Seminar 1MCS

CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ

Conceptul de ştiinţific
În limbajul curent, la cuvântul „cercetare" adăugăm atributul de „ştiinţifică" pentru a-i
sublinia caracterul de control, obiectivitate, măsură etc. În lucrarea noastră este suficient să
scriem „cercetare", caracteristica de ştiinţific fiind subînţeleasă.
Demersul este ştiinţific dacă este fundamentat logic, obiectiv, nepreferenţial,
nepărtinitor, verificat, controlat, observat, măsurat, interpretat logic, desfăşurat metodic, cu
alte cuvinte, efectuat conform normelor caracteristice ale ştiinţei, pe care le vom cunoaşte în
continuare.
Formarea conceptului „ştiinţific". Acesta parcurge, în general, mai multe etape:
1) deosebirea dintre faptele percepute de cele ştiinţifice (măsurate);
2) observaţia ştiinţifică şi experimentarea;
3) clasificarea faptelor (se caută caracterul comun al unui grup de fapte, obiecte sau
experienţe);
4) ipoteza, care este anticiparea unei legi şi care permite orientarea observaţiilor;
5) legea, care stabileşte raporturile constante între fenomene şi care unifică fapte sau
observaţii;
6) marea teorie, care unifică legile şi explică sistemul universului (ca Legea gravitaţiei
universale a lui Newton (1642-1727), numită teoria relativităţii restrânse; apoi teoria
relativităţii generalizate a lui Einstein (179-1955). Metoda folosită este aceea a inducţiei, a
trecerii de la cazuri particulare la general (J. Didier, 1994, p, 258).

DEFINITIE : Cercetarea se prezintă ca un ansamblu de activităţi şi rezultatul

acestora, desfăşurate cu intenţie, deliberat, în mod sistematic şi ordonat pentru acumularea
şi prelucrarea de date - informaţii - într-un anumit domeniu al realităţii şi pentru utilizarea
concluziilor în vederea realizării unui progres în cunoaşterea şi practica acestui domeniu.
Scopul cercetării poate fi exprimat în:
- cunoaştere;
- rezolvare de probleme practice;
- descriere;
- explicare;
- predicţie şi
- control (Stemberg, 1995);
- interpretare;
- verificare (Stream & Roberts, 1992).
Pentru eficienţă, cercetarea utilizează metode şi tehnici, cele mai multe fiind produse
ale experienţei generaţiilor de savanţi, iar altele creaţii „ad-hoc". Atât experienţa (citeşte
1
reguli, cunoştinţe - experienţă prelucrată logic), cât şi creaţia vor fi utilizate în toate etapele
şi componentele cercetării, dar formularea problemei (temei), alegerea strategiei
metodologice, organizarea cercetării, modalităţile de prelucrare şi difuzare a rezultatelor sunt
indispensabile, ele constituind sarcini ale cercetării empirice, sistematice şi fundamentate
logic.
Cercetarea de calitate este caracterizată de diferite atribute:
1) se bazează pe munca altora;
2) poate fî replicată (reprodusă);
3) poate fi generalizată pentru alte situaţii;
4) se bazează pe raţionamente şi este strâns unită cu teoria;
5) se poate realiza!
6) generează noi probleme sau are specificul ciclicităţii;
7) creşte, se dezvoltă;
8) este o activitate apolitică şi prin aceasta ar trebui să fie considerată ca amelioratoare a
societăţii.

CARACTERISTICILE CERCETĂRII
„Prima funcţie cu care de fapt ştiinţa începe este cercetarea cât mai exactă a:
- realităţii concrete, aşa cum apare simţurilor noastre. în acest scop, cercetarea trebuie
să fie;
- cât mai sistematică
- bazându-se atât pe observaţie, cât şi pe
- experiment şi urmărind atât
- descrierea şi
- clasificarea calitativă de ordin logic, cât şi
- înregistrarea cantitativă de ordin matematic.
A doua funcţie a ştiinţei se referă la
- interpretarea şi explicarea faptelor prin
- factorii determinanţi.
Cinci caracteristici ale cercetării:
1. Sistematică
Desfăşurarea cercetării, în rezolvarea problemei, se realizează prin
- identificarea şi etichetarea variabilelor, urmată de
- proiectul de cercetare care verifică relaţia dintre variabile (ipoteza). Apoi sunt
- recoltate datele care, raportate la variabile, permit
- evaluarea problemei şi ipotezelor.
2. Logică
- Examinarea procedeelor utilizate în cercetare îi permit cercetătorului să evalueze
concluziile care au fost formulate.
3. Empirică
2
 - Cercetătorul recoltează datele pe baza cărora îşi formulează deciziile.
4. Reductivă
- Cercetarea utilizează multe evenimente (date) individuale şi stabileşte relaţii mai
generale.
5. Replicabilă
Cerinţele abordării ştiinţifice:
1. Controlul - eliminarea influenţelor variabilelor externe, care ar putea influenţa
desfăşurarea proiectului.
2. Folosirea definiţiilor operaţionale, adică definirea termenilor prin operaţiile pe care
le faci pentru a ajunge la ei.
3. Replicaţia - posibilitatea ca activitatea şi rezultate să fie reproduse şi de alţii, dacă
se respectă condiţii similare (Christensen, 1994, p. 20-26).

TIPURI DE CERCETARE
Majoritatea autorilor consideră trei tipuri de cercetare şi anume cecetarea
fundamentală, cercetarea aplicatică şi cercetarea pentru dezvoltare.
Cercetarea fundamentală, care se mai numeşte pură sau de bază, urmăreşte să
stabilească explicaţii pentru fenomene şi procese, să descopere noi fenomene şi legi ale
realităţii, să lărgească astfel orizontuzl de cunoaştere a ceea ce este esenţial într-o anumită
direcţie a domeniului. Ea asigură baza teoretică a unui domeniu de activitate, în ea
încadrându-se investigaţiile sub formă de studii teoretice sau cercetări experimentale, care
conduc în final la constituirea cadrului şi conţinutului principal a ştiinţei sau domeniului.
O buna parte a cercetărilor fundamentale are în vedere aplicativitatea în perspectivă.
Un exemplu de cercetare fundamentală este studiul aptitudinilor motrice ale omului.

Cecetarea aplicativă
Cercetarea aplicativă are intenţionalitate practică declarată, aplicativitatea rezultatelor
putând fi imediată sau în perspectivă. Ea constă din utilizarea cunoştinţelor la rezolvarea
problemelor vieţii încă nesoluţionate şi este orientată spre a stabili modul în care aceste
cunoştinţe pot fi folositoare activităţii practice, pentru a crea anumite condiţii, care să asigure
îmbunătăţirea condiţiilor de voaţă, dezvoltarea fizică şi păsihică a oamenilor.
Cercetările cu caracter aplicativ sunt cele mai frecvente, mai cerute, deci plătite.

Cercetarea pentru dezvoltare

Cercetarea pentru dezvoltare, numită şi de dezvoltare exploratoare, continua aplicarea
datelor cercetării până la extinderea lor în domeniul de referinţă. Cercetarea aplicativă
demonstrează posibilitatea rezolvării unei probleme, iar cercetarea pentru dezvoltare
realizează practic ceea ce se demonstra mai înainte. Cercetarea de dezvoltare va produce şi
procedee noi, care vor mări libertatea de alegere şi acţiune, deci eficienţa activităţii.