Universitatea Transilvania din Brașov

Prizonierii de război din

conflictul armat din Fosta
Iugoslavie

Grecea Ana-Maria Alexandra

Anul III, zi, grupa a III-a
 CUPRINS

1. Ce este un conflict armat

2. Importanța dreptului internațional umanitar
3. Convenția de la Geneva din 1977 – câteva prevederi
4. Individualizarea conflictelor armate din Fosta Iugoslavie
5. Concluzii
 Prizonierii de război din conflictul armat din Fosta Iugoslavie

1. Ce este un conflict armat

Sintagma „conflict armat” se aplică diferitelor tipuri de înfruntări, acestea putând avea
loc între două entități statale. În sistemul cinvențiilor de la Haga este utilizat termenul
„război”. Războiul este într-o definiție, „o confruntare armată între două sau mai multe state,
dusă de către forțele lor armate și reglementate de normele dreptului internațional.”
Conflictul armat este o stare de neînțelegere, dezacord sau ciocniri de interese între
părți adverse, care a degenerat ca urmare a anumitor condiții, în acțiuni violente.
În caz de conflict armat între două sau mai multe state, devine aplicabil dreptul
internațional umanitar indiferent de faptul că a existat sau nu declarație de război. Are
relevanță numai realitatea obiectivă a existenței unui conflict armat pentru a declanșa
aplicarea dispozitiilor umanitare.
Convențiile nu definesc suficient acest concept și nici nu dau indicatiile necesare
pentru a rezulta implicit elementele sale constitutive. Iată de ce, de regul,a pentru clarificări se
recurge la examinarea practicii statelor. Din aceasta reiese că orice intervenție a forțelor
armate ale unui stat împotrtiva teritoriului altui stat declanșeaza punerea în aplicare a
Convențiilor de la Geneva.
2. Importanța dreptului internațional umanitar
În conflictele armate din fosta Iugoslavie, dreptul internațional umanitar a ocupat un
loc important. Multe probleme s-au ridicat în legătură cu previzarea acelor norme ale sale care
sunt aplicabile. Conflictele au arătat imperfecțiunile dreptului internațional umanitar și
necesitatea dezvoltării sale. Războiul din fosta Iugoslavie a făcut ca lumea întreagă, membrii
comunității internaționale, organizațiile internaționale, să reafirme credința lor în dreptul
internațional umanitar și determinarea de a ajunge să vada că acest drept este respectat și
aplicat.
Dreptul international umanitar este legat de problemele păcii și a drepturilor omului și
nu poate fi respins atâta vreme cât mai exista conflicte armate, cât timp fortă armată este
folosită pentru a reglementa disputele internaționale. Războiul a mai dovedit legătura strânsă
intre dreptul umanitar și drepturile omului. Deși sunt ramuri separate, ambele au același
obiectiv și anume protejarea ființei umane, ceea ce adesea a determinat calificarea aceleiași
crime drept o violare a dreptului umanitar ca și a drepturilor omului.
Comitetul Internațional al Crucii roșii s-a dovedit a fi principalul factor în domeniul
dreptului internațional umanitar, după cum a fost clar confirmată necesitatea ca toate părțile la
conflict să permită Crucii Roșii internaționale să acționeze în realizarea mandatului sau.
În afara participării curente la ajutorarea umanitară a victimelor războiului civil intern,
Comitetul International al Crucii Roșii a mai inițiat și următoarele acțiuni specifice. Agentția
de cercetări a CICR a facilitat comunicarea între familiile dispersate datorită conflictului, a
oferit asistență medicala în Bosnia-Herțegovina în perioada aprilie-decembrie 1992,
supravegherea eliberării a noi deținuți aparținând tuturor forțelor aflate în conflict, etc.
Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial nu a însemnat şi încetarea ostilităţilor între
ţări s-au în interiorul acestora. Statele au continuat să-şi rezolve o serie de probleme politice
cu ajutorul mijloacelor armate.
3. Convenția de la Geneva din 1977 - câteva dintre prevederi
Şi totuşi, o consecinţă a atrocităţilor comise asupra fiinţei umane pe timpul războiului,
a fost adoptarea Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949, care au aplicabilitate şi astăzi,
