Reglementarea dreptului de proprietate in legislatia romaneasca pana

la 1864

Istoria fiecărei societăţi omeneşti, în oricare spaţiu geografic ar fi apărut, se naşte

şi se verticalizează prin proprietate. Proprietatea reprezintă fundamentul oricărui sistem
de drept. Apărută, practic, odată cu însăşi apariţia omului pe pământ, putem spune ca
proprietatea a stat şi stă la baza dezvoltării societăţii omeneşti. La început, omul nu a
putut trăi, apoi progresa, decât apropriindu-şi bunurile care îl înconjurau, apropriere ce
s-a manifestat ca o simplă posesie, ca stăpânire de fapt.
Dreptul de proprietate a evoluat de la o primă fază în care se prezenta sub o
formă precară, către un drept de proprietate aproape absolut.
De aceea este important să cunoaştem istoria dreptului de proprietate, pentru a
putea întelege dreptul actual al proprietăţii, prezentul şi legile actuale. În perioada
primitivă, omul îşi exercita dreptul de proprietate prin deţinerea bunurilor care îi asigurau
supravieţuirea, apoi s-a trecut la schimbul de bunuri între membrii comunităţii,
continunând cu recunoaşterea puterii exercitată de cineva asupra bunului său.
Conform lucărilor de specialitate, în perioada geto-dacică dreptul de proprietate
se prezenta sub forma proprietăţii colective cât şi individuale.
În ceea ce priveste proprietatea privată acestia și-o exercitau în materia
bunurilor, doar în ceea ce privește exploatarea minelor, vitelor și sclavilor, trebuie
menționat că proprietatea minelor de aur aparținea regelui.
În perioada daco-romană sunt consacrate trei forme distincte ale dreptului
proprietații: proprietatea quitară, proprietatea provincială și proprietatea peregrine. În
urma documetării mele am descoperit ca proprietatea quitară se exercita în primă fază
asupra vitelor şi scalvilor, urmând să se extindă şi asupra pământului. Proprietatea
provincială era dreptul de folosinţă pe care îl exercitau locuitorii din provincii asupra
pământurilor statului în timp ce proprietatea peregrine era purtată doar asupra
construcţiilor şi bunurilor mobile.
Continuând cercetările aflăm că între secolele IV-VII, în domeniul proprietăţii
apare proprietatea în devălmaşie, care se exercita asupra moşiei obştii săteşti şi
proprietatea individuală care se exercita asupra terenurilor destinate agriculturii.
 Ceea ce putem observa, este că proprietatea a cunoscut transformări
remarcabile şi specific fiecarei etape. Astfel perioada Evului mediu impune o distincţie
între Dominium Directum şi Dominium Utile, remarcabil fiind faptul că şi în acest context
istoric dreptul de folosinţă al vasalului se transformă şi se consolidează treptat, devenind
un drept care se putea perpetua succesoral şi chiar putea să se transforme într-un drept
de proprietate deplină.
În feudalism au existat mai multe forme de proprietate şi anume: prorpietatea
feudală-domnească, boierească sau bisericească. Astfel, proprietatea boierească era
individuală şi se obţinea prin schimburi, donaţii sau chiar vânzare-cumpărare, dar
acestea erau condiţionate de îndeplinirea obligaţiilor de vasalitate faţă de Domn, iar
proprietatea bisericească era compusă din donaţii sau danii domneşti.
Urmărind firul istoric descoperim că în perioada regimului turco-fanariot apar
primele creaţii juridice scrise, precuim pravilele bisericeşti şi pravilele laice, punându-se
încet bazele unei societăţi modern. Remarcăm astfel, anul 1780 în care se impune
Pravilniceasca Condică a lui Al. Ipsilanti, anul 1817 în care se aplică Codul lui Calimach,
dar şi anul 1818 apare şi Legiuirea lui Caragea. Astfel, pentru prima dată dreptul de
proprietate devine absolut.
Anii 1831 şi 1832 sunt marcaţi de apariţia Regulamnetelor Organice, aici se fac
menţiuni cu privire la ”drepturile sfinte ale proprierăţii” şi întâlnim termenii de boier-
propiretar şi ţăran-muncitor.
Legea pentru înfăptuirea reformei agrare de la 1864, adoptată sub domnia lui Al.
I.Cuza , aduce în prim plan conceptul modern de proprietate şi reglementareaproprietăţii
funciare, industriale şi comerciale. Prin intermediul acestei reforme ţaranii au fost
improprietăriţi fără despagubire, ei deveneau proprietari ai pământurilor, avute în
folosinţă în funcţie de numărul de vite.
Anul 1864 din ordinal lui Al. I. Cuza, aduce în prim plan Codul Civil prin care
dreptul de proprietate devenea sacru si inviolabil, fiind amplu reglementat.
Urmărind reperele istorice din trecut şi până în prezent putem remarca tendinţa
constantă de consolidare a dreptului de proprietate în legislaţia noastră românească.
 Raspunderea colectiva si raspunderea individuala in legislatia
romaneasca (de la Legea tarii la 1864)

În dreptul roman, evoluţia a mers de la răspunderea colectivă, la cea individuală.

Ceea ce pot spune despre răspunderea colectivă e, că aceasta a fost proprie
societăţilor primitive, mai puţin evoluate, în timp ce răspunderea individuală, a aparut în
cadrul societăţilor evoluate, iar regulile care guvernează acest tip răspundere sunt
consacrate în forma dreptului scris.
Legea ţării a consacrat un sistem mixt al răspunderii juridice, în sensul că cele
doua răspunderi se regăseau împreună.
Conform Legii Tării, în materia fiscală, răspunderea colectivă se exercita în
sistemul cislei, adică se fixa o sumă globală care era împărţită pe unităţi impozabile, în
funcţie de puterea economică a acestora. Dacă aceştia erau insolvabili sau daca fugeau
din sat, datoriile lor urmau sa fie preluate de comunitate. Dacă întreaga obşte sătească
nu putea împlini suma globală, aceasta urma să fie aservită de către domnie sau către
boierul ce plătea suma de bani în cauză.
Din punct de vedere al materiei penale, răspunderea colectivă, a apărut în
legătură cu reprimarea unor delicate, acestea fiind pedepsite conform legii talionului.
Odată cu trecerea spre societatea organizată, delincventul putea să răscumpere dreptul
de răzbunare a victimei prin plata unei sume de bani care era fixate prin acordul părţilor.
Mai târziu, după formarea statului, dacă victima accepta să renunţe la dreptul său de
răzbunare în schimbul unei sume de bani, cuantumul era stabilit de către stat, în funcţie
de gravitatea delictului. După consolidarea statului se impune un nou sistem, conform
căruia statul este acela care sancţionează pe cei care săvârşesc faptel penale prin
intermediul organelor sale specializate.
Concluzionând pot spune că există o relaţie indestructibilă între individ şi
societate, iar procesul dezvoltării societăţii româneşti s-a desfăşurat lent şi diferit de la o
comunitate la alta.