Sunteți pe pagina 1din 10

UNIVERSITATEA CONSTANTIN BRÂNCUȘI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE TEHNICE, MEDICALE


ȘI COMPORTAMENTALE

Disciplina : MANAGEMENTUL CERCETĂRII ȘI


INOVĂRII
PROF. UNIV. DR. ING.

Referat: Managementul cercetării și dezvoltării

Masterand:

2018
MANAGEMENTUL CERCETĂRII ȘI DEZVOLTĂRII

1. METODE DE ANALIZĂ LOGICĂ

Pornind de la afirmaţia lui Hegel, potrivit căruia ,,orice ştiinţă este logică aplicată”,
studierea şi utilizarea logicii în cercetarea managerială este susţinută de rolul care revine
structurilor şi operaţiilor logice atât în dezvoltarea construcţiilor teoretice cât şi în rezolvarea
problemelor puse de realitatea managerială.
Metoda raţională
În plan conceptual, raţionamentul este o formă logică complexă, element necesar al
gândirii ştiinţifice, constituit din înlanţuirea judecăţilor primare asupra unui fenomen, care
întemeiază şi constituie premisele de cercetare şi pe baza cărora, prin raţionament, se obţin şi se
fundamentează concluziile ştiinţifice ale investigaţiei fenomenului respectiv.
În investigaţile ştiinţifice metoda raţională este folosită pentru acţiunile de pregătire a
cercetării în vederea fixării obiectivelor, formulării ipotezelor şi modelelor teoretice,precum şi în
verificarea acestora, în fundamentarea concluziilor cercetărilor.
Sintetizând, în cercetarea ştiinţifică raţionamentul permite:
- fixarea şi delimitarea obiectivelor cercetării;
- formularea ipotezelor ştiinţifice;
- analiza rezultatelor obţinute, verificarea ipotezelor admise şi formularea concluziilor ştiinţifice.
Prin apelarea la această metodă se reuşeste:
- să se elimine elementele iraţionale din câmpul de investigare;
- să se includă toate mijloacele de cunoaştere la îndemâna cercetătorului, aceptate ca certe,
necesare generale şi universale.
Metoda inductivă
Forma logică de cunoaştere a adevărului, inducţia asigură cunoaşterea realităţii urmând
traseul de la particular la general, altfel spus, de la premise particulare, individuale către concluzii
generale. Trecerea de la premise la concluzii se face în baza analizei, formă fundamentală a
gândirii, care presupune descompunerea mintală a fenomenului cercetat în părţile sale
componente, desprinderea în plan mintal a diferitelor însuşiri ale întregului. În cercetarea
managerială analiza se vrea o examinare amănunţită, parte cu parte a unui fenomen sau proces
managerial.
Ca metodă a cercetării ştiinţifice, inducţia se sprijină pe experienţa cercetătorului.
Formele de inducţie cele mai utilizate în economie sunt inducţia completă şi inducţia
incompletă. Prima formă presupune o operaţie logică de gândire bazată pe două sau mai multe
particularităţi prin care se ajunge la o teorie cu o generalizare medie. În cazul inducţiei
incomplete, raţionamentul se bazează pe un număr redus de particularităţi, iar concluzia se
amplifică, se extinde asupra tuturor cazurilor existente în categoria respectivă de fenomene
economice.
Metoda deductivă
Cu un grad mai mare de acceptare şi interes în rândul cercetătorilor, metoda deductivă a
fost de-a lungul timpului mai mult aprofundată în ştiinţa economică.
Metoda deductivă reprezintă o operaţiune logică, o formă fundamentală de raţionament,
care constă în trecerea de la aserţiuni generale la concluzii asupra unor fapte particulare, acestea
din urmă fiind subordonate primelor.
Comparativ cu metoda inductivă, procesul de cunoaştere a realităţii prin deducţie are un
grad mai mare de acceptabilitate în rândul cercetătorilor ştiinţifici datorită caracterului mai larg,
mai riguros şi mai operativ al cunoaşterii.

