Referat

SalariuL - recompensa factorului de producție -

munca

În acest referat voi aborda tema salariu – recompensa factorului de

producție – munca, deoarece dintotdeauna, munca în comparație cu alți factori de

1
producție ca: capitalul, natura a avut rolul fundamental în existenţa omului şi a
comunităţilor sociale. Statutul muncii a evoluat în timp, acesta fiind determinat şi
influenţat de gradul dezvoltării social economice şi de maturitatea creativă şi
socială a celor care au prestat munca. Realitatea a demonstrat că munca rămâne
valoarea fundamentală, care prin creativitate ştiinţifică, eficienţă şi moralitate
caracterizează viaţa şi evoluţia umană pe diverse trepte ale dezvoltării având ca
rezultat salariul.

NOȚ IUNI TEORETICE

În calitate de producător, individul se manifestă ca purtător al ofertei de
bunuri și servicii, pe care o produce prin atragerea, combinarea, utilizarea și
consumarea factorilor de producție. Ca agent esențial al producției, dar și al pieței,
producătorul, cunoscut și sub numele de întreprinzător, urmărește maximizarea
rezultatelor obținute, concretizate în diferența dintre veniturile încasate, prin
vânzarea bunurilor produse, și cheltuielile efectuate cu factorii de producție
consumați.
Întreprinzătorul poate fi definit ca acel individ capabil să inițieze, organizeze
o afacere, asumându-și riscuri și incertitudini ale pieței, în vederea obținerii de
profit; este recunoscut drept persoana care își asumă riscul lansării unor inovații
pe piață.
Economiştii O. Giarini şi P. Liedtke definesc munca ca fiind o „înţelegere
între fiinţele umane şi mediul lor înconjurător având ca scop principal
autoconservarea” (Giarini, Liedtke, 2001, p. 31).
Munca – precizează economiştii francezi J. Bremond şi A. Geledan –
„constituie o activitate creatoare de bunuri materiale şi prestatoare de servicii,
activitate susţinută de toţi lucrătorii care dispun de cunoştinţe tehnice şi se află
într-o anumită relaţie cu mijloacele de muncă” (Bremond, Geledan, 1995,
p. 264).
Geroges Friedman defineşte munca ca fiind „totalitatea acţiunilor pe care
omul cu ajutorul creierului său, al mâinilor sale, al uneltelor sau maşinilor le
exercită asupra materiei, acţiuni care, la rândul lor, reacţionează asupra omului,
modificându-l” (Friedman, 1962, p. 64).

FACTORII DE PRODUCȚ IE
Factorii de producţie constituie ansamblul elementelor şi condiţiilor
necesare şi suficiente pentru ca orice proces să se poată desfăşura conform
scopului său predeterminat, şi anume obţinerea profitului.
Aceşti factori pot funcţiona în activitatea economică doar simultan, prezenţa
lor fiind necesară în orice moment al evoluţiei, de aceea în ultimi ani s-a încercat
sporirea preocupărilor privind abordarea factorilor de producţie, a combinării şi
utilizării lor cât mai eficient.
Elaborarea categoriei de factor de producţie şi o prima grupare a lor, datează
de la începutul secolului XIX şi o datorăm economistului francez J. B. Say.
Conturarea acestui concept este strâns legată de teoria repartiţiei, după care
fiecare factor primeşte o recompensă în funcţie de serviciile aduse în procesul de
producţie: munca primeşte salariul, pământul- renta, iar capitalul-profitul.

2
 Dacă privim evolutiv activitatea productivă, observăm că la începuturile
dezvoltării societăţii se foloseau doi factori de producţie: munca şi pământul
(natura), motiv pentru care aceşti factori poartă denumirea de factori primari,
originari sau primordiali. Aceşti factori de producţie au fost predominanţi în cea
mai mare parte din istoria civilizaţiei materiale (civilizaţia producţiei agricole).
Mult mai târziu , în a doua jumatate a secolului XVIII şi începutul secolului XIX
a apărut şi s-a impus un nou viguros factor de producţie - capitalul.
Apariţia acestui factor este legată de producţia maşinistă şi de forma industrială
de organizare a producţiei, ceea ce determină naşterea unui nou sistem economic,
cunoscut sub numele de capitalism sau economie de piaţă ulterior.
Factorii de producţie constau din potenţialul de resurse economice atrase în
circuitul economic. Deci, resursele economice disponibile şi valorificabile, în
masura în care sunt atrase şi utilizate în activitatea economică, apar ca fluxuri sub
formă de servicii ale factorilor de producţie.

