Este omul realmente

un agent rațional?
REFERAT SOCIOLOGIE

Studenți:

Fusaru Denisa Veronica

Nastaca Ioana
Negru Raluca Gabriela
Oana Elena Andra Jeni
Oprișan Bianca Elena
Sîrbu Viviana
 1. Limitele raționalității
Întrebarea la care urmam să răspundem reprezintă: este omul realmente un agent rațional?
Conform opiniei lui Friedman suntem liberi să presupunem că omul este homo oeconomicus, un
agent perfect rațional care ia decizii infailibile ghidate de interesul propriu egoist către
maximizarea unității, și nu trebuie să ne preocupe întrebarea dacă el e într-adevăr astfel, atâta
vreme cât predicțiile făcute se dovedesc a fi corecte.

Homo oeconomicus este un termen folosit pentru o aproximare sau un model al Homo

sapiens care acționează pentru a obține bunăstare maximă pentru el însuși, dispunând de
informații despre oportunități și restricții, și naturale și instituționale, asupra abilităților sale de a-
și atinge scopuri dinainte hotărâte. Această concepție a fost formalizată în anumite modele ale
științelor sociale și în mod particular în economie. Așadar omul este o ființă rațională și egoistă,
un calculator perfect al unității personale. Bruno Frey spune ca: “Agentul din teoria economica
este rațional, egoist iar gusturile sale nu se schimba”.

Richard Thaler consideră că prestigiul științei economice se bazează pe importanța

acestui homo oeconomicus, o creatură funcțională pe care o numește pe scurt “Econ”. În
viziunea unui psiholog ”oamenii nu sunt nici complet raționali, nici complet egoiști și gusturile
lor nu sunt oricum, numai stabile nu”. În acest context, se caută o dinsticție între “oameni” și
“econi”. Se evidențiază faptul că economia tradițională studiază subiecți care nu exista de fapt,
ale căror comportamente ar fi absolut raționale. În același timp oamenii reali care funcționează
întodeauna în condiții specifice de limitări informaționale nici nu pot fi in continuu logici și nici
nu pot avea constant aceleași gusturi, așa cum presupune in modelul “econilor” complet rațional.
Dacă vă veţi uita în manualele de economie, veţi descoperi acolo că homo oeconomicus este
capabil să gândească precum Albert Einstein, are o memorie la fel de cuprinzătoare ca a
computerului Big Blue de la IBM şi o putere a voinţei ca aceea a lui Mahatma Ghandi. Însă
indivizii pe care noi îi cunoaştem nu sunt astfel. Oamenii reali se încurcă la împărţirea numerelor
dacă nu au la îndemână un calculator, uneori uită când e ziua de naştere a nevestei şi suferă de
mahmureală în ziua de Anul Nou. Ei nu sunt din categoria homo oeconomicus, ci din aceea
numită homo sapiens.
 Din punctul de vedere a lui Thaler, modelul baza pe ideea de econi suferă foarte multe
presupozitii eronate. În primul rând prezintă o dificultate în optimizarea găsirii unei rezolvari, de
exemplu un individ când este in poziția de a iși face cumpărăturile tot ajunge într-o ipostaza
imposibila pentru gasirea unei combinatii eficiente dintre milioanele de posibilitati prezentate.
Iar a presupune ca face alegerea optima este un act fictiv. In al doilea rand, convingeriile pe
care se sprijina oamenii atunci când iau decizii sunt deseori afectate de erori cognitive
sistematice. Oamenii sunt influențați de proriile sentimente si convingeri in anumite decizii. In al
treilea rand, modelul bazat pe ideea optimizarii abstractizeaza excesiv. Spre exemplu un econ in
momentul în care ar plati o suma considerabila pentru un fel de mancare într-un restaurant nu ar
goli farfuria pentru satisfacerea legerii, in schimb un om va folosi la maximul oportunitatea pe
care o are in momentul în care va pune farfuria în balanță cu prețul.

Astfel s-a dezvoltat o confuzie între cele doua modele explicate, Econ-ul si omul real.
Această nelamurire vine din aceea ca știința economica a încalcat distincția metodologica dintre
teoriile descriptive (care arata cum stau lucrurile in realitate, cum se comporta oamenii in genere)
si cele normative (care ne spun cum ar trebui să stea lucrurile, cum ar trebui să se comporte
oamenii in anumite condiții). Solutia pe care o propune economia comportamentala nu este
renunțarea la modelul bazat pe homo oeconomicus ci rafinarea sa prin luarea în calcul a modului
în care oamenii iau decizii și fac alegeri in realitate.