din care Convenţia a III-a se referă la tratamentul prizonierilor de război.
Convenţiile au fost completate în anul 1977 cu cele două Protocoale adiţionale. Ulterior la
nivel internaţional au fost adoptate alte instrumente juridice care să reglementeze tratamentul
aplicat prizonierilor de război.
De la începutul conflictului din Iugoslavia, Crucea Roşie a facilitat realizarea a trei
milioane de schimburi de mesaje între prizonieri şi rudele lor. În anul 1994, acest organism a
vizitat 16.300 de prizonieri în Bosnia – Herţegovina şi a intermediat eliberarea a 6.800 dintre
aceştia, Cele două intervenţii din Irak şi cea din Afganistan au demonstrat de asemenea
oportunităţile de mediere a acestei organizaţii internaţionale şi de ajutorarea prizonierilor de
război.
Convenţia prevedea că femeile trebuie să fie tratate cu toată consideraţia datorită
sexului lor şi să beneficieze, în toate cazurile, de un tratament tot aşa de favorabil ca cel
acordat bărbaţilor. Interogatoriul prizonierilor de război era prevăzut să se facă într-o limbă
pe care aceştia o înţeleg.
Puterea deţinătoare se putea folosii de prizonierii de război valizi la diferite munci,
ţinând seama de vârsta, sexul, gradul şi de aptitudinile lor fizice. Prin convenţie erau stabilite
foarte exact condiţiile de muncă ale prizonierilor, drepturile de toate felurile, inclusiv cele
financiare.
Convenţia stabilea o serie de îndatoriri şi reguli pe care statele deţinătoare de
prizonieri de război trebuiau să le îndeplinească.
Puterea deţinătoare de prizonieri de război trebuia să suporte în mod gratuit
întreţinerea lor şi să le acorde gratuit îngrijirile medicale pe care le necesită starea sănătăţii
lor. De asemenea, avea obligaţia să trateze prizonierii fără nici o deosebire cu caracter
discriminatoriu, bazată pe rasă, naţionalitate, religie, păreri politice sau orice alt criteriu
analog.
Puterea deţinătoare putea să grupeze prizonierii de război în lagăre sau secţiuni de
lagăre, ţinând seama de naţionalitatea, de limba şi de obiceiurile lor, sub rezerva ca aceşti
prizonieri să nu fie separaţi de prizonierii de război aparţinând forţelor armate în care serveau
în momentul capturării lor, decât în cazul când ei consimţeau acest lucru.
Regulamentele, ordinile, avertismentele şi comunicările de orice natură, privitoare la
conduita prizonierilor de război, erau transmise într-o limbă pe care aceştia o înţelegeau.
Prizonierii de război bolnavi sau răniţi nu puteau fi transferaţi dacă vindecarea lor
putea să fie compromisă prin călătorie, în afară de cazul când securitatea lor era cerută în mod
imperios.
Folosirea armelor contra prizonierilor de război, în special contra acelora care evadau
sau încercau să evadeze, constituia un mijloc extrem, care trebuia precedat de somaţiile
cerute de împrejurări. Transferarea prizonierilor de război dintr-un lagăr în altul trebuia să se
facă cu omenie şi în condiţii care nu puteau fi mai puţin favorabile decât acelea de care
beneficiau trupele statului deţinător în deplasările lor. În caz de transfer, prizonierii de război
trebuiau înştiinţaţi în mod oficial de plecarea lor şi de noua lor adresă poştală. Această
înştiinţare era făcută din timp, pentru ca să-şi poată face bagajele şi să-şi înştiinţeze familiile.
Prizonierii erau autorizaţi să ia cu ei efectele personale, corespondenţa şi coletele sosite pe
adresa lor.
După ce a fost făcut prizonier sau, cel mai târziu la o săptămână după sosirea sa în
lagăr, chiar dacă era vorba de un lagăr de tranzit, fiecare prizonier de război putea să se
adreseze direct familiei sale, pe de o parte, şi Agenţiei Centrale a Prizonierilor de Război, pe
de altă parte, cu o carte poştală, informându-i despre captivitatea sa, de adresa unde se află şi
de starea sănătăţii sale. Aceste cărţi poştale de captură erau transmise cât mai repede cu
putinţă.
Prizonierii de război, rămaşi multă vreme fără veşti de la familia lor, sau care se
găseau în imposibilitatea de a primi sau de a da veşti pe cale obişnuită, precum şi acei care
erau despărţiţi de familiile lor prin distanţe considerabile, puteau fi autorizaţi să expedieze