2. METODA EXPERIMENTALĂ

Pornind de la semnificaţia etimologică a termenului de experienţă (experentia, în latină-a


proba, a experimenta),metoda experimentală poate desemna ,,acţiunea de a încerca, de a face
dovada, de a proba.”
Utilizată pe scară largă în cercetarea ştiinţelor naturii (matematica,fizica, chimia,biologia
etc.),metoda experimentală a fost acceptată şi utilizată mult mai târziu şi cu multe reţineri în
cercetarea ştiinţelor economice.
Metoda experimentală este pusă în evidenţă de următoarele trăsături caracteristice:
 are un rol important atât în verificarea ipotezelor cauzale, cât şi în dezvoltarea domeniului de
cunoaştere prin identificarea, descoperirea unor date noi de cunoaştere privitoare la fenomenul
cercetat;
 cercetătorul îşi poate verifica ipotezele referitoare la relaţiile de cauzalitate presupuse ( în
limbaj de specialitate, acest element metodologic poartă numele de varietatea variabilelor);
 permite o bună cuantificare a rezultatelor cercetării în condiţiile în care sunt stabilite precis
obiectivele şi metodologia de desfăşurare a experimentului;
 solicită un personal specializat şi bine informat în legătură cu organizarea procedeului, capabil
să rezolve operativ problemele ce pot apărea pe parcursul desfăşurării experimentului;
 modele experimentale
 apelarea la un număr diferit de variabile independente controlate de cercetător, cu următoarele
scheme experimentale:
 singură variabilă independentă;
 mai multe variabile independente;
 realizarea relaţie între modul de prezentare a stimulilor şi de cuplare a lor cu reacţiile.
Utilizarea unei scheme experimentale cu două grupuri de observare (experimental şi
grupul martor) şi măsurarea variabilei dependente numai după introducerea factorilor
experimentali este o schemă mult simplificată. Chiar experimentul în care, folosind două grupuri
de observare, variabila dependentă este măsurată înainte şi după introducerea variabilei
independente, nu permite testarea riguroasă a ipotezelor.
Printre formele de experiment cu rol important în ştiinţa şi practica managerială se numără
ancheta,sondajul,simularea.
Formă particulară a experimentului, ancheta este larg utilizată în cercetarea ştiinţifică.
1.Ancheta pe baza de chestionar reuşeste să pună în evidenţă comportamentele
fenomenelor investigate şi factori care le determină prin producerea unor date explicative.
2.Ancheta pe bază de interviu, ca tehnică de investigare, presupune colectarea
informaţiilor direct de la subiecţi şi centrarea asupra temei de cercetare, fiecare participant
pastrându-şi locul de emiţător sau de receptor.
O altă formă particulară a experimentului, utilizată în cercetarea ştiinţifică cu bune
rezultate, îndeosebi după apariţia calculatorului, este simularea. Această metodă presupune
realizarea unui model analog fenomenului managerial investigat pentru ca experimentul să se
poată desfăşura pe aceste modele create şi nu pe fenomenul real în sine.
De larg interes pentru cercetarea ştiinţifică, simularea îşi dovedeşte eficienţa în practica
managerială a firmei contemporane prin realizarea de prognoze, strategii manageriale.

3. PROBLEMELE PSIHOSOCIALE ALE CREATIVITĂŢII


MANAGERIALE

Pentru a supravieţui şi a se dezvolta, firmele trebuie să se orienteze spre viitor, insistând


pe stimularea creativităţii manageriale.
Apare necesar ca în încercarea de a dirija aceste orientări, managerul să soluţioneze două
probleme de bază:
 una constă în dezvoltarea organizării muncii în întreprindere prin sistematizarea metodelor,
întocmirea documentelor, maximizarea eficienţei, reducerea cheltuielilor, simplificarea
muncii, utilizarea calculatoarelor electronice;
 cealaltă problemă se referă la dezvoltarea inovării managementului firmei prin cercetarea
fundamentală şi aplicativă, servicii şi produse noi, procedee tehnologice noi, pieţe noi,
diversificarea producţiei şi a prestaţilor, noi metode de conducere a procesului de producţie.