2. Distorsiunile cognitive
Jumătatea secolului trecut a schimbat perpectiva din care îl priveau oamenii pe homo
economicus. Prin intremediul ceretarilor, economistul, psihologul și politologul american
Herbert Alexander Simon (1916-2001) a încercat să elimine insatisfacția produsă de caracterul
sitematic și lipsit de realism baza pe idee de homo economicus. Aceste ceretări au fost la
formularea așa-numitei teorii a rationalității limitate care i-a adus autorului său Premiul Nobel
pentru economie. Problema lui Herber era idee clasică de raționalitate din știința economică,
arătând ca economiștii se preocupă în principal de formalizarea soluțiilor utilizând teoria
probabilităților și statistica, fără a ține cont de limitările de natură socială.
 Teoria lui Herbert Simon a raționalității limitate afirmă că oamenii iau decizii într-un
mod parțial irațional din cauza limitărilor cognitive, informaționale și de timp. Acesta a folosit
metafora unui foarfeci, o lama reprezintă limitările cognitive care îi afectează pe oamenii reali,
iar cealaltă reprezintă structura mediului înconjurător.

Herbert  a împărțit procesul rațional de luare a deciziilor în trei pași. În primul rând,
sunt identificate toate alternativele posibile; apoi se analizează rezultatele care ar fi obținute cu
fiecare. În cele din urmă, cea mai potrivită soluție este aleasă prin compararea eficacității și
eficienței fiecăreia dintre opțiunile disponibile.

Ideile lui Herbert Simion au inspirat unele dintre cele mai cuprinzătoare programe de
cercetare din științele comportamentale, inițiat la începutul lui 1970 de către Amos Tverky și
Daniel Kahneman. Cei doi au adus contribuții în legătură cu descrierea euristicii și a
prejudecăților cognitive. Kahneman, premiat în 2002 cu Premiul Nobel pentru economie, a
consideră că modelul de raționalitate limitată poate fi foarte util în depășirea limitărilor teoriilor
economice privind luarea deciziilor raționale.

Spre deosebire de opera lui Simon ; Kahneman și Tversky și-au propus să se concentreze
asupra efectelor pe care raționalitatea limitată le-a avut asupra sarcinilor simple, ceea ce a pus
mai mult accentul pe erorile din mecanismele cognitive, indiferent de situație. Un studiu publicat
de aceștia în 1974 arată cum oamenii dispun de resurse limite cognitive și de timp, rezolvă
problema recurgând la euristici sau reguli de bază care îi ajută să ajungă rapid la concluzii.
Faptul ca apelăm inconștient la euristici ne predispune la distorsiuni cognitive sau erori
sistematice. Aceste distorsiuni nu duc neapărat la catastrofe, dar în anumite condiții pot deveni
cu adevărat periculoase.

Ce sunt euristicile?  Euristicile sunt definite ca reguli generale și simple pe care le

folosim pentru a rezolva probleme rapid. Deoarece ele măresc viteza proceselor decizionale, ne
fac să pierdem din vedere amănunte esențiale pentru corectitudinea alegerii sau deciziei. Atunci
când funcționeză, euristicile ne sunt utile, însă atunci când nu o fac ne determină să avem o prive
de ansamblu simplificată, ceea ce ne expune erorii. O eroare de judecata este reprezentată de
următorul exemplu: daca suntem întrebați cat de comun este numele “Aarav”, cel mai probabil
vom spune ca nu este unul comun. Însă acesta este cel mai comun nume masculine din India.
Deci euristica ne face să răspundem rapid punând accentual pe informațiile pe care le știm și la
care puteam ajunge imediat.

Distorsiunile cognitive sunt modalități prin care mintea noastră reușește  să ne convingă
de veridicitatea a ceva ce este fals. Exemplul prezentat în textul suport, aduce în discuție așa-
numita distorsiune cognitivă a confirmării care ne determină să nu ținem seama de toate datele
cane ne sunt la îndemână cu privire la convingerea pe care o avem, ci să le alegem doar pe cele
care o confirmă și să le ignorăm pe cele care o contrazic. Astfel această distorsiune ne determină
să citim cărți care susțin ideile pe care le avem noi și să le considerăm fără valoare pe cele care
ne contrazic.

