Capitolul VII PROTECTIA RĂNIŢILOR, BOLNAVILOR SI A NAUFRAGIAŢILOR ÎN

CONFLICTELE ARMATE

CUPRINS TEMATIC:
I. Scurt istoric
II. Normele de protecţie consacrate prin Convenţiile de la Geneva din 1949
III. Noile reglementări ale Protocolului I de la Geneva din 1977

I. SCURT ISTORIC
Primele norme cutumiare, sporadice şi izolate, care cuprindeau, printre altele, şi obligaţia reciprocă a
statelor beligerante de a îngriji răniţii militari datează din sec. al XVI-lea, când au fost încheiate unele convenţii
speciale, denumite carteluri. Până la jumătatea sec. al XIX-lea singura normă juridică, cu caracter cutumiar, era
aceea referitoare la interzicerea uciderii, mutilării şi maltratării răniţilor inamici. De abia din a doua jumătate a
sec. al XIX-lea ideea potrivit căreia combatantul inamic prins şi dezarmat nu mai este considerat duşman,
ci simplu cetăţean al puterii adverse care trebuie tratat după toate regulile de respect datorate fiinţei
umane se generalizează şi dobândeşte valenţe juridice.1
Convenţia de la Geneva pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi în armatele în campanie din 1864
consacra în art.6 principiul conform căruia „militarii răniţi sau bolnavi vor fi strânşi şi îngrijiţi, indiferent de
naţiunea căreia aparţin”. Convenţia prevedea şi asigurarea protecţiei şi respectului ambulanţelor şi spitalelor
militare, precum şi personalului şi materialelor acestora, instituind şi semnul distinctiv de protecţie: crucea roşie
pe fond alb.
La prima Conferinţă de pace de la Haga din 1899 a fost elaborată Convenţia pentru adaptarea la războiul
maritim a principiilor Convenţiei de la Geneva din 1864, prin care se extindea protecţia umanitară şi asupra
victimelor războiului maritim (răniţi, bolnavi şi naufragiaţi). Au urmat convenţiile din 1906 (o dezvolta pe cea
din 1864) şi 1929 (care le-a înlocuit pe cele din 1864 şi 1906).
După cel de-al doilea război mondial, în anul 1949, sunt adoptate cele patru Convenţii de la Geneva, prin
care a fost elaborat un nou statul al răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, materializat în:
- Convenţia I pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie,
care are la origine prima convenţie de la Geneva din 1864 (revizuită în 1906 şi 1929);
- Convenţia a II-a pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele
armate pe mare, ce dezvoltă Convenţia din 1899, referitoare la adaptarea la războiul maritim a prevederilor
Convenţiei de la Geneva din 1864;
- Prin Convenţia a IV-a privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război (art.18-2) s-a
extins protecţia convenţională şi la spitalele civile şi la personalul acestora.2
Un alt moment important este anul 1977 când au fost adoptate Protocoalele adiţionale Convenţiilor de la
Geneva din 1949, prin care se reformează sistemul protecţiei acestor categorii de persoane.

1 Nicolae Purdă, op.cit., p.254

2 Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.455
1
 II. NORMELE DE PROTECŢIE CONSACRATE PRIN CONVENŢIILOR DE LA GENEVA
1949

Spre deosebire de convenţiile anterioare, care conţineau clauza si omnes (dacă şi alţii), conform căreia
dispoziţiile lor normative nu se aplicau decât între statele-părţi, Convenţiile din 1949 sunt aplicabile „în toate
împrejurările” (art.1 comun), indiferent de faptul că un beligerant este sau nu legat de ele şi indiferent de
calitatea de agresor sau victimă a acestuia. O singură excepţie se instituie de la aplicarea în toate împrejurările,
şi anume, art.2 comun alin.3 dispune că statele părţi sunt legate prin aceste convenţii faţă de un stat care nu e
parte la ele doar dacă acesta din urmă le acceptă şi le respectă prevederile. Nici un fel de pretext, cum ar fi
absenţa declaraţiei de război, nerecunoaşterea părţii beligerante adverse sau a stării de beligeranţă de către una
din părţi nu poate fi invocată pentru neaplicarea lor. Convenţiile se aplică şi în caz de ocupaţie parţială sau
totală, iar unele dintre prevederile lor sunt aplicabile şi în caz de conflict armat fără caracter internaţional.3
Protecţia acordată răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor se bazează pe aplicarea principiilor generale ale
dreptului internaţional umanitar şi anume pe ideea că aceştia, nemaiparticipând la ostilităţi, nu mai pot fi socotiţi
inamici.4

