wechesler Intteligence Scale for
Children, Revised, - WISC-R).

Din perspectiva modelului psihometric, inteligenta apare ca o colectie de abilitati, cercetatorii fiind
interesati mai mult de construirea instrumentului de diagnoza decat de definirea si
conceptualizarea obiectului investigat.

Modelul factorial

Acest model continua si adanceste modelul psihometric, psihologii incepand sa fie interesati de
modul de prelucrare a rezultatelor obtinute in urma aplicarii testelor de inteligenta. Una dintre
modalitatile propuse a fost cea a analizei factoriale, de catre Spearman (1904).

In interiorul acestui model pot fi desprinse cateva tendinte semnificative:

- tendinta unitara – Spearman (1904, 1927) evidentiaza faptul ca activitatile intelectuale contin
un factor comun, iar in functie de varietatea activitatilor in care inteligenta opereaza intervine si
un factor special, diferit de la o sarcina la alta. Primul a fost numit factorul g, celalalt, factorul s.
Dupa opinia lui Spearman, inteligenta ar fi o combinatie liniara a celor doi factori.

- tendinta pluralista recurge la multiplicarea numarului de factori. Thurston (1938, 19479,

dezvoltand diferite procedee de analiza factoriala, a gasit alti opt factori comuni in spatele
factorului g. Acesti factori au fost numiti abilitati mentale primare.

- tendinta ierarhica este preocupata atat de inmultirea cantitativa a factorilor, cat si de

ierarhizarea lor. Burt si Vernon au mai adaugat pe langa factorii g si s ai lui Spearman o a treia
categorie de factori, numiti factori de grup, pe care i-au amplasat intre ceilalti. Astfel, factorii nu
sunt dispusi linear, ci sunt ordonati si dispusi piramidal.

Modelele factoriale ale inteligentei, aduc, pe langa rigurozitatea prelucrarilor matematice, o noua
viziune asupra inteligentei si anume interpretarea ei dintr-o perspectiva structurala.

Definirea creativitatii

Termenul “creativitate” a fost introdus in psihologie de G.W. Allport pentru a desemna o

formatiune de personalitate. In opinia lui, creativitatea nu poate fi limitata doar la unele dintre
categoriile de manifestare a personalitatii, respectiv la aptitudini (inteligenta), atitudini sau
trasaturi temperamentale. Acesta este unul dintre motivele principale pentru care, in dictionarele
de personalitate, aparute inainte de 1950, termenul “creativitate” nu este inclus. Cu toate acestea,
abordari mai mult sau mai putin directe ale creativitatii, s-au realizat si inainte de 1950, notiunea
fiind consemnata sub alte denumiri: inspiratie, talent, supradotare, geniu, imaginatie sau fantezie
creatoare(Rocco, 2001).

Conceptual de creativitate isi are originea in conceptul latin creare care inseamna zamislire,
faurire, nastere. In acceptiune larga, creativitatea constituie un fenomen general uman, forma cea
mai inalta a activitatii omenesti. In acceptiune mai ingusta si mai specific psihologica, creativitatea
apare in patru acceptiuni importante: ca produs, ca proces, ca potentialitate general umana, ca
dimensiune complexa a personalitatii (Zlate, 2000).

Creativitatea ca produs

Majoritatea psihologilor, cand au definit creativitatea, s-au referit la caracteristicile produsului

creator. Ca si caracteristici esentiale ale unui produs creator au fost considerate, pe de o
parte noutatea si originalitatea lui, iar pe de alta parte, valoarea, utilitatea
sociala si aplicabilitatea vasta.

Referindu-se la trecerea produsului creator din planul subiectiv (nou pentru subiect) in planul
obiectiv (nou pentru societate), Taylor, in 1959, descrie cinci planuri ale creativitatii:

- creativitate expresiva – se manifesta liber si spontan, in special in desenele sau constructiile

copiilor mici;

-planul productiv este planul crearii de obiecte (materiale sau ideale) specific muncilor obisnuite
(olar, tesatoare);

- planul inventiv este accesibil unei minoritati foarte importante (inventatori);

- creativitatea inovatoare se regaseste la oamenii talentati;

- creativitatea emergenta este caracteristica geniului, omului care aduce schimbari radicale intr-
un domeniu si a carei personalitate se impune de-a lungul mai multor generatii.

Pe primele trei planuri, noul este legat de experienta de viata, pe cind ultimele doua planuri fac
raportarea la universul de semnificatii al unei culturi. Noutatea produsului trebuie considerata
numai corelativ cu utilitatea lui.

Creativitatea ca proces
Aceasta acceptiune vizeaza caracterul procesual al creativitatii, faptul ca ea nu se produce
instantaneu, ci necesita parcurgerea unor etape distincte intre ele. Mai multi autori au stabilit patru
etape ale procesului creator:

- prepararea – se aduna informatii, se fac observatii, se delimiteaza scopul ori problema, se

schiteaza o ipoteza sau un proiect general;

- incubatia – este rastimpul incercarilor sterile, cand nu se gaseste solutia, concretizarea operei e
nesatisfacatoare; incubatia poate dura ani de zile;

- iluminarea – este momentul fericit cand apare solutia, cand opera este vazuta intr-o lumina
mirifica. In arta i se mai spune inspiratie, iar in stiinta intuitie. In aceasta etapa se realizeaza in ritm
rapid obiectivele urmarite initial;

- verificarea – este necesara dupa conceptia initiala, pentru eliminarea eventualelor erori sau
lacune. Artistul isi revizuieste creatia, face retusuri.

Etapele procesului creator sunt specifice mai ales pentru creativitatea individuala si mai putin
pentru cea de grup.

Din punct de vedere procesual, creativitatea devine creatie, capata o expresie desfasurata, trece din
virtualitate in realitate.

Acceptiunile notiunii de caracter

Una din insusirile psihice cele mai complexe specifice persoanei umane este caracterul. Cuvantul
deriva din limba greaca si inseamna „trasatura”, „particularitate”, „semn”. Caracterul deosebeste
persoana ca individualitate psihologica fata de alte persoane.

Caracterul, fiind considerat latura relationala a personalitatii, responsabil de felul in care

oamenii interactioneaza unii cu altii in cadrul societatii, el a fost definit cel mai adesea ca o pecete
sau o amprenta ce se imprima in comportament, ca un mod de a fi al omului, ca o structura psihica
complexa, prin intermediul careia se filtreaza cerintele externe si in functie de care se elaboreaza
reactiile de raspuns.

Datorita faptului ca exprima valoarea morala personala a omului, caracterul a mai fost denumit
si profilul psiho-moral al acestuia, evaluat dupa criterii de unitate, consistenta si stabilitate.

Caracterul reprezinta configuratia sau structura psihica individuala, relativ stabila si

definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativa, deoarece pune in contact individul cu
realitatea, facilitandu-i stabilirea relatiilor, orientarea si comportarea potrivit specificului
sau individual.
In sens larg, caracterul poate fi definit ca ansamblul trasaturilor esentiale si calitativ specifice care
se exprima in activitatea omului in mod stabil si permanent. In interiorul lui, se includ componente
psihice distincte ca natura, structura si functionalitate, cum ar fi: conceptia despre lume si viata,
aspiratii, idealuri, continutul si calitatea actiunilor, stilul activitatii etc, toate corelate si integrate
intr-o structura unitara.

In sens restrans, caracterul poate fi definit ca un ansamblu de atitudini si trasaturi esentiale si

stabile, derivate din orientarea si vointa omului.

Modele explicativ-interpretative ale caracterului

Modelul balantei caracteriale

Acest model a plecat de la ideea ca atitudinile exista doua cate doua, una opusa alteia si ca nici o
persoana nu dispune doar de una dintre trasaturile perechi, cea pozitiva sau cea negativa. Aceste
trasaturi opuse (bun-rau, cinstit-necinstit; egoist-altruist etc.)se gasesc la una si aceeasi persoana
in proportii si amestecuri diferite. Se stie ca lenesul poate savarsi acte de harnicie, ca generosul
poate fi egoist in anumite situatii.

Nu exista un om absolut bun, absolut generos, indiferent de conditii, de solicitari, de persoanele

cu care se stabilesc relatii, pentru ca o asemenea bunatate sau generozitate nelimitata ar echivala
cu ..prostia.

La nastere trasaturile caracteriale se afla in pozitia zero, evolutia lor fiind teoretic egal probabila.
In realitate insa, omul va evolua spre un pol sau spre altul, dupa cum reactiile lor vor fi intarite sau
respinse social.

Putem sa ne inchipuim o balanta cu doua axe sau talere inclinandu-se cand intr-o parte , cand in
alta si in cele din urma stabilindu-se la unul dintre poli, in functie de:

- natura, tipul, numarul si valoarea situatiilor de viata parcurse de copil;

-intarirea sau sanctionarea lor exterior-educativa;

-gratificarea sau condamnarea lor;

- asimilarea sau respingerea lor prin invatare.