Raționamentul se bazează pe două condiții: premisele să fie adevărate, iar forma logică a
raționamentului trebuie să fie validă. Daca aceste condiții sunt încălcate apar erorile de logică
care țin de domeniul logicii, diferit de euristici si distorsiuni care țin de domeniul psihologiei.
Distorsiunile cognitive se bazează uneori pe comiterea unor erori de logică, însă accentual cade
pe motivul pentru care oamenii sunt atât de predispuși să încalce regulile gândirii logice.

Aceeași Kahneman și Tversky au studiat o astfel de distorsiune cognitivă care se petrece

prin încălcarea regulilor logicii printr-o așa-numită problemă “Linda,” în care aveam de a face cu
reprezentativitatea datelor de la care pornim într-un raționament. Acest test presupune
prezentarea unor informații iar apoi participanții sunt puși să aleagă din doua propoziții pe cea
care are cea mai mare probabilitate să fie adevărată. Informațiile arată în felul următor :”Linda
are 31 ani, este necăsătorită, are o fire deschisă și comunicativă si este foarte inteligentă. Are o
licență în filosofie. În vremea studenției a fost extrem de interesată de problematica discriminării
și a echității sociale și a participat și la demonstrații nucleare.” Posibilitățile de răspuns au fost
următoarele: (1) Linda este o funcționara la bancă. (2) Linda este funcționară la bancă și
activează în mișcarea feministă.

Testul Linda a fost aplicat pe mai multe grupuri de studenți, iar alegerea lor a fost în
proporție de 85-90% varianta a doua. Însă acest răspuns este greșit deoarece încalcă regulile
logice privitoare la conjuncția a doua propoziții. Un lucru care l-a atras pe Kahneman în privința
acestui test a fost lejeritatea cu care abordau studenții idea că au încălcat o regulă elementară de
logică. Unul chiar afirmând ca a crezut ca i s-a cerut doar o opinie, Aici intervine o problem cu
adevărat reală, opiniile nu sunt cu nimic scutite de la regulile logicii. Pentru a ne înțelege unii cu
alții, regulile logicii nu ar trebui să fie opționale, ci obligatorii și aceleași pentru toată lumea.

Răspunsul greșit a fost ales și de marea majoritate a persoanelor instruite în ceea ce

privește statistica, logica și probabilitățile. Acest fapt l-a făcut pe Kehneman să se întrebe ce
explică apariția sistematică a acestei distorsiuni cognitive? Explicația la care a ajuns a fost aceea
ca oamenii folosesc o scurtătură euristică pentru a eluda logica. Cu alte cuvinte, descrierea
Lindei corespunde cu un stereotip comportamental pe care noi îl avem deja definit în minte.
Venind cu detaliul ca o funcționară de la bancă are preocupări legate de mișcarea feministă,
alături de descrierea Lindei ne fac să considerăm descrierea mai veridică și povestea mai
coerentă. Această distorsiune cognitivă se bazează pe reprezentativitate.

Kahneman și Tversky au scris numeroase distorsiuni cognitive. Astfel, în acest cpaitol se

vor prezenta cele mai relevante în ceea ce privește lipsa de raționalitate în alegerile luate de
diferite persoane.

Prima distorsiune analizată, fiind una din cele mai interesante, este distorsiunea cognitivă
determinată de optimismul exagerat. Acesta pleacă de la un optimism exagerat. O multitudine de
oameni consideră că lumea înconjurătoare este mult mai bună și mai favorabilă decât este cu
adevărat. De asemenea, oamenii cred cu tărie în propriile lor capacități și consideră că este foarte
ușor să-ți atingi scopurile.

Kahneman, făcând un studiu în Statele Unite, demonstrează că anumite întreprinderi mici

și mijlocii au o rată de supraviețuire de aproximativ 35% pe o perioadă de peste 5 ani. Deși,
anumite studii susțin că 81% din antreprenorii de talie mică consideră că pe o scară de la o la 10,
nivelul lor de reușită este de peste 7.

Profesorul susține și faptul că această distorsiune îi determină pe oameni să-și susțină

estimările deși informațiile primite din exterior ar trebui să îi facă mai prudenți. Acesta enunță
din studiile lui Thomas Astebro, care a reușit să evalueze invențiile în funcție de 37 de criterii cu
ajutorul unei organizații canadiene. Astfel, a ajuns la concluzia că peste 70% dintre invenții au
șanse sigure de a eșua pe plan comercial, predicțiile organizației fiind foarte precise. Deși,
Thomas a descoperit că în jur de jumătate din inventatori renunță la proiectul de a vinde o
invenție ale cărei șanse au fost estimate ca fiind nule. Dar, un număr considerabil de 47% din ei
ajungă să învestească în invenția lor, pentru ca în final să-și dubleze pierderile.

