Sunteți pe pagina 1din 6

Legea tarii si institutiile sale Sectiunea I.

Formarea, sfera de cuprindere si definirea Legii Tarii Vechiul drept romanesc, asa cum precizeaza si Dimitrie Cantemir, a fost ius non scriptum, adica un dreptul nescris. La randul sau, Nicolae Balcescu afirma ca, dupa intemeiere, tarile romane nu au cunoscut legile scrise, ca pana la jumatatea secolului al XVII-lea dreptul nostru comun a fost obiceiul juridic constituit intr-un veritabil sistem de drept. Obiceiul juridic reprezinta o regula nescrisa, care aplicata in mod continuu si timp indelungat capata forta juridica obligatorie. Existenta dreptului romanesc nescris cu o puternica identitate a fost recunoscuta si de catre vecinii nostri. Astfel obiceiul juridic romansc a fost denumnit in documentele oficiale redactate in limba latina de catre cancelariile straine ius valachicum, pe cand in documentele cancelariilor domnesti ale tarilor romane, obiceiul juridic era denumit Legea Tarii (obiceiul pamantului). In sintagma obiceiul pamantului, termenul de pamant este utilizat cu intelesul de tara. Expresia de Legea tarii desemneaza cel mai bine continutul obiceiului juridic romanesc. Dovada in acest sens este si faptul ca sintagma Legea tarii nu este insotita de un alt determinativ. In toate tarile romane dispozitiile Legii tarii au fost aceleasi. In doctrina romaneasca s-au formulat diferite teorii cu privire la originea Legii tarii. Astfel, intr-o prima opinie, profesorul Ioan Peretz afirma ca dreptul nostru ar fi de origine romana. Acesta sustine ca, asa cum am preluat limba latina, tot asa am preluat si dispozitiile dreptului roman. Aceasta teorie a fost dezvoltata de profesorul Andrei Radulescu intr-o comunicare sustinuta in anul 1938 la Academia Romana, in care a cautat sa dovedeasca identitatea de fizionomie a institutiilor Legii tarii cu cele ale dreptului roman. Intr-o alta opinie, profesorul Gheorghe Fotino a sustinut ca Legea tarii ar fi de origine traca. A fost formulata si o a treia teorie, in virtutea careia profesorul Constantin Dissescu a afirmat ca Legea tarii a fost de origine slava. Toate cele trei teorii le consideram moniste, deoarece vad originea Legii tarii intr-un singur sistem de drept. Totodata, aceste teorii sunt si exclusiviste, deoarece pleaca de la presupunerea ca stramosii nostri ar fi renuntat la traditiile lor juridice si au preluat fie dreptul roman, fie dreptul trac, fie dreptul slav. In contrast cu aceste sustineri, Nicolae Iorga subliniaza originalitatea Legii tarii, aratand ca aceasta este o creatie romaneasca, izvorata din modul de viata al stramosilor nostri. Aceasta asertiune se bazeaza pe realitatea conform careia Legea tarii s-a format pe fondul juridic daco-roman. Astfel, in epoca Daciei Romane, populatia daco-romana a creat un sistem de drept nou, original dreptul daco-roman , in care institutiile juridice romane au dobandit functii si finalitati noi. Dupa retragerea aureliana, institutiile juridice daco-romane au fost preluate in obstea sateasca si adaptate noilor realitati. Dar in obstea sateasca si-au pierdut valoarea juridica obligatorie pentru ca, o data cu descompunerea statului, nu s-au mai aplicat prin forta de constrangere a acestuia. Dupa formarea statelor feudale, aceste norme si-au redobandit valoarea juridica, adica siau redobandit caracterul obligatoriu, fiind acum sanctionate de catre stat. Totodata, in procesul cristalizarii relatiilor de tip feudal, fondul juridic daco-roman s-a imbogatit cu noi reglementari determinate de realitatile social-economice ale acelor vremuri.

