Obiectul, subiectul şi atributele proprietăţii

Proprietatea, în general, reprezintă totalitatea relaţiilor dintre oameni în legătură

cu însuşirea bunurilor, relaţii guvernate de norme sociale specifice diferitelor
perioade istorice.

În sens economic, proprietatea exprimă relaţiile între indivizi şi grupuri sociale în

legătură cu însuşirea bunurilor existente în societate.

Proprietatea exprimă :

 relaţiile social-efective de exercitare a atributelor de proprietar asupra unor

bunuri identificabile şi măsurabile în mod direct şi nemijlocit;
 manifestarea concretă a personalităţii umane în actul social;
 cauzele reale ale statornicirii unui anumit tip de proprietate (tradiţii,
mecanisme speciale de impunere).

Conţinutul proprietăţii, în esenţă, redă unitatea dintre subiectul şi obiectul ei.

Subiectul proprietăţii îl formează agenţii economici. Astfel, ca subiecţi ai

proprietăţii se manifestă indivizii, ca persoane fizice, familiile, sociogrupurile,
organizaţiile.

Indivizii sânt subiecţi ai proprietăţii în toate formele acesteia. Ei pot fi indivizi

producători, care îşi valorifică forţa de muncă de care dispun, şi indivizii
neproducători, care pot dispune utilizarea bunurilor de care dispun de către alţi
oameni, angajaţi.

Sociogrupurile reunesc mai mulţi indivizi, care au cel puţin o trăsătură comună
obiectivă, generatoare a unor interese şi comportamente similare.

Organizaţiile naţionale şi internaţionale pot fi subiect al proprietăţii cu condiţia

respectării unor criterii riguroase, clar precizate, privitoare la formarea şi atribuţiile
lor. Organizaţiile naţionale există ca uniuni de întreprinderi, constituite pe ramuri,
sectoare, zone şi unităţi teritorial-administrative. Organizaţiile internaţionale se
constituie prin asocierea agenţilor economici sau a organizaţiilor din două sau mai
multe ţări.

Obiectul proprietăţii îl constituie bunurile, care se prezintă sub forma unor entităţi
identificabile şi măsurabile economic. În economia de schimb au importanţă
bunurile economice, respectiv acelea, care intră în circuitul mărfar sau, cel puţin,
sânt măsurabile în expresie bănească.

Ca raport social-economic proprietatea exprimă:

 o apropiere, o însuşire a unui bun sau serviciu;

  subiectul, titularul proprietăţii îşi exercită atributele prin puterea proprie,
supunându-se doar legii;
 subiectul sau titularul proprietăţii îşi realizează atributele în interesul său.

Din totdeauna, în societate au existat şi vor exista reguli de proprietate, de

organizare a raporturilor dintre oameni, în vederea utilizării bunurilor.

În prezent structura internă a raportului economic de proprietate cuprinde:

 Apropierea ca drept de dispoziţie al proprietarului asupra bunului aflat în

proprietatea sa.
 Dreptul de posesiune a persoanei asupra unui bun dat.
 Utilizarea obiectului proprietăţii pe care îl are în posesiune.
 Însuşirea roadelor date de bunurile aflate în proprietate, manifestarea
raporturilor de proprietate asupra rezultatelor economice.
 Apropierea ca drept de gospodărire, administrare şi gestionare a obiectului
proprietăţii.

Exercitarea acestor atribute, în condiţiile respectării legii, constituie monopolul

proprietarului, iar înstrăinarea lor este o funcţie exclusivă a acestuia.

Conceptele teoretice ale noţiunii de proprietate. Dreptuile de proprietate ca

„ regulile jocului”. 

Articolul 1. Dreptul de proprietate in Republica Moldova

Dreptul de proprietate in Republica Moldova este recunoscut si ocrotit de lege.

Proprietarului ii apartine dreptul de a poseda bunurile, de a le folosi si a le
administra. Posedarea bunurilor consta in stapinirea efectiva a bunurilor, folosirea
bunurilor consta in intrebuintarea calitatilor utile ale bunurilor, iar administrarea
bunurilor in determinarea destinului bunurilor. Proprietarul are dreptul sa exercite
fata de bunurile sale orice actiuni care nu contravin legilor si nu dauneaza sanatatii
oamenilor si mediului inconjurator.