Daca un copil care daruieste altuia o jucarie este aprobat sau laudat de cei din jur, el are toate
sansele sa evolueze spre generozitate. Daca, dimpotriva, acelasi copil, pentru acelasi gest este
admonestat, reprosindu-i-se gestul, el va evolua spre avaritie.
Cand numarul situatiilor si intaririlor este egal (una pozitiva si una negativa) copilul se afla intr-o
dispozitie tensional-conflictuala, echivalenta starii de disonanta cognitiva, comportamentul sau
fiind fie de expectativa, de asteptare a ceea ce va urma , a ce se va repeta, fie de cautare activa
pentru a depasi sau cel putin pentru a reduce disonanta pe care o traieste. In aceasta situatie, balanta
este in echilibru sau tinde sa se dezechilibreze. Daca, insa, numarul situatiilor si intaririlor pozitive
il intrece pe cel al celor negative, atunci evolutia spre rolul pozitiv este evidenta, balanta
dezechilibrandu-se in favoarea trasaturilor caracteriale bune.

In ambele cazuri o trasatura iese invingatoare si devine precumpanitoare in conduita individului

numai in urma luptei, a ciocnirii cu cea opusa ei. Trasatura invinsa nu dispare insa, ci se pastreaza
sub forma unor reziduri, putand fi reactualizata in diferite alte situatii. Trasatura care dispune de
stabilitate este prima, nu cea de-a doua care are o manifestare intamplatoare in comportament.

Trebuie luat in considerare faptul ca in provocarea luptei sau ciocnirii intre trasaturi o mare
semnificatie o au atat influentele educative exterioare, cat si propriile forte ale celui in cauza, care
poate evita sau contracara influentele negative ale mediului si cauta, apropia, asimila pe cele
pozitive. El se poate opune sau sustrage primelor , le poate provoca sau chiar crea pe celelalte. In
acest proces, caracterul se schimba din „mod de reactie, in mod de relatie”, reactia fiind spontana,
insuficient motivata si controlata constient, iar relatia este stabila, constientizata, adanc motivata
si sustinuta valoric.

Modelul balantei caracteriale are urmatoarea relevanta:

- explica mecanismul psihologic al formarii caracterului, forta motrice a dezvoltarii acestuia care
consta, in principal, in opozitia dintre contrarii, in ciocnirea si lupta lor;

-sugereaza interpretarea caracterului nu doar formandu-se ca rezultat automat si exclusiv al

determinarilor sociale, ci si ca autoformandu-se cu participarea activa a individului;

- conduce spre stabilirea unei tipologii caracteriale.

Cand pe unul din talerele balantei se aduna mai multe trasaturi pozitive, putem vorbi de un „om
de caracter”, iar cand precumpanitoare sunt cele negative, vorbim de un „om fara caracter”. Cind
balanta se afla in echilibru, avem de a face cu un caracter indecis, indefinit, contradictoriu.

Relatia dintre temperament si caracter

Unii autori, plecand de la modul lor de definire si mai ales plecand de la tipologiile caracteriale,
care sunt, de fapt, tipologii temperamentale, nu au putut sa le diferentieze si au recurs la amestecul
lor. Confundarea caracterului cu temperamentul si a temperamentului cu tipul de activitate
nervoasa superioara, conduce la imprecizii terminologice si creeaza mari dificultati in plan practic.
Alti autori au recurs la separarea temperamentului de caracter, argumentul invocat in favoarea
acestui punct de vedere il reprezinta existenta unor manifestari temperamentale care apar
independent de atitudinile caracteriale si uneori chiar in ciuda acestora.

Sunt si alti autori care sustin ideea interactiunii dintre temperament si caracter, dar ei considera
aceasta interactiune de tip antagonist. Intre temperament si caracter ar exista o lupta, o contradictie
permanenta, dezvoltarea caracterului avand loc ca urmare a unei continue destramari a
complexului tipologic, concomitent cu reorganizarea lui in forme corespunzatoare caracterului.
Consecinta unei astfel de viziuni este ca, in lupta dintre temperament si caracter, s-ar ajunge, in
cele din urma, la lichidarea temperamentului, sau, in cel mai fericit caz, la golirea lui de
consistenta.

Nici una dintre aceste viziuni (amestec, separare, interactiune de tip antagonic) nu este
convingatoare si realista. Adevarata solutie a relatiei dintre temperament si caracter o constitue
relevarea interinfluentelor reciproce cu efecte benefice, constructive sau, dimpotriva, erodante
si dezechilibratoare ale personalitatii. Daca avem in vedere influenta temperamentului asupra
caracterului, atunci constatam prezenta urmatoarelor situatii:

-temperamentul coloreaza modul de exprimare, de manifestare in comportament a trasaturilor

caracteriale (generozitatea va fi exteriorizata diferit de catre coleric si melancolic);

- temperamentul predispune la anumite manifestari caracteriale (colericul, fiind predispus spre

perceptii rapide dar cu unele erori, va predispune si spre o anumita instabilitate caracteriala);

- temperamentul avantajeaza sau provoaca dificultati in formarea unor trasaturi caracteriale

(echilibrul sanguinicului si flegmaticului are influente benefice in formarea trasaturilor
caracteriale, pe cand neechilibrul-excitativ al colericului afecteaza negativ formarea trasaturilor de
caracter).

Influenta caracterului asupra temperamentului consta in controlarea, reglarea celui din urma si se
concretizeata in urmatoarele situatii:

- caracterul inhiba, retine anumite insusiri temperamentale (mai ales pe acelea care se asociaza in
plan comportamental cu efecte negative);

- mascheaza si compenseaza temporar insusirile temperamentale care odata manifestate in

comportament ar produce efecte dezadaptative;

- valorifica la maximum trasaturile temperamentale care se asociaza in plan comportamental cu

efecte pozitive.
Se poate deduce ca fiecare din cele doua componente ale personalitatii detine o anumita „putere”
asupra celeilalte. Acest aspect apare cu pregnanta cand una dintre componente o domina pe
cealalta, pana la anihilarea ei.

Persoanele supracontrolate, „cenzurate”, cu un caracter ferm, bine conturat au tendinta de a

reprima atat de mult trasaturile temperamentale, incat psihocomportamental apar ca niste
automate.

Persoanele subcontrolate, cu slabiciuni caracteriale, vor cadea prada trasaturilor temperamentale,

care nemaifiind filtrate, se vor manifesta ca atare.i

Numai prin efort voluntar constient, prin organizarea superioara a caracterului omul isi poate lua
in stapanire propriul temperament. Rolul reglator al caracterului nu trebuie insa sa fie excesiv, sa
mearga pana la anihilarea temperamentului.

Relatia dintre aptitudini si caracter

Intre aptitudini si caracter exista o stransa relatie. Aceasta relatie poate fi descrisa ca
fiind concordanta sau discordanta. De exemplu, se poate spune despre un om ca este inteligent,
dar si bun, cinstit, harnic, in timp ce despre un altul ca este inteligent, dar rau, incorect, lenes.
Aceleasi afirmatii se pot face si despre un om neinteligent. Din corelarea caestor variabile apar
patru situatii tipice:

- oameni cu aptitudini si cu trasaturi pozitive de caracter (oameni cu caracter);

- oameni fara aptitudini, dar si fara caracter (oameni cu trasaturi negative de caracter);

- oameni cu aptitudini, dar „fara caracter”;

- oameni fara aptitudini, dar cu caracter.

Primele doua situatii sunt de congruenta (acord, potrivire), iar urmatoarele doua de noncongruenta
(dezacord, nepotrivire). Ele conduc in plan psihologic la efecte total diferite: de consonanta sau de
disonanta, ultimele fiind traite ca o stare de disconfort psihic care se cer a fi eliminate sau macar
reduse.

Dintre cele patru situatii descrise doar prima exprima interactiunea optima dintre aptitudini si
caracter, celelalte fiind dezavantajoase, in grade si proportii diferite, pentru personalitate.
Personalitatea va fi afectata cu atat mai mult cu cat dezacordul dintre aptitudini si caracter este mai
profund.
Foarte importante sunt relatiile de interinfluentare reciproca dintre aptitudini si caracter.
Caracterul, prin sistemul sau atitudinal, favorizeaza sau defavorizeaza punerea in valoare a
capacitatilor. De multe ori, datorita lipsei uni caracter bine format multe potentialitati raman
latente. Iar cele existente nu sunt valorificate maximal. Asadar, caracterul valorizeaza
aptitudinile.

Relatiile dintre aptitudini si caracter pot fi evaluate dupa urmatoarele criterii:

- nivelul la care se situeaza cele doua variabile (superior, mediu sau inferior; prevazand
surclasarea aptitudinilor prin atitudini sau invers);

- sensul in care se manifesta interactiunile (pozitiv si reciproc stimulativ; negativ univoc sai
biunivoc; cvasineutral);

- caracterul raporturilor dintre aptitudini si atitudini (direct sau indirect).