Alți doi economiști au analizat faptul că deciziile pe care le iau managerii unor mari
companii au un grad destul de ridicat de optimism. Cu cât managerul deține mai multe acțiuni în
acea companie, cu atât consideră că e mai optimist. Au aflat că managerii care au foarte multă
încredere în ei iau mult mai multe decizii riscante. Managerii care își pun în joc banii lor au mai
mult de pierdut decât cei care genstionează banii altora, astfel cu cât au mai mult de pierdut, cu
atât iau decizii mai riscante.

Kahneman arată că atunci când se încearcă prezicerea viitorului sau înțelegerea trecutului,
ne axăm pe importanța abilităților noastre și nu pe rolul întâmplării. Tindem să ne concentrăm pe
ceea ce știm deja, considerând irelevante lucrurile pe care nu le știm.

Conform lui Kahneman, aproximativ 90% dintre șoferii auto consideră că sunt mai buni
decât media, astfel neglijarea competitorilor nu este o greșeală pe care o fac doar managerii.
Deși, în lumea afacerilor, această greșeală are consecințe majore. În momentul în care sunt
intervievați antreprenorii, 80% dintre ei neglijează informațiile despre concurență, susținând că
succesul depinde doar de ei.

“Efectul prezentării” sau “al formulării” este o altă distorsiune relevantă pentru luarea
deciziilor într-un mod rațional. Nu contează cum ajungi la informație, nu contează limbajul în
care este exprimată, ceea ce contează este informația însăși și măsura în care e relevantă.

Astfel, cei doi profesori au aplicat un test, “problema bolii asiatice”, având următoarea
ipoteză: În State se iau măsuri de prevedere în contextual apariției unei boli asiatice neobișnuite.
Această boală se prevede că va produce 600 de morți. S-au propus 2 planuri: planul A, în care se
vor salva 200 de persoane și planul B, în care există o probabilitate de 1/3 din 600 să fie salvate
și una de 2/3 ca nimeni să nu fie salvat.

Preferința oamenilor întrebați a fost planul A, arătând astfel că oamenii manifestă o

repulsie față de risc. În schimb, alegerea planului B implică risc și incertitudine. Cei doi profesori
au continuat testul, prezentând același enunț, completând astfel: Dacă se adoptă planul A, vor fi
400 de morți, iar dacă se adoptă planul B, există o probabilitate de 1/3 ca nimeni să nu moară și
una de 2/3 ca 600 de persoane să decedeze.
 Punând problema diferit, subiecții testați au ales preponderent planul B, optând pentru
risc și incertitudine. Anlizând mai bine seturile de enunțuri, vom observa că prima propoziție
conține aceleași informații cu cea de a treia (vor fi salvați 200 de oameni din 600), iar cea de a
doua va suține același lucru cu cea de a patra (33,3% salvați și 66,6% morți).

Astfel, putem observa că diferențele sunt determinate de modul în care este spusă
informația. Oamenii acordă mai multă atenție unor inofrmații ce exprimă certitudini. În final,
conștientizăm că modul în care ni se prezintă un lucru este mai important decât ceea ce ni se
spune realmente. Observăm cum homo sapiens ia deciziile diferit față de homo oeconomicus.

O altă distorsiune cognitivă care este interesantă din punct de vedere al raționalității

economice este cunoscută sub denumirea de  „efect al deținerii” (the endowment effect).
Richard Thaler a arătat că efectul deținerii este o distorsiune cognitivă ce constă în faptul că
oamenii sunt predispuși să atribuie un preț mai mare (o utilitate mai mare) unui obiect
atunci când își doresc să îl vândă decât atunci când doresc să îl cumpere.

Un exemplu oferit de Thaler îl reprezintă atitudinea fostului sau profesor, Richard Roset,
un împătimit colecționar de vinuri, atunci când trebuia să vândă sau să cumpere o sticlă de vin.
Acesta nu ar fi fost de acord să vândă vreuna din sticlele din colecția să nici măcar pentru 100 de
dolari, în schimb nu ar fi fost de acord nici să plătească mai mult de 35 de dolari pentru o sticlă
de aceeași calitate. Cu alte cuvinte, Roset estima utilitatea unei sticle de vin exprimată în 
valoarea ei monetară undeva între 35 și 100 de dolari, iar dacă prețul s-ar fi situat în acest
interval, el nu ar fi reușit nici să vândă, dar nici să cumpere vreo sticlă de vin.