Procesul de producție se realizează în cadrul unei întreprinderi.

Întreprinderea (sau firma) este acea unitate economică producătoare, cu
autonomie decizională, care transformă resursele (intrări) în bunuri economice
destinate pieței (ieșiri).
Procesul de producție ca proces de transformare care are loc în cadrul
întreprinderilor, se desfășoară conform principiilor:
a) economice, din care se detașează ca importanță, principiul raționalității;
b) tehnologice, concretizat în precizii dimensionale, aspecte calitative, parametri
funcționali etc;
c) sociale, referitoare la condițiile de muncă, durata și intensitatea muncii etc
d) etice, ce decurg din stabilirea trebuințelor omului, ca obiective țintă de atins ale
producției;
e) ecologice, impuse de necesitatea de a reduce poluarea în procesul de producție,
sau în cel de utilizare a bunurilor deja produse etc.
Clasificarea factorilor de producţie:
 după origine: primari (natura,munca) şi derivaţi (capitalul, abilitatea managerială)
 în raport cu teoria economică: factori clasici (munca, pământ, capital) sau
neoclasici sau neofactori (progresul tehnico-ştiinţific, informaţia- bănci de date,
întreprinzătorul şi abilităţilesale, etc
 după acţiune: direcţi (contribuie nemijlocit la obţinerea de rezultate, ex: materiile
prime) şi indirecţi (cu influenţă asupra unor factori de producţie- ex: progresul
tehnic, vizibil în mijloacele de muncă folosite)
 după capacitatea de divizare: divizibili (apă, energie electrică) şi indivizibili
(utilaje, instalaţii-ce pot fi dezasamblate, dar în detrimetrul producţiei)
 după posibilitatea de înlocuire: substituibili (pot fi înlocuiţi, fără a afecta
activitatea, de ex.capital-munca, plastic-metal) şi nesubstituibili (energia electrică
utilizată în cadrul aparaturii)
 după participarea la producţie : integral consumabili (materii prime, energie
electrică) sau de stoc (care contribuie la mai multe acte de producţie: utilaje,
clădiri).

Principalele trăsături ale factorilor de producţie sunt:

- caracterul limitativ, restrictiv al lor (acesta se bazează pe legea rarităţii
3
resurselor)
- diversitatea şi multiplicarea lor.
În categoria factorilor de producţie sunt incluse: munca şi resursele de muncă,
elementele naturii (pământul, apa și celelalte resurse naturale), echipamente de
producţie, materiile prime şi materialele, energia, combustibilul, informaţia,
activitatea managerială etc.