Doctrina juridica romaneasca a dezbatut si problema sferei de aplicare a Legii tarii. Astfel, profesorul Gheorghe Fotino a afirmat ca Legea tarii a reglementat doar dreptul de proprietate imobiliara. Nicolae Iorga a sustinut ca Legea tarii a reglementat toate realitatile sociale cu caracter agrar si pastoral. A. D. Xenopol a afirmat ca Legea tarii a fost un drept cnezial, care a reglementat organizarea primelor formatiuni politice de tip statal. In definirea sferei de aplicare a Legii tarii trebuie pornit de la spusele lui Nicolae Balcescu conform carora multa vreme la romani Legea tarii a tinut loc si de constitutiune politica si de condica civila si de condica criminala. Sintetizand aceste sustineri, putem defini Legea tarii ca fiind un sistem de drept atotcuprinzator, format din totalitatea normelor de drept nescris, ce reglementeaza organizarea statelor feudale la nivel central si local, regimul juridic al proprietatii, statutul juridic al persoanelor, organizarea familiei, succesiunile, contractele, raspunderea colectiva in materie penala si fiscala, reprimarea faptelor infractionale si judecarea proceselor. Sectiunea a III-a. Dispozitiile Legii tarii cu privire la organizarea bisericii Religia crestina a fost asimilata de catre poporul roman in procesul etnogenezei prin propagarea de la om la om. Inceputa in vremea dominatiei romane, crestinarea daco-romanilor a continuat si dupa retragerea aureliana intre secolele III si X e. n. Primul strat al terminologiei religioase este format din termeni latinesti. Dar dupa formarea statelor slave in sud, influenta Patriarhiei de la Constantinopol s-a exercitat prin filiera slava. Acest fapt explica si limbajul bisericii ortodoxe romane, format din termeni de origine latina, greaca si slava. Limba slavona a devenit limba de cult, cu toate ca poporul si nici macar toti preotii nu o cunosteau. Ilustrativ in acest sens este Pravila de la Putna din 1581, scrisa in slavona, ce are si o traducere interliniara in limba romana. Pana in secolul al XIV-lea biserica ortodoxa romana nu a avut o clara organizare ierarhica. In 1359 se fondeaza Mitropolia Tarii Romanesti de la Curtea de Arges, dependenta de Patriarhia dela Constantinopol. Apoi au fost fondate Episcopiile Severinului, de Ramnicu-Valcea si Buzau. In Moldova, Mitropolia a fost fondata in 1388 si a depins, mai intai, de Mitropolia Haliciului. Din 1401 Mitropolia Moldovei a devenit dependenta de Constantinopol. Apoi au fost infiintate Episcopiile de Roman, Radauti si Husi. Dispozitiile Legii tarii cu privire la dreptul de proprietate Dispozitiile cu privire la obstea sateasca au consacrat atat proprietatea privata, cat si stapanirea devalmasa. Proprietatea privata purta asupra vetrei satului, asupra terenurilor destinate agriculturii (tarini termen romanesc) si asupra terenurilor dobandite prin munca proprie, iar pasunile, podurile si apele se aflau in stapanirea devalmasa, conform vechilor traditii romanesti. Cei ce detineau pamant cu titlu de proprietate privata aveau acces si la exploatarea bunurilor aflate in devalmasie, cu conditia de a nu le schimba destinatia. Dar in ciuda faptului ca teritorii intinse din mosia obstei se aflau in proprietate privata, totusi obstea sateasca a pastrat si exercitat un drept superior de supraveghere si control asupra intregului hotar al obstei satesti, adica asupra intregii mosii a obstei, in vederea asigurarii unitatii economice a obstei satesti. In acest sens, avem, mai intai, in vedere faptul ca megiesii, in calitatea lor de proprietari asupra pamantului, aveau dreptul de dispozitie, astfel incat a aparut pericolul ca terenuri din hotarul obstei sa fie transmise unor persoane straine de obstea sateasca, fenomen

