Tema 2 Componentele şi structura cercetării ştiinţifice economice

1. Particularităţi ale cunoaşterii ştiinţifice economice

2. Tipurile şi metodele cercetării ştiinţifice
3. Etapele procesului de cercetare ştiinţifică
4. Formele de comunicare şi de organizare în ştiinţă
5. Principii şi componente ale managementului cercetării ştiinţifice

1. Particularităţi ale cunoaşterii ştiinţifice economice.

 Cunoaşterea este un proces complex de reflectare a realităţii practice în conştiinţa oamenilor şi în
activitatea lor productivă
 Cunoaşterea în fiecare moment, este o reflectare aproximativexactă a realităţii, însă rezultatele
cunoaşterii verificate în practică - sunt cunoştinţe adevărate, care se mişcă permanent de la adevăruri
relative la adevăruri absolute (next)
 Cunoaşterea ştiinţifică se bazează pe cea cotidiană şi o asimilează, dar are un conţinut complex şi
sistematizat care explică şi anticipează evoluţia unor fenomene şi procese
 Conţinutul cunoaşterii ştiinţifice se bazează pe creaţia ştiinţifică şi include un segment de învăţare
ştiinţifică.
(pag. 3 printer)
Particularităţile cunoaşterii ştiinţifice se bazează pe:
 Interferenţa şi asocierea fenomenelor economice cu celelalte tipuri de fenomene sociale (noneconomice)
 Apariţia şi evoluţia diferită în plan spaţial (de la o ţară la alta şi chiar în interiorul unei ţări) a
fenomenelor economice, precum şi în plan temporal (de la o perioadă la alta)
 Explicarea proceselor şi fenomenelor economice este afectată de interesele şi comportamentele
oamenilor
 Caracterul aleatoriu şi probabilistic pronunţat al ştiinţelor economice
 Caracterul istoric al ştiinţelor economice
 Dificultăţile de măsurare ale fenomenelor economice

2. Tipurile şi metodele cercetării ştiinţifice

 Cercetarea ştiinţifică sau cercetarea-dezvoltarea(C-D) este definită ca o activitate sistematică şi creatoare,
menită să sporească volumul de cunoştinţe, inclusiv cunoştinţe despre om, cultură şi utilizarea acestor
cunoştinţe pentru noi aplicaţii
 C-D este clasificată în 3 mari categorii:
− Cercetarea ştiinţifică fundamentală
− Cercetarea ştiinţifică aplicativă
− Dezvoltarea tehnologică (experimentală)
Cercetarea ştiinţifică fundamentală
 Este o activitate teoretică şi/sau experimentală fundamentală care are ca scop principal acumularea de
noi cunoştinţe privind aspectele fundamentale ale fenomenelor şi faptelor observabile, fără să aibă în
vedere o aplicaţie deosebită specifiă
 Este menită să descifreze legile naturii, gîndirii şi societăţii şi să asigure astfel noi soluţii care asigură
progresul tehnologic, progresul economic şi social (creştere economică şi modelare, analiza proceselor
economice, politici economice, relaţia politică-economie-societate)
 Efectuată de cercetătorii din mediul academic şi universitar, tematica depinde de interesul lor ştiinţific.
Graficul de lucru flexibil. Evaluarea — indicatorii scientometrici ai publicaţiilor. Finanţarea — din fonduri
publice.
Cercetarea ştiinţifică aplicativă
 Este o activitate de investigare originală în scopul acumulării de noi cunoştinţe dar orientată, în principal
spre un scop sau obiectiv specific
 Cercetarea aplicativă foloseşte rezultatele celorlalte forme de cercetare ştiinţifică, pentru ale transforma
în tehnici şi tehnologii concrete, maşini şi utilaje, măsuri de organizare, conducere, studiere a pieţei
 In cadrul cercetării aplicative sistemul de organizare este mai dur, cu obiective precise şi limită de timp.
Evaluarea se bazează pe lucrări publicate şi brevete. Finanţarea are loc frecvent din partea agenţilor
economici
Dezvoltarea tehnologică (experimentală)
 Constituie o activitate sistematică, în care se folosesc cunoştinţele existente acumulate de pe urma
cercetării şi/sau a experienţei practice, în vederea lansării în fabricaţie de noi materiale, produse şi
dispozitive, introducerii de noi procedee, sisteme şi servicii sau îmbunătăţirii substanţiale a celor deja
existente
 Dezvoltarea experimentală este consacrată utilizării rezultatelor cercetări fundamentale şi aplicative
pentru obţinerea unor soluţii de principiu, pentru proiectare, executare şi încercare de prototipuri
experimentale şi de produse.
 În cazul dezvoltării tehnologice există o comandă din partea unui beneficiar. Se evaluează pe baza
licenţelor de fabricaţie. Este finanţată de către agenţii economici direct interesaţi
PARTICULARITĂŢI ALE CERCETĂRII ÎN ECONOMIE
 Complexitatea obiectului de studiu care implică un caracter complex cercetării economice. Procesele şi
fenomenele economice sunt interdependente şi totodată se află sub influenţa unor factori extraeconomici:
naturali, demografici, sociali, politici.
 Volum de muncă mare şi divers pentru a putea cuprinde multitudinea de aspecte datorate
interdependenţelor ce caracterizează procesele şi fenomenele economice.
 Caracter costisitor datorat investigaţiilor complexe şi a volumului mare de informaţii de cules şi de
prelucrat.
 Grad ridicat de dificultate în realizarea cercetării datorită complexităţii problematicii, volumului de
muncă mare şi divers, costurilor ridicate.