Relatia dintre temperament si aptitudini

Este asemanatoare cu cea dintre temperament si caracter. Temperamentul ca latura dinamico-

energetica a personalitatii nu predetermina aptitudinile, dovada fiind data de formarea uneia si
aceleiasi aptitudini pe oricare temperament sau a mai multor aptitudini pe fondul unui singur
temperament. Raportat la aptitudini temperamentul joaca rol de predispozitie. El poate avantaja
sau provoca dificultati in formarea aptitudinilor, acestea fiind depasite prin antrenament sau
compensare. De asemenea, modificarea manifestarilor temperamentale este in masura sa conduca
la modificarea aptitudinilor. De aceea, in virtutea unor tendinte de adaptare a temperamentelor la
activitate, se vorbeste despre o oarecare profesionalizare a temperamentelor.

Concluzionand, putem afirma ca intre laturile personalitatii exista relatii de:

- ierarhizare, cu dominanta neta a caracterului asupra temperamentului si aptitudinilor si cu

capacitatea acestuia de a le regla si valorifica maximal;

- interinfluentare, cu efecte pozitive sau negative, de avantajare sau de periclitare, rigidizare si

chiar anulare reciproca;

-compensare, astfel incat unitatea globala a personalitatii sa nu fie afectata;

- feed-back, efectele produse de o latura in alta repercutandu-se chiar asupra laturii care le-a
generat.

TIPURI DE PERSONALITATE
Luand in considerare unele aspecte structural-functionale si altele ce vizeaza finalitatea adaptativa
a personalitatii, putem desprinde urmatoarele tipuri:

 personalitati imature psihologic si social – caracterizate prin structuri psihice

componente simple, prin lipsa corelatiei logice dintre ele, printr-o functionalitate
neeficienta, imprevizibila, inegala si prin capacitati adaptative extrem de scazute la
situatiile noi;
 personalitati mature psihologic si social – se disting printr-o mare complexitate
structural-functionala, prin adaptarea lor supla si flexibila la cele mai diverse situatii, prin
eficienta sporita;
 personalitati accentuate – caracterizate prin tendinta de a aluneca in anormal, fara a
deveni anormale, fapt care afecteaza serios capacitatile adaptative ale individului;
 personalitati destructurate – se deosebesc total de media populatiei, incapabile de a se
adaptasolicitarilor si imprejurarilor vietii.

Psihologii s-au centrat indeosebi pe definirea si caracterizarea personalitatii mature, iar Allport a
stabilit sase caracteristici ale acestui tip de personalitate:

- extensiunea simtului Eului, adica incorporarea in personalitate a unor sfere noi ale interesului
uman, astfel incat ele sa devina personale;

- depasirea egocentrismului, stabilirea relatiilor cu alte persoane; manifestarea capacitatii de

intimitate, compasiune, toleranta relationala;

- dispun de echilibru emotional, de autocontrol, de simtul proportiei;

- percep, gandesc si actioneaza cu interes in conformitate cu realitatea externa;

- sunt capabile de a fi ele insele, dispun de capacitatea de intuitie, autocunoastere, umor;

- traiesc in armonie cu o filosofie de viata unificatoare; sunt capabile de a-si forma o conceptie
generala despre lume pe care o vor transpune in practica.

Concomitent cu maturizarea psihologica a personalitatii are loc si maturizarea ei sociala. Aceasta

se exprima in umanizarea si socializarea indivizilor, in asimilarea modelelor socio-
comportamentale definitorii pentru om, vizand cu precadere implinirea vocationala a individului,
implicarea lui nemijlocita in activitatea sociala.

Eul si natura sa psihica

Este recunoscut faptul ca definirea Eului este foarte complexa datorita diversitatii accentelor
controversate cu intentia de a surprinde mai exact locul si rolul Eului in structura personalitatii.
De-a lungul timpului, Eul a fost definit din mai multe puncte de vedere. Vasile Pavelcu definea
Eul ca fiind “o entitate unica, personaj ascuns privirii din afara, agent al actiunilor noastre originale
si libere”.

Allport spunea: “Eul este ceva de care suntem imediat constienti, regiunea calda, centrala, strict
personala a vietii, un fel de nucleu al fiintei noastre”.

Paul Popescu Neveanu definea astfel Eul: “este constiinta de sine, nucleul sistemului
personalitatii, care cuprinde cunostintele si imaginea de sine, atitudinile constiente sau
inconstiente fata de valori”.

Din multitudinea de definitii date Eului s-au conturat trei modalitati distincte de definire, si anume:

- prin sublinierea locului si rolului Eului in structura personalitatii;

- prin stabilirea proprietatilor lui;

- prin referiri la componenta si structura lui psihica.

Referindu-ne la primele doua modalitati, majoritatea autorilor releva locul si rolul central al Eului,
de nucleu al personalitatii, unitatea, stabilitatea lui. In ceea ce priveste natura psihica a Eului, se
ridica intrebarea: Eul este simtire sau gandire? Emotie sau reflexie? Majoritatea autorilor
precizeaza ca Eul este de fapt constiinta, dar o constiinta reflexiva, insotita deci de gandire. In
cazul Eului este vorba despre constiinta de sine, dar esential pentru individ este intentionalitatea
sa, orientarea spre realizarea scopurilor.

Dar si autorii care au considerat ca „Eul ramane vesnic simtire subiectiva” considera ca, in urma
procesului de limpezire a Eului de elementele primitive, acesta se transforma intr-o forma
superioara. Iata deci cum gandirea, reflexivitatea, intentionalitatea, procese prin intermediul carora
omul se cunosste pe sine, se gandeste pe sine, apar ca elemente primordiale ale Eului.

Dar psihologia genetica si cea patologica contrazic aceste puncte de vedere. Prima arata ca pana
se ajunge la Eul reflexiv, constient de sine, se parcurge o serie de faze initiale, preparatorii, in care
factorii de ordin afectiv au o mare importanta. Psihologia patologica precizeaza ca atunci cand
structurile superioare ale personalitatii se altereaza, functionale raman cele afective.

In momentul de fata, Eul este conceput ca organizator al cunoasterii si ca reglator al conduitei

dispunand insa, atat intr-un caz cat si in altul, de o puternica baza afectiv-motivationala. Este
studiat rolul Eului in procesele de prelucrare a informatiilor, se formeaza teorii asupra Eului in
care locul central il au emotiile si prelucrarea preconstienta a informatiei, se analizeaza procesele
Eului (inteligenta reflexiva, „pierderea” Eului in lumi imaginate, utilizarea particulara a
mecanismelor de aparare) bazate pe implicarea concomitenta a aspectelor cognitive, afective si
motivationale.

Din perspectiva Eului ca „organizator al cunoasterii” se desprind patru caracteristici esentiale:

- Eul este o structura de cunoastere;

- Continutul acestei structuri variaza de la o persoana la alta;

- Eul este un focar al perspectivei afective;

- Eul dispune de fatete difuze (publice, personale si colective) fiecare contribuind

la perspectiva afectiva a Eului.

Incercand sa gaseasca un raspuns la intrebarea: Care este natura psihica a Eului? Zlate considera
ca psihologia sociala ar putea raspunde cel mai bine prin teoria constructelor personale a lui Kelly.

Eul si constiinta

Daca filosofii au tendinta de a separa conceptul de Eu de cel de constiinta, intre ele existand un
adevarat abis, psihologii, psihiatrii, psihanalistii, dimpotriva, manifesta tendinta de a le identifica,
de a le considera ca fiind sinonime. Nici una dintre aceste pozitii nu este corecta, realitatea ar fi sa
consideram Eul si constiinta ca fiind distincte, totusi complementare, existand concomitent de-a
lungul intregii vieti constiente a individului.

Ey, luand ca punct de plecare fiinta constienta, arata ca inaintea ei exista o subiectivitate confuza,
o simtire, un camp de experienta, in timp ce la un nivel superior de dezvoltare a ei exista Eul ca o
rezultanta structurata si istorica a ei, ca o subiectivitate constienta de la ea isasi, care integreaza
experienta trecuta a individului.

Ey intelege ca Eul, desi are radacini in subiectivitatea confuza, nu se dezvaluie deplin decat in
reflexie. Individul se ridica prin cunoasterea de sine la constiinta de sine. In trecerea omului de la
subiectivitatea difuza la subiectivitatea constienta de sine trebuie sa vedem nu numai un simplu
proces de aparitie a Eului, ci unul de autoformare, autoconstructie a Eului care evidentiaza
traiectoria axiologica a persoanei. Daca la inceput individul se confunda cu propria sa experienta,
pe parcurs, o data cu aparitia Eului, el si-o controleaza si valorizeaza.

Stresul si sensibilitatea fiziologica

Cercetarile demonstreaza ca reactiile fiziologice la stres nu sunt aceleasi la toti oamenii: unii sunt
foarte reactivi, in vreme ce altii sunt mai putin reactivi. De exemplu, reactiile ritmului cardiac sunt
exagerate la persoanele inclinate catre stres.
Conform modelului lui Selye, atunci cand o persoana se confrunta cu o situatie stresanta, corpul
se pregateste fie de fuga, fie sa infrunte factorul de stres. Acest fapt este cunoscut ca „alarma” sau
faza I din Sindromul general de adaptare.