de natura a afecta unitatea economica a obstii. De aceea, dispozitiile Legii tarii au preluat din dreptul romano-bizantin un procedeu juridic numit dreptul de protimis (dreptul de precumparare si rascumparare). In virtutea dreptului de precumparare pe care il puteau exercita megiesii din obste si, in primul rand, rudele si vecinii aceluia care dorea sa-si vanda ocina (proprietatea ereditara), trebuia facuta publica intentia de vanzare fie la trei targuri succesive, fie trei duminici la rand, in biserica, dupa slujba. Daca se indeplineau aceste forme de publicitate si nici un membru al obstei nu dorea sa-si exercite dreptul de precumparare (de preemtiune), atunci terenul putea fi instrainat unei persoane din afara obstei. Daca terenul era vandut fara respectarea dreptului de precumparare, actul respectiv era nul. Daca insa terenul fusese instrainat cu respectarea formelor de publicitate unei persoane din afara obstei, in termen de un an de la data vanzarii, oricare membru al obstei se putea razgandi si putea sa exercite dreptul de rascumparare, adica intorcea pretul cumparatorului strain de obste. Pe aceasta cale terenul revenea in stapanirea unui membru al obstei. Sectiunea a IX-a. Dispozitiile Legii tarii cu privire la rudenie, familie si succesiuni Familia era formata din rudele cele mai apropiate, avand ca nucleu parintii si copiii. Era consacrata o anumita egalitate intre soti, determinata de conditiile de viata specifice obstii satesti. Astfel, ambii soti exercitau puterea parinteasca asupra copiilor, iar sotia supravietuitoare putea exercita singura puterea parinteasca asupra copiilor minori. In cadrul familiei exista obligatia reciproca de intretinere si protectie Conform dispozitiilor Legii tarii, rudenia este de trei feluri: de sange, prin alianta si duhovniceasca (spirituala). Rudenia de sange este legatura dintre persoanele care descind din acelasi autor. Legea tarii distinge intre rudenia de sange in dreapta linie, in sus si in jos si rudenia de alaturi. Alianta este legatura dintre rudele unui sot si rudele celuilalt sot. Rudenia spirituala, in conformitate cu dispozitiile Legii tarii, rezulta din tainele botezului si ale cununiei; practic, in sfera sa de cuprindere includea relatiile dintre nasi si fini. Legea tarii prevede, totodata, gradele de rudenie, numerotate dupa numarul generatiilor ce se interpun intre rudele respective. In functie de gradul de rudenie, erau stabilite drepturi si obligatii de ajutor reciproc si intretinere, precum si drepturi succesorale. Cele mai importante efecte patrimoniale le genereaza rudenia de sange, pentru ca aceasta constituia fundamentul succesiunii. De asemenea, rudenia de sange in linie directa constituie si piedica la casatorie la infinit, pe cand rudenia de sange in linie colaterala constituia piedica la casatorie pana la gradul al patrulea. Legea tarii cunoaste si alte forme de rudenie, precum rudenia derivata din infratire si rudenia derivata din infiere. Conform dispozitiilor Legii tarii, casatoria constituia o relatie maritala intre soti, cu drepturi si obligatii reciproce pentru acestia. Casatoria era privita ca un act religios bazat pe liberul consimtamant al viitorilor soti. Pentru a se considera incheiata casatoria, trebuiau parcurse mai multe etape. Conform obiceiului, mai intai avea loc momentul cunoasterii viitorilor soti vederea in fiinta. Daca viitorii soti se agreeaza, se trece laurmarea de vorba, etapa caracterizata prin tratativele parintilor cu privire la zestrea viitorilor soti. Incepand din secolul al XVII-lea, datorita faptului ca zestrea se constituia numai pentru fete, se contureaza o noua etapa, si anume intocmirea foii de zestre. Dupa aceste etape urma binecuvantarea parintilor si binecuvantarea religioasa, deoarece