1. Categoriile de persoane protejate

În conformitate cu art.13 comun Convenţiilor I şi a II-a, vor beneficia de protecţie răniţii, bolnavii şi
naufragiaţii aparţinând următoarelor şase categorii:
1. membrii forţelor armate ale unei părţi în conflict, inclusiv membrii corpurilor de voluntari care fac
parte din aceste forţe;
2. membrii altor miliţii şi membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv cei din mişcările de rezistenţă
organizate, care aparţin unei părţi în conflict şi acţionează în interiorul sau în afara propriului lor teritoriu, chiar
dacă acest teritoriu este ocupat; aceştia trebuie să îndeplinească cumulative următoarele condiţii:
a) să aibă în fruntea lor o persoană care răspunde pentru subordonaţii săi;
b) să aibă un semn distinctiv fix care se poate recunoaşte de la distanţă;
c) să poarte armele la vedere;
d) să se conformeze în operaţiunile lor legilor şi obiceiurilor războiului.
3. membrii forţelor armate regulate care pretind că aparţin unui guvern sau unei autorităţi nerecunoscute
de puterea deţinătoare (de exemplu, combatanţii palestinieni capturaţi de Israel);
4. persoanele care urmează forţele armate, fără a face parte direct din ele, cum sunt membrii civili ai
echipajelor avioanelor militare, corespondenţii de război, furnizorii, membrii unităţilor de lucru sau servicii
însărcinaţi cu bunăstarea militarilor (acestea trebuind să fie autorizate în acest sens de către forţele armate pe
care le însoţesc);
5. membrii echipajelor, inclusiv comandanţii, piloţii şi elevii marinei comerciale şi echipajele aviaţiei
civile ale părţilor în conflict;
6. populaţia unui teritoriu neocupat care, la apropierea inamicului, pune mâna în mod spontan pe arme
pentru a combate trupele de invazie, fără să fi avut timpul să se constituie în forţe armate regulate (cu condiţia
de a purta armele la vedere şi de a respecta în operaţiunile lor legilor şi obiceiurilor războiului).

3 A se vedea Ioan Bârsan, op.cit., p.224

4 Nicolae Lupulescu, op.cit., p.152
2
 Protecţia răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din rândul populaţiei civile este asigurată prin Convenţia a
IV-a de la Geneva din 1949.
De asemenea, Convenţiile acordă protecţie şi personalului care acordă îngrijiri răniţilor, bolnavilor şi
naufragiaţilor, şi anume:
- personalul sanitar afectat în mod exclusiv căutării, ridicării, transportului şi tratamentului răniţilor şi
bolnavilor;
- personalul afectat în mod exclusiv administrării formaţiunilor şi stabilimentelor sanitare;
- militarii folosiţi ca infirmieri şi brancardieri auxiliari la căutarea, ridicarea, transportul sau tratamentul
răniţilor şi bolnavilor;
- personalul Societăţilor naţionale de Cruce Roşie şi al altor societăţi voluntare;
- personalul medical şi sanitar al navelor-spital şi echipajele acestora;
- personalul religios ataşat forţelor armate.
Condiţiile specifice în care se desfăşoară războiul naval au impus ca personalul afectat îngrijirii
naufragiaţilor să li se asigure o protecţie mult mai largă decât celui care îşi desfăşoară activitatea pe uscat. 5
Prin cele două Convenţii se asigură protecţie şi bunurilor materiale afectate transportării, îngrijirii,
însănătoşirii şi supravieţuirii răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, ca mijloacele de transport sanitare - terestre,
navale şi aeriene -, stabilimentele sanitare, materialul afectat acestora, bunurile mobile şi imobile ale societăţilor
de ajutor. Şi în acest caz, bunurile materiale afectate războiului naval se bucură de o imunitate mai largă decât
cele folosite pe uscat. Aceste categorii de persoane au, atunci când cad în mâinile adversarului, şi statutul de
prizonier de război (cu excepţia personalului medical şi religios, care se bucură de un statut special de
protecţie).6