In prima faza, este activat axul „hipotalamic-hipofizar-corticosuprarenal”: hipotalamusul

stimuleaza hipofiza sa secrete HACT (hormonul adenocorticotropic), care, la randul lui, determina
glandele suprarenale sa elibereze in sange epinefrina (adrenalina), norepinefrina si cortizol. Acesti
hormoni provoaca efectele caracteristice de transpiratie, crestere a tensiunii si a ritzmului cardiac
– simptome pe care le identificam usor cu nervozitatea – ce ajuta corpul sa „lupte” sau sa „fuga”.

In a doua faza (impotrivirea) corpul incearca sa se adapteze la factorul de stres care persista.
Scade nivelul excitatiei (dar nu revine la nivelurile normale) si se refac stocurile de hormoni.
Cresterea excitatiei poate sa nu fie perceptibila pentru observatorii externi, insa in aceasta faza
corpul este slabit si persoana respectiva poate fi mai predispusa la aparitia unor probleme de
sanatate, mentale sau fizice.

In cele din urma, daca factorul de stres persista, in a treia faza (epuizarea), resursele corpului
sunt consumate total si este mult mai posibil sa apara probleme de sanatate si chiar moartea (daca
factorul de stres este extrem).

Aprecierea cognitiva a aceluiasi eveniment de catre doua persoane poate fi foarte diferita. De
exemplu, cineva care se teme de avion poate considera ca plecarea in concediu intr-un loc aflat la
multe ore de zbor distanta este foarte stresanta, in vreme ce o persoana careia ii place sa
calatoreasca cu avionul poate considera plecarea in concediu mai putin stresanta.

Unii cercetatori au descoperit ca diferentele individuale din punctul de vedere al reactivitatii

fiziologice la stres sunt stabile in timp: este probabil ca persoanele care au reactii exagerate intr-o
situatie sa se comporte la fel si in alte ocazii.

Trasaturile de personalitate sunt legate constant de masurile starii de bine si s-a constatat ca
trasatura cea mai proeminenta din punctul de vedere al reactiilor la stres este nevrozismul (N). In
unele sensuri, nivelul inalt al lui N poate el insusi sa fie considerat o forma de predispozitie la
stres: ingrijorarea permanenta, sentimentele de inadecvare, tensionarea si nervozitatea persoanei
cu un nivel inalt al lui N sunt senzatii neplacute, stresante. Insa aceasta nu inseamna ca persoanele
stabile emotional nu se simt niciodata stresate, numai ca stresul e intr-o masura mai mica o
caracteristica a vietii lor de zi cu zi decat este pentru cineva labil emotional.

Evenimentele majore, cum ar fi o pierdere dureroasa, divortul sau concedierea, produc intotdeauna
o anumita reactie de stres, cu toate ca amploarea reactiei variaza in functie de personalitate.
Personalitatea si longevitatea

Prezice sau nu personalitatea cat de mult vom trai? Friedman si colaboratorii sai au descoperit,
intr-un studiu efectuat in 1995, ca longevitatea era asociata cu niveluri inalte ale
constiinciozitatii si niveluri scazute ale optimismuluiin copilarie (evaluate de parinti). Nivelurile
scazute ale constiinciozitatii au fost asociate cu o gama de comportamente legate de sanatate, cum
ar fi fumatul, consumul de alcool si stabilitatea sociala si profesionala.

Alte studii au vizat mecanismul asocierii constiinciozitate-sanatate: de exemplu constiinciozitatea

este asociata cu un grad mai mare de indeplinire a recomandarilor medicului si cu acceptarea
controlului pentru depistarea cancerului.

Cea mai studiata interfata dintre personalitate si maladie este cardiopatia ischemica, o ingustare a
arterelor care aduc sangele la inima, ceea ce predispune la infarct miocardic si angina. Friedman
si Rosenman au observat ca pacientii lor cu cardiopatie ischemica prezentau „tiparul de
comportament de tip A” cu miscari iuti ale trupului, inclestarea pumnilor in timpul conversatiei,
vorbire exploziva si precipitata, respiratie in partea de sus a pieptului, lipsa relaxarii corporale,
agresivitate, impulsul de dominare si de realizare a obiectivelor si o tendinta de a fi obsedat de
munca (workaholic). La persoanele de tip A probabilitatea infarctului miocardic este de circa doua
ori mai mare decat la celelalte persoane.

Metaanalizele si studiile efectuate constata, in mod consecvent, faptul ca ostilitatea in

exprimare este partea din tipar care se leaga de riscul incidentei infarctului miocardic , justificand
circa 2% din variatia maladiei. Mecanismul biologic al asocierii nu este inca lamurit deplin.
Ostilitatea ar putea provoca deteriorari in mod direct, prin cresterea tensiunii si a ritmului cardiac
si prin acumularea aterosclerotica sau ar putea contribui la comportamentele generale riscante,
cum ar fi nivelul ridicat al fumatului si al consumului de alcool sau scaderea disponibilitatii
sprijinului social.

In legatura cu cancerul, cel mai des au fost investigate depresia si disperarea (care impartasesc
variatia cu nevrozismul). Exista trei linii principale de cercetare:

- depresia sau disperarea ca factori de risc in aparitia cancerului;

- depresia sau disperarea ca factori comportamentali modificabili care ar putea

influenta starea de bine a pacientilor;

- depresia sau disperarea ca factori care influenteaza evolutia fireasca a cancerului

dupa diagnosticare.
Studiile despre legatura dintre depresie sau disperare si cancer nu au adus dovezi despre vreun risc
sporit de aparitie a cancerului sau despre mortalitatea excesiva dupa diagnosticare la persoanele
cu un nivel inalt al acestor dimensiuni. Totusi depresia si disperarea sunt indicatori ai suferintei si
sunt importanti din punctul de vedere al calitatii vietii dupa diagnosticare. Sprijinul sub forma
interventiilor educative conduse de experti, chiar daca nu afecteaza consecintele legate de boala,
sunt benefice pentru ca reduc depresia si cresc starea mentala de bine, in special pentru cei cu
niveluri inalte de depresie la inceputul programului.

Nevrozismul ca factor de risc in numeroase maladii

Mai multe studii au implicat nevrozismul ca factor de predictie a unor diferite forme de afectiuni,
aducand dovezi care leaga nivelul inalt al nevrozismului de afectiuni cum sunt astmul si tulburarile
gastrointestinale.

Nevrozismul este asociat cu o gama larga de consecinte legate de o stare mai proasta a sanatatii.
Este implicat in tulburarile psihosomatice, iar unele studii au aratat ca nivelul inalt al lui N ofera
prognoze mai putin bune dupa infarctul miocardic. Nevrozismul este asociat constant cu o stare
mai proasta a sanatatii din autodescrieri, dar mai putin constant cu masurile obiective ale sanatatii
, care ar putea reflecta „inclinatia catre boala” – fizica sau mentala – a persoanei cu un nivel inalt
al lui N.totusi, nivelul inalt al lui N a fost legat si de suprimarea functiei imunitare, astfel incat
exista mecanisme plauzibile din punct de vedere biologic ale relatiilor observate intre N si starea
mai proasta a sanatatii.

Nevrozismul ar putea, de asemenea, sa fie benefic pentru sanatate, prin faptul ca simptomele
bolilor – inclusiv cele grave cu este cancerul – sunt detectate si raportate mai repede de persoanele
cu un nivel inalt de nevrozism in comparatie cu cele cu un nivel scazut al lui N.

Studii foarte variate au aratat asocieri intre bolile psihosomatice si nevrozism. De exemplu,
pacientii cu dispepsie neulceroasa au punctaje mai mari la nevrozism. In studii despre legatura
dintre personalitate si alte tulburari psihosomatice, la rezultatul omniprezent ca nivelul inalt de
nevrozism se leaga de o tendinta generala catre emotii negative se adauga indicatori ai unor efecte
semnificative ale introversiunii. Kellner, in 1991, a descris rezultate legate de nivelul inalt al
nevrozismului si de introversiune in cazurile de colita. Acelasi tipar al personalitatii a fost gasit in
alte afectiuni, cum ar fi dispepsia neulceroasa si globus pharyngis (senzatia de „nod in gat”), in
lipsa oricarei stari patologice structurale detectabile.

In studiile despre anumite tulburari psihosomatice se observa adesea relatii intre diagnosticul
respectiv (de exemplu, fibromialgia sau colita) si nevrozism, depresie sau anxietate. Pe langa
factorii personalitatii, sunt implicate si maltratarile suferite in copilarie si traumele psihologice din
faza adulta.

Concluzionand, putem spune ca afectiunile psihosomatice tind sa apara la persoanele cu un nivel

inalt al nevrozismului; la aceste grupuri exista, in plus, o tendinta catre introversiune.

