Este omul realmente un agent rațional?

1. Limitele rationalitatii
Întrebarea la care urmam să răspundem reprezintă: este omul realmente un agent rațional?
Conform opiniei lui Friedman suntem liberi să presupunem că omul este homo oeconomicus, un
agent perfect rațional care ia decizii infailibile ghidate de interesul propriu egoist către
maximizarea unității, și nu trebuie să ne preocupe întrebarea dacă el e într-adevăr astfel, atâta
vreme cât predicțiile făcute se dovedesc a fi corecte.
Homo oeconomicus este un termen folosit pentru o aproximare sau un model al Homo
sapiens care acționează pentru a obține bunăstare maximă pentru el însuși, dispunând de
informații despre oportunități și restricții, și naturale și instituționale, asupra abilităților sale de a-
și atinge scopuri dinainte hotărâte. Această concepție a fost formalizată în anumite modele ale
științelor sociale și în mod particular în economie. Așadar omul este o ființă rațională și egoistă,
un calculator perfect al unității personale. Bruno Frey spune ca: “Agentul din teoria economica
este rațional, egoist iar gusturile sale nu se schimba”.
Richard Thaler consideră că prestigiul științei economice se bazează pe importanța
acestui homo oeconomicus, o creatură funcțională pe care o numește pe scurt “Econ”. În
viziunea unui psiholog ”oamenii nu sunt nici complet raționali, nici complet egoiști și gusturile
lor nu sunt oricum, numai stabile nu”. În acest context, se caută o dinsticție între “oameni” și
“econi”. Se evidnețiază faptul că economia tradițională studiază subiecți care nu exista de fapt,
ale căror comportamente ar fi absolut raționale. În același timp oamenii reali care funcționează
întodeauna în condiții specific de limitări informaționale nici nu pot fi in continuu logici și nici
nu pot avea constant aceleași gusturi, așa cum presupune in modelul “econilor” complet rațional.
Dacă vă veţi uita în manualele de economie, veţi descoperi acolo că homo oeconomicus este
capabil să gândească precum Albert Einstein, are o memorie la fel de cuprinzătoare ca a
computerului Big Blue de la IBM şi o putere a voinţei ca aceea a lui Mahatma Ghandi. Însă
indivizii pe care noi îi cunoaştem nu sunt astfel. Oamenii reali se încurcă la împărţirea numerelor
dacă nu au la îndemână un calculator, uneori uită când e ziua de naştere a nevestei şi suferă de
mahmureală în ziua de Anul Nou. Ei nu sunt din categoria homo oeconomicus, ci din aceea
numită homo sapiens.
Din punctul de vedere a lui Thaler, modelul baza pe ideea de econi sufera foarte multe
presupozitii eronate,. In primul rand prezinta o dificultate in optimizarea gasirii unei rezolvari, de
exemplu un individ cand este in pozitia de a isi face cumparaturile tot ajunge intr-o ipostaza
imposibila pentru gasirea unei combinatii eficiente dintre milioanele de posibilitati prezentate.
Iar a presupune ca face alegera optima este un act fictiv. In al doilea rand, convingeriile pe care
se sprijina oamenii atunci cand iau decizii sunt deseori afectate de erori cognitive sistematice.
Oamenii sunt influentati de proriile sentimente si convingeri in anumite decizii. In al treilea rand,
modelul bazat pe ideea optimizarii abstractizeaza excesiv. Spre exemplu un econ in momentul in
care ar plati o suma considerabila pentru un fel de mancare intr-un restaurant nu ar goli farfuria
pentru satisfacerea legerii, in schimb un om va folosi la maximul oportunitatea pe care o are in
momentul in care va pune farfuria in balanta cu pretul.
Astfel s-a dezvoltat o confuzie intre cele doua modele explicate, Econ-ul si omul real.
Aceast anelamurire vine din aceea ca stiinta economica a incalcat distinctia metodologica dintre
teoriile descriptive (care arata cum stau lucrurile in realitate, cum se comporta oamenii in genere)
si cele normative (care ne spun cum ar trebui sa stea lucrurile, cum ar trebui sa se comporte
oamenii in anumite conditii). Solutia pe care o propune economia comportamentala nu este
renuntarea la modelul bazat pe homo oeconomicus ci rafinarea sa prin luarea in calcul a modului
in care oamenii iau decizii si fac alegeri in realitate.

