Dinca Claudiu Constantin, Univ.

Ecologica
Management Financiar an I IFR

Aplicabilitatea filozofiei
in domeniul stiintei economice

Teoria economica este, de buna seama, o stiinta aparte. Multe din premisele ei sunt
platitudini de felul: indivizii sunt capabili sa-si ordoneze preferential optiunile; sau: indivizii
prefera sa aiba mai multe bunuri decat mai putine; sau: indivizii aleg acea optiune pe care o
prefera tuturor celorlalte. Alte premise sunt simplificarile de genul: marfurile sunt infinit
divizibile; sau: indivizii sunt perfect informati. Pe temelia unor asemenea platitudini si
simplificari, a unor „premise asumate fara material probator sau in pofida acestuia”,
economistii au inaltat un impunator edificiu teoretic. El incorporeaza un imens si complicat
aparat matematic, insa concluziile lui, fara a fi „neaparat false”, sunt adesea inaplicabile.
Poate fi stiinta o atare intreprindere? Iata o intrebare straveche, complexa si obscura, dat
fiind ca nu este catusi de putin clar ce anume inseamna sa afirmi (sau sa negi) ca teoria
economica e o stiinta. A o numi stiinta comporta, fara indoiala, o conotatie onorifica. O data
cu prestanta stiintifica a teoriei economice cresc si onorariile pentru consultatii economice.
Dar intrebarea: este sau nu o stiinta? Sufera de o multipla ambiguitate. Vizeaza ea
obiectivele respectivei intreprinderi, metodele folosite in ea, structura conceptuala a teoriei
sau masura in care disciplina poate fi unificata ori redusa la fizica. Afirmand ca teoria este
sau nu o stiinta, sustinem oare cu necesitate ca este acelasi fel de stiinta ca stiintele naturii?
Sau admitem ca stiintele sociale ar putea fi o specie diferita de stiinte decat cele ale naturii?
Aceste intrebari, desi n-au fost totdeauna descalcite, i-au preocupat si framantat pe filosofi
si pe economisti in decursul ultimelor doua secole, pastrandu-si actualitatea si in prezent. In
ultimul deceniu s-a inregistrat chiar o puternica resurectie a interesului pentru problemele
filosofice si metodologice referitoare la stiinta economica, interes manifestat in cercuri
foarte largi.
Filosofi, economisti, alti specialisti in stiinte sociale si cetateni obisnuiti au simtit cu totii o
mai mare nevoie de a intelege ce fel de disciplina intelectuala este stiinta economica si cat
credit merita asertiunile ei. Una din ratiunile majore ale acestui interes sporit tine de faptul
ca stiinta economica a ajuns in vremuri grele. La sfarsitul anilor '60 multi economisti credeau
ca problemele reglementarii performantei generale a economiilor „intreprinderii libere”
moderne fusesera rezolvate. Performanta economiilor „dezvoltate” in cele doua decenii de
dupa al doilea razboi mondial a fast superioara oricarei perioade din trecut. Mai exista intr-o
oarecare masura somaj si inflatie, dar se parea ca problemele pot fi rezolvate. Increderea in
teoria economica acceptata a atins in anii '60 punctul culminant. Daca ne uitam acum (in
primavara lui 1983) la economiile diferitelor tari, constatam nu doar ca perspectivele sunt
mult mai sumbre, ci si ca multa lume se indoieste ca ar exista cineva care s-ar pricepe sa
readuca prosperitatea fara a determina o crestere a inflatiei. In prezent nu doar populatia
profana se indoieste de economisti, ci chiar economistii se indoiesc de ei insisi. Intr-o
Dinca Claudiu Constantin, Univ. Ecologica
Management Financiar an I IFR

asemenea atmosfera nu-i de mirare ca economistii se adreseaza reflectiei metodologice in