Practica pedagogică demonstrează că în domeniul instrucţiei şi educaţiei, strategiile didactice

identice generează rezultate diferite, în funcţie de caracteristicile individuale şi de vârstă ale
educaţilor, nivelul intelectual, structura aptitudinală, opţiunile profesionale, atitudinile şi
convingerile proprii, determinând o receptare şi prelucrare diferenţiată a mesajelor transmise.
Pentru o acţiune eficientă, orice educator trebuie să renunţe la tipare unice şi la prejudecăţi, şi să-
şi direcţioneze acţiunea bazându-se pe cunoaşterea capacităţilor, intereselor şi atitudinilor elevilor,
pe cunoaşterea reprezentărilor şi sentimentelor acestora la vârste diferite, folosind mijloace
eficiente de influenţă şi formare. Acţiunea pedagogică devine eficientă numai dacă procesul de
formare se realizează urmărindu-se aptitudinile şi caracteristicile generale de personalitate,
asigurându-se concordanţa dintre caracteristicile persoanei şi obiectivele procesului formativ.

Tendinţa actuală de individualizare a formării şi instruirii, motivată prin diferenţele dintre

capacităţile şi structurile de personalitate ale elevilor, impune dezvoltarea la profesori a simţului
diagnostic şi utilizarea unor metodologii adecvate de cunoaştere. În acest scop, educatorul trebuie
să determine, printr-un procedeu de diagnosticare, caracteristicile specifice fiecărei individualităţi,
pentru ca apoi să poată proiecta condiţiile cele mai potrivite de desfăşurare a activităţilor didactice,
să selecteze cele mai adecvate acţiuni de asistenţă şi intervenţie. Atunci când limitele competenţei
sale nu permit precizarea unui diagnostic adecvat, se impune colaborarea cu psihologul.

James R. Okey (1970) consideră că fiecare profesor trebuie să-şi pună câteva întrebări importante
: a) cum poate să dobândească cunoştinţele despre capacităţile fiecărui elev; b) care sunt
cunoştinţele de acest fel de care are nevoie; c) ce fel de decizii cu privire la procesul instructiv
poate lua dacă dispune de asemenea cunoştinţe.

Pentru a diagnostica şi a interveni adecvat, el trebuie mai întâi să identifice precis dificultăţile de
învăţare. Nu este suficient să se cunoască faptul că elevul are dificultăţi la matematică, ci trebuie
să stabilească faptul că acesta nu poate aduna fracţii cu numitori diferiţi. Nu este suficient să se
spună că un elev nu cunoaşte un anumit capitol al fizicii, ci să arate că nu ştie să alcătuiască un
circuit electric în serie care să funcţioneze corect.

Profesorii pot fi puşi în situaţia de a stabili mai multe feluri de diagnostice ; dintre acestea, autorul
se opreşte mai întâi la diagnosticul orientat spre elevii cu eşecuri la învăţătură. Dacă un elev
eşuează într-o anumită sarcină de învăţare, aceasta poate însemna că nu a dobândit
comportamentele prealabile necesare îndeplinirii sarcinii date. în asemenea situaţii, profesorul
trebuie să cunoască sarcinile de învăţare care preced sarcina ce nu a putut fi îndeplinită. De
exemplu, dacă un elev nu poate rezolva o problemă cu enunţ verbal ce presupune calcularea vitezei
unui obiect cunoscându-se distanţa şi timpul, înseamnă că el are dificultăţi în rezolvarea sarcinilor
prealabile. Aceste sarcini cuprind deprinderea de a multiplica numerele şi de a înlocui expresiile
simbolice cu valori numerice. Prima treaptă în diagnosticarea şi tratarea dificultăţilor de învăţare
este să se descopere dacă elevul poate îndeplini fiecare dintre sarcinile prealabile.

In acelaşi fel trebuie să se procedeze şi pentru diagnosticarea elevilor cu succese şcolare. Dacă
obiectivul unei lecţii este ca elevii să descopere principiul după care, atunci când se amestecă două
lichide cu temperaturi diferite, cantitatea de căldură pierdută este egală cu cantitatea de căldură
câştigată, după ce unii elevi au învăţat înaintea altora să măsoare masa lichidului, profesorul
trebuie să decidă care este pasul următor pe care aceşti elevi trebuie să-1 facă, ceea ce presupune
o diagnosticare anterioară.

Un alt tip de diagnoză permite plasarea optimă şi cât mai timpurie a elevilor în cadrul activităţilor
instructive. Dacă un profesor de matematică vrea să-i înveţe pe elevi terminologia şi operaţiile
referitoare la mulţimi, va constata că unii elevi ştiu aceste lucruri mai bine, iar alţii sunt în măsură
să alcătuiască mulţimi specifice de obiecte sau numere, dar nu pot să determine reuniunea sau
intersecţia a două mulţimi, iar pentru câţiva problema mulţimilor este complet nouă. In acest caz
profesorul va trebui să situeze fiecare elev la locul potrivit în cadrul activităţilor de instruire,
plasare care implică stabilirea unui diagnostic şi a unei prescripţii pedagogice.

Pentru rezolvarea acestor situaţii, profesorul are nevoie de o diagramă a instruirii. In această
diagramă se vor specifica capacităţile pe care trebuie să şi le însuşească elevul pentru atingerea
obiectivelor pedagogice propuse şi să descrie succesiunea însuşirii lor.
Pentru a cunoaşte capacităţile fiecărui elev, profesorul va construi mai multe probe pentru testarea
fiecărei sarcini dintr-o „ierarhie a procesului de învăţare”, iar rezultatele vor indica ce sarcini pot
sau nu pot fi îndeplinite de fiecare elev în parte. Ceea ce interesează în acest caz nu sunt rezultatele
medii obţinute de elevii unei clase şi nici rezultatele unui elev, de exemplu faptul că a rezolvat
şapte probe din zece. Ceea ce are importanţă este determinarea sarcinilor din „ierarhia procesului
de învăţare” care au fost îndeplinite sau nu de elevul respectiv. Determinându-se cu ajutorul
testelor capacitatea elevilor de a rezolva fiecare sarcină din „ierarhia procesului de învăţare”,
profesorul poate alcătui pentru fiecare elev o diagramă care să reprezinte această ierarhie. Pe baza
acestor diagrame, el poate decide ce sarcini trebuie să realizeze fiecare copil pentru a ajunge la
sarcina finală. Din păcate, există puţine „ierarhii ale procesului de învăţare” pe care profesorii să
le poată folosi în activitatea practică, una din sarcinile cercetării psiho-pedagogice fiind realizarea
unor asemenea diagrame pentru fiecare obiect de studiu existent în programa şcolară.

Pe baza cercetărilor experimentale realizate de R. Rosenthal şi L. Jacobson (1968), Bonnoil,

Caverni şi Noizet (1972), Gilly (1972), Radu, L, (1983) se evidenţiază câteva aspecte
care influenţează negative valuările realizate de profesori:

Lipsa de competenţă şi subiectivismul s-au dovedit a fi dăunătoare. Aprecierea profesorului este

frecvent însuşită de majoritatea clasei şi generează o opinie colectivă. Etichetarea negativă poate
duce la „stigmatizare” şi apoi la „demotivare” şcolară;

Modul de evaluare a cunoştinţelor este influenţat adesea de imaginea pe care profesorul şi-o face
despre nivelul elevului. Atributele de elev bun, mijlociu sau slab influenţează notarea pe baza
opiniei că elevii buni nu pot avea decât performanţe bune, în timp ce elevii slabi nu se pot plasa
decât la un nivel scăzut al performanţei;

Elevul este văzut numai prin prisma statutului său de şcolar – dincolo de această apreciere, el este
perceput mai ales sub aspectul defectelor sale, celelalte însuşiri fiind mai mult sau mai puţin
evidenţiate. Atributele prin care profesorii diferenţiază elevii sunt legate de reuşita
şcolară (inteligenţă, memorie, atenţie etc.); celelalte aspecte ale personalităţii (emotivitate,
stăpânire de sine, onestitate, deschidere socială etc.) nu produc diferenţe în evaluare, portretele
asemănându-se foarte mult între ele. Elevul este privit prin filtrul unei optici profesionale, ceea ce
contribuie în mare măsură la distorsionarea evaluărilor prin exigenţele profesiunii.

In cunoaşterea psihologică se pune problema semnificaţiei informaţiei obţinute, dacă aceasta

reprezintă esenţialul, care poate permite identificarea caracteristicilor fundamentale
şi diferenţierea acestora. Pe lângă posibilitatea unei cunoaşteri empirice, realizată în timpul
activităţilor cotidiene, utilizându-se observaţii implicite şi limbajul comun, există şi o cunoaştere
sistematică, realizată cu mijloace ştiinţifice, mult mai obiective (observaţie explicită, convorbirea,
anamneză, ancheta, chestionarul, testele etc).

