IDENTITATEA PERSONALA

1. Ce este identitatea?

Identitatea consta, deci, in clarificarea a cine este cineva, Insa, dupa cum afirma Erikson (1968),
identitatea nu poate fi limitata la un ansamblu de caracteristici care pot defini un individ pentru
totdeauna. Identitatea se inscrie intr-un lung proces de evolutie personala. Ea se modeleaza progresiv, se
reorganizeaza si se modifica fara incetare pe tot parcursul vietii, potrivit evenimentelor sau perturbatiilor din
viata sociala.

Potrivit lui Durkheim, individul este, simultan, o fiinta colectiva si o fiinta privata. Polul social al identitatii
noastre reprezinta fiinta noastra colectiva. Acesta corespunde „sistemelor de idei, de sentimente si de deprinderi
care exprima in noi, nu numai personalitatea noastra, ci si grupul sau grupurile din care facem parte”. El exprima
cultura noastra. Sunt credintele religioase, practicile morale, traditiile nationale sau profesionale si opiniile
colective de toate felurile. Aceste credinte si valori transmise de societate servesc ca o oglinda-etalon cu care
individul se compara pentru a-si forma identitatea.

Dimensiunile identitatii personale:

- in sens restrans: continuitatea persoanei - ne percepem pe noi insine ca fiind aceeasi persoana de-a lungul
vietii
- in sens larg: identificarea, separarea de ceilalti prin sistemul de sentimente, reprezentari care il
singularizeaza
Componentele identitatii personale:
1. Continuitatea in timp si spatiu
2. integrarea in individ a rolurilor pe care acesta le joaca de-a lungul vietii
3. Diferentierea cognitiva si afectiva fata de ceilalti
4. Dedublarea interna, dialogul interior, autoanaliza (=baza constiintei)
5. Unicitatea realitatea biologica dar si sentimentul ca orice persoana este incomparabila cu alta.
6. Creativitatea, capacitatea de a contribui la cristalizarea identitatii persoanle (in sens larg), sau manifestarea
activa in viata (in sens restrans)
7. Autovalorizarea
- siguranta de sine influenteaza direct capacitatea de persuasiune
- se recomanda o atitudine pozitiva fata de sine si fata de ceilalti
- fiecare isi doreste sa fie "primul inter pares"  tendinta de a arata celor din grup ca exceleaza in cultivarea
valorilor grupului.

Identitatea personala este o structura foarte dinamica. "Constanta sinelui nu consta de fapt in a mentine o
identitate, ci in a sustine o tensiune dialectica si in a stapani crizele periodice".

Cum se construieste identitatea

Identitatea se inscrie intr-un proces evolutional. Ea se modeleaza progresiv, se reorganizeaza si se modifica

de-a lungul vietii. Acest proces se declanseaza odata cu intalnirea cu o persoana remarcabila pentru copil (in
general, mama sau tatal) si ia sfarsit atunci cand dispar la individ capacitatile de relationare (in general, odata cu
moartea biologica a persoanei).