LOCUL ŞI ROLUL CREATIVITĂŢII ÎN INVESTIGAŢIILE MANAGERIALE

Creativitatea implică în progresul ştiinţific contemporan contribuie într-o măsură tot mai
mare la complicarea conţinutului muncii şi procedeelor utilizate de către cercetătorul ştiinţific.
În management creativitatea ne apare ca un ansamblu unitar al factorilor subiectivi şi
obiectivi care duc la realizarea de către cercetătorul ştiinţific a proceselor sau fenomenelor
originale şi de valoare.
În cercetarea ştiinţifică în management putem întâlni mai multe genuri de creativitate:
 inovatoare, orientată în principal în direcţia modificării realităţii manageriale;
 imaginativă, caracterizată prin tendinţa de a combina şi elabora imagini ale realităţii
manageriale;
 investigatoare, generatoare de idei, de noi relaţii şi căi de acţiune în practica managerială.

STRUCTURA DEMERSULUI CREATIV ÎN CERCETAREA MANAGERIALĂ

La fel ca şi în ştiinţă, artă, tehnică, şi în management creativitatea se manifestă prin


anumite paritcularităţii ce se cer puse în evidenţă.
Ca metode la care se poate apela menţionăm: metoda introspecţiei care se poate conjuga
cu metoda interpolării.
Cercetătorul ştiinţific creator în management ne apare ca un entuziast al valorilor, pe care
le recunoaşte şi le susţine.

FLEXIBILITATEA ŞI FANTEZIA, CA TRĂSĂTURI ALE CREATIVITĂŢII


CERCETĂTORULUI ŞTIINŢIFIC

Prin flexibilitate se înţelege modifcarea, restructurarea eficientă a mersului gândirii în


raport cu noi situaţii ce apar în viaţa economică, socială, productivă a întrprinderii, posibilitatea
de a opera cu uşurinţă transferuri, de a renunţa la vechi puncte de vedere şi de a adopta unele noi
Inerţia şi rigiditatea sunt opuse flexibilităţii, însemnând perseverarea în modalităţi vechi
atunci când apar condiţii noi.
În management, fantezia transformă imposibilul în posibil, forma ei definitorie fiind
combinatorica nestânjenită ce duce în plan mintal la un proiect, la un construct concret şi real.
Fantezia dispune de numeroase procedee. Specific pentru fantezia în management este
caracteristică referitoare la faptul că aceasta îşi constituie operaţiile ,,din mers”.
Totuşi există şi alte procedee mai semnificative şi mai bogate în consecinţe: modelul
asocierii-disocierii, al analogiei şi metaforei, reorganizările de structură, centrările tematice,
imitaţii, identificări, condensări, deplasări, simbolizări.

INFLUENŢE ŞI CONSECINŢE ÎN RELAŢIA CREATIVITATE ŞI TRĂSĂTURILE DE


PERSONALITATE ALE CERCETĂTORULUI ŞTIINŢIFIC ÎN MANAGEMENT

Între personalitate şi creativitate există relaţii funcţionale de determinare, generate în


principal de preoucuparea comună de a construi modele noi şi utile pentru dezvoltarea
întreprinderii.
În acest sistem relaţional personalitatea cercetătorului ştiinţific ocupă un loc important.
Cercetătorul ştiinţific, ca personalitate, trebuie privit în cele trei ipostaze ale sale:
 subiect pragmatic, al acţiunii manageriale, cel care concepe procesul de transformare a
societăţii comerciale;
 subiect epsitemic, al cunoaşterii în general şi al vieţii manageriale în special;
 subiect axiologic, ca purtător şi generator al valorilor manageriale.