Cunoaşterea elevului trebuie sa se realizeze urmărindu-se atât evoluţia sa în timp, cât şi nivelul de
reprezentare a caracteristicilor sale la un moment dat. în primul caz organizarea investigaţiei se va
realiza folosindu-se metoda longitudinală (investigaţia retrospectivă), în cel de-al doilea caz
– metoda transversală (cunoaşterea structurii psihologice), (Holban, I., 1978). Îmbinarea celor
două forme de abordare în cunoaştere oferă profesorului posibilităţi de intervenţie eficientă şi
eliminarea multor erori posibile în evaluarea elevilor.

Metode de cunoaştere

Înaintea prezentării unor metode specifice de cunoaştere a elevilor, se impun câteva precizări în
legătură cu posibilitatea cunoaşterii psihologice.

a). în primul rând se impune să subliniem faptul că psihologia este o ştiinţă probabilistă, iar prin
cunoaşterea psihologică nu se ajunge la certitudine, fiind doar o cunoaştere probabilistică. Din
această cauză, în domeniul psihologic nu vom putea stabili un diagnostic definitiv, ci doar
un pronostic, care va trebui să fie elaborat pe termen scurt, pentru a evita erorile predictive datorate
evoluţiei în timp a subiecţilor, modificările, uneori spectaculoase, determinate de multitudinea şi
complexitatea factorilor implicaţi în schimbare.

Cunoaşterea în domeniul aptitudinilor este mai avansată, precizia în măsurare fiind mult mai mare
faţă de alte aspecte ale personalităţii, în care nu putem fi siguri de autenticitatea reacţiilor
persoanei. Când se pune problema cunoaşterii trăsăturilor de caracter, de exemplu, subiecţii
activează mecanisme de apărare, etalează doar aparenţe în spatele cărora ascund trăsăturile
autentice. Pentru evitarea acestor neajunsuri s-au înregistrat reacţiile subiecţilor în situaţii
imaginate, pentru a releva aspecte ale personalităţii fără ca aceştia să conştientizeze scopul urmărit.
în acest fel au apărut şi s-au dezvoltat testele proiective, majoritatea bazându-se pe concepţii
psihanalitice.

Dar şi aceste instrumente prezintă dezavantaje, deoarece trebuie demonstrată corespondenţa dintre
manifestările subiecţilor în situaţia imaginară şi cea reală, iar interpretarea presupune o teorie
elaborată asupra motivaţiei şi a modului în care ea se exprimă (Cosmovici, A., 1972, 1985).

b) Există divergenţe în legătură cu metodele utilizate în psihologie, precum şi în legătură cu

valoarea acestora. Fără a intra în analiza acestor puncte de vedere, subliniem faptul că tendinţa
unanim acceptată este de împărţire a metodelor de cunoaştere în două categorii: metode
clinice (observaţia, convorbirea, metoda biografică) şi metode
psihometrice sau experimentale (experimentul, testul şi chestionarul).

Diferenţa fundamentală dintre cele două categorii de metode apare în funcţie de scopul urmărit,
de gradul de precizie şi obiectivitate în cunoaştere.

Din punctul de vedere al scopului, metodele clinice îşi propun o cunoaştere cât mai amănunţită a
persoanei şi explicaţia evoluţiei sale, în timp ce metodele psihometrice se orientează spre stabilirea
rangului persoanei, poziţia sa în raport cu o populaţie normală. Aceasta face ca orientarea
predominantă în cazul metodelor clinice să fie cea calitativă, iar în cazul metodelor psihometrice
– interpretarea predominant cantitativă.

In legătură cu gradul de precizie şi obiectivitate, metodele psihometrice -folosind verificări

statistice riguroase – sunt mult mai exacte, specificându-se de fiecare data limitele de eroare.
Metodele clinice prezintă un grad de obiectivitate şi precizie mai mic, deoarece sunt lipsite de
criterii precise de interpretare, ele depinzând de subiectivitatea celui care face analiza.

In psihologia aplicată se manifestă tot mai mult tendinţa de apropiere a celor două metode,
îmbinarea ambelor categorii şi evitarea unilateralităţii, care nu poate fi decât dăunătoare.
Interpretarea cantitativă şi calitativă a rezultatelor obţinute prin metode psihometrice oferă atât
posibilitatea ierarhizării subiecţilor în funcţie de performanţă, cât şi explicarea modului de obţinere
a performanţei. Metodele clinice s-au perfecţionat, găsindu-se mijloace de standardizare a
interpretărilor şi comparaţii în condiţii mai exact determinate.

Metoda observaţiei este una din cele mai vechi metode utilizate în cunoaşterea psihologică, şi
constă în urmărirea atentă şi sistematică a comportamentului unei persoane cu scopul de a sesiza
aspectele sale caracteristice.

Paralel cu desfăşurarea activităţilor curente, profesorii au posibilitatea realizării unor observaţii

spontane, sesizând calitatea prestaţiilor, greşelile cele mai frecvente care apar în rezolvarea unor
probleme, manifestările de neatenţie sau indisciplină etc. Noi trăim înconjuraţi de oameni, şi îi
observăm constant, având câteva idei despre modul cum aceştia reacţionează în unele situaţii.
Dezavantajul constă în faptul că adesea credem că ştim deja multe despre un domeniu, că
cercetarea nu mai este necesară pentru că faptele sunt evidente sau că o cunoaştere particulară este
greşită pentru că nu este în concordanţă cu propria experienţă.

Dar, experienţa personală nu este totdeauna un bun indicator. Observaţiile noastre sunt de obicei
întâmplătoare, nu suntem sistematici, nu notăm fiecare incident, şi nu-l descriem într-un mod
obiectiv, imparţial. Noi ne formăm impresii despre cum se comportă oamenii, ceea ce este uneori
corect, uneori nu. Observaţiile ocazionale ne conduc frecvent la concluzii greşite. Din aceste cauze,
observaţiile ocazionale, chiar şi la cei mai grijulii oameni, nu pot înlocui observaţiile
sistematice prin care se urmăreşte identificarea fiecărei surse de eroare. Simpla percepţie a faptelor
trebuie prelungită prin stabilirea semnificaţiilor pe care acestea le poartă. în consecinţă,
observatorul trebuie să clasifice şi să încadreze informaţia în anumite concepte ştiinţifice.

Trecerea de la observaţia spontană la cea sistematică presupune respectarea unor condiţii care vor
asigura înregistrărilor o precizie şi o exactitate mult mai mari.

a)Orice observaţie sistematică debutează cu stabilirea cât mai exactă a scopului propus – ce
urmărim să observăm, care sunt aspectele comportării care interesează, în ce situaţii sau momente
specifice se manifestă ele. Prima sarcină este de a decide ce trebuie înregistrat. Uneori este uşor să
înregistrezi cum vorbeşte un elev, ce spune, dar fiecare act al vorbirii implică o înlănţuire de
cuvinte, o viteză a pronunţării, un ton folosit, un număr de pauze între cuvinte etc. în consecinţă,
cercetătorii care studiază vorbirea analizează ore întregi două-trei minute de conversaţie. In timp
ce discută, subiecţii folosesc o varietate de gesturi şi expresii mimice sau alte manifestări
emoţionale.

Pentru a realiza o observaţie reuşită este important să decidem ce aspecte ne interesează mai mult,
şi apoi să stabilim o metodă simplă de înregistrare a comportamentului observat. Realizarea
unei grile de observaţie, a unei liste de rubrici care să faciliteze înregistrarea şi clasificarea datelor
va contribui decisiv la selectarea unor aspecte semnificative. De exemplu, în legătură cu atenţia
unui elev, putem stabili iniţial o listă de aspecte: capacitatea de concentrare sau de fluctuaţie,
mobilitatea sau inerţia, volumul etc. Pe baza acestei grile de observaţie, simpla constatare a faptelor
este urmată de un proces de conceptualizare care va înlesni o integrare corectă a acestora într-un
sistem de interpretare.

b) Contactul prelungit cu elevii oferă profesorului posibilitatea realizării unor observaţii

numeroase în condiţii cât mai variate. în acest fel se evită atribuirea unor trăsături pe baza unor
observaţii întâmplătoare, ocazionale, şi ne putem lămuri asupra constanţei acestora. Nu este acelaşi
lucru dacă un elev manifestă ocazional o atitudine agresivă faţă de un coleg sau un profesor pentru
că s-a simţit frustrat într-o situaţie de joc sau de evaluare, sau dacă atitudinea se manifestă frecvent
în majoritatea situaţiilor cu care acesta se confruntă. În primul caz putem vorbi de manifestări
pasagere, care depind în mare măsură de situaţie, în cel de-al doilea caz de manifestări constante,
determinate de structura sa psihologică. Constanţa comportamentului într-o mare varietate de
situaţii reprezintă aspectul important care trebuie reţinut pentru interpretare.

c) în orice observaţie trebuie să notăm cât mai exact faptele şi să le separăm de

eventualele interpretări. Noi trăim într-un univers al semnificaţiilor şi avem tendinţa involuntară
de a aprecia conduitele altora pornind de la sine, utilizând măsuri proprii de evaluare. Acest aspect
devine evident atunci când îi apreciem pe alţii prin contrast. De exemplu, o persoană foarte
meticuloasă şi ordonată vede prin contrast absenţa acestor însuşiri la ceilalţi, le exagerează
importanţa şi semnificaţia lor reală.