Identitatea se rafineaza si se precizeaza in decursul unei lungi evolutii personale, care permite o definire de
sine care integreaza atat aspectele cele mai personale, cat si aspectele sociale si colective ale individualitatii.
Identitatea se construieste printr-un dublu proces – socializarea si personalizarea. Aceste doua procese nu se
afla in opozitie, ci in interdependenta. Socializarea permite copilului sa invete reguli sociale si culturale pentru a
se integra in mediu. Mai tarziu, la varsta adolescentei, individul se personalizeaza, adica el respinge selectiv
unele aspecte ale socializarii, alege intr-un mod personal modele, valori si norme, le face sa-i corespunda, sa fie
ale sale.
 3 etape ale formarii identitatii personale:
1. Individuatia primara (0-3 ani)
- copilul invata sa isi perceapa realitatea persoanla
- aparitia surasului = copilul incepe sa recunoasca entitati asemanatoare lui (zambeste altor persoane)
- angoasa lunii a 8-a: recunoaste strainii si plange la vederea lor (-recunoasterea identitatii colective:
contrapune familia restului lumii)
- "nu": initial ii imita pe ceilalti care ii interzic diverse lucruri, apoi descopera forta de impunere a propriei
vointe prin "nu"
- "eu": in jur de 3 ani. pana la acest moment copiii vorbesc despre sine ca tespre terti. apoi se
individualizeaza. acest prag este pus in legatura cu recunoasterea in oglinda (fenomen mult mai tarziu la
gemenii monozigoti)
2. Identificarea categorizanta (3 ani - pubertate)
- prin contact cu alte medii
- grupuri:
- de apartenenta - aceeasi categorie
- de referinta - aspiratia de a intra in alt grup
- pericol pentru identizare (= formarea identitatii proprii) prin comportamentul gregar
- individul se poate afirma prin fapte, creativitate, dar nu in aceasta perioada a vietii
Primul individ al istoriei: Amenhotep IV (Amenofis, Ahnaton), faraon (1364-1347ien): isi schimba numele in
urma reformei monoteiste pe care o instituie: cultul lui Aton, yeu solar.
- este primul individ pentru ca incalca toate normele comportamentale impuse faraonilor
- sotia sa: Nefertiti
3. Identificarea personalizanta (pubertate - .)
- persoana incepe sa refuze identificarile infantile si modelele familiale
- exacerbare a orgoliului, la inceput fara justificare  criza de identitate
- resping si accepta diferite lucruri fara argumente serioase, sunt extremisti, intoleranti, rigizi

Evolutia identitatii se produce incepand de la varsta copilariei si continua pana la sfarsitul vietii. In fiecare perioada a
dezvoltarii indivizilor, elemente ale contextului social si cultural influenteaza aceasta identitate. Identitatea evolueaza,
asadar, pe firul transformarilor socio-culturale produse intr-o societate. In aceasta perspectiva trebuie discutata criza de
identitate din adolescenta, criza de identitate masculina si feminina si criza de identitate a persoanelor varstnice.

- Pierre Tag: identitatea este istoria cavalcadei identificarilor pe care le desfaci si le refaci necontenit si care
pot fi prilejuri de disfuncsii numite crize de personalitate.
"Noi suntem o acumulare de trecut"
Eric Bearne: in noi coexista mai multe personaje (egostari)
- P: parinte
- Tipul apodictic (sententios): critic, traditional, evaluativ, stie-tot
- Tipul ocrotitor, tandru
- A: adult
- Ia lucrurile asa cum sunt, cu realism, fara prejudecati, analitic, observator, incearca sa afle cat mai multe
despre subiect, negociaza, decide in functie de informatiile detinute.
- C: copil
- Natural: egoist, nonconformist, razvratit, volitiv
- Adaptat: social, conformist, ritualist, docil
Masochismul psihic sau cum construim propria suferință

