PROPRIETATEA Ș I LIBERA

INIȚ IATIVĂ
Una din problemele majore ale științei economice o constituie
definirea proprietății ca relație socială complexă, multifuncțională,
fundamentală și determinată istoric.
Conținutul categoriei de proprietate, în sens larg, poate fi analizat din
perspectiva următoarelor premise axiologice:
·           dimensiunea economică reflectă relațiile material-obiective
dintre indivizi, socio-grupuri și organizații în legătură cu modul de
însușire a bunurilor economice;
·           dimensiunea social-filosofică se fundamentează pe explicația
potrivit căreia realizarea personalității umane și manifestarea
responsabilității sociale are loc în cadrul relațiilor de proprietate
existente;
·           dimensiunea juridică vizează abordarea proprietății ca expresie a
unor raporturi juridice privind posesiunea bunurilor economice de
către o persoană fizică sau juridică în expresia dreptului titularilor
de proprietate de a dispune și de a folosi obiectul proprietății.
În consecință, categoria de proprietate exprimă ansamblul relațiilor
sociale statornicite istoric și reglementate juridic în legătură cu însușirea și
stăpânirea de către oameni a bunurilor economice, relații care determină
manifestarea personalității umane. Aceste relații exprimă exercitarea unuia,
mai multora sau a tuturor atributelor proprietății, după cum urmează:
·           dreptul la posesiune, respectiv dreptul de a dispune de bunurile
economice;
·           dreptul de utilizare sau de folosire a bunurilor. Proprietarul
poate să-și exercite acest drept în mod autonom sau poate să-l
transfere pe bază de de contract unei alte persoane fizice sau
juridice;
 ·           dreptul de dispoziție al proprietarului asupra bunului aflat în
proprietatea sa, puterea deplină de a dispune de el;
·           dreptul de uzufruct sau dreptul de însușire a rezultatelor
economice;
·           dreptul de gospodărire, administrare și gestionare a obiectului
proprietății. Acest atribut a apărut odată cu revoluția managerială.
            Exercitatea acestor atribute este un monopol al proprietarului
înstrăinarea lor fiind o funcție exclusivă a acestuia. Înstrăinarea privește
unul,  mai multe sau toate atributele proprietății.
            Înstrăinarea totalității atributelor proprietății pe bază de contra
echivalent constituie conținutul actului de vânzare-cumpărare a bunului.
Dacă înstrăinarea tuturor atributelor dreptului de proprietate se face fără
contra echivalent, atunci este fie donație, fie moștenire a proprietății.
            Transmiterea atributelor de posesiune și utilizare, pe diferite
durate, generează relații de închiriere, de credit, locație de gestiune,
concesionare, arendare etc. Dacă proprietarul cedează temporar atributul
de administrare a obiectului proprietății, se nasc raporturi manageriale.
            Transmiterea atributului de culegere a roadelor unui bun
generează raporturi de uzufruct.
            În funcționalitatea ei socio-economică, proprietatea se prezintă
sub forma unității a două componente: obiectul și subiectul proprietății.
Obiectul proprietății îl constituie bunurile economice, inclusiv forța de
muncă a producătorului direct.
Subiecții proprietății sunt persoanele fizice sau juridice, care dețin
bunuri economice în proprietatea lor exclusivă și care își exercită direct
drepturile asupra acestora .
Printre subiecții de proprietate se înscrie și statul, care prin
intermediul administrațiilor publice, deține, utilizează și gestionează o
anumită parte a obiectului proprietății.
Prin esența sa, dreptul de proprietate exprimă libertatea individului, a
fiecărui agent economic, libera inițiativă de a dispune de anumite bunuri,
de a le folosi și beneficia de rezultatele funcționarii proprietății.
Noțiunea de libertate economică exprima posibilitatea acțiunii
economice creatoare bazată pe libera inițiativă și eficiența economică a
subiecților de proprietate care își realizează propriile interese economice și
își satisfac trebuințele.
Libertatea economică își găsește materializarea în manifestarea
liberei inițiative a agenților economici în calitate de proprietari și
întreprinzători în scopul producerii bunurilor prin angajarea în mod liber în
acte de schimb (comerciale), în asociații și societăți comerciale.
Libera inițiativă, condiție de bază a funcționării economiei de piață,
asigură oamenilor libertatea să desfășoare orice activitate economică în
limitele prevăzute de legislația statului de drept. Libera inițiativă cunoaște
adevărata ei împlinire și manifestare numai în condițiile proprietății
particulare.
În practica socială pot apare și fenomene anacronice, care aduc
atingere liberei inițiative și democrației economice, în sensul existenței
monopolurilor private sau etatiste, care prin politicile practicate îngrădesc
libera inițiativă a agenților economici.
În cadrul economiilor dezvoltate distingem mai multe forme de
proprietate.
Proprietatea particulară (privată). Ea deține un rol predominant în
țările cu economie de piață.
Această formă de proprietate se caracterizează, în primul rând, prin
autonomizarea deplină a unităților economice, ceea ce permite
funcționalitatea eficientă și manifestarea neîngrădită a liberei inițiative de
către acestea.
În al doilea rând, în unitățile economice din sectorul privat se
realizează o cointeresare materială sporită și o motivație superioară în
muncă.
În al treilea rând, proprietatea particulară are capacitatea unei mai
bune adaptări economice la cerințele fluctuante ale pieței.
În al patrulea rând, această formă de proprietate este condiția
economică a libertății individului și a democrației economice.
Proprietatea publică (de stat) se regăsește în proporții diferite în
economia țărilor lumii, având o pondere mai mare în anumite ramuri
economice: transporturi, cercetare științifică, centrale atomo-electrice,
minerit etc. Această formă este prezentă în sectoarele neatractive pentru
întreprinzătorii privați datorită rentabilității mult mai reduse.
 Proprietatea mixtă se formează prin asocierea capitalurilor private cu
cele ale unităților de stat. Ea poate funcționa și prin participarea capitalului
privat și de stat din mai multe țări, constituindu-se în acest fel proprietatea
mixtă multinațională.
Prezentarea formelor de proprietate evidențiază că pluralismul
acestora este nu numai posibil, dar și necesar, deoarece între ele există o
relație de interdependentă, de influențare reciprocă. Ele coexista în
funcționalitatea lor, ca sistem al proprietății. O formă de proprietate nu se
opune celeilalte. Astfel, compatibilitatea formelor de proprietate este o
necesitate obiectivă cu caracter istoric, deoarece sectorul particular trebuie
să fie susținut de către stat prin pârghii economice stimulative și un cadru
legislativ adecvat. La rândul său, sectorul public trebuie să se bazeze pe
sectorul privat, care prin impozitele plătite asigura statului o sursă bugetară
ce poate fi redistribuită în interes public.