Ştiinţa economică, deşi cunoaşte progrese incontestabile, manifestă două slăbiciuni majore:

a) include un deficit de realism;

b) constituie un ajutor limitat pentru practică.
O primă explicaţie majoră a acestor neajunsuri constă în faptul că ştiinţa economică este fondată pe
postulatul legilor naturii, asemănător acelora care domină în astronomie, în fizică, cu totul inadecvat
condiţiilor ştiinţei economice. Marele miracol al fizicii – existenţa de legi numerice precise, n-a
putut să aibă loc în sfera economiei. Încercarea de extindere a acestui miracol la economie, pornind
de la faptul că fizica este considerată ştiinţă model, s-a făcut împotriva sau prin negarea
proprietăţilor specifice ale obiectului economiei. În economie, comportamentul uman de masă nu
este reductibil la o ecuaţie sau la un factor de nedeterminare. Ştiinţa economică implică două
particularităţi organice, două adevărate provocări:
a) pe de o parte, funcţionarea sistemului economic include instabilitatea relaţiilor variabilelor
economice şi caracterul neliniar, puţin predictibil al comportamentului uman;
b) formularea concluziilor şi recomandărilor, în ciuda incertitudinii ambientale, implică o
subiectivitate rezonabilă. Posibilitatea erorii este inclusă în ştiinţa economică. Riscul este dominanta
majoră a universului economistului, sursa principală de conflict cu guvernul, cu firma, cu colegii de
breaslă. În căutare de adevăr pur (absolut), economistul nu găseşte decât incertitudine; el trebuie să
ştie că lui accesul la cunoaşterea perfectă îi este interzis. În loc să aştepte adevăr pur, economistul
trebuie să încerce să se apropie de el, să ofere schiţe şi soluţii pentru eliminarea şi prevenirea
dezechilibrelor. Economistul nu poate face previziuni de cristal (precise), ci oferă numai
recomandări şi indicaţii de tendinţă.
Enunţurile ştiinţei economice nu au niciodată gradul de soliditate al legilor fizicii; aceste enunţuri
ale economistului au un grad imperfect de verificare a condiţiilor de desfăşurare a proceselor şi
fenomenelor economice, întrucât nu se poate cunoaşte precis nivelul nici unui agregat sau
componentă economică dintr-un sistem sau altul cercetat. Deşi contribuţia lui nu poate fi pusă
niciodată la îndoială, el se înşeală frecvent pentru că ştiinţa economică nu este o ştiinţă exactă (a se
vedea disputa istorică, inclusiv astăzi, între paritatea fixă şi fluctuantă a ratei de schimb şi multe
altele). Dezechilibrele economice nu se datoresc incapacităţii economiştilor, ci caracterului
imperfect al ştiinţei economice; aceleaşi dezechilibre economice se datoresc nu atât complexităţii,
cât mai ales nelinearităţii fenomenelor şi proceselor economice. Negându-se toate aceste
particularităţi care o disting net de ştiinţele dure ale naturii, ştiinţa economică este marcată de o
puternică ambiguitate, oscilând undeva între ştiinţele dure ale naturii şi ştiinţele umane. Ştiinţa
economică este o ştiinţă umană cu efecte imediate. Ridicarea sau reducerea impozitelor în societate,
de exemplu, atinge imediat interesele oamenilor de toate categoriile, ceea ce nu se întâmplă în cazul
ştiinţelor naturii prin descoperirea unei noi structuri a celulei cărbunelui. Deficitul de realism şi