3. Etapele procesului de cercetare ştiinţifică

Procesul de cercetare ştiinţifică presupune parcurgerea următoarelor etape de investigaţie:
 Formularea temei şi planificarea procesului de cercetare ştiinţifică  Documentarea şi sinteza
bibliografică
 Alegerea strategiilor metodologice de cercetare
 Obţinerea accesului la informaţii
 Alegerea modalităţilor de culegere a datelor
 Prelucrarea, analiza şi interpretarea datelor prin utilizarea metodelor cantitative şi calitative
 Redactarea, susţinerea şi valorificarea lucrării ştiinţifice Etapele cercetării ştiinţifice.
(pag.11 printer)
Caracterizarea generală a creativităţii
Creativitatea reprezintă, deci, capacitatea de a identifica noi
legături între elemente (obiecte, evenimente, legi) aparent
fără legătură între ele.
O idee creativă este caracterizată prin următoarele trăsături:
- diferită;
- atipică;
- făcută altfel decât de obicei;
- foarte potrivită scopului;
- genială.
şi cu cât are mai multe din aceste trăsături, cu atât şansele ei
de succes sunt mai mari.
Fazele şi etapele procesului de creaţie
G. Wallas propune o clasificare mai larg acceptată de cercetători, sub forma a patru faze:
Pregătirea;
observaţia sau sesizarea problemei;
- analiza şi definirea problemei;
- acumularea materialului informaţional;
- formularea de ipoteze preliminare, încercarea de restructurare a materialului, schiţarea primelor soluţii.
Incubarea;
etapa de aşteptare
Activitatea se desfăşoară preponderent pre şi inconştient
Iluminarea;
Mecanismele psihice cele mai frecvent utilizate în această fază a creaţiei sunt:
- asociaţiile îndepărtate;
- efectuarea de analogii între diferite domenii;
- elaborarea de metafore.
Iluminarea este faza în care ideea, soluţia la o problemă apare brusc, fără ştirea sau intervenţia
persoanei.
Verificarea
Verificarea se desfăşoară în trei mari faze:
- de proiect, are loc desăvârşirea ideii şi materializarea ei într-o soluţie tehnică reală;
- de execuţie, materializarea fizică şi aplicarea soluţiei tehnice în laborator;
- de experimentare, în vederea confirmării sau infirmării validităţii soluţiei respective.
Factorii intelectuali ai creativităţii
Inteligenţa Platon o definea ca fiind capacitatea care permite spiritului uman să înţeleagă ordinea din
univers; Decartes -“capacitatea de a utiliza gândirea într-un anumit scop şi în rezolvarea de probleme” ;
după el “neinteligent nu este numai acela care gândeşte prea puţin acolo unde o gândire bună ar putea duce
la o soluţie mai bună, dar şi acela care gândeşte prea mult în probleme care nu solicită acest efort”
Rezolvarea de probleme Orice proces de creaţie presupune şi rezolvări de probleme, dar nu orice
rezolvare de probleme înseamnă şi creaţie
Imaginaţia Spre deosebire de inteligenţă, care operează cu noţiuni (concepte) şi este strict dependentă de
legile obiectului cunoaşterii, imaginaţia utilizează imagini, deosebit de complexe şi dinamice, dispunând în
acelaşi timp de grade de libertate mult mai înalte decât inteligenţa.
Mecanismele operaţionale ale imaginaţiei creatoare sunt: asocierea, combinarea.
Sensibilitatea la implicaţii Această abilitate nu constituie doar un simplu factor
intelectual al creativităţii, ci reprezintă o dispoziţie complexă a personalităţii întâlnită sub denumirea de
“abilitatea de a recunoaşte probleme acolo unde ceilalţi nu le văd”.
Procesele asociative activitatea combinatorică - punerea în relaţie a unor elemente existente separat până
la un moment dat
Fluiditatea se referă la bogăţia, uşurinţa, rapiditatea stabilirii de asociaţii, la debitul verbal, ideaţional
(de idei), expresional (de formele de expresii).
Flexibilitatea se referă la modificarea, restructurarea eficientă a mersului gândirii în raport cu
situaţiile noi, la posibilitatea de a opera cu uşurinţă transferuri, de a renunţa la vechile puncte de vedere şi
adoptarea altora noi
Originalitatea reprezintă producerea unor răspunsuri statistic rare în cadrul comunităţii în care au fost
emise. Originalitatea nu este un factor pur intelectiv, ci constituie o dispoziţie a întregii personalităţi
 Elaborarea reprezintă stabilirea paşilor detaliaţi în rezolvarea unei probleme corespunde producţiei
divergente a implicaţiilor semantice simbolice şi figurale.