2. Regimul protecţiei
Norme generale de protecţie aplicabile tuturor categoriilor enumerate sunt:
1. militarii şi persoanele autorizate să însoţească forţele armate au dreptul, în caz de rănire, boală sau
naufragiu, la tratament, ocrotire şi apărare în toate împrejurările, fără nici o deosebire de naţionalitate, sex, rasă,
religie etc. din partea beligerantului în puterea căreia se află (de protecţia conferită de Convenţia a II-a
naufragiaţilor beneficiază numai persoanele ambarcate şi numai atât timp cât se află pe mare; forţele debarcate
intră sub incidenţa Convenţiei I – art.4 C.G.II);
2. personalul sanitar auxiliar, precum şi clădirile, materialul, mijloacele de transport trebuie protejate;

5 Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.457

6 Nicolae Purdă, op.cit., p.257
3
 3. dreptul la protecţie este inalienabil - persoanele care au dreptul la protecţie nu pot, în nici un caz, să
renunţe nici parţial, nici în întregime la drepturile ce le conferă Convenţiile şi nici la cele acordate prin acorduri
speciale încheiate între părţi (art.7 comun C.G I şi II)
4. sunt interzise următoarele acte: orice atingere adusă vieţii şi persoanei bolnavilor, răniţilor şi
naufragiaţilor, cum ar fi fapta de a-i ucide sau extermina, de a-i supune la tortură, la experienţe biologice, de a-i
lăsa cu premeditare fără ajutor medical sau fără îngrijire, de a-i expune la riscuri de contaminare sau infecţie
create în acest scop (art.12 C.G.I şi II).
Convenţiile prevăd şi posibilitatea ca părţile beligerante să încheie convenţii speciale în care să se
stipuleze în favoare persoanelor protejate şi alte clauze mai avantajoase pe care le socotesc necesare (art.6 C.G.I
şi II).
Cele două Convenţii din 1949 conţin şi o serie de reglementări legate de respectarea dreptului la
protecţie, precum şi norme de protecţie specială acordată unor categorii de persoane.
Astfel, se instituie obligaţia comandantului unităţii militare care a ocupat câmpul de luptă ca în orice
moment, dar mai ales la sfârşitul fiecărei bătălii, să ia măsuri pentru strângerea răniţilor şi a morţilor şi ocrotirea
lor împotriva relelor tratamente (art.15 C.G.I). Atunci când condiţiile militare permit, între comandanţii adverşi
ai diferitelor sectoare ale frontului se vor încheia carteluri privind încetarea focului pentru o perioadă
determinată de timp pentru a se putea ridica răniţii rămaşi între linii (a nu se confunda cu armistițiul local).
Partea în conflict obligată să abandoneze răniţii sau bolnavii adversarului ei, va lăsa cu ei, în măsura în care
cerinţele militare o vor permite, o parte din personalul şi din materialul său sanitar pentru a contribui la
îngrijirea lor (art.12 C.G.I).
Art.23 C.G.I instituie şi posibilitatea părţilor de a stabili zone şi localităţi sanitare pentru punerea la
adăpost şi îngrijirea răniţilor şi bolnavilor. Asemenea zone pot fi convenite atât la începutul, cât şi pe parcursul
desfăşurării ostilităţilor, fiind supuse unei protecţii speciale.
Potrivit art.16 C.G.I, birourile oficiale de informaţii, create în fiecare ţară la începutul ostilităţilor, vor
centraliza datele referitoare la starea prizonierilor răniţi, bolnavi sau naufragiaţi şi le vor comunica în cel mai
scurt timp posibil puterii căreia îi aparţin. Ele vor întocmai şi transmite, de asemenea, actele de deces,
autorităţile având obligaţia de a veghea ca înhumarea sau incinerarea să fie precedate de un examen atent şi,
dacă este posibil, medical al corpului în vederea stabilirii cauzelor morţii şi identificării defunctului (art.17
C.G.I).