1
sprijinul limitat pentru practică se explică şi prin tendinţa mai veche, dar care se accentuează astăzi,
ca ştiinţa economică s ă se refugieze în probleme subtile de logică sau de echilibre parţiale. Mai
concret, această tendinţă îşi are izvorul într-un puternic parti-pris teoreticist, rezultat mai ales din
poziţia lui Milton Friedman care afirmă că „realismul nu trebuie să fie inclus şi cercetat în ipotezele
de bază; singure predicţiile teoriei permit să se controleze veridicitatea explicaţiilor lor”. Acesta este
de fapt punctul de vedere al gândirii neoclasice, aflată astăzi într-o poziţie dominantă în gândirea
ştiinţifică economică. Dominaţia gândirii pure şi a modelului fizicii în ştiinţa economică are două
consecinţe majore:
a) Una de excludere a altor curente şi teorii care nu se încadrează în liniile de gândire vechi care
domină ştiinţa economică de la naşterea acesteia. Studiile de epocă, factuale, empirice care
contravin „gândirii logice” sunt excluse pe cele mai diferite căi, inclusiv instituţionale, financiare
etc. Din această cauză, se asistă astăzi la explozia puternică de studii teoretice, undeva separat, de
sine stătător, de colectarea şi acumularea de studii empirice, faptice; se înţelege astfel de ce acestea
din urmă r ămân în afara ştiinţei economice, neîncorporate în conţinutul acesteia, în corectarea
vechilor teorii ale ştiinţei economice. Pe baza celor arătate mai sus, rezultă şi de ce cercetările
empirice nu au nici amploarea necesară, ierarhia valorilor fiindu-le şi ea potrivnică. Astăzi, nivelul
de consideraţie este funcţie de raritate: cu cât un studiu este mai abstract, mai riguros, mai general,
cu atât este mai distins. Cei ce fac cercetări directe, de firmă sunt consideraţi ca jucători ai echipei
de rezervă. b) Altă consecinţă este formulată de economiştii mai toleranţi cu realităţile epocii, care
manifestă tendinţa de integrare în ştiinţa economică a noilor conceptualizări, curente sau teorii.
Păstrând o serie de principii clasice, cum sunt raţionalitatea, echilibrul, concurenţa etc., ştiinţa
economică în urma integrării unor noi concepte, curente şi teorii, s-a îmbunătăţit continuu (teoria
jocurilor s-a afirmat prin analiza relaţiei conflict - cooperare; teoria incitaţiei conferă contractului
dintre părţi o valoare superioară relaţiei simple de vânzare, cumpărare etc.). Penetrarea acestora în
teoriile dominante a dus la apariţia noii economii clasice, a noii macroeconomii, la ascensiunea
postkeynesismului, instituţionalismului şi, în general, a structuralismului, dând naştere teoriei
organizaţiilor, teoriei convenţiilor, teoriei incitaţiilor, teoriei echităţii, teoriei justiţiei şi altele.
Aceste noi conceptualizări şi generalizări conturează o tendinţă de accentuare a pluralismului
teoretic şi de reconstruire a ştiinţei economice. Cu toate acestea, până la atingerea unui asemenea
obiectiv care ar elimina deficitul de realism şi slaba contribuţie la rezolvarea problemelor practicii,
ştiinţa economică r ămâne totuşi marcată de pluralismul ei teoretic, printr-o eterogenitate, prin lipsă
de unitate şi coeziune ştiinţifică. Acest eclectism are consecinţe în plan practic; fiind o ştiinţă
aplicată, cel puţin unele din recomandările economiştilor sunt arbitrare. Unii rămân ataşaţi, dând
prioritate eficienţei asupra echităţii, apără libera concurenţă şi incitaţia veniturilor capitalului, alţii
consideră că bazele ştiinţei economice sunt false, în măsura în care aceasta ia în seamă, mai ales,
fenomenul economic (economics) şi nu fenomenul integral, economic şi social (economy). Această

2
a doua consecinţă este considerată însă răul cel mai mic, de departe de preferat decât tendinţa de
conservare în ştiinţa economică a unor teorii vechi şi de eliminare a faptelor noi, empirice,
susceptibile de noi conceptualizări şi generalizări, atât de necesare ştiinţei economice, eliminării
deficitului său de realism şi de incapacitate de a servi şi mai bine practica economică.
Deficitul de realism al ştiinţei economice, sumar reliefat, cu toate ambiguităţile pe care le
generează, demonstrează că ştiinţa economică nu are încă o epistemologie (filosofie) pe care o
merită. Acesta rămâne un domeniu principal de confruntare în ştiinţa economică.