telegrame ale căror taxe erau trecute în debitul contului statului deţinător, sau plătite cu banii
de care dispuneau prizonierii. De o asemenea măsură beneficiau şi în caz de urgenţă. Astăzi,
convenţia ar trebui completată, prin folosirea mijloacelor moderne de transmitere a mesajelor:
fax, telefonie mobilă, e-mail, etc.
Prizonierii de război, cu excepţia celor care aveau grade de ofiţeri, puteau alege, în
mod liber şi prin vot secret, la fiecare şase luni, pe reprezentanţii prizonierilor care să îi
reprezinte pe lângă autorităţile militare, puterile protectoare, Comitetul Internaţional de Cruce
Roşie şi orice alt organism care le-ar putea veni în ajutor. Aceşti responsabili aveau
posibilitatea de-a fi reeligibili.
Toate obiectele de uz personal, mai puţin armele, caii, echipamentul militar şi
documentele militare vor rămâne asupra prizonierului de război (inclusiv căştile metalice,
măştile contra gazelor şi alte obiecte de protecţie personală). De asemenea, nu se vor ridica
semnele gradului şi naţionalităţii, decoraţiile şi obiectele având o valoare personală sau
sentimentală (acestea nu se pot ridica decât pentru motive de securitate). Sumele de bani
deţinute de prizonieri nu vor putea fi ridicate decât pe baza ordinului unui ofiţer şi după ce se
consemnează despre aceasta într-un registru şi după ce s-a eliberat o chitanţă amănunţită.
Obiectele reţinute şi sumele de bani retrase trebuie să fie păstrate de puterea deţinătoare şi
înapoiate prizonierului la sfârşitul captivităţii.
Numai tribunalele militare puteau judeca un prizonier de război. Excepţie se putea face
atunci când legislaţia statului deţinător prevedea, în mod expres, ca tribunalele civile să judece
un membru al forţelor armate. Erau interzise orice pedepse colective pentru acte individuale,
orice pedeapsă corporală, orice încarcerare în localuri neiluminate de lumina zilei şi, în
general, orice fel de tortură sau cruzime.
Sfârşitul războiului rece a generat izbucnirea unor conflicte de natură etnică şi
religioasă, pe fondul nerespectării drepturilor omului. Atrocităţile care s-au produs în aceste
conflicte, cât şi nerespectarea prevederilor Convenţiilor din 1949 au făcut necesar găsirea şi a
altor instrumente juridice internaţionale pentru a completa convenţiile anterioare, legate de
prizonierii de război.
Un astfel de document, generat de războiul civil din fosta Iugoslavie, este: „Statutul
modificat al Tribunalului Internaţional Penal pentru fosta Iugoslavie„.A fost creat de către
Consiliul de Securitate al O.N.U. care a acţionat în virtutea capitolului VII al Cartei.
Tribunalul Internaţional a fost instituit pentru judecarea persoanelor presupuse responsabile
de violări grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavii
începând cu anul 1991. Tribunalul Internaţional este abilitat să urmărească persoanele care au
săvârşit sau au ordonat infracţiuni grave, prin care se încalcă prevederile convenţiilor de la
Geneva din 12 august 1949.
Printre aceste infracţiuni se numără: constrângerea unui prizonier de război să
servească forţele armate ale puterii inamice, privarea unui prizonier de război de dreptul de a
fi judecat corect şi imparţial etc.
4. Individualizarea conflictelor armate din Fosta Iugoslavie
Conflictele armate din fosta Iugoslavie sunt evenimente tragice cauzate de mulți
factori, acestea putând fi examinate din multe puncte de vedere. Fosta Iugoslavie a ratificat
toate cele patru Convenții de la Geneva din 12 august 1949 ca și cele două Protocoale
adiționale din iunie 1977. Acestea au fost în vigoare în momentul declanșării ostilităților.
Au existat trei principale teatre de război:
1. În Slovenia, conflictul armat a început la 26 iunie 1991, dar, din fericire, a fost de
scurtă durată și a luat sfârșit în primele zece zile ale lunii iulie. Acesta nu a luat
proporțiile unui adevărat război la scară mare.
 2. În Croația, ostilitățile au început în iunie 1991 și sunt înca în desfășurare. Prima faza a
luat sfârșit în 2 ianuarie 1992, dar o nouă fază a început la 22 ianuarie 1993.
3. În Bosnia-Herțgovina, conflictul armat a început la 6 aprilie 1992 și este în
desfășurare.