FORMELE FACTORILOR DE PRODUCȚ IE

A. MUNCA
În cadrul factorilor de producţie, munca reprezintă factorul fundamental,
decisiv al dezvoltării şi progresului social-economic. Omul este făuritorul tuturor
bunurilor materiale şi spirituale de care dispune societatea.
Funcţionarea oricărui sistem de producţie este de neconceput fără prezenţa şi
intervenţia omului. Ştiinţa economică abordează omul nu numai în calitatatea sa
de purtător al unor nevoi de consum tot mai complexe, ci şi în calitatea sa de
posesor al unor abilităţi ce-i permit să acţionezeîn scopul satisfacerii acestor
nevoi.
Variatele procese de producţie a bunurilor, respectiv a serviciilor, capabile să
satisfacă nevoi umane din cele mai diverse, au drept element comun faptul că
desfăşurarea lor presupune prestarea de muncă. Într-un anumit sens, prestarea
muncii poate fi indentificată cu însuşi actul de producţie.
Munca este un factor primar; originar, de producţie. Adesea se afirmă că o
asemenea apreciere este valabilă doar pentru munca simplă, cea complexă fiind
un factor derivat, respectiv un veritabil capital uman.
Munca este o activitate specific umană, fizică şi/sau intelectuală prin care
oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se, în acest
scop, de instrumente corespunzătoare, mobilul ei fiind asigurarea bunurilor
necesare satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă.
Munca a fost şi a rămas factorul de producţie activ şi dinamizator. Ea deţine
în mod exclusiv capacitatea de a pune în funcţiune ceilalţi factori de producţie şi
de a determina transformarea lor în bunuri economice. Dacă munca nu ar acţiona
asupra lor, ceilalţi factori de producţie ar rămâne cu desărvârşire inerţi.
Premisa generală a factorului de muncă este populaţia, ca o condiţie
indispensabilă a existenţei societăţii însăşi, şi al cărei rol economic se
concretizează în aceea că este suport al factorului primordial de producţie, ce
reprezintă destinatarul şi consumatorul virtual al rezultatelor oricărei activităţi
economice.
Potenţialul de muncă al unei naţiuni se delimitează şi se concretizează pe baza
unei scheme care începe cu structura demografică cea mai cuprinzatoare.
Dimensiunile, structurile generale şi dinamica populaţiei unei ţări depind de
procesele demografice esenţiale, generale (natalitate şi mortalitate), ca şi de soldul
migraţiei internaţionale,ca rezultat al raportului dintre emigrări şi imigrări.
Populaţia activă a fiecărei ţări se modifică şi structural. Avem în vedere
modificarea repartizării populaţiei active pe ramuri (agricolă, industrială, etc) şi
pe sectoare mari ( sector primar, secundar, terţiar), modificarea ponderii
diferitelor categorii socio-profesionale (cadre superioare, medii), modificarea
repartizării populaţiei active pe mediul rural şi urban şi nu în ultimul rând
modificarea ponderii profesionale care solicită cu precădere efect intelectual, şi a
celor care solicită cu precădere efort fizic.
4
 Munca este prin urmare factorul principal al avuţiei fiecărui popor.
Factorul de muncă are o determinare cantitativă şi una calitativă.
Dimensiunea cantitativă a factorului ''munca'' se refera la volumul de muncă
de o anumită natură, prestat într-un proces de producţie dat. Acest volum poate fi
cuantificat prin numărul de unităţi de timp de muncă prestate, prin numărul de ore
de muncă sau locuri de muncă aferente unei anumite cantităţi de produse, prin
numărul de lucrători sau de ore-om de muncă prestate în condiţii de producţie
date.
Dimensiunea calitativă a factorului ''munca'', abordat la nivel individual, se
referă la specializarea profesională proprie fiecărui prestator de muncă, la gradul
sau de calificare şi de experienţa de producţie, la nivelul său de productivitate.
Progresul calitativ al factorului muncă se realizează prin dezvoltarea
învăţământului, prin asimilarea cuceririlor ştiinţei şi informaţiei.
Informaţia reprezintă suma cunoştinţelor veridice, pe care le obţine omul prin
cercetarea naturii şi vieţii social-economice, precum şi prin activitatea cotidiană
de producţie.
Prin asimilarea informaţiei şi perfecţionarea celorlalţi factori de producţie, are
loc creşterea rodniciei (productivităţii) muncii, factor principal de sporire a
bunăstării materiale a societății.
Pornind de la ideile lui Smith, David Ricardo (1772–1823) continuă să
aprofundeze teoria valorii bazate pe muncă, aducând în discuţie aspecte noi, mult
mai complexe. În concepţia sa, valoarea se deosebeşte în mod esenţial de bogăţie,
deoarece valoarea nu depinde de abundenţă, ci de dificultatea sau uşurinţa
producţiei. Munca unui milion de oameni în fabrici va produce întotdeauna
aceeaşi valoare, dar nu va produce întotdeauna aceeaşi bogăţie. Prin inventarea de
maşini, prin perfecţionarea îndemânării, printr-o mai bună diviziune a muncii sau
prin descoperirea de noi pieţe unde schimburile pot fi făcute în condiţii
avantajoase, un milion de oameni pot produce dublu sau triplu sumei bogăţiilor...
iar prin aceasta nu vor adăuga nimic la valoare, deoarece valoarea fiecărui lucru
creşte sau scade în raport de uşurinţa sau dificultatea de a-l produce sau, cu alte
cuvinte, în raport de cantitatea de muncă întrebuinţată pentru producţia sa
(Ricardo, 1962, p. 112)

În opinia mea munca reprezintă un mod de acţiune umană care este necesară
omului pentru a se integra în societate, fiind esențial specific în condiția naturală a
vieței omenești în procesul căruia omul efectuează, reglementează și controlează
unele activități pentru satisfacerea trebuințelor proprii.