Lucrări cu autoritate ştiinţifică, de consacrare

Monografia — lucrare ştiinţifică amplă, care abordează o problemă; conţine concluzii importante şi
cuprinzătoare privind căile, direcţiile şi perspectivele de evoluţie, problemele ce se mai cer clarificate. Este
destinat publicării în editură
Tratatul abordează unitar şi coerent cele mai importante concluzii, principii, teorii formulate în limitele
unei ştiinţe, precum şi metodele de investigaţie. Oglindeşte starea de dezvoltare a unei teorii sau unei
ştiinţe. Este destinat publicării şi conţine cîteva volume şi mai multe mii de pagini
Manualul prezintă cunoştinţele, tezele, concluziile, principiile, teoriile unei ştiinţe, în mod sistematic şi
în conformitate cu principiile didactice destinate formării profesionale a specialiştilor
Enciclopediile şi dicţionarele de specialitate sunt lucrări de referinţă indispensabile în planul formaţiei
generale de specialitate. Majoritatea nu includ rezultate originale ci compilează cu rigoare acumulările
existente întrun domeniu al ştiinţei.

Lucrări pre - şi postconsacrare

Studiul ştiinţific — o lucrare de cercetare ştiinţifică veritabilă, care soluţionează unele probleme
şi formulează altele noi, atît pe planul ipotezelor, cît şi al metodelor de cercetare; prefigurează noutăţile şi
tendinţele viitoare de dezvoltare din ştiinţe. Dimensiunile de 20-100 pagini, se publică sau imediat în
broşuri / culegeri, sau mai tîrziu în funcţie de confidenţialitate şi alte interese
Articolul ştiinţific o formă prescurtată a unui studiu în care se redau principalele probleme,
concluzii şi propuneri în vederea publicării în reviste de specialitate; are dimensiuni reduse, de regulă pînă
la 20 pagini
Raportul de cercetare este rezultatul unui studiu ştiinţific în care se cuprind principalele
constatări şi soluţii practice pentru un agent economic
Comunicarea ştiinţifică este un rezultat parţial sau final al unui studiu ştiinţific individual
sau în grup; este axată de regulă pe o idee de bază, însoţită de analize de confirmare sau infirmare a
ipotezelor, cu caracter de informare sau de dezbatere ştiinţifică înaintea publicării. Se prezintă în scris
cca. 10 pagini pentru sesiuni de comunicări ştiinţifice, unde se expun în 5-15 minute
Referatul ştiinţific este rezultatul unui studiu ştiinţific individual sau în grup, destinat
prezentării într-o dezbatere ştiinţifică, cu o tematică de regulă restrînsă în vederea explorării unor soluţii şi
desprinderii unor concluzii şi propuneri generale, cît mai larg acceptate. Se prezintă în scris cca. 10- 20
pagini care se expun oral în 5-15 minute în cadrul reuniunilor ştiinţifice
Intervenţia ştiinţifică o formă de participare la o reuniune ştiinţifică prin care autorul
comentează, apreciază şi corectează concluziile susţinute de alt autor Se expune oral pe durata a cca 5
minute, în formă scrisă cuprinde pînă la 6 pagini.