2. Distorsiunile cognitive
Jumătatea secolului trecut a schimbat perpectiva din care îl priveau oamenii pe homo
economicus. Prin intremediul ceretarilor, economistul, psihologul și politologul american
Herbert Alexander Simon (1916-2001) a încercat să elimine insatisfacția produsă de caracterul
sitematic și lipsit de realism baza pe idee de homo economicus. Aceste ceretări au fost la
formularea așa-numitei teorii a rationalității limitate care i-a adus autorului său Premiul Nobel
pentru economie. Problema lui Herber era idee clasică de raționalitate din știința economică,
arătând ca economiștii e preocupă în principal de formalizarea soluțiilor utilizând teoria
probabilităților și statistica, fără a ține cont de limitările de natură socială.
Teoria lui Herbert Simon a raționalității limitate afirmă că oamenii iau decizii într-un
mod parțial irațional din cauza limitărilor cognitive, informaționale și de timp. Acesta a folosit
metafora unui foarfeci, o lama reprezintă limitările cognitive care îi afectează pe oamenii reali,
iar cealaltă reprezintă structura mediului înconjurător.
Herbert  a împărțit procesul rațional de luare a deciziilor în trei pași. În primul rând,
sunt identificate toate alternativele posibile; apoi se analizează rezultatele care ar fi obținute cu
fiecare. În cele din urmă, cea mai potrivită soluție este aleasă prin compararea eficacității și
eficienței fiecăreia dintre opțiunile disponibile.
Ideilei lui Herbert Simion au inspirat uneul dintre cele mai cuprinzătoare programe de
cerecetare din științele comportamentale, inițiat la începutul lui 1970 de către Amos Tverky și
Daniel Kahneman. Cei doi au adus contribuții în legătură cu descrierea euristicii și a
prejudecăților cognitive. Kahneman,premiat în 2002 cu Premiul Nobel pentru economie, a
consideră că modelul de raționalitate limitată poate fi foarte util în depășirea limitărilor teoriilor
economice privind luarea deciziilor raționale.
Spre deosebire de opera lui Simon ; Kahneman și Tversky și-au propus să se concentreze
asupra efectelor pe care raționalitatea limitată le-a avut asupra sarcinilor simple, ceea ce a pus
mai mult accentul pe erorile din mecanismele cognitive, indiferent de situație. Un studiu publicat
de aceștia în 1974 arată cum oamenii dispun de resurse limite cognitive și de timp, rezolvă
porblema recurgând la euristici sau reguli de bază care îi ajută să ajungă rapid la concluzii.
Faptul ca apelăm inconștient la euristici ne predispune la distorsiuni cognitive sau erori
sistematice. Aceste distorsiuni nu duc neaprărat la catastrophe, în anumite condiții pot devein cu
adevărat periculoase.
Ce sunt euristicile?  Euristicile sunt definite ca reguli generale și simple pe care le
folosim pentru a rezolva probleme rapid. Deoarece ele măresc viteza proceselor decizionale, ne
fac să pierdem din vedere amănunte esențiale pentru corectitudinea alegerii sau deciziei. Atunci
când funcționeză, euristicile ne sunt utile, însă atunci când nu o fac ne determină să avem o prive
de ansamblu simplificată, ceea ce ne expune erorii. O eroare de judecata este reprezentată de
urmatorul exeplu: daca suntem întrebați cat de comun este numele “Aarav”, cel mai probail vom
spune ca nu este unul comun. Însă acesta este cel mai comun nume masculine din India. Deci
euristica ne face să raspundem rapid punând accentual pe informațiile pe care le știm și la care
puteam ajunge imediat.
Distorsiunile cognitive sunt modalități prin care mintea noastră reușește  să ne convingă
de veridicitatea a ceva ce este fals. Exemplul prezentat în textul suport, aduce în discuție așa-
numita distorsiune cognitivă a confirmării care ne determină să nu ținem seama de toate datele
cane ne sunt la îndemână cu privire la convingerea pe care o avem, ci să le alegem doar pe cele
care o confirm și să le ingnorăm pe cele care o contrazic. Atfel această distorsiune ne determină
să citim cărti care susțin ideile pe care le avem noi și să le considerăm fără valoar pe cele care ne
contrazic.
Rationamentul se bazează pe două condiții: premisele să fie adevărate, iar forma logică a
raționamentului trebuie să fie validă. Daca aceste condiții sunt încălcate apar erorile de logică
care țin de domeniul logicii, diferit de euristci si distorsiuni care țin de domeniul psihologiei.