Prețul acceptabil pentru cumpărător, ar trebui să fie apropiat de prețul acceptabil pentru
vânzător,însă în cazul lui Roset prețul minim de vânzare (100 de dolari) era mult mai mare decât
prețul maxim de cumparare (35 de dolari). Astfel, oamenii tind să considere un obiect mult mai
valors atunci când îl dețin și sunt în ipostaza de vânzător.

Un alt exemplu concret, oferit de către Kahneman, este acela al unui pasionat de muzică,
ce deține un bilet la concertul artistului preferat. Cu câteva zile înaintea concertului când toate
biletele erau sold out, au apărut bilete la vânzare pe eBay la un preț de 10 ori mai mare (3000 de
dolari față de 300 de dolari). Un agent perfect rațional ar vinde imediat biletul, obțînând un profit
uriaș, însă cei mai mulți iubitori de muzică nu fac acest lucru. Pentru un om real, prețul minim de
vânzare este mai mare de 3000 de dolari, iar prețul maxim de cumpărare este mai mic de 300.

Astfel, pentru un agent perfect rațional, plăcerea (utilitatea) oferită de dobândirea unui
bun este mult mai mică decât neplăcerea (dizutilitatea) produsă de renunțarea la el, lucru
explicat de o trăsătură psihică umană universală, aversiunea față de pierdere. Există și o limitare
a acestui efect, ce apare doar în cazul obiectelor pe care le deținem „în vederea utilizării”, cum e
sticlă de vin pentru un colecționar sau biletul la un concert pentru un fan.

În teoria neoclasica a agentului perfect rațional, toate obiectele sunt tratate din același
punct de vedere: al unei utilități generice deținerii lor. Pentru a demonstra că modelul omului
ca homo oeconomicus este nerealist, au fost prezentate și alte distorsiuni cognitive regăsite în
comportamenul uman:

Eroarea confirmării (confirmation bias) – aceasta distorsiune cognitiva consta în faptul

că oamenii tind să acorde o atenție mai mare informațiilor care sunt în concordanta cu ceea ce
stiu deja. Un studiu din Ohio a arătat că oamenii petrec cu 36% mai mult timp pentru a citi un
eseu în cazul în care ideile conținute în acel eseu corespund cu propriile lor convingeri. Din acest
motiv, oamenii iau mult mai ușor decizii bune daca se afla în situații familiare, decât atunci când
se afla în contexte noi, necunoscute.

• Efectul de ancoră (anchoring effect) – atunci când au de luat o decizie, oamenii

cred că analizează toate informațiile disponibile referitoare la alternativele pe care
le au, dar în realitate aceștia iau în calcul doar prima varianta (ancora). De
exemplu, atunci când cineva își dorește să cumpere o mașînă second-hand primul
preț cerut de vânzător constituie ancora, iar decizia finala nu vă tine cont de
valoarea estimata în funcție de calitățile obiectului, ci vă depinde doar de cât de
mult vor reuși să negocieze prețul, să scadă sub prețul inițial propus de vânzător.
Același fenomen se întâmplă de fapt și cu produsele aflate „la reducere”: prețul
redus e considerat acceptabil, deoarece uneori este semnificativ mai mic fata de
prețul inițial (considerat drept ancora), iar acest lucru ne determina să
achiziționam acel produs fară să mai analizam daca merita acea suma de bani.
• Efectul de turma (bandwagon effect) - cu toate că oamenii prefera să creadă că
au propriile opinii, convingeri și nu sunt infleuntati de alti factori, în realitate, rata
de adoptare a unei opinii este direct proporțională cu numărul celor care au
adoptat-o deja. Aceasta distorsiune cognitiva este cel mai des întâlnită în
practica politica, deoarece s-a constatat că oamenii tind să voteze acel candidat
despre care considera că are cele mai mari șanse de a căștiga alergerile. Aceste
alegeri sunt influențate de mass-media prin organizarea diverselor sondaje de
opinie, care uneori sunt măsluite cu scopul de a crea efectul de turma și de a creste
șansele unui candidat. La fel se întâmplă și cu cărțile care devin „best-seller”:
acestea sunt prezentate că fiind „best-seller”, lucru ce le creste atractivitatea, iar
tot mai mulți oameni vor dori să le cumpere.