casatoriile erau considerate a fi incheiate in cer. Cu aceasta ocazie, la oficierea casatoriei in biserica nu se incheia un act scris. Din Statutele Tarii Fagarasului rezulta ca binecuvantarea religioasa nu putea fi data in lipsa binecuvantarii parintesti. De aceea, prin intermediul Statutelor Tarii Fagarasului a fost consacrata casatoria cu fuga. Pe aceasta cale, atunci cand parintii refuza sa ii binecuvanteze pe cei doi tineri, are loc un simulacru de rapire, ocazie cu care viitorul sot rapeste viitoarea sotie cu voia ei, dupa care plateste o amenda simbolica. Aceastra amenda ce era platita, in mod simbolic, de catre viitorul sot, producea aceleasi efecte ca si binecuvantarea parinteasca. Din ceremonialul casatoriei, din procedura petitului si din constituirea zestrei rezulta ca tinerii trebuiau sa tina seama si de invoirea parintilor. Cu ocazia incheierii casatoriei se constituia zestrea tinerilor casatoriti. La origine, avand in vedere caracterul democratic al familiei, ambii soti erau inzestrati de catre parinti ca o recunoastere a muncii depuse in sanul familiei. Zestrea sporea prin darurile facute de vecini si prieteni cu ocazia sarbatoririi nuntii. Dispozitiile Legii tari cu privire la raspunderea colectiva In cazul poporului nostru, inainte de fondarea sistemului feudal, faptele penale erau judecate de catre organele obstii satesti, si anume Sfatul oamenilor buni si batrani in frunte cu judele. Dupa formarea statului feudal, atributiile judiciare din domeniul penal al obstii satesti au fost preluate de catre statul feudal, astfel incat obstea sateasca nu mai putea solutiona procesele penale. Totusi obstea si-a pastrat, pe linia traditiei, atributiunea de a-l depista pe infractor si de a-l preda slujbasilor domnesti, pentru ca acestia sa-l judece si sa-l pedepseasca. In legatura cu exercitarea acestei atributii a obstii satesti, trebuie sa distingem intre doua situatii: - infractiunea a fost comisa in cadrul hotarului obstii satesti de catre un membru al obstii; - infractiunea a fost comisa in afara obstii satesti de catre o persoana straina de obstea sateasca, dar care patrundea in hotarul obstii. In prima ipoteza, cand infractiunea era comisa in cadrul hotarului obstii satesti de catre un membru al obstii, existau doua posibilitati: - infractorul sa fie identificat si predat dregatorilor domnesti, caz in care obstea sateasca era exonerata de raspunderea penala, de vreme ce raspunderea apasa asupra infractorului. - infractorul sa nu fie depistat, imprejurare ce atragea raspunderea colectiva a obstii satesti pe taram penal, in intelesul ca intreaga obste era condamnata a plati o amenda penala numitagloaba (dusegubina). Aceste amenzi erau platite, de regula, in vite mari si tocmai de aceea, in afara de sensul de amenda penala, termenul de gloaba mai avea si intelesul de vita slaba. Termenul de dusegubina vine din slavonescul sugubina si are intelesul de pacat mare, de pierdere a sufletului, faradelege. In ipoteza in care infractiunea era comisa in afara obstii de o persoana straina de obste, dar autorul patrundea in hotarul obstii, infractorul era urmarit de gonitorii din urma (slujbasi domnesti ce aveau atributii in acest sens) pana la hotarul obstii, moment in care atributiile lor incetau. Din acest loc, urmarirea infractorului era preluata de reprezentantii obstii. In acest caz, se puteau contura trei posibilitati:

- infractorul este depistat si predat gonitorilor din urma. In acest caz, obstea era exonerata de raspundere. - obstea sateasca sa dea urma, adica sa arate gonitorilor din urma locul prin care infractorul a parasit hotarul obstii, loc din care urmarirea era reluata de catre gonitorii din urma. Aceasta este o alta situatie in care obstea sateasca era exonerata de raspunderea penala. Sectiunea a XIII-a. Dispozitiile Legii tarii cu privire la procedura de judecata si probe In cadrul satelor, unele procese erau solutionate de Sfatul oamenilor buni si batrani. In orase, solutionarea proceselor instra in sfera de atributii a Consiliilor orasenesti peste care s-au suprapus, cu timpul, organele de stat, in special dregatorii vornicii, parcalabii si banii din conducerea judetelor si tinuturilor. Acestia aveau o competenta generala, atat in materie penala cat si in materie civila. De asemenea, dregatorii exercitau atat atributii administrative, cat si judecatoresti. Unii dintre ei