Distorsiunile cognitive se bazează uneori pe comiterea unor erori de logică, însă accentual cade
pe motivul pentru care oamenii sunt atât de presidipuși să încalce regulile gândirii logice.
Aceeași Kahneman și Tversky au studiat o astfel de distorsiune cognitive care se petrece
prin încălcarea regulilor logicii printr-o așa-numită problemă “Linda,” în care aveam de a face cu
reperzentativitatea datelor de la care pornim într-un rationament. Acest test presupune
prezentarea unor informații iar apoi participanții sunt pus să aleagă din doua propoziții pe cea
care are cea mai mare probabilitate să fie adevărată. Informațiile arată în felul următor :”Linda
are 31 ani,este necăsătorită, are o fire deschisă și comunicativă si este foarte inteligentă.Are o
licentă în filosofie. În vremea studenției a fost extrem de interesată de problematica discriminării
și a echității sociale și a participat și la demonstrații nucleare.” Posibilitățile de răspuns au fost
următoale: (1) Linda este o funcționara la bancă. (2) Linda este functionară la bancă și activează
în mișcarea feministă.
Testu Linda a fost aplicat pe mai multe grupuri de studenți, iar alegerea lor a fost în
proporție de 85-90% varianta a doua. Însă acest răspuns este greșit deoarece încalcă regulile
logice privitoare la conjuncția a doua propoziții. Un lucru care l-a atras pe Kahneman în privința
acestui test a fost lejeritatea cu care abordau studenții idea că au încălcat o regulă elementară de
logică. Unul chiar afirmând ca a crezut ca I s-a cerut doar o opinie, Aici intervine o problem cu
adevărat reală, opiniile nu sunt cu nimic scutate de la regulile locigii. Pentru a ne întelege unii cu
alti, regulile logicii nu ar trebui să fie optionale, ci obligatorii și aceleași pentru toată lumea.
Răspunsul greșit a fost ales și de marea majoritate a persoanelor instruite în ceea ce
privește statistica, logica și probabilitățile. Acest fapt l-a făcut pe Kehneman să se întrebe ce
explică apariția sistematică a acestei distorsiuni cognitive? Explicația la care a ajuns a fost aceea
ca oamenii folosesc o scurtătură euristică pentru a elluda logica. Cu alte cuvinte, descrierea
Lindei corespunde cu un stereotip conportamental pe care noi îl avem deja definit în minte.
Venind cu detaliul ca o funtionară de la bancă are preocupări legate de miscarea feministă,
alături de descrierea Lindei ne fac să considerăm descruerea mai veridică și povestea mai
coerentă. Această distoriune cognitive se bazează pe reprezentativitate.
Kahneman și Tversky au scri numeroase distorsiuni cognitive. Astfel, în acest cpaitol se
vor prezenta cele mai relevante în ceea ce privește lipsa de raționalitate în alegerile luate de
diferite persoane.
Prima distorsiune analizată, fiind una din cele mai interesante, este distorsiunea cognitiva.
Acesta pleacă de la un optimism exagerat. O multitudine de oameni consideră că lumea
înconjurătoare este mult mai bună și mai favorabilă decât este cu adevărat. De asemenea, cred cu
tărie în propriile lor capacități și consideră că este foarte ușor să-ți atingi scopurile.
Kahneman, făcând un studiu în Statele Unite, demonstrează că anumite întreprinderi mici
și mijlocii au o rată de supraviețuire de aproximativ 35% pe o perioadă de peste 5 ani. Deși,
anumite studii susțin că 81% din antreprenorii de talie mică consideră că pe o scară de la o la 10,
nivelul lor de reușită este de peste 7.
Profesorul susține și faptul că această distorsiune îi determină pe oameni să-și susțină
estimările deși informațiile primite din exterior ar trebui să îi facă mai prudenți. Acesta enunță
din studiile lui Thomas Astebro, care a reușit să evalueze invențiile în funcție de 37 de criterii cu
ajutorul unei organizații canadiene. Astfel, a ajuns la concluzia că peste 70% dintre invenții au
șanse sigure de a eșua pe plan comercial, predicțiile organizației fiind foarte precise. Deși,
Thomas a descoperit că în jur de jumătate din inventatori renunță la proiectul de a vinde o
invenție ale cărei șanse au fost estimate ca fiind nule. Dar, un număr considerabil de 47% din ei
ajungă să învestească în invenția lor, pentru ca în final să-și dubleze pierderile.