• Eroarea jucătorului (gambler’s fallacy) – se referă la la convingerea că mintea

umana este mult mai capabila să opereze cu probabilități și legi statistice decât
este ea în realitate. Aceasta se bazează pe presupunerea greșită că un proces
aleatoriu devine mai puțin aleatoriu daca este repetat de multe ori. Se mai
numește și „eroarea Monte-Carlo”, după un joc de ruleta legendar, când
culoarea neagra a ieșit de 26 de ori la rand. Un alt exemplu pentru aceasta
distorsiune cognitiva este aruncarea monezii. Oamenii tind să creadă că daca au
dat cu banul de 5 ori și a ieșit „pajura”, a șasea oara vă cădea „cap”, ceea ce este
incorect, deoarece felul în care a căzut moneda în trecut nu influențează în niciun
fel modul în care vă cădea în viitor, iar șansele sunt mereu de 50-50. La fel și în
cazul jocului la loterie: unii estimează că șansele de a căștiga marele premiu sunt
mai mari atunci când nu a mai fost castigat de multa vreme și mai mici daca acest
lucru s-a întâmplat recent. În realitate, șansele unei persoane de a ghici 6 numere
din 49 sunt mereu aceleași : una la 13.983.816.
 3. Rațiune si emoție
În acest capitol ne este prezentat contrastul dintre rațiune și emoție, dacă deciziile noastre
sunt produsul gândirii raționale sau sunt fundamental determinate de factori de natura
emotionala.

Un exemplu ce descrie o gândire bazata exclusiv pe exercitarea metodica si sistematica a

rațiunii este personajul Mr Spock, zis vulcanianul din serialul de science-fiction “Star Trek” care
nu se asemana cu ai sai colegi pământeni ce acționau influențați de emoții.

Pentru a observa în amănunt diferență dintre aceste doua concepte, cel rațional și cel
emoțional, ne este prezentat unul dintre studiile de caz făcute de neurologul American de origine
portughez, Antonio Damasio din cartea scrisa de acesta în 1994 “Eroarea lui Descartes”. Acesta
pornește de la un caz care a trezit interes, Acela al pacientului Phineas Gage, de profesie maistru
în statul Vermont.

Una dintre sarcinile lui era aceea de a lucra cu explozibili folosiți pt a înlătură anumite
obstacole, iar la data de 30 septembrie a suferit un grav accident : o bara de fier lunga de un
metru și cu diametrul de 3 centimetri, cu o greutate de 6 kilograme a fost proiectata de jos în sus
de forță exploziei și i-a străpuns partea stangă a capului. În acel moment Gage și-a pierdut o
parte destul de mare a creierului, dar și ochiul stâng. Încep astfel motivele de uimire cum acesta
a supraviețuit accidentului și mai ales cum de nu și-a pierdut cunoștință decate pentru câteva
secunde, fiind capabil să se ridice singur de jos, să meargă și să vorbească.Din punct de vedere
fizic, suprinzator a fost faptul că simțurile îi erau intacte, chiar daca își pierduse ochiul stâng
vedea perfect cu cel drept, nu prezenta niciun fel de paralizie și nici nu I a fost afectata
dexteritatea.

Înainte de accident, Gage era un om rațional, echilibrat, înzestrat cu o deosebita forță de

character care își îndeplinea toate obiectivele și sarcinile de la locul de munca. Schimbările ce s-
au produs după accident au fost totale, acesta a devenit violent în limbaj și comportament,
nepoliticos, încăpățânat, capricios, nepăsător și incapabil să și mai îndeplinească orice sarcina de
la locul de munca. Asta l a împins să și schimbe continuu locul de munca, ajungând chiar și
subiect de atracție la circ . Acesta a murit pe 21 mai 1861, la mai bine de 12 ani de la accident,
în urma unei crize epileptiforme provocata de dependenta de alcool.