În Croația, au existat trei faze principale ale acestui conflict armat. Prima fază a început la
data de 26 iunie 1991 și s-a sfârșit la inceputul anului 1992 atunci când Croația a fost
proclamata stat independent dar conform propriei sale decizii, proclamarea intrase în vigoare
încă dela 8 octombrie 1991. În această primă fază, multe acorduri au fost încheiate în sfera
Dreptului Internațional Umanitar, dar cel cu caracter particular și general a fost acordul
încheiat la Geneva în data de 27 noiembrie 1991.
Acordul a fost intitulat „Memorandum de înțelegere”, acesta fiind semnat de
reprezentanții autorităților federale iugoslave, de Serbia și Croația. Acesta nu a fost niciodata
ratificat, dar există activități care demonstrează clar că părțile la acord se considerau legate de
acesta. În acest „Memorandum de înțelegere” au fost incluse capitole privind răniții, bolnavii
și naufragiații, prizonierii combatanți ori vicili aflați sub autoritatea părții adverse, protecția
populației civile împotrtiva anumitor consecințe ale zonelor protejate, căutarea persoanelor
dispărute, asistența pentru populația civilă, emblema Crucii Roșii, urmărirea afirmațiilor
nedovedite, cererile pentru anumite anchete, etc. Este evident că mare parte din problemele și
subiectele dreptului internațional au fost incluse în document.
În a doua fază situația a început să se schimbe în ianuarie 1992, odata cu recunoașterea
Croației ca un stat independent și în această calitate, ea fiind obligată să pună în practică
totalitatea dreptului internațional umanitar aplicabil în conflictele armate internaționale.
Părțile la conflict au luat notă de această schimbare și la 23 mai 1992, „Memorandumul de
întelegere” a fost amendat, având ca efect că începând de la această dată totalitatea
Convențiilor de la Geneva si Protocolul I au fost aplicabile între Republica Federală
Iugoslavia și Republica Croația.
În a treia fază este prezentată situația din acele părți ale Croației în care populația sârbă
proclamase „Republica Sârbă Kraina”. Această republică nu a fost recunoscută internațional
dar ambele republici erau părți la conflict.
Nici un acord cu caracter general nu a fost semnat între părțile menționate în legatură cu
aplicarea dreptului internațional umanitar. Croația a considerat probabil că noua faza a
conflictului armat în aceste teritorii, începuta cu atactul Croației pe 22 ianuarie 1993 drept un
conflict armat neinternațional. Alte acorduri au fost semnate între părțile la conflcit pentru a
reglementa probleme specifice precum: încetarea focului, eliberarea și schimbul de prizionieri
și deținutți, continuarea ajutorului umanitar, etc.
La începutul conflictului armat, Bosnia-Herțegovina în calitate de stat independent a
fost recunoscut de un număr de state membre ale comunității internaționale dar nu și de
populația sârba care se opunea la aceasta. Armata iugoslava deși prezentă în Bosnia-
Herțegovia s-a retrat într-un termen scurt. Proclamarea noii Iugoslavii în componența sa
redusă la 27 aprilie 1992 a demonstrat clar că Bosnia-Herțegovina nu era parte a acestui stat ci
dimpotrtivă, un stat separat dar în cadrul căruia populațiile sârbă și croată își proclamaseră
propriile lor Republici: „Republica Sârbă” și „Republica Herzeg-Bosnia”. Războiul civil a
izbucnit rapid, prin bătălii foarte intense.
Pe 22 mai 1992 a fost semnat un acord între cele trei părți la conflict: musulmanii,
sârbii ortodocși și croații catolici. Comitetul Internațional al Crucii Roșii a folosit autoritatea
sa pentru a asigura o mai buna protecție a victimelor de război. Acordul a fost semnat la
Geneva.
Validitatea acordului a fost recunoscută la Conferința de la Londra privind Iugoslavia,
începută la 28 august 1992. Pe baza acestui acord au fost convenite numeroase înțelegeri
pentru aplicarea lui în special privind încetarea focului, eliberarea și schimbul de prizonieri,
asistența umanitară. Acordul de bază și alte documente arata clar că în Bosnia-Herțegovina,
conflictul armat în podifca marii proporții a internaționalizarii sale are totuși un caracter
neinternațional în sfera dreptului internațional umanitar.