4. RELAŢIILE UMANE ÎN GRUPUL DE CERCETARE


ŞTIINŢIFICĂ MANAGERIALĂ

La început vom prezenta o definiţie: relaţiile umane sunt fenomene ce se produc de îndată
ce doi sau mai mulţi indivizi vin în contact, ca membri a unui grup, interinfluenţându-se şi
comportamental.
Relaţiile umane reprezintă cadrul universitar de manifestare a celui mai caracteristic
fenomen de psihologie socială, interacţiunea, acţiunea unei persoane asupra alteia şi influenţă
invesă pe care o suportă cei doi din partea acesteia.
Trăsăturile caracteristice ale relaţiilor umane în grupurile de cercetare ştiinţifică pot fi
redate după cum urmează:
 se bazează pe faptul următor: comportamentul uman se desfăşoară într-un câmp social, unde o
persoană (A) ia drept obiect al cunoaşterii şi acţiunii alte persoane (B,C,D) care, la rândul,
devin interlocutori şi parteneri de interacţiunea ai persoanei A;
 interacţiunea dintre parteneri depinde de particularităţile lor psihice, individuale şi, la rândul
ei, influenţează asupra acestor particularităţi determinând apropierea lor;
 presupune cunoştinţa relaţiei şi reciprocitatea conduitei partenerilor.
 relaţiile umane, sub forma de relaţii de muncă denumite şi funcţionale sunt instituţionalizate şi
urmează un anumit model, spre deosebire de relaţiile neoficiale care rezultă din felul în care
cercetătorul ştiinţific individualizează dependenţa sa faţă de sistemul organizaţional.
Pot fi depistate şi cazuri de izolare fapt util pentru readaptarea cercetătorului ştiinţific la
grup şi de întărire a puterii educative a grupului.

OPINIA COLECTIVĂ ŞI INVESTIGAŢIA MANAGERIALĂ

În legătură cu numeroasele faţete ale opiniei aceasta a fost şi constituie obiect de


preocupări pentru mai multe ştiinţe.
În formarea şi schimbarea opiniei colective un rol aparte revine liderilor de opinie, care
pot fi generali sau specializaţi. Ei acţionează într-un context sociocultural determinant.
Laboratorul de cercetare, prin şeful de laborator induce un anumit set de valori, norme,
atitudini şi comportamente care, interiorizate şi sedimentate în personalitatea cercetătorilor
ştiinţifici, vor fi reproduse după aceea în acţiunile lor.
Opinia colectivă reacţionează la sistemul de valori şi atitudini specific laboratorului de
cercetare respectiv.
STAREA DE SPIRIT A CERCETĂTORILOR ŞTIINŢIFICI

În sensul de stare de spirit a grupului, fenomenul este adesea echivalent cu coeziunea de


grup, cu moralul grupului, cu spiritul CARE domină în grup, cu atitudinea favorabilă a membrilor
faţă de grUP, în special faţă de scopurile comune.
Unii specialişti au constatat că starea de spirit se exprimă în nivelul de eficienţă a grupului
şi în unitatea şi solidaritatea de grup participarea şi identificarea la grup, perceperea exactă a
sarcinii, adeziunea la norme şi la scopuri, concordanţa motivaţiilor individuale şi de grup,
interrelaţiile dintre membrii grupului, mobilizarea energiei individuale.
Esenţial pentru starea de spirit este faptul că ne arată cât este de apt personalul unui laborator de cercetare de a
acţiona pentru realizarea obiectivelor stabilite de şeful de laborator.