Utilizând observaţiile curente, fiecare profesor îşi formează o imagine despre elevi. în formarea
acestei imagini el este înclinat să generalizeze pornind de la sine sau de la rezultatele pe care elevul
le obţine la disciplina sa. Această optică trebuie să fie atenuată prin reunirea informaţiilor obţinute
de la profesori diferiţi, care să contribuie la formarea unei imagini unitare. Fişa şcolară este un
instrument cu ajutorul căruia putem sintetiza informaţia relevantă despre elev şi obţine o imagine
autentică a acestuia.

Este important să se stabilească o metodă simplă de înregistrare a comportamentului observat, iar

observatorii trebuie să fie în acord cu ceea ce se întâmplă. De exemplu, categoria „prietenie” nu
este prea folositoare pentru a fi observată, pentru că adesea este dificil să decizi dacă un act este
sau nu prietenesc. Din această cauză observatorii vor folosi mai ales categorii specifice, cum ar fi
„zâmbetul adresat unei persoane”, „oferta de a împrumuta anumite obiecte” etc. Pe baza lor, ei pot
decide mai târziu dacă acestea sunt sau nu indicatori ai prieteniei.

Observaţia nu se încheie după înregistrarea datelor, ci continuă cu interpretarea acestora pentru a

diferenţia aspectele caracteristice de cele aparente, neesenţiale. Interpretarea corectă se va putea
realiza numai prin raportarea unei conduite la ansamblul informaţiilor consemnate. Pentru uşurarea
interpretării se poate apela la tabele de analiză a comportamentului.

În interpretarea observaţiilor trebuie să se ţină seama de situaţie, de atitudinile subiectului, pentru

a nu scăpa motivaţia actelor de conduită. Pentru clarificare, informaţii utile aduce metoda
convorbirii.

Convorbirea este o conversaţie între două persoane, desfăşurată după anumite reguli
metodologice, prin care se urmăreşte obţinerea unor informaţii cu privire la o persoană, în
legătură cu o temă fixată anterior.

De la început vom preciza că pentru a fi metodă ştiinţifică de cunoaştere, convorbirea trebuie să

fie premeditată, să aibă un scop bine precizat care să vizeze obiective psihologice şi să respecte
anumite reguli.

Convorbirea se poate desfăşura liber, fără o formulare anterioară a întrebărilor,

sau standardizat, când întrebările sunt fixate dinainte şi nu pot fi modificate în timpul conversaţiei.
Indiferent de forma sa, convorbirea trebuie să vizeze evidenţierea unor detalii referitoare la
interesele şi aspiraţiile elevilor, trăirile lor afective, motivaţia diferitelor conduite, trăsăturile de
personalitate ale acestora.

Sunt mai multe aspecte de care trebuie să ţinem seama atunci când utilizăm convorbirea, pentru a
se asigura de veridicitatea şi autenticitatea datelor obţinute:

– câştigarea încrederii elevilor, eliminarea oricăror suspiciuni, care depinde de tactul

profesorului, de abilitatea acestuia de a-i convinge că nu există riscuri, iar colaborarea nu

poate fi decât benefică;

– menţinerea permanentă a interesului în timpul convorbirii, care se va realiza prin aprobarea

relatărilor, evitarea unor atitudini critice care pot provoca blocaje sau reacţii de apărare;

– să existe o preocupare permanentă pentru stabilirea sincerităţii răspunsurilor, deoarece subiecţii

manifestă tendinţa de a da răspunsuri care să-i pună într-o lumină favorabilă;

– în timpul convorbirii se vor observa atitudinile şi expresiile subiectului, ceea ce va permite

decodificarea sensului afirmaţiilor şi sinceritatea răspunsurilor ;

– se va evita adresarea unor întrebări sugestive, care influenţează rezultatele în vederea obţinerii
unor răspunsuri dorite;

– trebuie să existe o preocupare permanentă pentru menţinerea unui climat destins, de încredere
reciprocă, pentru a evita instalarea emotivităţii, care este o piedică importantă, mai ales atunci
când se abordează probleme delicate care fac parte din intimitatea persoanei;

– înregistrarea convorbirii se va face cu multă discreţie, putându-se folosi diferite mijloace de

înregistrare, însă se preferă notarea manuală, cât mai fidelă, pentru a nu determina anumite reţineri
în relatare.

Reuşita metodei este asigurată de măiestria şi experienţa practică în dirijarea conversaţiei şi de

cunoştinţele teoretice din domeniul psihologiei şi pedagogiei. Interpretarea rezultatelor nu ridică
probleme deosebite atunci când convorbirea a fost bine proiectată şi dirijată

Cunoasterea individualitãtii elevilor

1. Necesitatea cunoasterii personalitãtii elevilor

2. Principii de organizare a activitãtii de cunoastere

3. Metode sI mijloace de cunoastere a elevilor

4. Fisa de carcterizare psiho-pedagogicã

5. Fisa psihopedagogica si valoarea ei pentru procesul de invatamint

6. Caracteristicile fisei psiho-pedagogica

7. Intocmirea fisei de caracterizare psihopedagogica

1. Necesitatea cunoasterii personalitãtii elevilor

Pentru societatea de astazi, multe din problemele individului tind sa devina din ce in ce mai
mult probleme ale societatii. Efectele extinse ale transformarilor care au loc in dinamica sociala
determinind aceasta schimbare de atitudine. In acelasi timp, problemele majore ale societãtii, în
special problemele cu caracter prospectiv, se înscriu ca probleme ale formãrii personalitãtii
individului.

Respectarea individualitãtii elevului, formarea si dezvoltarea în concordantã cu liniile

proprii de dezvoltare ale acestuia devin deziderate cu tendintã de accentuare permanentã. Se are
în vedere faptul cã fiecare copil are un fond propriu ereditar si ca dezvoltarea lui are loc in
conditiile specifice de mediu, fatã de care acesta depune efort continu de adaptare.

Afirmatia conform careia trecutul conditioneaza viitorul iar vitorul organizeaza prezentul,
se contureaza ca valabila în liniile largi de desfasurare a fenomenelor sociale, dar si în conditiile
de dezvoltare individuala a persoanei.

Preocupãrile de identificare si cultivare a specificului individual al copilului sunt justificate

si de prezenta stiintei în actiunea de orientare scolara si profesionala care contribuie la inlaturarea
intimplarii, neinformarii sau a capriciilor în alegerea profesiunii, înlesneste, în acelasi timp
trecerea de la un criteriu constatativ, dogmatic si statistic la unul formativ dinamic si interpretativ.

2. Principii de organizare a activitãtii de cunoastere

O cunoastere corecta a copilului în vederea întelegerii lui si a organizarii unei actiuni de

conducere, implica o prelucrare, in ansamblu, a datelor obtinute prin investigatii profunde si
formularea unor concluzii fundamentale pe aprecierea obiectiva a tutror factorilor implicati in
dezvoltarea copilului.

Elevul este considerat sub aspectul caracteristicilor sale de personalitate, ea fiind

rezultatul interactiunii dintre fondul sau ereditar, conditiile de mediu în care se dezvoltã si actiunile
educative exercitate asupra sa. Cercetarile psihologice evidentiazã necesitatea de a cerceta copilul
în dependentã cu conditiile în interiorul cãrora se desãvîrseste procesul de maturizare. Copilul si
mediul sãu alcãtuiesc o unitate dinamicã în interiorul cãrora se desãvîrseste procesul de maturizare,
pe 2 linii de evolutie:

-a procesului de socializare-prin care mica fiintã asimileaza experienta social-istoricã;

-a procesului de individualizare-de structurare specificã a caracteristicilor de personalitate.

Necesitatea de a întelege copilul în ansamblul personalitãtii sale impune în investigatie

adoptarea unui punct de vedere functional ca o consecintã a dependentei individului de mediul in
care se dezvolta precum si a metodei longitudinale, conform cãrei evolutia copilului este urmarita
in succesiunea anilor. Se adopta astfel un punct de vedere dinamic, copilul fiind privit in
interdependenta factorilor care alcatuiesc personalitatea sau prin caracteristicile vietii sale de
relatii sociale.

Paralel cu metoda longitudinala se poate folosi si metoda investigatiei transversale, prin care
se pot face sondaje asupra aspectelor caracteristice ale anumitor categorii de copii sau cu privire
la anumite procese psihice. Studiile transversale permit aprecierea gradului de dezvoltare prezent
la anumiti copii prin raportarea la dezvoltarea copiilor cu care se gãseste in situatii identice.