Concluzia studiului de caz este aceea că sistemul de valori al lui Phineas Gage fusese
complet bulversat, chiar dacă acesta a rămas o ființă complet funcțională, a avut loc ceea ce în
neurologie se numește “disociere”.O echipă de cerecetatori din care a făcut parte și neurologul
Damasio , condusa de soția să Hana Damasio, a realizat o reconstrucție computerizata a
accidentului utilizând craniul lui gage și bara de fier , ambele păstrate în muzeul de medicina al
univ Harvard. Aceștia au descoperit că leziunile au fost mai puternice în emisfera cerebrala
stangă decât în cea dreapta și în sectoarele anterioare decât în cele posterioare, afectând cortexul
prefrontal în regiunea ventro-mediana ceea ce a determinat deficiențe în procesul de luare a
deciziilor și de procesare a emoțiilor.

Emoțiile sunt responsabile pentru cele mai bune și mai nefericite momente ale noastre.
Ele sunt cele care fac iubirea să fie atât de frumoasă și dezamăgirile atât de grele. Într-un anumit
moment al vieții ne-am dorit cu toții să fim mai puțin emoționali sau am spus cuiva să-și țină
emoțiile sub control. Suntem instruiți să considerăm emoțiile ca fiind impulsuri iraționale care ar
putea să ne conducă în rătăcire. Când descriem pe cineva drept „emoțional”, este de obicei o
critică care sugerează că nu are o judecată bună. Iar cele mai logice și inteligente figuri din
cultura populară sunt cele care exercită cel mai mare control asupra emoțiilor lor sau care par să
nu simtă deloc emoții.

Întrebările care survin sunt: Emoțiile ne rețin? Ce s-ar întâmpla dacă am reuși să scăpăm
de ele? Am deveni mai inteligenți și mai calculați?

Un caz interesant care reușește sa răspundă parțial la aceste întrebări este asemănător
situației lui Gage. Antonio Damasio povestește despre un pacient numit Elliot, care suferise o
intervenție chirurgicala de extirpare a unei tumori apăruta in zona mediana, in spatele oribitelor,
ce provoca dureri puternice de cap. După cum este tipic în acest caz, partea deteriorată a lobului
frontal al lui Elliot a trebuit, de asemenea, îndepărtată. După operație, abilitățile lui Elliot de a
lua decizii în mod eficient și de a planifica viitorul au fost slăbite, profilandu-se in primul rând o
schimbare comportamentala radicala ( tranziția de la omul echilibrat, conștiincios catre omul
delăsător, distras). Elliot a prezentat in urma testelor de inteligenta standard rezultate ridicate, dar
nu a putut decide in mod corespunzător în cazul deciziilor ce implicau probleme personale sau
sociale. Deși indicii calculați la nivelul limbajului, învățării, memoriei si atenției aveau valori
bune, Damasio a remarcat lipsa totala a emoțiilor pe parcursul ședințelor avute cu acesta. Era
posibil ca acest aspect sa fie elementul decisiv in procesul decizional? Contrar așteptărilor lui
Damasio, nu era vorba de o cenzura a emoțiilor, ci de absenta oricărui răspuns afectiv. Lucrurile
care il făcuseră pe Elliot in trecut emoțional au încetat brusc sa mai exercite același efect asupra
lui. In ciuda faptului ca putea raționa perioade îndelungate, problema care se profila era lipsa
dorinței si putinței de a lua o decizie finala. Astfel, sângele rece al raționamentului lui Elliot a
transformat peisajul sau decizional in platitudine.

Fară emoție este greu să acționezi și să înfăptuiești actul decizional, întrucât tocmai
aceasta face unele opțiuni mai evidente sau mai favorabile în raport cu o paleta larga de
alternative. Emoțiile declanșează luarea unei decizii care să fie în folosul ființei umane și
preferate de aceasta, în contextul momentului respectiv.
În lipsa emoțiilor, putem delibera la nesfârșit, fiind capabili de a cântari avantajele și
dezavantajele, dar fiind incapabili de a lua o decizie. Daca furia poate fi o rețetă pentru a acționă
agresiv, tristețea poate fi o rețetă pentru a caută comfort sau liniște. Omul este creat să nu
gândească la întâmplare, întrucât gândirea este îndreptată către scopuri. Din aceasta cauza,
obiectivele au deseori nevoie de un suport bazat pe valori care au o anumită greutate, valori care
stabilesc și direcționează acțiunile ulterioare. În mod firesc, vă exista o ierarhie a obiectivelor și
se vor prioritiza, neputand prezenta toate același grad de atractivitate. Gândirea „la rece” a lui
Elliot este utila în cazul răspunsurilor teoretice, dar nu și în împrejurările reale, în alegerile pe
care le facem în viață de zi cu zi, cu privire la binele nostru.