Alți doi economiști au analizat faptul că deciziile pe care le iau managerii unor mari
companii au un grad destul de ridicat de optimism. Cu cât managerul deține mai multe acțiuni în
acea companie, cu atât consideră că e mai optimist. Au aflat că managerii care au foarte multă
încredere în ei iau mult mai multe decizii riscante. Managerii ca-și pun în joc banii lor au mai
mult d epierdut decât cei care genstionează banii altora, astfel cu cât au mai mult de pierdut, cu
atât iau decizii mai riscante.
Kahneman arată că atunci când se încearcă prezicerea viitorului sau înțelegerea trecutului,
ne axăm pe importanța abilităților noastre și nu pe rolul întâmplării. Tindem să ne concentrăm pe
ceea ce știm deja, considerând irelevante lucrurile pe care nu le știm.
Conform lui Kahneman, aproximativ 90% dintre șoferii auto consideră că sunt mai buni
decât media, astfel neglijarea competitorilor nu este o greșeală pe care o fac doar managerii.
Deși, în lumea afacerilor, această greșeală are consecințe majore. În momentul în care sunt
intervievați antreprenorii, 80% dintre ei neglijează informațiile despre concurență, susținând că
succesul depinde doar de ei.
“Efectul prezentării” sau “al formulării” este o altă distorsiune relevantăn pentru luarea
deciziilor într-un mod rațional. Nu contează cum ajungi la informației, nu contează limbajul în
care este exprimată. Ceea ce contează este informația însăși și măsura în care e relevantă.
Astfel, cei doi profesori au aplicat un test, “problema bolii asiatice”, având următoarea
ipoteză: În State se iau măsuri de prevedere în contextual apariției unei boli asiatice neobișnuite.
Această boală se prevede că va produce 600 de morți. S-au propus 2 planuri: planul A, în care se
vor salva 200 de persoane și planul B, în care există o probabilitate de 1/3 din 600 să fie salvate
și una de 2/3 ca nimeni să nu fie salvat.
Preferința oamenilor întrebați a fost planul A, arătând astfel că oamenii manifestă o
repulsie față de risc. În schimb, alegerea planului B implică risc și incertitudine. Cei doi profesori
au continuat testul, prezentând același enunț, completând astfel: Dacă se adoptă planul A, vor fi
400 de morți, iar dacă se adoptă planul B, există o probabilitate de 1/3 ca nimeni să nu moară și
una de 2/3 ca 600 de persoane să decedeze.
Punând problema diferit, subiecții testați au ales preponderent planul B, optând pentru
risc și incertitudine. Anlizând mai bine seturile de enunțuri, vom observa că prima propoziție
conține aceleași informații cu cea de a treia (vor fi salvați 200 de oameni din 600), iar cea de a
doua va suține același lucru cu cea de a patra (33,3% salvați și 66,6% morți).
Astfel, putem observa că diferențele sunt determinat de modul în care este spusă
informația. Oamenii acordă mai multă atenție unor inofrmații ce exprimă certitudini. În final,
conștientizăm că modul în care ni se prezintă un lucru este mai important decât ceea ce ni se
spune realmente. Observăm cum homo sapiens ia deciziile diferit față de homo oeconomicus.
O distorsiune cognitivă (o distorsiune/deformare a modului în care oamenii privesc
realitatea) care este interesantă din punct de vedere al raționalității economice este cunoscută sub
denumirea de  „efect al deținerii” (the endowment effect).  Richard Thaler a arătat că efectul
deținerii este o distorsiune cognitivă ce constă în faptul că oamenii sunt predispuși să atribuie
un preț mai mare (o utilitate mai mare) unui obiect atunci când își doresc să îl vândă decât
atunci când doresc să îl cumpere.
Un exemplu oferit de Thaler îl reprezintă atitudinea fostului sau profesor, Richard Roset,
un împătimit colecționar de vinuri, atunci când trebuia să vândă sau să cumpere o sticlă de vin.
Acesta nu ar fi fost de acord să vândă vreuna din sticlele din colecția să nici măcar pentru 100 de
dolari, în schimb nu ar fi fost de acord nici să plătească mai mult de 35 de dolari pentru o sticlă
de aceeași calitate. Cu alte cuvinte, Roset estima utilitatea unei sticle de vin exprimată în 
valoarea ei monetară undeva între 35 și 100 de dolari, iar dacă prețul s-ar fi situat în acest
interval, el nu ar fi reușit nici să vândă, dar nici să cumpere vreo sticlă de vin.