O serie de reguli speciale sunt destinate protecţiei personalului sanitar, cuprinse în capitolele IV din
Convenţiile I şi II. Astfel, acest personal nu va fi repatriat când cade în puterea adversarului, cum prevedea
Convenţia din 1929, ci va putea fi reţinut pentru îngrijirea prizonierilor de război răniţi şi bolnavi, însă numai în
măsura în care starea sanitară şi numărul prizonierilor o vor cere. Membrii personalului sanitar reţinut pentru
îngrijiri nu sunt consideraţi prizonieri de război, însă ei vor beneficia pe timpul reţinerii cel puţin de prevederile
Convenţiei a III-a din 1949 cu privire la regimul prizonierilor de război.7 Militarii folosiţi ca brancardieri
auxiliari au statut de prizonieri de război, însă pot fi folosiţi de puterea deţinătoare, în măsura în care este
nevoie, numai în misiuni medicale.
Expresia „personal medico-sanitar” desemnează persoanele militare sau civile, inclusiv ale societăţilor
de Cruce Roşie şi ale organismelor de Protecţie civilă afectate în mod exclusiv, permanent sau temporar,
misiunilor de salvare, transportare şi îngrijire a răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, prevenirii îmbolnăvirii
răniţilor, administrării unităţilor sanitare sau a mijloacelor de transport sanitare. El este alcătuit din medici şi
personal auxiliar - brancardieri, personal de administrare, întreţinere şi pază.8
Statutul personalului medico-sanitar, consacrat în capitolul IV din Convenţia a II-a (art. 36 şi 37), este
conceput pe o bază mai largă decât în reglementările anterioare: el va trebui să fie respectat şi protejat şi nu va
putea fi capturat în timp ce este în serviciul navelor-spital, chiar dacă nu sunt răniţi şi bolnavi la bord. Când
cade în puterea inamicului, el va putea să-şi exercite în continuare funcţiile atât timp cât va fi necesar pentru

7 Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.459

8 Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.459
4
îngrijirea răniţilor şi bolnavilor, apoi va trebui să fie pus în libertate îndată ce comandantul care îl are în puterea
sa crede că e posibil, permiţându-i să-şi ia cu el obiectele personale.
Art.19 din Convenţia I prevede crearea de unităţi medicale mobile - ambulanţe - care să însoţească
armata în campanie, precum şi servicii medicale fixe. Nici una dintre ele nu poate face obiectul unor atacuri
directe. În situaţia în care cad în puterea inamicului, ele vor continua să funcţioneze până când partea care le-a
capturat va fi în măsură ea însăşi să asigure îngrijirea răniţilor şi bolnavilor aflaţi în aceste stabilimente. Acestea
vor fi respectat cu condiţia să nu se dedea la acte de ostilitate faţă de inamic. Chiar şi în acest caz, protecţia lor
nu va înceta decât după o somaţie care fixează, în toate cazurile oportune, un termen rezonabil, iar somaţia a
rămas fără efect (art.21). Personalul ambulanţelor şi unităţilor sanitare nu-şi pierde protecţia dacă (art.22):
a) este înarmat şi uzează de armele din dotare pentru propria apărare sau pentru apărarea răniţilor şi
bolnavilor pe care-i are în îngrijire;
b) este păzit de un pichet, de sentinele sau de escortă;
c) în ambulanţele sau în instalaţiile sanitare se găsesc arme portative sau muniţii retrase de la răniţi sau
bolnavi ce nu au fost predate încă autorităţilor competente;
d) se găsesc în formaţie sau stabiliment personal şi material al serviciului veterinar, fără a face parte
integrantă din ele;
e) activitatea umanitară a personalului ambulanţelor sau a unităţilor sanitare fixe s-a extins asupra
civililor răniţi sau bolnavi.