Articolul 2. Tipurile proprietatii Republica Moldova

exista trei tipuri de proprietate: privata, colectiva, inclusiv colhoznica, si de stat.

Stabilirea de catre stat, sub orice forma, a unor restrictii sau avantaje in exercitarea
dreptului de proprietate in functie de tipul de proprietate nu se admite.

Articolul 3. Formele proprietatii In Republica Moldova

se admite functionarea tipurilor de proprietate in diferite forme organizatorice:

individuala, familiala, cooperatista, a societatii pe actiuni, a societatilor economice,
a intreprinderii si institutiei de stat, municipala, a organizatiilor si miscarilor
obstesti, a organizatiilor religioase, mixta, inclusiv cu participarea cetatenilor si a
persoanelor juridice din alte state, precum si alte forme de proprietate care nu sint
interzise de lege.

Articolul 4. Legislatia cu privire la proprietate

Prin prezenta Lege in comformitate cu Constitutia Republicii Moldova se

reglementeaza relatiile de proprietate pe intreg teritoriul Republicii Moldova.
Raporturile de proprietate neprevazute in prezenta Lege se stabilesc de alte acte
legislative ale Republicii Moldova, emise in conformitate cu ea, iar in cazurile
prevazute in aceste acte - si de hotaririle Guvernului Republicii Moldova.

Articolul 5. Subiectele dreptului de proprietate

Subiect al dreptului de proprietate poate fi orice persoana fizica, juridica, statul,

precum si organele de autoadministrare locala.

Articolul 6. Proprietatea comuna

Bunurile pot sa apartina, pe baza dreptului de proprietate comuna, concomitent la

doua sau la mai multe persoane cu stabilirea cotelorparti (proprietate in diviziune)
sau fara stabilirea cotelor- parti (proprietate colectiva), indiferent de tipurile
proprietatii.

Articolul 7. Obiectele dreptului de proprietate

Obiecte ale dreptului de proprietate pot fi: pamintul, subsolul, apele, regnul
vegetal si animal, cladirile, instalatiile, utilajele, obiectele culturii materiale si
spirituale, banii, hirtiile de valoare si ale bunuri, precum si produsele activitatii
intelectuale.

Articolul 9. Aparitia dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate apare pe baza producerii sau dobindirii bunurilor in urma

unei tranzactii, prin mostenire, prin restabilirea dreptului de proprietate, prin alte
mijloace care nu contravin legislatiei Republicii Moldova. Productia si veniturile
obtinute din folosirea bunurilor apartin proprietarului acestor bunuri, daca actele
legislative sau contractul nu prevad altceva. Productia si veniturile obtinute de
arendas din folosirea bunurilor arendate sint proprietatea acestuia.

Articolul 10. Contractul dintre proprietar si cetateni privind folosirea muncii lor

Proprietarul este in drept, in conditiile si in limitele prevazute de actele legislative

ale Republicii Moldova, sa incheie contracte cu cetateni privind folosirea muncii
lor in cadrul exercitarii dreptului sau de proprietate. Indiferent de tipul si forma
proprietatii pe a carei baza este folosita munca cetateanului, acestuia i se asigura
remunerarea muncii, conditiile de munca, precum si alte garantii social-economice
prevazute de actele legislative in vigoare ale Republicii Moldova.