3. Metode si mijloace de cunoastere a elevilor

Caracterizãrile formulate cu privire la copil in urma experientei zilnice, dar întîmplãtoare

trebuie considerate simple ipoteze care urmeazã a fi supuse actiunii de verificare. Observatiile
profesorului trebuie confruntate cu pãrerile celorlalti profesori, cu familia, cu elevii clasei. Aceste
informatiiurmeaza a fi prelucrate, comparate, analizate, supuse unor deductii, confruntãri,
indicatii.

Cu valoare deosebitã in diagnosticul nivelului de dezvoltare a aptitudinilor unui elev, al

nivelului de relizare atins sub diverse aspecte, al intereselor este metoda analizei lucrãrilor pe care
le realizeazã elevul in cadrul activitãtii scolare sau extrascolare. Produsul activitãtii exprima prin
functiile implicate o sinteza intre fondul nativ si cel formativ, intre indemãnare si interes sau
pasiune, intre posibilitãti si vointã.

Conversatia reprezintã un mijloc de a cunoaste motivatia intima a actelor sãvîrsite de elevi,

a preferintelor stãrilor emotionale, a nivelului sãu de informatie. Corecta desfãsurare a conversatiei
presupune o anumitã legãturã intre elev si profesor: incredere, apreciere, intimitate, dupã cum
necesitã si un anumit cadru in care sã se desfãsoare.

Chestionarul ca metodã de investigatie solicitã subiectul sã dezvãluie modurile sale

constante de conduitã, interese, forme de reactiune, aspiratii, aspecte structurale ale personalitãtii.

Autobiografia este o metodã simplã la îndemîna oricãrui cadru didactic, care oferã
posibilitatea de a cunoaste evenimentele mai importante din viata elevilor.

Cu o valoare echivalentã pot fi folosite autocaracterizãrile. Ele permit distingerea atitudinii

elevului fatã de el însusi, trããsãturile sale de personalitate, modul de apreciere a capacitãtilor sale,
a felului propriu de conduitã în relatiile sociale.

Ancheta permite obtinerea de la colegi, pãrinti, profesori, date importante despre elevi fie
cu referire la modurile de conduitã ale acestuia fie aprecieri asupra anumitor caracterisitici de
personalitate.

Testul sociometric de personalitate îsi propune sã realizeze investigatii asupra

caracterisiticilor de personalitate ale elevilor prin intermediul tehnicilor sociometrice care permit
relevarea dominantelor psihice.

Utilizate cu discernãmînt, testele sunt considerate instrumente ale metodei experimentale,

necesare stabilirii unui diagnostic psihologic.

Dintre categoriile de teste existente mentionãm:

n teste de inteligentã, (verbal sau neverbal) oferã posibilitatea de a stabili nivelul capacitãtilor
intelectuale ale elevilor. Apreciind cã inteligenta constituie factorul principal care decide
accesul copilului in diferite forme de instruire ( fãrã a subaprecia rolul caracterului, instruirii,
etc.) se impune acordarea unei atentii deosebite diagnosticului acestei variante.

n teste analitice de diagnostic al unor aptitudini sau posibilitãti.

n teste de alegere care diagnosticã varietatea intereselor.

n teste de cunostinte care fãrã posibilitatea de a aprecia nivelul de pregãtire al unui elev prin
raportarea la nivelul de pregãtire al tuturor elevilor care se gãsesc pe acelasi plan de scolarizare.

4. Fisa psiho-pedagogicã si valoarea ei pentru procesul instructiv-educativ

Se atribuie denumirea de fisã acelui instrument de lucru care serveste organizãrii si

prezentãrii informatiilor referitoare la o persoanã, privitã în totalitatea sa, sau mai frecvent la
anumite aspecte ale acesteia.

Printr-o bunã organizare a informatiei, fisa prezintã un avantaj deosebit pentru cunoastere si
in acelasi timp îndeplineste un rol de directionare a activitãtii de cunoastere a persoanei.

Alãturi de notiunea de fisã se foloseste si notiunea de diagnostic pedagogic, care se poate

defini ca fiind forme de organizare a activitãtii de cunoastere a elevului, destinatã necesitãtilor
actiunii pedagogice, adicã obiectivelor de formare a personalitãtii copilului, sub multitudinea
aspectelor sale: dezvoltarea fizicã, dezvoltarea psihicã, fond informational, integrarea socialã.

Fisa destinatã studiului individualitãtii elevului privitã in interdependenta factorilor în care

se integreazã poate fi definitã ca un document cu valente practice care permite desfãsurarea unei
actiuni programate, în scopul desãvîrsirii personalitãtii elevului prin intermediul procesului de
invãtãmînt. Eficienta nu trebuie cãutatã în valoarea analizei psihologice sau pedagogice efectuate,
ci în rolul ei de factor dinamizant al procesului de învãtãmînt.

5. Caracteristicile fisei psiho-pedagogice

Alcãtuirea fisei se sprijinã pe cîteva principii, dintre care mentionãm: considerarea unitarã
a personalitãtii copilului, cercetarea variabileleor de personalitate în interdependenta lor,
distingerea caracterisiticilor dominante de personalitate, de mediu si de educatie, abandonarea unui
punct d vedere dinamic si functional in explicare aprocesului de formare a elevului.

Aceste principii, precum si metodele de studiere a trãsãturilor de personalitate ale elevilor

au impus unele caracterisitici fisei psiho-pedagogice:

-caracteristica de fisã de concluzii, deoarece contine rezultatele prelucãrii informatiei, realizeazã

cunoasterea prin trierea si ordonarea datelor, exprimã generalul si caracterisiticul din fapte;

-caracterul sintetic, priveste copilul multilateral: fiziologic, psihologic, pedagogic si social,

-evidentiazã elementul caracteristic: scoate în relief ceea ce este diferentiat de ceea ce este comun,
ceea ce este permanent de ceea ce este accidental, explicã persoana prin dominantele sale
psihologice, pedagogice, sociologice.

-permite o prezentare dinamicã, contine date din analiza procesului de adaptare, integrare, familie,
scoalã, societate, urmãreste copilul in procesul de formare, sesizînd modul de cristalizare a
anumitor trãsãturi, explicã structura psihologicã prin interelatia dintre dominante si realizarea
copilului, prin factorii care intervin ( de sãnãtate, de mediu, de scolaritate).

-are un caracter directional: permite o actiune programatã înn formarea copilului, contine indicatii
asupra directiilor de interventie prin procesul instructiv, educativ cît si datele referitoare la
orientarea scolarã si profesionalã;

-are un caracter explicativ; este rezultatul actiunii de întelegere a copilului, contine motivatii
pentru anumite situatii sau conduite;

-are un caracter de continuitate: oglindeste permanent situatia copilului, urmãreste elevul in toate
etapele de învãtãmînt, se definitiveazã pe parcurs.

-are un caracter de accesibilitate, poate fi completatã si utilizatã de orice cadru didactic;

-prezintã usurintã în parcurgere: contine numai informatii utile, evidentiazã elementele

caracterisitice, prezintã o anumitã sistematizare a datelor.

-constituie un document secret, comunicarea datelor se face cu grija de a nu crea elevilor conditii
de stres.

5. Întocmirea fisei de caracterizare psiho-pedagogicã

O privire de ansamblu asupra capitolelor fisei ne oferã posibilitatea de orientare asupra

tematicii de investigatie a individualitãtii elevului:

I.Date personale:

1.Date despre starea civilã

2. Scolile frecventate de elev si localitãtile in care a avut domiciliul

II.Date asupra stãrii de sãnãtate

 1. accidente ereditare si conditii de mediu nocive,

2. antecedente personale, defecte fizice, deficiente senzoriale.

3. starea generalã a sãnãtãtii;

4. mentiuni medicale cu importantã pentru procesul de învãtãmînt

III.Date asupra mediului familial

1. Familia (tabel sintetic)

2. Caracterisiticile vietii de familie

3. Gradul de integrare a elevului in familie

4. Atentie acordatã formãrii copilului

5. Influente extrafamiliale

6. Actiuni de colaborare a scolii cu familia

IV. Date asupra scolaritãtii

1. Situatia scolarã (tabel sintetic)

2. Gradul de integrare a elevului în scoalã

3. Locul si rolul în organizatia de tineret

4. Succese deosebite în competitii

5. Activitate în cercurile de elevi

6. Preocupãri în afara scolii

7. Factorii explicativi ai reusitei sau nereusitei scolare

8. Recomandãri pentru ameliorarea nivelului de pregãtire si educatie

V. Date asupra structurii psihologice

1. Caracteristicile proceselor intelectuale

2. Afectivitate, temperament, caracter

3. Aptitudini, interese

4. Aspecte în care este necesar sã se intervinã

VI. Aprecieri sintetice

1. Biogramã (prin aprecieri în raport cu totalitea elevilor)

2. Profil psihopedagogic

VII. Date referitoare la orientarea scolarã si profesionalã

1.Aspiratiile elevului

2. Dorintele pãrintilor

3. Aprecierea profesorului diriginte

4. Actiuni formative directionale