Convenţia a II-a de la Geneva din 1949 (art.22-35) stabileşte şi regimul juridic al protecţiei navelor şi
ambarcaţiunilor sanitare (sau nave-spital). Acest statut este completat de reglementările din Convenţia I şi
Protocolul adiţional I din 1977 (art.21-23).
Navele şi ambarcaţiunile sanitare sunt mijloacele de transport sanitar pe apă special construite şi
amenajate pentru acordarea de îngrijiri răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, precum şi materialelor destinate
acestui scop. Principiul general care guvernează statutul acestor nave este interzicerea atacării lor şi protejarea şi
respectarea lor de părţile în conflict în toate împrejurările (art.22). Fiecare din formaţiunile şi aşezămintele
sanitare are un statut special stabilit în funcţie de misiunile ce le are de îndeplinit şi de mediul în care acţionează
- pe pământ, pe apă sau în aer.
Convenţia a II-a din 1949 protejează următoarele categorii de nave:
1) Navele-spital militare, special construite sau amenajate de Părţi exclusiv cu scopul de a da ajutor
răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, de a-i trata şi a-i transporta (art.22);
2) Vasele-spital folosite de Societăţile de Cruce Roşie, de societăţile de ajutor recunoscute oficial sau de
către particulari (art.24);
3) Vasele-spital folosite de Societăţile naţionale de Cruce Roşie, de societăţile de ajutor recunoscute
oficial sau de particulari din ţările neutre (art.25);
4) Ambarcaţiunile folosite de stat sau de societăţile de ajutor recunoscute oficial pentru operaţii de
salvare de coastă (art.27);
5) Vasele închiriate pentru transportarea de material destinat exclusiv tratamentului răniţilor, bolnavilor şi
naufragiaţilor sau pentru prevenirea bolilor, cu condiţia de a semnala Părţii adverse condiţiile călătoriei.
Completând această listă, Protocolul I mai încadrează în această categorie (art.22):
a) navele, bărcile sau ambarcaţiunile menţionate mai sus care transportă civilii răniţi, bolnavi sau
naufragiaţi care nu aparţin uneia din categoriile protejate prin art.13 din Convenţia a II-a din 1949;
b) navele-spital puse la dispoziţia unei părţi în conflict în scopuri umanitare, fie de un stat neutru sau de
un alt stat care nu este parte la conflict, fie de o organizaţie internaţională imparţială cu caracter umanitar;
c) aeronave sanitare care operează în scopuri umanitare în zone maritime (art.24).
Pentru fiecare categorie de navă sau ambarcaţiune există reglementări speciale, însă câteva norme cu
caracter general guvernează activitatea tuturor. Astfel, în baza Convenţiei a II-a de la Geneva din 1949, toate
vasele-spital militare, indiferent de categoria din care fac parte, de tonaj şi de locul unde îşi desfăşoară
activitatea, precum şi bărcile lor de salvare „nu vor putea fi în nicio împrejurare atacate sau capturate, ci vor fi
oricând respectate şi protejate”. Protecţia şi respectarea statutului navelor sanitare sunt asigurate cu anumite