Teoria jocului

Rezumatul temei: În economie între indivizi sau grupuri de persoane

organizate apar o serie de interdependenţe legate de scopul pe care fiecare
îl urmăreşte. Jocul poate fi definit astfel ca o reprezentare formală a unei situaţii în
care un număr de indivizi interacţionează în cadrul unei interdependenţe strategice.
Teoria jocurilor reprezintă „teoria deciziilor interactive”, având ca obiect analiza
comportamentului unor decidenţi independenţi („jucători”), ale căror decizii
se influenţează reciproc. Această teorie se utilizează pentru a analiza
comportamentului strategic al unui număr relativ mic
de participanţi care acţionează direct, nu prin intermediul unor mecanisme
„impersonale” de intermediere (piaţa); se deosebeşte de contextul teoriei deciziei,
în care decidentul acţionează în raport cu „natura” (într-un context non-interactiv). 
Teoria jocurilor urmăreşte determinarea strategiilor care maximizează o
anumită funcţie de utilitate (maximizarea utilităţii estimate, minimizarea
riscurilor). Prin soluţie a unui joc se înţelege determinarea celei mai bune strategii
pentru fiecare jucător în raport cu o funcţie specificată, iar dacă fiecare
jucător cunoaşte exact ce va face celălalt, avem o situaţie deterministă şi funcţia de
maximizat este utilitatea; dacă pot fi estimate probabilităţile rezultatelor posibile,
atunci obiectivul devine maximizarea valorii estimate a utilităţii. 
Jocurile reprezintă modele de interacţiune între agenţi raţionali cu
interese şi obiective distincte (şi uneori conflictuale) şi ele cuprind:  
o jucători (agenţi); 
o strategii (procedura de selectare a mutărilor); 
o combinaţii de strategii; 
o beneficii asociate fiecărei combinaţii; 
o preferinţe (ierarhizarea utilităţilor asociate fiecărui rezultat posibil). 
Există mai multe criterii de clasificare a jocurilor: 
1. După timpul în care jucătorii fac mutările:  
a. jocuri statice – în care toţi jucătorii mută o singură
dată şi în acelaşi timp; 
b. jocuri dinamice – în care jucătorii mută unul după altul; 

2. După caracterul informaţiilor deţinute de către jucători: 

a. jocuri în condiţii de informaţie completă – câştigurile jucătorilor
sunt informaţii comune, pentru fiecare combinaţie posibilă de strategii, adoptate de
jucători; 
b. jocuri în condiţii de informaţie incompletă – în care cel puţin un
jucător este incert cu privire la funcţia câştig a celorlalţi jucători; 

3. În funcţie de cunoaşterea istoriei jocului: 
 a. jocuri în condiţii de informaţie completă şi perfectă – fiecare
jucător cunoaşte istoria jocului; 
b. jocuri în condiţii de informaţie completă şi imperfectă – când istoria
jocului nu este cunoscută de către fiecare jucător; 

4. În funcţie de numărul jucătorilor şi al strategiilor: 

a. jocuri finite – când numărul de jucători şi strategii este finit; 
b. jocuri infinite – în care numărul de jucători sau strategii este infinit; 
c.
5. În funcţie de caracterul repetitiv al relaţiilor: 
a. jocuri repetitive – în care relaţiile între jucători se repetă de la o
mutare la alta; 
b. jocuri nerepetitive – ce reprezintă contrariul; 
6. În funcţie de modul de distribuire a beneficiilor: 
a) jocuri cu sumă nulă (beneficii totale fixe; pierderile unora
sunt câştigurile celorlalţi); 
b) jocuri cu sumă non-constantă (pozitivă); 

7. În funcţie de tipul de interacţiune: 

a. jocuri non-cooperative - regulile sale interzic alegerea în comun a
strategiilor şi transferul utilităţilor între jucători (plăţile laterale) - imposibilitatea
coordonării strategiilor; 
b. jocuri cooperative (coaliţionale); 
c.
8. În funcţie de strategiile adoptate: 
a. pure (se alege o singură strategie);  
b.  mixte (se aleg două sau mai multe strategii potrivit
unei distribuţii de probabilităţi). 
Întotdeauna în alegerea strategiilor se va considera că jucătorii au un
comportament raţional, ceea ce înseamnă că vor alege de fiecare dată cea mai bună
variantă din cele posibile, cunoscând, de asemenea, ce vor
face ceilalţi cumpărători. Dar este interesant că un comportament raţional, în ceea
ce priveşte interesul personal, nu conduce întotdeauna la un optim social.  