B. NATURA
Natura, ca factor de producţie, reprezintă totalitatea elementelor brute din natură,
preexistente omului, care sunt folosite în producerea bunurilor economice.
Natura oferă producţiei în primul rând mediul de desfăşurare, apoi substanţa
materială şi condiţiile primare, şi nu în ultimul rând energia primară.
Exemple de resurse naturale sunt: solul, subsolul, apa, resursele minerale,
lemnul brut din pădure, râurile, marea, oceanul, etc. Dintre aceste elemente, cel
mai important este pământul sau solul. El reprezintă spaţiul de desfăşurare a
proceselor de producţie, cadrul de amplasament, suportul şi punctul iniţial al
întregii activităţi economice.

5
 C. CAPITALUL
Termenul de capital a fost introdus în limbajul de specialitate înca din secolele
XI-XII. Iniţial, acestui termen i s-au atribuit sensurile de: fond, stoc de mărfuri,
cheag pentru o afacere, bani aducători de venituri (dobânzi). În secolele XIII-
XVI, această noţiune a dobândit o largă circulaţie în documentele vremii,
termenul îmbogățindu-şi înţelesurile şi mai mult. În ultimele două-trei secole,
conţinutul şi sfera capitalului au fost supuse unei ample şi continue dezbateri.
Adesea, lupta de idei în jurul acestui concept a luat mai ales o turnură politico-
ideologică şi mai puţin una metodologico-ştiinţifică. Să mai reţinem şi faptul că
termenul respectiv a stat la baza unui tip de proprietate şi a unei societăţi
(capitalist, capitalism).
Ca urmare a procesului de aprofundare şi de extindere a termenului, în prezent
există o mare varietate de termeni parţiali, în compunerea cărora figurează şi cea
de capital: capital avansat, capital bănesc, capital comercial, capital circulant,
capital investiţional etc. Mai mult,diferiţi participanţi specializaţi, preferă să
folosească anumiţi termeni în detrimentul altora.Astfel, aparatul tehnico-
ingineresc foloseşte cu prioritate termenii de capital tehnic şi de capital fizic;
patronii manageri preferă să dialogheze între ei, folosindu-se de noţiunea de
capital investiţional, cea de capital productiv; salariaţii, la rândul lor, fac apel mai
ales la capitalul bănesc, capitalul nominal, în legătură cu care ei îşi formulează
revendicările.
Capitalul, ca şi factor de producţie, reprezintă totalitatea bunurilor acumulate
prin muncă şi utilizate în scopul producerii altor bunuri economice, destinate
vânzării.

EVOLUȚ IA FACTORILOR DE PRODUCȚ IE

În ultimele decenii, se conturează o serie de caracteristici generale în evoluţia
factorului muncă:
1. Tendinţa generală de sporire a populaţiei active, deşi inegală pe ţări şi pe zone
geografice. Pe fondul tendinţei generale de sporire, ponderea populaţiei active a
înregistrat, pe plan mondial,o uşoară scădere, de la 42% la 40%. Aceasta se
datorează unor cauze de ordin demografic(întinerire demografică în ţările în curs
de dezvoltare, îmbătrânire demografică în ţările dezvoltate); de ordin economic
(progres tehnic, creşterea volumului de cunoştinţe şi a calităţii lor,creşterea
duratei de şcolarizare); de ordin social (promovarea socială, valorizarea
diplomei).
2. Modificarea structurii populaţiei ocupate pe ramuri şi sectoare de activitate.
Are loc sporire a ponderii populaţiei în sectorul terţiar, în cel cuaternar, în timp ce
în sectorul primar se înregistrează o scădere. Se remarcă tendinţa de reducere a
populaţiei active în totalul populaţiei şi de mărire a ponderii populaţiei în vârstă.
Fenomenul este datorat, pe de o parte, măririi perioadei de formare profesională a
forţei de muncă, iar pe de altă parte, creşterii speranţei de viaţă. Efectele imediate
ale acestui fenomen se resimt în creşterea populaţiei întreţinute de cei activi. Pe
termen lung, însă, fenomenul are urmări pozitive, care se manifestă în ridicarea
gradului de calificare a forţei de muncă şi a nivelului de civilizaţie.
3. Sporirea calităţii resurselor de muncă în corelaţie cu nivelul de dezvoltare
economică, cu progresul în ştiinţă, tehnică, în cultură, în general. Perfecţionarea
pregătirii profesionale – realizată prin sistemul de învăţământ, prin reciclare,
schimbarea calificării, prin procesul educaţiei permanente – se va regăsi într-o
6
eficienţă sporită a factorului muncă.