aveau o competenta generala, iar altii aveau o competenta speciala, in sensul ca puteau judeca anumite procese. Boierii si manastirile puteau judeca anumite procese, competenta lor fiind precizata in hrisoavele domnesti prin care li se confereau atributii judecatoresti. De asemenea, partile aflate in litigiu puteau alege de comun acord unul sau mai multi boieri care sa judece diferendele dintre ele. In calitate de sef al statului, domnul putea judeca orice proces civil sau penal. Legea tarii nu cunostea calea de atac a apelului. Dar partea nemultumita de hotararea judecatoreasca putea redeschide procesul la aceeasi instanta sau la organele de stat superioare, precum Sfatul domnesc sau domnul tarii. Nu exista principiul autoritatii lucrului judecat, ceea ce mentinea o stare de nesiguranta in relatiile judiciare. Pentru contracararea acestei situatii, s-a stabilit ca partea care va redeschide procesul va plati o taxa numita zaveasca. De asemenea, se practica feraia, care consta dintr-o suma de bani pe care castigatorul procesului o depunea in vistieria domneasca, urmand ca in caz de rejudecare, partea care va pierde procesul sa inapoieze castigatorului suma depusa. In virtutea Legii tarii, probele puteau fi orale sau scrise. Probele scrise puteau fi oficiale sau private. Actele oficiale erau cele care emanau de la domn, numite hrisoave, direse sau carti domnesti. Daca aceste acte erau pierdute sau deteriorate, puteau fi reconstituite de catre Sfatul domnesc pe baza depozitiilor martorilor. Actele scrise particulare purtau denumirea de zapise particulare. Probele orale erau: proba cu juratori, marturia simpla si juramantul cu brazda. Proba cu juratori avea cea mai mare forta juridica. Se numea lege. Cand una dintre parti solicita administrarea acestei probe se utiliza formula a cerut lege. Daca domnul acorda aceasta proba se utiliza formula i-am dat lege. Proba cu juratori era o proba de creditate si nu una de veritate, deoarece juratorii nu se exprimau in legatura cu imprejurarile cunoscute de ei prin propriile simturi, ci in legatura cu credibilitatea partilor aflate in proces. Ei jurau ca partea respectiva este demna de crezare. Juratorii erau, la inceput, persoane din aceeasi categorie sociala cu partea pentru care jurau, pentru ca, mai tarziu, sa fie, cu precadere, doar dintre boieri.

Daca domnul acorda aceasta proba, fixa si numarul juratorilor, care putea fi de 6, 12, 24 si 48. Acestia trebuiau sa vina la proces impreuna cu partea pentru care jurau. Cel care castiga pe aceasta cale procesul era considerat ca s-a apucat de lege. Cel ce pierdea procesul in urma administrarii acestei probe se considera ca a ramas de lege. Cel ce pierdea procesul putea cere lege peste lege, adica solicita domnului sa admita administrarea probei cu un numar dublu de juratori. In ceea ce priveste marturia simpla, martorul facea relatari in legatura cu imprejurarile constatate prin propriile simturi. Pentru ca marturia sa produca efecte juridice, era necesar ca aceasta sa fie imbracata in forma religioasa in biserica. Juramantul cu brazda (juramantul cu brazda in cap) era o proba practicata de catre ortodocsi, prin care era invocata divinitatea pamantului. Aceasta proba era administrata in procesele de hotarnicie, adica in procesele pentru delimitarea proprietatilor funciare. Partea care sustinea un anumit hotar isi presara tarana pe cap si pe umeri, luata din pamantul care sustinea ca este al sau, dupa care rostea un juramant religios si parcurgea apoi hotarul despre care sustinea ca este cel adevarat. Mai tarziu, tarana era pusa intr-o traista purtata pe umar de cel in cauza, pentru ca apoi biserica sa intervina si sa puna in mana celui care parcurgea hotarul o carte de rugaciuni. Se mai recurgea si la probe preconstituite, precum paruirea copiilor la semnul de hotar sau calugarirea copiilor la semnul de hotar, pentru ca acestia, cand vor fi mari, sa stie ca acolo este hotarul mosiei parintesti.