1. Stima de sine și pluralitatea sinelui

Am mai scris despre stima de sine și iubirea de sine (poți căuta alte articole pe acest site). Sunt de dorit, desigur,
însă nu cu orice preț și nu în orice ”cantitate”. În orice facem, diferența între ”calități” și ”defecte” este mai ales
una de oportunitate și dozaj, nu de valoare efectivă: vorbim despre ”calități” atunci când atitudinile și
comportamentele noastre se potrivesc cu situația în care ne aflăm (cu valorile grupului/relației în care ne aflăm,
cu ce e considerat ”normal”, ”bine”, ”corect” etc. și cu scopurile acceptate ca legitime în relația respectivă) și,
invers, vorbim despre ”defecte” atunci când atitudinile și comportamentele noastre nu se potrivesc ori intră în
conflict cu situația dată.
Întrebarea pe care uită – sau pur și simplu nu știu, din lipsă de informație științifică – să și-o pună ”experții” care
le ridică în slăvi și fac din ele panacee universale (orice povestești tu, ei te vor întreba cât de mult te iubești pe
tine și îți vor recomanda să lucrezi la stima de sine) este aceasta:
Pe cine din tine iubești, de fapt? Care sine al tău face obiectul stimei tale?
Suntem, cu toții, ființe umane plurale.
Dacă ne gândim la rolurile sociale, în fiecare moment co-există în noi un copil (în relația cu părinții săi), un
părinte (dacă avem copii), un prieten, un angajat, potențial angajat sau antreprenor etc.
Dacă ne gândim la procesul dezvoltării noastre umane, în fiecare co-există obișnuințe și frustrări ale copilului și
adolescentului, școlarului, adultului tânăr etc.
Dacă ne gândim la valorile noastre, în fiecare există un Eu al meu cel mai bun și un număr de sabotori interiori
(aparente ”calități”), precum și un/o Inteligent(ă) care creează justificări convingătoare pentru orice îi convine
într-un moment sau altul.
Co-există în noi un sine care spune ”Eu sunt…”, altul care spune ”Trebuie să fiu…”, altul ”Mi-ar plăcea să fiu…”,
altul ”Mi-e frică să nu fiu…” etc. etc.

Pe cine din toate aceste euri ale tale iubești tu, de fapt, în situația x sau y? Pe care dintre ele le alimentezi atunci
când îți alimentezi stima de sine?
Cine, din echipa ta interioară are leadershipul în situația concretă x sau y?

Dacă ești foarte onest(ă) cu tine: care Eu al tău a avut leadershipul în cea mai recentă situație de eșec
profesional (sau școlar) în care te-ai aflat? dar în cel mai recent succes? dar în cel mai recent conflict de muncă
/ de familie? dar în cea mai recentă situație în care ai fost apreciat(ă)?
2. Masochismul psihic