5. COORDONATELE PSIHOSOCIALE ALE COMUNICĂRII ŞI


PARTICIPĂRII ÎN INVESTIGAŢIILE MANAGERIALE

Psihosociologia managerială subliniază ideea de bază că în orice laborator de cercetare


comunicarea şi participarea prezintă o importanţă capitală. Pentru a ne da seama de semnificaţia
şi sensurile adânci ale acestui enunţ este suficient să ne referim numai la decizia în cercetarea
ştiinţifică, pentru a reţine că o bună adoptare a acesteia şi o reuşită execuţie a ei sunt de neconceput fără o
participare şi comunicare perfectă între şeful de laborator şi cercetătorii ştiinţifici.

TRANSPARENŢA, DIMENSIUNEA PSIHOSOCIALĂ A PROCESULUI DE


COMUNICARE ŞI PARTICIPARE ÎN CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ MANAGERIALĂ

Transparenţa în comunicare şi participare este bogată în semnificaţii psihosociale. Ea ajută pe


cercetătorii ştiinţifici să elimine neîncrederea faţă de şeful de laborator şi poate să determine la aceştia starea
interioară necesară care să-i determine să se înroleze în direcţia de efort dispusă de către şefii ierarhici. Tot
transparenţa poate adăuga o doză de argumente în stare să genereze convingerea de a acţiona cu competenţă
şi în mod activ pentru realizarea obiectivelor laboratorului de cercetare.
Transparenţa trebuie administrată la timp, în doze raţional impuse de factorii de solicitare şi influenţă
şi care să conducă în final la antrenarea cercetătorilor ştiinţifici în managementul participativ şi mai ales în
sistemul de comunicare şi participare la cercetarea ştiinţifică manageriala.

ASPECTE PSIHOSOCIALE ÎN COMUNICAREA ÎN INVESTIGAŢIILE MANAGERIALE

Comunicarea apare în viaţa laboratorului de cercetare managerială ca o problemă psihosocială de


bază în sistemul relaţiilor inter umane.
Comunicarea conferă în cercetarea ştiinţifică contribuţia participativă. Ea stă la baza
conducerii laboratorului de cercetare şi constituie elementul de coeziune dintre membrii echipei respective,
asigurându-le posibilitatea de a înţelege şi de a se face înţeleşi .
Prin comunicare sunt vehiculate efectele interpersonale, simpatetice sau funcţionale.
Comunicările astfel definite cuprind discuţiile între şeful de laborator şi cercetătorii
ştiinţifici, motivele înfăptuirii obiectivelor de sporire a eficienţei cercetării ştiinţifice la care
trebuie să se ajungă prin înţelegerea reciprocă şi colaborarea între cele două părţi.
O comunicare a unui şef de laborator nu este eficientă dacă cercetătorii ştiinţifici care o
primesc nu o acceptă şi aceasta nu în mod formal, ci ca un acord intim de motivare.

PARTICIPAREA ÎN INVESTIGAŢIILE MANAGERIALE, NATURA ŞI CONŢINUTUL EI


PSIHOSOCIAL

În practica cercetării ştiinţifice manageriale, indiferent de direcţia participării, şeful de


laborator urmăreşte efectul pozitiv al participării asupra calităţii acţiunilor vizate şi a motivării
cercetătorilor ştiinţifici. Efectele la care ne referim sunt direct proporţionale cu gradul de
participare.
Se constituie ca o îndatorire importantă pentru şeful de laborator conducerea întregului
proces al concepţiei şi acţiunii de participare la managementul cercetării ştiinţifice.
Participarea înseamnă a asigura şi management participativ.
Practica managerială subliniază superioritatea managementului participativ care constă în cointeresarea morală a
cercetătorilor ştiinţifici la munca pe care o desfăşoară, prin organizarea personală a muncii.
Participarea este coordonată de către şeful de laborator. În acest proces el ţine seama de avantajele
participării şi organizează acţiunile pentru exploatarea lor favorabilă, precum şi inconvenientele ce o însoţesc şi pe care
încearcă să le depăşească.