Tipurile de proprietate şi caracteristica lor

Coexistenţa mai multor forme de proprietate în economie, reprezintă o cerinţă

obiectivă demonstrată de întreaga evoluţie a societăţii omeneşti. Experienţa ţărilor
dezvoltate cu economie de piaţă a dovedit că, în prezent, coexistenţa mai multor
tipuri de proprietate este pe deplin compatibilă cu spiritul de întreprinzător al celor
trei agenţi economic: firma, întreprinzătorii individuali şi statul.
Condiţiile social-economice diferite de-a lungul istoriei, au impus în mod clar două
forme fundamentale de proprietate:

 proprietatea privată (particulară);
 proprietatea publică (de stat).

Proprietatea privată deţine locul central în sistemul proprietăţii din ţările cu

economie de piaţă. Această formă prezintă mai multe modalităţi de însuşire, de
posesiune şi utilizare a bunurilor:

 proprietate individuală în cadrul căruia cel ce stăpâneşte factorii de producţie

îi şi foloseşte direct;
 proprietate privat-individuală în cadrul căreia proprietarul deţine factori de
producţie pe care îi utilizează cu lucrători salarizaţi nonproprietari;
 proprietatea privat-asociativă, forma principală actuală de proprietate
particulară, se prezintă, la rândul ei, ca: asociaţii ale proprietarilor
individuali; societăţi de capitaluri, în care proprietarii fie că utilizează
salariaţi nonproprietari, fie că ei însuşi sânt participanţi la procesul de
producţie.

Proprietatea publică (de stat) prezentă în toate ţările lumii, în proporţii diferite, se

caracterizează prin aceea că bunurile, îndeosebi cele investiţionale, se află
în proprietatea organizaţiilor statale privite ca subiect de proprietate. Ea este
cadrul favorabil pentru asigurarea existenţei şi dezvoltării unor sectoare de largă
utilitate publică: electricitate, distribuţia de gaz metan, apă şi canalizare, transport
aerian şi feroviar ş.a. gestionarea obiectului acestei proprietăţi revine în sarcina
administraţiilor publice centrale sau locale.

Din combinarea formelor fundamentale de proprietate, în proporţii diferite a

rezultat proprietatea mixtă, prezentă în toate ţările lumii.

Capitalul unităţilor ce fac parte din proprietatea mixtă are ca sursă de provenienţă

participările unor persoane fizice (proprietate individuală sau privată) şi ale unor
persoane juridice (cooperative, societăţi de capital) inclusiv ale diferitor
întreprinderi şi organizaţii publice. Dacă au loc participări din mai multe ţări, se
formează proprietatea mixtă, multinaţională.

Realitatea economică poate atesta existenţa şi altor forme de proprietate, care însă
reprezintă, de fapt, modalităţi diferite de asociere a formelor menţionate.

Totalitatea formelor de proprietate apărute în concordanţă cu legile obiective, sânt

compatibile. Criteriul esenţial al compatibilităţii şi al modificării raporturilor dintre
ele constă în sporirea eficienţei economice şi în perfecţionarea aparatului tehnic de
producţie al societăţii. În acelaşi timp, pluralismul formelor de proprietate
generează competiţia dintre ele. Aceasta în sensul că fiecare unitate economică,
indiferent de forma de proprietate, ia parte la procesul concurenţial general.

Particularităţile privatizării în Republica Moldova

Privită în ansamblu, privatizarea este o acţiune social - politică de mare importanţă.

Scopul acestei acţiuni este dezmembrarea proprietăţii statale (de stat), deschizând
calea proprietăţii private şi antreprenoriatului, astfel creând premise şi condiţii
pentru o activitate mai eficientă a întreprinderilor condiţii ale relaţiilor de piaţă.
Sensul principal al privatizării rezidă în sporirea pe baza ei a eficienţii utilizării
resurselor şi potenţialului de producţie, atragerea investiţiilor, modernizarea,
retehnoligizarea şi dezvoltarea întreprinderilor, crearea noilor locuri de muncă şi ca
urmare a acestora complectarea bugetului cu mijloace băneşti.