”Masochismul psihic este o trăsătură umană universală…”, scria un contemporan al lui Freud, Edmund Bergler,
ignorat multe decenii de psihologi și redescoperit / revalorificat astăzi. Unii oameni reușesc să-l gestioneze
sănătos, alții nu.
Explicația lui Bergler pleacă de la conceptualizarea freudiană.
Cu toții căutăm maximizarea plăcerii și minimizarea suferinței.
În perioada intrauterină, copilul dezvoltă un simț al megalomaniei, al puterii absolute, pentru că interdicțiile
sociale nu ajung până la el. Din chiar momentul nașterii, el se vede dintr-o dată într-o lume agresivă, care îi
impune progresiv interdicții diverse.
”Eșecul copilului în a-și îndeplini diferite dorințe – ori doar amânarea îndeplinirii – crește în el o dublă
frustrare. Megalomania lui a alimentat o furtună (blow) și i s-a refuzat plăcerea pe care o dorea.”
 “Deprivarea, plus ofensa la adresa fanteziei puterii absolute, crește furia; din cauza neputinței copilului,
furia nu poate fi exprimată și de aceea se întoarce asupra lui însuși. Mai târziu în dezvoltarea copilului,
direcționarea agresiunii către exterior este de asemenea inhibată de educatori prin triada ’ recompensei ’:
pedeapsă, reproș moral și învinuire.”
”Pasul următor este ’libidinizarea ’* vinovăției și pedepsei, după formula: ’Singura plăcere pe care cineva o
poate găsi în neplăcere este să facă din neplăcere o plăcere ’”. *Libido este termenul științific pentru energia
sexuală în sensul cel mai larg – nu în accepțiunea populară.
“Geniul intuitiv al copilului găsește o soluție! Învățând să-i ’placă’ neplăcerea, el extrage plăcere dintr-o situație
’imposibilă’. Acest ’patern de plăcere-în-neplăcere ’ este numit, tehnic vorbind, masochism psihic.” (trad. rom.
ES)
Adultul reproduce frecvent acest patern al plăcerii-în-neplăcere, după un mecanism relativ simplu:
”1. Inconștient, masochistul psihic provoacă dezamăgire sau refuz, prin comportamentul său sau prin
utilizarea inadecvată a unei situații externe. Când dezamăgirea sau refuzul apare, lumea exterioară e
identificată, inconștient, cu imaginea mamei ’refuzatoare’ din primele stadii ale dezvoltării (…).
2. Pseudoagresiunea, care înseamnă mobilizarea inconștientă a agresiunii defensive, nu împotriva unui inamic
exterior, ci ca alibi în fața propriei conștiințe inconștiente (superego). Aparent, pseudoagresiunea pare a fi
rezultatul unei indignări îndreptățite și un act de autoapărare împotriva unui inamic exterior; masochistul psihic
nu își dă seama de rolul pe care el l-a jucat în generarea dezamăgirii.
3. Întrucât nu-și dă seama de rolul pe care l-a jucat inconștient, masochistul psihic își plânge de milă (pities
himself) pentru înfrângerea și umilința sa; în același timp, el simte inconștient o plăcere masochistă.” (trad.
rom. ES)
Ignorate multă vreme de psihologi și psihoterapeuți, ideile lui Bergler au revenit în actualitate și găsesc suport în
rezultate recente ale științelor și practicilor terapeutice. Iată ce scrie pe blogul său, pe care ți-l recomand, un
psihoterapeut american, Peter Michaelson:
When we’re unhappy, we’re usually making unconscious inner choices that produce our unhappiness.
We have to understand the bittersweet appeal of negative emotions. Without realizing what we’re doing,
we actual make inner choices to feel deprived or refused—-or helpless, criticized, rejected, betrayed, or
abandoned.
Unconsciously, we’re tempted to indulge in such negative emotions that are unresolved from our
past.Unwittingly, we recreate and recycle these familiar, painful feelings through the events and situations of our
everyday life.
I use the term emotional attachments to express this inner conflict. While consciously we very much dislike
our suffering, unconsciously we can be willing and determined to experience the unresolved negative
emotions that produce suffering.
Dacă ești foarte onest(ă) cu tine: identifică trei situații în care te-ai lăsat manipulat(ă) de masochismul tău psihic,
urmând cei trei pași pe care i-a descris Bergler; care au fost consecințele? Conflicte, poate? O stare depresivă,
poate? O decizie pe care o regreți, poate?
Ce faci data viitoare în aceeași situație?
NB. În opinia mea, masochismul psihic a fost unul dintre mecanismele prin care românii – poate toți cei care
trăiesc experiențe similare – au învățat să facă față sistemului totalitar: putem identifica tot felul de forme ale
plăcerii-în-neplăcere, de la cunoscutele ”bancuri” la bârfa politică și raționalizările (justificările) complicității
pasive.
3. Decizia fermă și asumarea integrală a responsabilității

– ca soluție pentru relații sănătoase cu sine și cu ceilalți, pentru gestiunea conflictelor interioare, stresului și
timpului, pentru productivitate și performanță.
Voi formula simplu și direct:
 conștientizează masochismul psihic din acțiunile tale concrete, aici și acum;
 învață să conștientizezi cărui Eu al tău îi cedezi leadershipul în situația dată;
 cedează-i-l integral și urmează hotărât Leaderul interior, fără să cedezi ispitelor celorlalte euri;
 asumă-ți integral responsabilitatea pentru toate consecințele deciziei și acțiunilor tale.
Știu că e frustrant, însă nu poți avea totul. Viața reală – nu aceea din basmele unor psihologi, consilieri și coachi
superficiali – presupune gestiunea frustrărilor, nu eliminarea lor totală. Au ardelenii o vorbă înțeleaptă: Nu poți fi
și sătul și cu clisa*-ntreagă.