SALARIUL
Salariul reprezintă suma plătită pentru a obține serviciul factorului de muncă,
dar salariul se obține după ce munca s-a consumat și, ca urmare, cele mai multe
teorii consideră că salariul reprezintă un venit însușit prin muncă. Din punct de
vedere al desfășurării activității economice el este pentru producător un cost, iar
din punct de vedere al finalității acesteia este un venit.
Termenul ,,salariu’’ este de origine latină, provenind din cuvîntul
,,salarium’’, care înseamnă o plată făcută soldaților romani pentru cumpărarea
sării.
Salariul nu a existat în toate timpurile, cu toate că factorul muncă a participat
permanent la procesul de producție. Inclusiv până în feudalism, nu era răspândită
forma de muncă salariată, sclavii ori țiganii iobagani nefiind plătiți pentru că nu
erau considerați persoane cu autonomie. Cea mai cunoscută formă de plată era
solda mercenarilor, pentru serviciile aduse în luptă. Privit ca venit al persoanelor
care participă prin munca lor la procesul de producție, el este o categorie
economică ce a apărut numai în anumite împrejurări social-istorice, ale existenței
unor oameni lipsiți de totalitatea condițiilor necesare desfășurării producției, dar
autonomi, exceptând forța lor de muncă.
În realitate termenul salariu s-a păstrat în timp cu sensul de venit al unei
persoane dependente economic de o altă persoană. Gh. Gide afirma: salariul ,, nu
constituie decât un mod de remunerare nu absolut nici unic, ci relativ recent în
istoria economică și care nu s-a generalizat decât odată cu organizarea capitalistă
și patronală modernă’’.
În societatea contemporană salariul este forma cea mai frecventă de venit. Ca
urmare, este adesea considerat ca totalitatea veniturilor obținute prin muncă, fiind
extins în mod nepermis și asupra veniturilor producătorilor sau liber
profesioniștilor. Salariul nu reflectă toate tipurile de venituri obținute prin muncă
și nici nu este forma tip a veniturilor.
Natura salariului
Poate fi tratată din perspectiva monistă (a unui singur factor
explicativ) sau din perspectiva dualistă (a doi factori).
Concepţiile moniste explică substanţa salariului fie prin costul pentru formarea
resurselor de muncă; fie prin productivitatea muncii, fiind rezultatul ei; fie prin
capitalul uman (calificare,bagaj de cunoştinţe, experienţă profesională) care
generează capital economic. În ce priveşte concepţiile dualiste, acestea explică
substanţa salariului concomitent prin costul forţei de muncă şi
productivitatea muncii. Într-adevăr, din punctul de vedere al
producătorului salariul plătit este o cheltuială şi se include în costul de producţie,
regăsindu-se astfel în preţul bunurilor.
Având în vedere toate aceste perspective concluzionăm că substanţa salariului
e partea din valoarea nou creată pe care o primesc anumite persoane pentru
participarea lor la activitatea economică în schimbul muncii ca factor nemijlocit
de producţie.

Formele salariului şi forme de salarizare:

7
 Salariul individual îmbracă două forme principale:Salariul nominal: fiind
suma de bani pe care lucrătorul o primeşte în schimbul forţei demuncă. Valoarea
lui depinde de:
- preţul forţei de muncă pe piaţă;
- evoluţia situaţiei economice;
- politica de salarizare, adică nivelul salariilor în funcţie de ramura
economică, profesiune, sex, rasă, etc.
Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii pe care oamenii le pot
procura cu salariul nominal. Dinamica lui depinde de:
- salariul nominal - direct proporţional,
- nivelul preţurilor - invers proporţional,
- puterea de cumpărare a banilor,
- revendicările celor ce muncesc.