6. SUCCES ŞI SATISFACŢIE ÎN ACTIVITATEA


CERCETĂTORULUI ŞTINŢIFIC DIN DOMENIUL MANAGEMENTULUI

Orice cercetător ştiinţific este un deschizător de drumuri în felul său. El are opţiuni, îşi exprimă puncte de vedere,
se afirmă, vrea să însemne ceva atât pentru el cât şi pentru laboratorul de cercetare. El gândeşte, analizează, este atent în
jurul său, caută drumuri şi nu se mulţumeşte nici o clipă cu ce a conceput şi a realizat. Pe terenul bătătorit de înaintaşi fiecare
încearcă să-şi croiască un drum al său propriu, la baza căruia situează crâmpeie de succes şi satisfacţie.

SEMNIFICAŢIA PSIHOSOCIALĂ A SUCCESULUI CERCETĂTORULUI ŞTIINŢIFIC

Este un adevăr de necontestat că succesul este dorinţa fiecărui cercetător ştiinţific.


În practica sa, cercetătorul ştiinţific de succes trebuie să aibă un scop sau rol care să
justifice orientarea şi direcţiile de acţiune. Este vorba nu de o simplă derulare a unui proces,
deoarece o asemenea concepţie nu poate asigura decât un succes sub medie. Ori cercetătorul
ştiinţific, de regulă, înţelege şi crede cu pasiune în succesul ce trece peste normal.
Practica cercetării ştiinţifice constată că efortul cercetătorului ştiinţific în exercitarea
activităţii de investigaţie ştiinţifică este destul de însemnat şi de aceea el trebuie să se străduiască,
cât mai mult posibil, să evite insuccesele.
De regulă, insuccesul în cercetarea ştiinţifică se datorează faptului că omul de ştiinţă nu a fost
pregătit psihologic ori din punct de vedere economic astfel încât să creadă în efortul depus.

SATISFACŢIA ÎN ACTIVITATEA CERCETĂTORULUI ŞTIINŢIFIC DIN DOMENIUL


MANAGEMENTULUI

Indicator al integrării în activitatea de cercetare ştiinţifică managerială, satisfacţia sau insatisfacţia în


exercitarea investigaţiei ştiinţifice apar în prim plan în ierarhia motivaţională ce-i este specifică.
Satisfacţia cercetătorilor ştiinţifici, deşi element subiectiv, spiritual, trăit şi perceput individual, are
anumite determinări psihosociale. Avem în vedere, în principal, personalitatea cercetătorilor ştiinţifici şi
caracteristicile mediului în care îşi exercită activitatea.
În accepţiunea noastră satisfacţia cercetătorilor ştiinţifici constituie o reacţie psihică sistemică la
un câmp de stimuli vast, o stare de spirit determinată de satisfacerea unui şir întreg de interese, aspiraţii
realizabile, motive ale raportării cercetătorilor ştiinţifici la acest cadru. Starea de satisfacţie (insatisfacţie) a
cercetătorilor ştiinţifici este o configuraţie psihică complexă, incomplet conştientă şi neînsoţită în starea ei
"naturală" de un instrument de măsură.

7. PSIHOLOGIA RISCULUI ŞI STRESULUI ÎN CERCETAREA


ŞTIINŢIFICĂ MANAGERIALĂ

Numeroşi specialişti în materie subliniază consecinţele negative ale riscului şi stresului. Acestea
înseamnă agresiune, suprasolicitare, ameninţarea integrităţii organismului, tensiune psihică Riscul şi stresul
reprezintă fenomene contemporane care influenţează starea psihică, iar în multe situaţii chiar starea fizică
a cercetătorilor ştiinţifici.