5
condiţii privind informarea adversarului cu privire la acestea, să fie autorizate oficial de stat.9 Vasele de comerţ,
transformate în nave-spital nu vor putea să-şi schimbe această destinaţie pe toată durata ostilităţilor (art.33).
Protecţia recunoscută ambarcaţiunilor folosite de stat sau de societăţile de ajutor recunoscute oficial
pentru operaţii de salvare de coastă are un caracter mai limitat. Ele vor fi respectate şi protejate „în măsura în
care necesităţile operaţiunilor o vor permite” (art.27). Aşezămintele situate pe coastă, care servesc îngrijirii
bolnavilor şi răniţilor din forţele armate în campanie, nu vor fi nici atacate nici bombardate de pe mare.
Protecţia navelor-spital începe după 10 zile de la notificarea adversarului (art.22) şi ea presupune o serie
de drepturi şi obligaţii din partea navelor respective, implicit din partea beligeranţilor.10 În cazul în care nu
se respectă regula notificării, se pune problema dacă aceste vase se mai bucură de protecţie. Se apreciază că
chiar şi în acest caz vasele-spital trebuie respectate şi protejate, dacă se respectă celelalte reguli juridice. Pentru
nerespectarea dreptului la protecţie şi pentru lipsa notificării s-ar putea atrage culpabilitatea statelor ce erau
obligate a notifica.11 Considerăm, însă, că într-un astfel de caz nu se mai poate invoca regula protejării în toate
împrejurările, mai ales că în timpul luptei şi după luptă, navele-spital vor acţiona pe riscul lor.
Navele-spital se bucură de anumite imunităţi. In situaţia în care se găsesc într-un port care cade sub
puterea inamicului vor fi autorizate să-l părăsească (art.29). Ele au dreptul să staţioneze în orice port neutru,
indiferent de partea căreia îi aparţin, ele nefiind asimilate vaselor de război (art.32).
Infirmeriile şi materialul lor aflate pe navele de război la bordul cărora au loc lupte vor fi respectate şi
cruţate pe cât posibil şi nu li se va putea schimba destinaţia atâta vreme cât vor fi necesare bolnavilor şi
răniţilor. Regimul lor este identic cu cel al transporturilor sanitare mobile din războiul terestru: în caz de
necesităţi militare urgente, comandantul care le are sub puterea sa va putea dispune de ele cu condiţia de a
asigura în prealabil soarta răniţilor şi bolnavilor care sunt îngrijiţi acolo.
În desfăşurarea misiunilor lor, navele-spitale au următoarele obligaţii:
- să acorde ajutor şi asistenţă răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor, indiferent de naţionalitatea acestora,
deci şi celor inamici;
- să nu fie folosite în scopuri militare;
- să nu stingherească, în nici un fel, mişcările combatanţilor;
- le este interzis să posede sau să utilizeze un cod secret pentru emisiunile prin telegrafie fără fir sau prin
orice alt mijloc de comunicare.
Convenţia II din 1949 recunoaşte părţilor beligerante, prin art.31, dreptul de a controla şi cerceta
navele-spital şi ambarcaţiunile lor, de a refuza ajutorul acestor vase şi ambarcaţiuni, putând să le ordone
îndepărtarea, să le impună o anumită direcţie, să reglementeze utilizarea mijloacelor de comunicaţie şi chiar să
le reţină pentru o durată de maximum şapte zile, dacă gravitatea împrejurărilor o cere. Aceste ordine vor fi
înscrise în jurnalul de bord al navelor-spital într-o limbă pe care comandantul acestora o cunoaşte. Ele vor putea
instala la bord, în mod temporar, un comisar împuternicit cu executarea ordinelor date. Prin acord între părţile
beligerante sau în mod unilateral, la bordul acestor nave vor putea fi instalaţi observatori neutri care vor verifica
respectarea prevederilor Convenţiei.
Protecţia navelor-spital încetează când au comis, în afara îndatoririlor lor umanitare, acte dăunătoare
pentru inamic (art.34). Nu sunt considerate ca atare (art.35):
a) faptul că personalul acestor nave sau al infirmeriilor este înarmat şi că foloseşte armele sale pentru
menţinerea ordinii, pentru propria apărare sau a răniţilor şi bolnavilor aflaţi la bord;
b) faptul că există la bord aparate destinate exclusiv asigurării navigaţiei şi transmisiunilor;
c) faptul că la bordul lor sau al infirmeriilor se găsesc arme portative şi muniţii ridicate de la răniţi,
bolnavi şi naufragiaţi şi care n-au fost predate serviciului competent;
d) făptui că activitatea umanitară a navelor-spital şi a infirmeriilor navelor sau a personalului lor s-a
extins şi asupra civililor răniţi sau naufragiaţi;
e) faptul că navele-spital transportă material şi personal destinat în mod exclusiv funcţiilor sanitare, afară
de acela care este necesar în mod obişnuit.