În Republica Moldova a demarat procesul de privatizare propriu-zis, când în

virtutea legii “Cu privire la privatizare” sânt distribuite şi puse în aplicare conform
destinaţiei lor bonurile patrimoniale. Însăşi esenţa privatizării ca proces de
înstrăinare a bunurilor statului în proprietatea cetăţenilor şi asociaţiilor lor,
efectuat de către organele puterii de stat. Au fost adoptate trei programe de
privatizare:

 1994 - privatizarea contra bonurilor patrimoniale;

 1995-1996 - privatizarea mixtă contra bonurilor patrimoniale şi mijloacelor
băneşti;
 1997 - privatizarea contra bani.

Iniţiativa şi rolul decisiv în efectuarea procesului de privatizare îi aparţine statului.

Privatizarea patrimoniului economic al ţării la iniţiativa statului ne vorbeşte de
faptul că statul îşi schimbă programul de activitate economică fiind îndreptată spre
căutarea noilor căi de avansare a eficacităţii economice în cadrul economiei de
piaţă.

Perioada 1993-1994 conform Programului de Stat pentru Privatizare prevedea

privatizarea integrală contra bonuri patrimoniale a 1555 de întreprinderi mari,
medii şi mici; privatizarea parţială contra bonuri patrimoniale a 19 întreprinderi,
vânzarea a 37 de construcţii nefinalizate contra mijloace băneşti şi a 7 construcţii
nefinalizate contra valută convertibilă, precum şi privatizarea spaţiului locativ de
stat.

Ca urmare, a executării Programului de Stat pentru Privatizare pentru perioada

1993-1994 s-au realizat următoarele rezultate:

 Eliberarea populaţiei a 3219 mii bonuri patrimoniale în valoare de 909

miliarde unităţi monetare convenţionale;
  Reorganizarea a 708 întreprinderi de stat în societăţi pe acţiuni, printre care
întreprinderile “Floare - Carpet”, “Steaua”, “Ionel”, “Incommaş”, etc.
 Au fost privatizare contra bonuri patrimoniale 372 întreprinderi mari şi
medii şi 265 întreprinderi -complexe patrimoniale unice;
 Contra mijloace băneşti au fost vândute 18 construcţii nefinalizate în valoare
totală de 4950 mii lei (4,95 milioane lei);
 Au fost privatizate 102 mii apartamente, ceia ce constituie 46% din fondul
de locuinţe de stat.

Continuarea privatizării, luând în consideraţie situaţia creată, avea să continue în

noul Program de Stat pentru privatizare pentru perioada 1995-1996.

Programul de privatizare pentru anii 1995-1996 a fost adoptat la 15 martie 1995.

Sarcina Programului constituia trecerea de la privatizarea epizodică la privatizarea
în masă, finalizarea privatizării contra bonuri patrimoniale şi începerea privatizării
contra mijloace băneşti. Printre sarcinile principale ale Programului pentru
perioada 1995-1996 se încadrau următoarele: crearea anumitor condiţii pentru
stabilizarea, restructurarea şi dezvoltarea economiei naţionale; lărgirea păturii de
proprietari şi creşterea ponderii sectorului privat în economie; dezvoltarea pieţei
secundare pentru acţiuni şi alte hârtii de valoare, a altor instituţii ale infrastructurii
economiei de piaţă; finalizarea procesului de privatizare contra bonuri
patrimoniale.

Conform programului se prevedea privatizarea integrală sau parţială contra bonuri

patrimoniale şi contra mijloace băneşti a 1549 obiecte. Practic, numărul
întreprinderilor pasibile de privatizare a crescut până la 2052, mărindu-se cu 503,
ca rezultat al divizării lor. Din 1306 întreprinderi supuse privatizării contra bonuri
patrimoniale au fost privatizate integral sau parţial 1178, inclusiv 375 la licitaţiile
cu subscriere la acţiuni, 434 - licitaţiile “cu strigare”, 14 obiecte - prin abonarea
colectivelor la cota patrimoniului de stat destinată privatizării, 355 - prin
concursuri.

O altă particularitate a programei din această perioadă este privatizate contra

mijloace băneşti. Din 647 de întreprinderi preconizate să fie privatizate contra
mijloace băneşti au fost privatizate integral sau parţial 423 de întreprinderi, iar din
99 construcţii nefinalizate incluse în Program, s-au vândut doar 25. Ca urmare
legea bugetului ce prevedea încasarea în urma vânzării lor a sumei de 100 mil. lei
(real 86,0 mln. lei) în 1995 şi 85 mil. lei în 1996 (real 64 mln. lei) a fost îndeplinită
în proporţie de 75,3%.