Lucrări de popularizare a literaturii ştiinţifice

Eseurile ştiinţifice prezintă concluziile şi reflecţiile ştiinţifice ale autorului într-o problemă de interes
major, într-o formă cît mai accesibilă şi pe cît posibil literară. Are dimensiuni restrînse ale unui paragraf,
capitol, broşură sau cărţi.
Scrierile de popularizare se adresează celui mai larg public, constituindu-se ca instrument de cultură
ştiinţifică, de acceptare a unor produse, servicii sau schimbări pe care le generează un domeniu, o teorie
ştiinţifică în plan naţional sau global.
Notele de lectură, comentariile şi recenziile sunt forme relative distincte de semnalare a apariţiei unor
lucrări ştiinţifice, de evaluare a mesajului ştiinţific şi de plasare a unei lucrări în rîndul celorlalte din
literature domeniului.
Teza de doctorat şi lucrarea de licenţă sunt lucrări ştiinţifice asimilabile unora din cele prezentate. Ele
reprezintă faza de început a unei cariere ştiinţifice şi didactice şi respectiv terminare a studiilor universitare.

Formele de organizare a ştiinţei

Şcoala ştiinţifică — grup de savanţi care studiază o anumită problemă
ştiinţifică şi au concepţii asemănătoare
Asociaţia ştiinţifică — totalitatea cercetătorilor cu o pregătire ştiinţifică
specială
Instituţii ştiinţifice:
Academia de ştiinţe
Instituţiile superioare de învăţămînt (universităţi)
Instituţii de cercetări ştiinţifice
Laboratoare ştiinţifice
Formele de organizare a vieţii ştiinţifice:
Seminarele
Mesele rotunde
Conferinţele de presă
Simpozioanele
Conferinţele şi congresele ştiinţifice.

5. Principii şi componente ale managementului cercetării ştiinţifice

Managementul cercetării ştiinţifice constituie ansamblul elementelor cu caracter organizaţional,
motivaţional şi decizional cu ajutorul cărora se desfăşoară activitatea de cercetare şi se asigură eficienţa
acesteia
Principii generale ale managementului cercetării ştiinţifice:
Principiul compatibilităţii dintre mecanismele (mijloacele, instrumentele etc.) de realizare a
managementului şi caracteristicile generale, interne ale cercetării ştiinţifice
Principiul managementului participativ
Principiul motivării cercetătorilor şi personalului auxiliar din cercetarea ştiinţifică
Principiul eficienţei.

Componentele principale ale managementului cercetării ştiinţifice

Managementul cercetării ştiinţifice constituie sistemul managementului în cercetarea ştiinţifică este
alcătuit din 4 subsisteme:
1. Subsistemul organizatoric
organizare formală (departamente, secţii, laboratoare)
Organizarea informală (grupa informală, norma de conduită a grupei, relaţiile informale şi leaderul
informal)
1. Subsistemul informaţional desemnează totalitatea datelor, informaţiilor,circuitelor informaţionale,
fluxurilor informaţionale, procedeelor şi
mijloacelor de tratare a datelor existente într-o unitate de cercetare ştiinţifică în vederea asigurării
posibilităţii de urmărire şi îndeplinirea obiectivelor de
cercetare.
2. Subsistemul decizional asigură conceperea şi materializarea unui tot coerent de decizii în cadrul
institutului sau centrului de cercetare ştiinţifică.
Subsistemul decizional are două funcţii principale:
1. declanşează acţiunile personalului de cercetare, auxiliar şi administrativ în
cadrul firmei. între subunităţi şi în interiorul acestora;
2. orientează şi supraveghează direcţiile de dezvoltare a institutului de cercetare
ştiinţifică şi a componentelor acestuia.
Subsistemul metodelor şi tehnicilor specifice gestiunii în cercetarea ştiinţifică
Acest subsistem are trei funcţii principale, şi anume:
asigurarea suportului logistic, metodologic pentru întregul lanţ al procesului de management;
scientizarea muncii de management:
perfecţionarea personalului de management şi de execuţie din firma de cercetare ştiinţifică.
ansamblul elementelor cu caracter organizaţional, motivaţional şi decizional cu ajutorul cărora se
desfăşoară activitatea de cercetare şi se asigură eficienţa acesteia
Principii generale ale managementului cercetării ştiinţifice:
Principiul compatibilităţii dintre mecanismele (mijloacele, instrumentele etc.) de realizare a
managementului şi caracteristicile generale, interne ale cercetării ştiinţifice
– Principiul managementului participativ
1. Principiul motivării cercetătorilor şi personalului auxiliar din cercetarea ştiinţifică
– Principiul eficienţei