9 Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.462-463

10 Nicolae Purdă, op.cit., p.262-263
11 Ioan Bârsan, op.cit., p.245

6
 În conformitate cu art.43 C.G.II, pentru a putea fi identificate, vasele şi ambarcaţiunile sanitare protejate
vor trebui să se distingă de celelalte categorii de nave astfel: întreaga suprafaţă exterioară va fi vopsită în alb;
una sau mai multe cruci roşu închis, cât mai mari posibil, vor fi marcate pe fiecare parte a corpului vasului,
precum şi pe suprafeţele orizontale pentru a putea asigura o bună vizibilitate din aer şi de pe mare. Fiecare navă-
spital va arbora pavilionul naţional, iar dacă aparţin unui stat neutru, pavilionul părţii în conflict sub a cărei
conducere se găsesc. Pe catargul mare va flutura, cât mai sus posibil, un pavilion alb cu cruce roşie. Bărcile de
salvare ale navelor-spital, bărcile de salvare de coastă şi toate ambarcaţiunile mici folosite de serviciul sanitar
vor fi vopsite în alb cu semnul crucii roşu închis perfect vizibil. Ele vor trebui să poarte şi celelalte însemne
menţionate mai sus. Pe timpul nopţii şi în situaţii de vizibilitate redusă, navele şi ambarcaţiunile respective vor
trebui să ia, cu asentimentul părţilor în conflict sub a cărei putere se află, toate măsurile pentru ca emblemele şi
culoarea să fie cât mai vizibile.
Regimul spitalelor civile amenajate pentru a da îngrijiri răniţilor, bolnavilor, infirmilor, lăuzelor, al
personalului afectat permanent numai pentru funcţionarea şi administrarea spitalelor civile, inclusiv al
personalului însărcinat cu căutarea, ridicarea, transportul şi îngrijirea răniţilor şi bolnavilor civili, precum şi
transportul răniţilor şi bolnavilor civili efectuat prin vehicule, trenuri-spital, nave-spital sau aeronave sanitare
este reglementat prin Convenţia a IV-a de la Geneva din 12 august 1949 privind protecţia persoanelor civile în
timp de război (art.16, 18-25). Toate acestea se bucură de respect şi protecţie din partea beligeranţilor.
O serie de dispoziţii ale Convenţiilor reglementează emblema şi însemnul distinctiv al serviciilor
sanitare ale armatei, care este crucea roşie pe fond alb şi semiluna roşie. Emblema se poartă pe drapele, brasarde
şi pe orice material al serviciului sanitar admis de autorităţile militare competente.12 Personalul sanitar va purta
pe braţul stâng o brasardă, pe care se află semnul distinctiv, înmânată de autoritatea militară. El va avea asupra
sa un act de identitate constând fie într-o inscripţie pe livretul militar, fie într-un document special. Sanitarii
nemilitari vor purta asupra lor un certificat de identitate cu fotografie. Drapelul Crucii Roşii nu va fi abordat
decât pe ambulanţe şi pe unităţi sanitare, cu aprobarea unităţii militare. El va fi arborat alături de drapelul
naţional (formaţiunile sanitare căzute în puterea inamicului nu vor arbora decât emblema Crucii Roşii).
Convenţia I prevede şi posibilitatea ca, înainte sau după izbucnirea ostilităţilor, părţile să poată încheia
convenţii prin care să stabilească: zone şi localităţi sanitare pentru răniţi şi bolnavi şi pentru personalul sanitar
care-i îngrijeşte. In anexa Convenţiilor I şi II există un proiect de acord care poate fi luat ca bază de către
beligeranţi.
III. NOILE REGLEMENTĂRI ALE PROTOCOLULUI I DE LA GENEVA DIN 1977