Prețul acceptabil pentru cumpărător, ar trebui să fie apropiat de prețul acceptabil pentru
vânzător,însă în cazul lui Roset prețul minim de vânzare (100 de dolari) era mult mai mare decât
prețul maxim de cumparare (35 de dolari). Astfel, oamenii tind să considere un obiect mult mai
valors atunci când îl dețin și sunt în ipostaza de vânzător.
Un alt exemplu concret, oferit de către Kahneman, este acela al unui pasionat de muzică,
ce deține un bilet la concertul artistului preferat. Cu câteva zile înaintea concertului când toate
biletele erau sold out, au apărut bilete la vânzare pe eBay la un preț de 10 ori mai mare (3000 de
dolari față de 300 de dolari). Un agent perfect rațional ar vinde imediat biletul, obțînând un profit
uriaș, însă cei mai mulți iubitori de muzică nu fac acest lucru. Pentru un om real, prețul minim de
vânzare este mai mare de 3000 de dolari, iar prețul maxim de cumpărare este mai mic de 300.
Astfel, pentru un agent perfect rațional, plăcerea (utilitatea) oferită de dobândirea unui
bun este mult mai mică decât neplăcerea (dizutilitatea) produsă de renunțarea la el, lucru
explicat de o trăsătură psihică umană universală, aversiunea față de pierdere. Există și o limitare
a acestui efect, ce apare doar în cazul obiectelor pe care le deținem „în vederea utilizării”, cum e
sticlă de vin pentru un colecționar sau biletul la un concert pentru un fan.
În teoria neoclasica a agentului perfect rațional, toate obiectele sunt tratate din același
punct de vedere: al unei utilități generice deținerii lor. Pentru a demonstra că modelul omului
ca homo oeconomicus este nerealist, au fost prezentate și alte distorsiuni cognitive regăsite în
comportamenul uman:
• Eroarea confirmării (confirmation bias) – aceasta distorsiune cognitiva consta
în faptul că oamenii tind să acorde o atenție mai mare informațiilor care sunt în
concordanta cu ceea ce stiu deja. Un studiu din Ohio a arătat că oamenii petrec cu
36% mai mult timp pentru a citi un eseu în cazul în care ideile conținute în acel
eseu corespund cu propriile lor convingeri. Din acest motiv, oamenii iau mult mai
ușor decizii bune daca se afla în situații familiare, decât atunci când se afla în
contexte noi, necunoscute.

• Efectul de ancoră (anchoring effect) – atunci când au de luat o decizie, oamenii

cred că analizează toate informațiile disponibile referitoare la alternativele pe care
le au, dar în realitate aceștia iau în calcul doar prima varianta (ancora). De
exemplu, atunci când cineva își dorește să cumpere o mașînă second-hand primul
preț cerut de vânzător constituie ancora, iar decizia finala nu vă tine cont de
valoarea estimata în funcție de calitățile obiectului, ci vă depinde doar de cât de
mult vor reuși să negocieze prețul, să scadă sub prețul inițial propus de vânzător.
Același fenomen se întâmplă de fapt și cu produsele aflate „la reducere”: prețul
 redus e considerat acceptabil, deoarece uneori este semnificativ mai mic fata de
prețul inițial (considerat drept ancora), iar acest lucru ne determina să
achiziționam acel produs fară să mai analizam daca merita acea suma de bani.

• Efectul de turma (bandwagon effect) - cu toate că oamenii prefera să creadă că

au propriile opinii, convingeri și nu sunt infleuntati de alti factori, în realitate, rata
de adoptare a unei opinii este direct proporțională cu numărul celor care au
adoptat-o deja. Aceasta distorsiune cognitiva este cel mai des întâlnită în
practica politica, deoarece s-a constatat că oamenii tind să voteze acel candidat
despre care considera că are cele mai mari șanse de a căștiga alergerile. Aceste
alegeri sunt influențate de mass-media prin organizarea diverselor sondaje de
opinie, care uneori sunt măsluite cu scopul de a crea efectul de turma și de a creste
șansele unui candidat. La fel se întâmplă și cu cărțile care devin „best-seller”:
acestea sunt prezentate că fiind „best-seller”, lucru ce le creste atractivitatea, iar
tot mai mulți oameni vor dori să le cumpere.