Emoțiile implică un set învățat de asocieri între imaginile mentale evocate de anumiți
stimuli și un set corespunzător de rezultate pozitive sau negative. Când experimentăm un anumit
set de imagini mentale și răspunsurile fiziologice care cuprind emoția pe care o asociem cu
aceste imagini, „marcăm” imaginile în așa fel încât expunerea ulterioară la aceleași imagini sau
similare ne face să ne raportam la experiența trecută. Deci, emoțiile sunt o formă de predicție,
care ne spun ce rezultate pozitive sau negative ar putea rezulta din anumite alternative. Emoțiile
joacă un rol critic în procesul de raționament, pur și simplu permițându-ne să excludem multe
alternative care ar duce probabil la un rezultat negativ și să ne concentrăm asupra celor care
probabil ar duce la un rezultat pozitiv. Odată cu reducerea gamei de alternative teoretice, putem
folosi strategiile noastre de raționament intensiv în resurse pe un set mult mai mic de opțiuni,
economisind astfel o cantitate imensă de timp. Parteneriatul dintre procesele cognitive si
procesele emotionale este astfel evident.

Markerii somatici amintiti de Damasio forțează atenția asupra rezultatului negativ la care
poate duce o funcție dată și funcționează ca un semnal de alarmă automat. Semnalul automat vă
protejează împotriva pierderilor viitoare, fără alte întrebări și vă permite apoi să alegeți dintre
mai puține alternative. Pe scurt, markerii somatici sunt un exemplu special de sentimente
generate de emoții secundare. Aceste emoții și sentimente au fost legate, prin învățare, de
rezultatele viitoare prezise ale anumitor scenarii. Atunci când un marker somatic negativ este
juxtapus unui anumit rezultat viitor, combinația funcționează ca un clopot de alarmă. Atunci
când un marker somatic pozitiv este juxtapus în schimb, acesta devine un far de stimulare ...
Numarul de scenarii examinate este considerabil, astfel markerii somatici ajuta procesul de
selectie prin bogatia de detalii oferind o detectare automata a componentelor scenariului care
sunt mai susceptibile de a fi relevante. Cu toate acestea, markerii somatici nu au rolul de a lua
decizii în locul nostru, ci de a ne ajuta să ne conștientizăm preferințele.

Studiindu-și pacienții, Damasio a identificat conceptul de „dualism cartezian” a cărui

implicație constă în tendința umană de a delimita rațiunea de emoție, de a le vedea în sfere
distincte, ca și forțe ce lucrează în opoziție una față de cealaltă. Ceea ce se poate observa în urma
schimbărilor comportamentale ale lui Gage și Elliot este că reducerea emoției poate constitui o
sursă importantă de comportament irațional. Aceste victime ale traumelor cerebrale care prezintă
absența markerilor somatici suferă de reducerea semnificativă a capacitatii lor de a experimenta
emoții, ceea ce le-a diminuat profund capacitatea de a raționa și de a lua decizii. Prin urmare,
diminuarea răspunsurilor emoționale și distanțarea de ele, de regulă, submineaza calitatea
procesului nostru decizional și conduce la alegeri nereușite. Nicio opțiune nu mai suscită un
răspuns emoțional.

Rațiunea pare să depindă de anumite sisteme cerebrale, dintre care unele se întâmplă să
proceseze sentimentele. Astfel, poate exista o pistă de legătură, în termeni anatomici și
funcționali, de la rațiune la sentimente la corp. Este ca și cum am fi posedați de o pasiune pentru
rațiune, un impuls care își are originea în miezul creierului, pătrunde pe alte niveluri ale
sistemului nervos și apare ca sentimente sau părtiniri inconștiente pentru a ghida luarea deciziilor
... Cunoașterea relevanței sentimentelor în procesele rațiunii nu sugerează că rațiunea este mai
puțin importantă decât sentimentele, că ar trebui să le ia un loc în spate sau că ar trebui să fie mai
puțin cultivată. Dimpotrivă, evaluarea rolului sentimentelor ne poate oferi șansa de a le
îmbunătăți efectele pozitive și de a le reduce potențialul de rău.

Întărirea raționalității necesită probabil o atenție mai mare asupra vulnerabilității lumii
din interior întrucât emoțiile funcționează asemeni unui GPS care ne ghidează printre alternative.
Conform lui David Brooks, atât timp cât emoția atribuie valoare lucrurilor, rațiunea poate opera
decizii pe baza acestor valorizări.