Pentru stimularea sau pentru ajutorarea salariaţilor, s-au constituit următoarele

forme de salariu:
 Salariul colectiv ca sumă care se atribuie global salariaţilor unei firme, ca
participare la beneficii, sau ca alte facilităţi.
 Salariul social ca o parte din venitul net transferat prin politica de
redistribuire a veniturilor a celor categorii de angajaţi care se confruntă
cu dificultăţi deosebite (pentru accidentede muncă, boli profesionale).
Deosebirile între salarii de la un agent economic la altul ţin de eficienţa
economică a acestora.
Deosebirile între salarii în diferite ţări se explică prin:
- variaţia diferită a elementelor valorii forţei de muncă de la o ţară la alta;
- productivitatea muncii, care este diferită de la o ţară la alta.

Forme de salarizare
Se cunosc trei forme de salarizare:
1. pe unitate de timp sau în regie;
2. în acord (cu bucata sau pe operaţiuni);
3. mixtă.

CONCEPTUL DE RECOMPENSĂ
În literatura de specialitate pe lângă noţiunea de recompensă se utilizează şi o
serie de alţi temeni, precum: remuneraţie, retribuţie, salariu, plată etc.
Recompensa reprezintă:
 totalitatea veniturilor (materiale sau nemateriale)
 a înlesnirilor şi avantajelor (prezente sau viitoare)
 acordate direct sau indirect
 care se cuvin unui angajat atât pentru munca depusă cât şi pentru calitatea
de salariat.
Remuneraţie – corespunde ansamblului salariului şi a altor avantaje materiale
care îl completează. Vorbim de remunerarea netă sau brută, după cum se ia sau
nu în considerare reţinerile operate în baza unor dispoziţii legale şi contractuale.
Cuprinde:

8
- salariul de bază.
- retribuţii personale în funcţie de: performanţe, eficienţa muncii prestate,
comportament în întreprindere.
- suma avantajelor sociale şi materiale acordate în întreprindere, independent de
munca executată.
- participare la rezultatul întreprinderii, exprimat în termeni de productivitate şi
prosperitate.
salariul – suma de bani primită pentru munca desfăşurată sau pentru rezultatele
obţinute de un angajat într-o anumită unitate de timp (oră, zi, săptămână, lună,
an).

CONCLUZIE

În concluzie, pot afirma că activitatea economica este zilnic într-o permanentă

nevoie de premise care se diversifică odată cu avansarea societăţii în diferite
domenii. Premisele care stau la bază, poartă numele de factori de producţie.
Acestea sunt clasificate pe 3 nivele: munca, natura şi capitalul.
Unul dintre cei mai importanţi factori de producţie îl constituie munca,
deoarece ea antrenează ceilalţi factori, îi combină şi îi utilizează eficient. Ea are
ca suport populaţia, care diferă de la o ţară la alta, fiind influenţată de o mulţime
de factori, printre care cei mai importanţi sunt natalitatea şi mortalitatea. Munca,
generează o mulțime de avantaje în sfera socială, precum: creșterea nivelului
general de educație și de pregătire profesională a forței de munca, asigurarea unui
nivel ridicat de sanătate, asigurarea unei calități ridicate și pentru ceilalți doi
factori ai producției: pământul și capitalul, etc.
Natura sau resursele naturale constituie un alt factor de producţie, fiind un
factori originar; natura asigura substanţa, condiţiile materiale, cadrul desfăşurării
vieţii însăşi, ca şi majoritatea energiei primare necesare oricărei activităţi social-
economice.
În calitate de factor de producţie, capitalul reprezintă categoria bunurilor
produse şi utilizate şi scopul producerii altor bunuri economice. Aceşti trei factori
de producţie se întrepătrund, se determină unul pe celălalt şi depind unul de altul.
În decursul timpului, factorii de producţie au cunoscut o evoluţie continuă, cu
efecte pozitive asupra dezvoltării economice şi a eficienţei sale.

BIBLIOGRAFIE
9
1. Florian Roatiș, ‘’ECONOMIE’’, Editura POLIROM, Iași,1998.
2. Herman Emilia, ‘’MICROECONOMIE, Fundamente
teoretice și aplicații practice’’, Editura acretitată CNCSIS,
2015.
2. M. Georgescu, ‘’Economie, Introducere în
microeconomie’’, 2000.

WEBOGRAFIE

1. http://mail.ubv.ro/~janeta.sirbu/MM2_4.pdf
2. http://ro.scribd.com
3. www.Referatele.com

10