5. Concluzii
Dintre toate categoriile de victime de război, prizonierii sunt cei care au avut şi au cel
mai mult de suferit, întrucât depind, într-o foarte mare măsură, de inamic. Practica celui de-al
doilea război mondial, dar şi a conflictelor postbelice a dovedit acest lucru. Aceasta s-a
manifestat prin: refuzul de a recunoaşte statutul de prizonier de război unor combatanţi care
erau îndreptăţiţi la un asemenea statut; supunerea la un tratament de exterminare; la munci
istovitoare sau legate de operaţiunile militare; tentative de judecăţi sumare şi încheiate cu
execuţii în masă; supunerea la torturi, experienţe biologice, insulte şi umiliri, acte de violenţă,
represalii şi lista ar putea continua.

„Este cunoscut că dreptul internațional umanitar este supus necontenit violărilor în timpul
conflictelor armate derulate în diferite zone ale lumii. Chiar dacă statele părți la instrumentele
internationale umanitare s-au angajat să le respecte și să facă să fie respectate, imperfecțiunile
legislative și ale mecanismenlor internationale de sancționare, necunoașterea normelor
umanitare precum și alte cauze oferă largi posibilități de atenuare a scopului fundamental al
dreptului umanitare? Funcția preventivă a dreptului umanitar presupune în primul rând ca
acțiune profilactică, descoperirea și atenuarea sau aliminarea cauzelor violarii.” – Stelian
Scăunaș - Academia Trupelor de Uscat.
Bibliografie:

1. Revista română de drept umanitar – anul 1994, nr 1

2. Dumitru Toma – “Drept internațional umanitar”, Editura Fundației “Andrei Șaguna”,
Constanța, 2005
3. Convențiile de la Geneva din august 1949 pentru protecția victimelor de război,
Editura de stat pentru literatură economică și juridică, București 1956
4. Convenţia de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de război din 12 august
1949
5. Constantin Iordache, “Tratamentul prizonierilor de razboi”