• Eroarea jucătorului (gambler’s fallacy) – se referă la la convingerea că mintea

umana este mult mai capabila să opereze cu probabilități și legi statistice decât
este ea în realitate. Aceasta se bazează pe presupunerea greșită că un proces
aleatoriu devine mai puțin aleatoriu daca este repetat de multe ori. Se mai
numește și „eroarea Monte-Carlo”, după un joc de ruleta legendar, când
culoarea neagra a ieșit de 26 de ori la rand. Un alt exemplu pentru aceasta
distorsiune cognitiva este aruncarea monezii. Oamenii tind să creadă că daca au
dat cu banul de 5 ori și a ieșit „pajura”, a șasea oara vă cădea „cap”, ceea ce este
incorect, deoarece felul în care a căzut moneda în trecut nu influențează în niciun
fel modul în care vă cădea în viitor, iar șansele sunt mereu de 50-50. La fel și în
cazul jocului la loterie: unii estimează că șansele de a căștiga marele premiu sunt
mai mari atunci când nu a mai fost castigat de multa vreme și mai mici daca acest
lucru s-a întâmplat recent. În realitate, șansele unei persoane de a ghici 6 numere
din 49 sunt mereu aceleași : una la 13.983.816.
 3. Ratiune si emotie
In acest capitol ne este prezentat contrastul dintre ratiune si emotie, daca deciziile noastre
sunt produsul gandirii rationale sau sunt fundamental determinate de factori de natura
emotionala.
Un exemplu ce descrie o gandire bazata exclusiv pe exercitarea metodica si sistematica a
ratiunii este personajul Mr Spock, zis vulcanianul din serialul de science-fiction “Star Trek” care
nu se asemana cu ai sai colegi pamanteni ce actionau influentati de emotii.
Pentru a observa in amanunt diferenta dintre aceste doua concepte, cel rational si cel
emotional, ne este prezentat unul dintre studiile de caz facute de neurologul American de origine
portughez, Antonio Damasio din cartea scrisa de acesta in 1994 “Eroarea lui Descartes”. Acesta
porneste de la un caz care a trezit interes, Acela al pacientului Phineas Gage, de profesie maistru
in statul Vermont.
Una dintre sarcinile lui era aceea de a lucra cu explozibili folositi pt a inlatura anumite
obstacole, iar la data de 30 septembrie a suferit un grav accident : o bara de fier lunga de un
metru si cu diametrul de 3 centimetri, cu o greutate de 6 kilograme a fost proiectata de jos in sus
de forta exploziei si i-a strapuns partea stanga a capului. In acel moment Gage si-a pierdut o
parte destul de mare a creierului, dar si ochiul stang. Incep astfel motivele de uimire cum acesta
a supravietuit accidentului si mai ales cum de nu si-a pierdut cunostinta decate pentru cateva
secunde, fiind capabil sa se ridice singur de jos, sa mearga si sa vorbeasca.Din punct de vedere
fizic, suprinzator a fost faptul ca simturile ii erau intacte, chiar daca isi pierduse ochiul stang
vedea perfect cu cel drept, nu prezenta niciun fel de paralizie si nici nu I a fost afectata
dexteritatea.
Inainte de accident, Gage era un om rational, echilibrat, inzestrat cu o deosebita forta de
character care isi indeplinea toate obiectivele si sarcinile de la locul de munca. Schimbarile ce s-
au produs dupa accident au fost totale, acesta a devenit violent in limbaj si comportament,
nepoliticos, incapatanat, capricios, nepasator si incapabil sa si mai indeplineasca orice sarcina de
la locul de munca. Asta l a impins sa si schimbe continuu locul de munca, ajungand chiar si
subiect de atractie la circ . Acesta a murit pe 21 mai 1861, la mai bine de 12 ani de la accident,
in urma unei crize epileptiforme provocata de dependenta de alcool.
Concluzia studiului de caz este aceea ca sistemul de valori al lui Phineas Gage fusese
complet bulversat, chiar daca acesta a ramas o fiinta complet functionala, a avut loc ceea ce in
neurologie se numeste “disociere”.O echipa de cerecetatori din care a facut parte si neurologul
Damasio , condusa de sotia sa Hana Damasio, a realizat o reconstructie computerizata a
accidentului utilizand craniul lui gage si bara de fier , ambele pastrate in muzeul de medicina al
univ Harvard. Acestia au descoperit ca leziunile au fost mai puternice in emisfera cerebrala
stanga decat in cea dreapta si in sectoarele anterioare decat in cele posterioare, afectand cortexul
prefrontal in regiunea ventro-mediana ceea ce a determinat deficiente in procesul de luare a
deciziilor si de procesare a emotiilor.