În 1996 a început formarea Asociaţilor de proprietari ai locuinţelor privatizate care,

devenind persoane juridice, îşi asumă responsabilităţile şi funcţiile exploatării şi
întreţinerii spaţiului locativ. Către anul 1997 au fost privatizate peste 205 mii
locuinţe, ceea ce a constituit 83% din fondul locuinţelor de stat. Efectele
privatizării după finalizarea Programului erau evidente, sectorul privat creat aveau
o cotă preponderentă în economie. Produsele şi servicii prestate de întreprinderile
private în această perioadă au constituit:

 60 % din producţia industrială totală;

 70 % din serviciile prestate în comerţul cu amănuntul şi deservirea socială;
 44% din volumul lucrărilor în construcţii şi transport.

S-au constituit peste 1300 societăţi pe acţiuni (74 % din numărul total al
întreprinderilor), fapt care a contribuit în mod hotărâtor la formarea pieţei
capitalului şi infrastructurii.

Noul Program a marcat începutul unei noi etape a procesului de privatizare în

Republica Moldova, dacă în anii precedenţi privatizarea a avut o orientare de
conjunctură politică şi socială, apoi în anii care au urmat a avut loc o modificare de
principiu în politica şi tendinţele privatizării.

Programul fiind orientat spre soluţionarea unor aşa problemelor majore proprii
economiei în tranziţie cum ar fi:

 atragerea investiţiilor autohtone şi străine în activitatea de producţie;

 dezvoltarea pieţei de capital, inclusiv a pieţei valorilor mobiliare;
 creşterea veniturilor statului prin reducerea subvenţiilor acordate
întreprinderilor de stat;
 relansarea şi transformarea întreprinderile în unităţi viabile şi profitabile prin
constituirea unei conducerii corporative eficiente;
 stimularea creşterii economice la întreprinderi şi crearea de noi locuri de
muncă;

În anii 1997-1998 s-au privatizat:

 prin concursuri investiţionale -16 obiecte;

 prin licitaţii - 215 complexe patrimonial unice, anulate 33;
 prin Bursa de Valori - acţiuni ale statului în 306 S.A;

Privatizarea este un proces de transmitere a bunurilor ce constituie domeniul privat

al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, denumite în continuare
bunurile statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, în proprietate privată,
prin

Scopurile de baza ale privatizării sunt:

1. a) crearea de condiţii pentru restructurarea, stabilizarea şi dezvoltarea

economiei;
 2. b) lărgirea sectorului privat;
3. c) atragerea investitorilor persoane fizice şi juridice autohtone şi străine la
privatizarea obiectivelor;
4. d) dezvoltarea pieţei valorilor mobiliare şi a pieţei imobiliare;
5. e) folosirea mai eficientă a capacităţilor de producţie ale întreprinderilor,
producerea mărfurilor (prestarea serviciilor) competitive şi extinderea pieţei
de desfacere a acestora.

Privatizarea se efectuează prin următoarele modalităţi:

1. a) înstrăinarea obiectivelor supuse privatizării prin concursuri comerciale

sau investiţionale, prin negocieri directe şi prin licitaţii publice;
2. b) vânzarea valorilor mobiliare prin intermediul Bursei de Valori;
3. c) transmiterea în proprietate privată, cu titlu gratuit, a obiectivelor supuse
privatizării;
4. d) vânzarea obiectivelor supuse privatizării la un preţ simbolic;
5. e) fondarea de întreprinderi noi cu capital mixt sau majorarea, pe contul
investitorilor, a capitalului social al celor existente;
6. f) compensarea, pe contul bunurilor (acţiunilor) întreprinderilor supuse
privatizării, a datoriilor certe ale statului faţă de subiecţii privatizării;
7. g) prin modalităţi combinate, inclusiv în baza unor proiecte individuale
aprobate de Parlament.