speranta de a descoperi punctele slabe din studiile economice anterioare sau, intr-o ordine
de idei mai pozitiva, vreo noua directiva metodologica, in stare sa le calauzeasca mai bine
munca in viitor. Si mai putin surprinzator este faptul ca cetatenii de rand, ale caror opinii
despre economisti sunt influentate mai mult de starea economiei decat de vreo evaluare
sistematica a teoriilor economice, se intreaba daca nu cumva este ceva in neregula din capul
locului cu intreaga aceasta disciplina. Independent insa de „criza” pe care o traverseaza
stiinta economica, mai exista trei importante ratiuni teoretice pentru actuala sporire a
interesului fata de problemele ei metodologice. Prima e ca in ultima vreme nu doar
economistii, ci si antropologii, politologii, psihologii sociali si sociologii influentati de
economisti au argumentat ca „abordarea economica” este singura legitima sau fructuoasa in
studiul comportamentului uman.
Au argumentat, altfel spus, ca teoria economica este modelul pe care ar trebui sa-l urmeze
toti specialistii in stiinte sociale. Este o pretentie provocatoare, prin prisma careia
chestiunile metodologice privitoare la economie dobandesc o semnificatie mai directa
pentru practicienii din alte stiinte sociale.
Actiunea constienta orientata spre o anumita stare a pietei nu poate fi nicidecum conceputa
ca un „eveniment aleatoriu”. Iar incoerenta dintre planurile diferitilor agenti, in lipsa careia
n-ar exista concurenta, nu poate fi privita nici ea in acest fel fara a nesocoti faptele. Caci
aceste planuri, pentru a avea o sansa de succes, trebuie concepute si traduse in fapt cu
multa grija. A vorbi in acest caz de „socuri aleatorii” ar insemna sa simulam ignoranta acolo
unde avem cunoastere. Trebuie sa examinam acum semnificatia acestor fapte pentru
metodologia stiintelor sociale. Mi se pare ca ele ofera justificare „individualismului
metodologic” si „metodei compozitive.”5 Sa recapitulam. Am respins conceperea economiei
de piata ca un sistem inchis in stare de echilibru sau care are, cel putin, o tendinta inerenta
spre echilibru. Nu o putem concepe nici ca un sistem deschis supus din „afara” unor socuri
aleatorii. Doar socurile din afara, fara incoerenta planurilor, n-ar genera cu necesitate un
proces continuu, in orice caz n-ar genera procesul de piata asa cum il stim cu totii. Aceasta
reclama incoerenta intre planuri nascute din anticipari divergente, incoerenta ce insoteste
inevitabil actiunea umana intr-o lume incerta.
Dar in aceste planuri viitorul ca imagine afecteaza prezentul ca actiune intr-un mod ce face
lipsita de sens ideea de „evenimente aleatorii”. Incat, daca vrem sa explicam natura fortelor
ce pun in miscare procesul de piata, trebuie sa explicam natura relatiei dintre actiunea
orientata spre viitor si planurile in care este incorporata o imagine mintala a viitorului.
Optiunea pentru individualism metodologic, pentru metoda ce cauta sa explice actiunea
umana prin prisma unor planuri concepute inainte ca actiunea sa fie efectiv intreprinsa, se
sprijina, dupa cum vedem, deopotriva, pe o ratiune pozitiva si pe una negativa. Ratiunea
negativa este, fireste, aceea ca un eveniment proiectat sa se produca intr-o anumita
situatie, dar nu altminteri, nu poate fi considerat eveniment aleatoriu. Ratiunea pozitiva, pe
de alta parte, este ca in studiul actiunii umane suntem in masura sa realizam ceva ce va
ramane intotdeauna dincolo de orizontul stiintelor naturii, si anume ca facem inteligibile
Dinca Claudiu Constantin, Univ. Ecologica
Management Financiar an I IFR

evenimentele explicandu-le cu referire la planurile ce calauzesc actiunea. Domeniul in care

este aplicabil acest principiu de explicatie se intinde, fireste, mult dincolo de sfera actiunii
constiente intr-o economie de piata. Faptul ca planurile adesea esueaza si aproape niciodata
nu izbutesc integral evident ca nu poate fi nicidecum un argument impotriva postulatului
nostru. De fapt, abia facand o comparatie intre rezultatul actiunii si planul ce a stat la baza ei
suntem in masura sa evaluam succesul – alta operatie ce se situeaza in afara orizontului
stiintelor naturii. Principiul alternativ al explicatiei este, fireste, cel al „reactiei la stimul”.
Este probabil de prisos sa subliniem ca genul de actiune antreprenoriala careia i se
datoreaza in primul rand mentinerea in miscare a procesului de piata – inovatia si formarea
si destramarea diferitelor combinatii de capital specifice – nu se preteaza la acest tip de
explicatie.