Emoțiile sunt responsabile pentru cele mai bune și mai nefericite momente ale noastre.
Ele sunt cele care fac iubirea să fie atât de frumoasă și dezamăgirile atât de grele. Într-un anumit
moment al vieții ne-am dorit cu toții să fim mai puțin emoționali sau am spus cuiva să-și țină
emoțiile sub control. Suntem instruiți să considerăm emoțiile ca fiind impulsuri iraționale care ar
putea să ne conducă în rătăcire. Când descriem pe cineva drept „emoțional”, este de obicei o
critică care sugerează că nu are o judecată bună. Iar cele mai logice și inteligente figuri din
cultura populară sunt cele care exercită cel mai mare control asupra emoțiilor lor sau care par să
nu simtă deloc emoții.
Întrebarile care survin sunt: Emoțiile ne rețin? Ce s-ar întâmpla dacă am reuși să scăpăm
de ele? Am deveni mai inteligenți și mai calculați?
Un caz interesant care reuseste sa raspunda partial la aceste intrebari este asemanator
situatiei lui Gage. Antonio Damasio povesteste despre un pacient numit Elliot, care suferise o
interventie chirurgicala de extirpare a unei tumori aparuta in zona mediana, in spatele oribitelor,
ce provoca dureri puternice de cap. După cum este tipic în acest caz, partea deteriorată a lobului
frontal al lui Elliot a trebuit, de asemenea, îndepărtată. După operație, abilitățile lui Elliot de a
lua decizii în mod eficient și de a planifica viitorul au fost slăbite, profilandu-se in primul rand o
schimbare comportamentala radicala ( tranzitia de la omul echilibrat, constiincios catre omul
delasator, distras). Elliot a prezentat in urma testelor de inteligenta standard rezultate ridicate, dar
nu a putut decide in mod corespunzator in cazul deciziilor ce implicau probleme personale sau
sociale. Desi indicii calculati la nivelul limbajului, invatarii, memoriei si atentiei aveau valori
bune, Damasio a remarcat lipsa totala a emotiilor pe parcursul sedintelor avute cu acesta. Era
posibil ca acest aspect sa fie elementul decisiv in procesul decizional? Contrar asteptarilor lui
Damasio, nu era vorba de o cenzura a emotiilor, ci de absenta oricarui raspuns afectiv. Lucrurile
care il facusera pe Elliot in trecut emotional au incetat brusc sa mai exercite acelasi efect asupra
lui. In ciuda faptului ca putea rationa perioade indelungate, problema care se profila era lipsa
dorintei si putintei de a lua o decizie finala. Astfel, sangele rece al rationamentului lui Elliot a
transformat peisajul sau decizional in platitudine.
Fara emotie este greu sa actionezi si sa infaptuiesti actul decizional, intrucat tocmai
aceasta face unele optiuni mai evidente sau mai favorabile in raport cu o paleta larga de
alternative. Emotiile declanseaza luarea unei decizii care sa fie in folosul fiintei umane si
preferate de aceasta, in contextul momentului respectiv.
In lipsa emotiilor, putem delibera la nesfarsit, fiind capabili de a cantari avantajele si
dezavantajele, dar fiind incapabili de a lua o decizie. Daca furia poate fi o reteta pentru a actiona
agresiv, tristetea poate fi o reteta pentru a cauta comfort sau liniste. Omul este creat sa nu
gandeasca la intamplare, intrucat gandirea este indreptata catre scopuri. Din aceasta cauza,
obiectivele au deseori nevoie de un suport bazat pe valori care au o anumita greutate, valori care
stabilesc si directioneaza actiunile ulterioare. In mod firect, va exista o ierarhie a obiectivelor si
se vor prioritiza, neputand prezenta toate acelasi grad de atractivitate. Gandirea „la rece” a lui
Elliot este utila in cazul raspunsurilor teoretice, dar nu si in imprejurarile reale, in alegerile pe
care le facem in viata de zi cu zi, cu privire la binele nostru.