COMPONENTELE PSIHOSOCIALE ÎN ASUMAREA RISCULUI DE CĂTRE


CERCETĂTORUL ŞTIINŢIFIC

Este drept că asumarea riscului de către cercetătorul ştiinţific se constituie ca un proces dificil,
complex şi de mare răspundere, dar posibilităţile adevăratului cercetător ştiinţific care manifestă
competenţă şi pasiune în cercetarea ştiinţifică pot asigura capacitatea de înfruntare a riscurilor şi. uneori,
chiar mari.
Se impun câteva sublinieri şi cu privire la valenţele psihosociale ale riscului în activitatea
cercetătorului ştiinţific.
Prin esenţa ei psihosocială, cercetarea ştiinţifică managerială implică riscul a numeroase nereuşite.
Cerinţa care se desprinde pentru orice cercetător ştiinţific este să înveţe să dimensioneze riscul şi să-
şi dezvolte curajul de a-şi asuma riscul.
Riscul mai poate fi privit şi ca un raport între succes şi insucces, între probabil şi
improbabil, între posibil şi imposibil.
STRESUL ÎN ACTIVITATEA CERCETĂTORULUI ŞTIINŢIFIC DIN DOMENIUL
MANAGEMENTULUI

Specialiştii în psihosociologie managerială şi în mod deosebit cei ce studiază stresul în


cercetarea ştiinţifică pun în evidenţă un adevăr de necontestat şi anume că activitatea
cercetătorului ştiinţific are un caracter stresant.
De origine engleză, cuvântul stres circumscrie o serie de substantive înrudite ca înţeles,
dar cu nuanţe uşor diferite: încordare, presiune, apăsare, povară, forţă, tensiune, constrângere,
solicitare, efort, strădanie. Practica managerială ne pune în faţă şi situaţii când factorii de stres pot
influenţa favorabil performanţa cercetătorului ştiinţific. Pe de altă parte, factorii de stres pot
atrage epuizarea energiei fizice şi mentale a cercetătorului ştiinţific.

ELEMENTE SPECIFICE ÎN SELECŢIA, FORMAREA ŞI PERFECŢIONAREA


PERSONALULUI DIN LABORATOARELE DE INVESTIGAŢIE MANAGERIALĂ

Nu numai în plan organizaţional dar şi pragmatic, succesul unui laborator de cercetare ştiinţifică este
firesc legat de eficacitatea cercetătorilor ştiinţifici care activează în cadrul lui.
De aici, necesitatea ca cei ce răspund de conducerea laboratoarelor de cercetare ştiinţifică să se
preocupe dc selecţia cât mai judicioasă a personalului ce urmează să lucreze în laborator, de formarea şi
perfecţionarea acestuia.
În baza a numeroase investigaţii proprii, subliniem că în materie dc selecţie a cercetătorilor ştiinţifici
problema cea mai spinoasă este aceea a stabili unor criterii după care să se facă această selecţie.
Cerinţele profesionale în cazul cercetătorilor ştiinţifici nu pot fi determinate uneori cu precizie,
deoarece capacităţile acestora nu sunt întotdeauna stabile iar modul în care pot interacţiona este imprevizibil.
Unul din principiile care definesc eficienţa unui laborator de cercetare ştiinţifică este tocmai acela de
a cultiva la toţi cercetătorii dragostea pentru cercetare, pentru noi soluţii.

COMPONENTE PSIHOSOCIALE ÎN CONDUCEREA CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE


MANAGERIALE

Managementul cercetării ştiinţifice, în concret a unui laborator de cercetare ştiinţifică managerială


reprezintă un proces complex. Ca urmare şi atribuţiile şefului de laborator sunt numeroase şi dificile.
Managementul cercetării ştiinţifice mai vizează: analizarea noilor idei ce apar în colectivul
laboratorului; arbitrarea unor dispute ştiinţifice sau a unor situaţii conflictuale.
Componentă importantă a metodologiei manageriale în domeniul cercetării ştiinţifice, investigaţia
psihosocială a relaţiilor interpersonale în laboratoarele de cercetare ştiinţifică vizează raporturile factuale
şi emoţionale în unitatea şi interrelaţia lor.