Organizarea activităţii de cercetare a temei

➲Elaborarea oricărei teme de cercetare implică o organizare specială, în conformitate cu complexitatea
temei;
➲Indiferent de complexitatea temelor, în organizarea activităţii de cercetare, potrivit principiului
partenerial, participă atât cercetătorii, cît şi managerii;
➲Cercetarea în echipă este cerută de amploarea temei, de complexitatea şi termenul de elaborare. Ea nu
desfiinţează răspunderea individuală, dimpotrivă, răspunderea este chiar mai mare;
➲Organizarea cercetării în echipă are mai multe avantaje, dintre care:
permite scurtarea timpului de elaborare a unei cercetări, ceea ce în anumite cazuri este necesar sau în
altele, imperios necesar;
permite formarea mai rapidă a tinerilor cercetători şi evitarea descurajării acestora, inerente în tot
procesul de cercetare a adevărului, în tot actul de creaţie;
se asigură un larg schimb de opinii, ceea ce evită concluzii şi soluţii unilaterale şi permite o mai bună
fundamentare a concluziilor fiecărei părţi şi a lucrării de cercetare în ansamblu;
➲Dezavantajele organizării cercetării în echipă pentru cercetătorii individuali:
Disciplina de echipă, poate restrânge deseori iniţiativa şi capacitatea de creaţie a cercetătorului membru
al echipei de cercetare
➲Echipa de cercetare cuprinde un număr foarte variabil, de la 2-40 membrii, uneori mergând şi până la 100
membri.

Principiile de organizare şi funcţionare a echipelor de cercetare ştiinţifică

Echipa de cercetare trebuie să cuprindă numărul strict necesar de cercetători, aleşi după criteriul
competenţei în domeniul temei de cercetare, al preocupărilor anterioare;
Echipa de cercetare trebuie să cuprindă atât cercetători cu experienţă, cât şi cercetători tineri: tinerii se
formează mai uşor. pot observa mai repede unele erori cu care alţii s-au obişnuit, pot formula unele teze
contradictorii, originale;
Echipele de cercetare dau rezultate bune dacă membrii acestora sunt legaţi prin raporturi de stimă şi
prietenie; dacă nu. cel puţin să se cunoască şi să se respecte reciproc;
Echipa trebuie să-şi fixeze obiective precise care să fie cunoscute de toţi membrii săi. In cadrul echipei
sarcinile de cercetare trebuie să se distribuie clar, membrilor săi; sarcinile şi îndeplinirea lor trebuie să fie.
Pe cât posibil, individualizate. În cadrul echipei de cercetare se pot constitui şi subcolective de cercetare
ştiinţifică;
Stimularea membrilor echipei, pe lângă formele cunoscute, trebuie să includă. în mod obligatoriu,
individualizarea şi semnarea părţilor realizate individual sau în colaborare; se evită însuşirea muncii altuia,
dar se asigură şi o mobilizare a fiecărui membru al echipei;
Conducerea echipei de cercetare trebuie încredinţată. în mod obligatoriu, unui om de ştiinţă cu
experienţă, cunoscut şi recunoscut prin lucrările elaborate, cu autoritate ştiinţifică. Este necesar ca cel mai
bun cercetător să fie conducătorul echipei, mai ales dacă este şi un bun organizator, exigent, capabil de
dialog şi comunicare deschisă, capabil să înlăture disensiunile, care în cercetarea ştiinţifică sunt frecvente;
Asigurarea unei ambianţe democratice, de lucru în echipă. Discutarea deschisă, fără menajamente şi
adoptarea în echipă a hotărârilor creează, atmosfera necesară muncii în echipă. Abaterile de la acest
principiu pot genera lucrări slabe, ca şi atunci când lipseşte autoritatea ştiinţifică.