Emoțiile implică un set învățat de asocieri între imaginile mentale evocate de anumiți
stimuli și un set corespunzător de rezultate pozitive sau negative. Când experimentăm un anumit
set de imagini mentale și răspunsurile fiziologice care cuprind emoția pe care o asociem cu
aceste imagini, „marcăm” imaginile în așa fel încât expunerea ulterioară la aceleași imagini sau
similare ne face să ne raportam la experiența trecută. Deci, emoțiile sunt o formă de predicție,
care ne spun ce rezultate pozitive sau negative ar putea rezulta din anumite alternative. Emoțiile
joacă un rol critic în procesul de raționament, pur și simplu permițându-ne să excludem multe
alternative care ar duce probabil la un rezultat negativ și să ne concentrăm asupra celor care
probabil ar duce la un rezultat pozitiv. Odată cu reducerea gamei de alternative teoretice, putem
folosi strategiile noastre de raționament intensiv în resurse pe un set mult mai mic de opțiuni,
economisind astfel o cantitate imensă de timp. Parteneriatul dintre procesele cognitive si
procesele emotionale este astfel evident.
Markerii somatici amintiti de Damasio forțează atenția asupra rezultatului negativ la care
poate duce o funcție dată și funcționează ca un semnal de alarmă automat. Semnalul automat vă
protejează împotriva pierderilor viitoare, fără alte întrebări și vă permite apoi să alegeți dintre
mai puține alternative. Pe scurt, markerii somatici sunt un exemplu special de sentimente
generate de emoții secundare. Aceste emoții și sentimente au fost legate, prin învățare, de
rezultatele viitoare prezise ale anumitor scenarii. Atunci când un marker somatic negativ este
juxtapus unui anumit rezultat viitor, combinația funcționează ca un clopot de alarmă. Atunci
când un marker somatic pozitiv este juxtapus în schimb, acesta devine un far de stimulare ...
Numarul de scenarii examinate este considerabil, astfel markerii somatici ajuta procesul de
selectie prin bogatia de detalii oferind o detectare automata a componentelor scenariului care
sunt mai susceptibile de a fi relevante. Cu toate acestea, markerii somatici nu au rolul de a lua
decizii în locul nostru, ci de a ne ajuta să ne conștientizăm preferințele.
Studiindu-și pacienții, Damasio a identificat conceptul de „dualism cartezian” a cărui
implicație constă în tendința umană de a delimita rațiunea de emoție, de a le vedea în sfere
distincte, ca și forțe ce lucrează în opoziție una față de cealaltă. Ceea ce se poate observa în urma
schimbărilor comportamentale ale lui Gage și Elliot este că reducerea emoției poate constitui o
sursă importantă de comportament irațional. Aceste victime ale traumelor cerebrale care prezintă
absența markerilor somatici suferă de reducerea semnificativă a capacitatii lor de a experimenta
emoții, ceea ce le-a diminuat profund capacitatea de a raționa și de a lua decizii. Prin urmare,
diminuarea răspunsurilor emoționale și distanțarea de ele, de regulă, submineaza calitatea
procesului nostru decizional și conduce la alegeri nereușite. Nicio opțiune nu mai suscită un
răspuns emoțional.
Rațiunea pare să depindă de anumite sisteme cerebrale, dintre care unele se întâmplă să
proceseze sentimentele. Astfel, poate exista o pistă de legătură, în termeni anatomici și
funcționali, de la rațiune la sentimente la corp. Este ca și cum am fi posedați de o pasiune pentru
rațiune, un impuls care își are originea în miezul creierului, pătrunde pe alte niveluri ale
sistemului nervos și apare ca sentimente sau părtiniri inconștiente pentru a ghida luarea deciziilor
... Cunoașterea relevanței sentimentelor în procesele rațiunii nu sugerează că rațiunea este mai
puțin importantă decât sentimentele, că ar trebui să le ia un loc în spate sau că ar trebui să fie mai
puțin cultivată. Dimpotrivă, evaluarea rolului sentimentelor ne poate oferi șansa de a le
îmbunătăți efectele pozitive și de a le reduce potențialul de rău.
Întărirea raționalității necesită probabil o atenție mai mare asupra vulnerabilității lumii
din interior întrucât emoțiile funcționează asemeni unui GPS care ne ghidează printre alternative.
Conform lui David Brooks, atât timp cât emoția atribuie valoare lucrurilor, rațiunea poate opera
decizii pe baza acestor valorizări.