Convenţiile de la Geneva prevăd două regimuri juridice diferite, pentru persoanele care aparţin forţelor
armate pe de o parte şi răniţii, bolnavii sau naufragiaţii civili, pe de altă parte. Protocolul I a renunţat la aceste
delimitări şi a instaurat un drept omogen pentru toate categoriile de victime, ceea ce simplifică considerabil
aplicarea dispoziţiilor sale. Nu mai există decât „răniţi şi bolnavi” sau „naufragiați”, fără a avea relevanţă
faptul că sunt militari sau civili. La fel, se operează numai cu noţiunea de „unităţi sanitare", indiferent de faptul
că ele sunt plasate sub autoritate civilă sau militară. În consecinţă, răniţii civili pot fi îngrijiţi în spitale militare,
iar soldaţii în stabilimente civile. În aceste condiţii, protecţia este legată de calitatea însăşi a persoanelor sau a
stabilimentelor şi nu de natura lor civila sau militară.13
Protocolul I de la Geneva din 1977 precizează, completează şi dezvoltă regulile consacrate în Convenţiile
de la Geneva din 1949, enunţând unele norme noi care-şi au originea în practica conflictelor postbelice. În cel
de-al doilea titlu, intitulat „Răniţi, bolnavi şi naufragiaţi” se stabilesc, la art.8, definiţii ale noţiunilor de „răniţi
şi bolnavi”, „naufragiaţi”, „personal sanitar”, „unităţi sanitare”, „mijloace de transport sanitare”, „vehicul
sanitar”, „navă şi ambarcaţiune sanitară”, „aeronavă sanitară”, „semn distinctiv”, „semnal distinctiv”, „personal
religios”.
Astfel, sunt consideraţi „răniţi şi bolnavi” persoanele militare sau civile care au suferit un traumatism, o
boală sau alte incapacităţi, sau tulburări fizice ori mentale şi care îndeplinesc următoarele două condiţii:
1) au, datorită acestui fapt, nevoie de îngrijiri medicale;

12 Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.465

13 Nicolae Uscoi, Gabriel Oprea, op.cit., p.59-60
7
 2) se abţin de la orice participare la război.14
Sunt asimilate acestei categorii femeile însărcinate, femeile cu nou-născuţi şi celelalte persoane care ar
putea să aibă nevoie de îngrijiri medicale imediate, cum ar fi infirmii, cu condiţia de a se abţine de la orice act
de ostilitate.
Sunt consideraţi „naufragiaţi” persoanele militare sau civile care se găsesc într-o situaţie periculoasă pe
mare, ca urmare a nenorocirii care îi loveşte sau care loveşte nava sau aeronava care-i transportă, cu condiţia să
se abţină de la orice act de ostilitate. O persoană are statut de naufragiat din momentul în care încep operaţiunile
de salvare şi până în momentul când a ajuns pe uscat şi dobândeşte alt statut - de prizonier de război, dacă este
capturat de inamic, sau de combatant dacă nu a suferit vreo rană şi se află în rândurile forţelor sale armate.
„Personalul sanitar” cuprinde persoanele care au fost afectate exclusiv, temporar sau permanent:
a) fie în scopuri sanitare;
b) fie la administrarea unităţilor sanitare;
c) fie la funcţionarea sau administrarea mijloacelor de transport sanitar.
În această categorie sunt cuprinşi: personalul sanitar militar şi civil, inclusiv cel menţionat în Convenţiile
I şi a II-a de la Geneva din 1949, personalul afectat organismelor de Protecţie civilă, personalului sanitar al
Societăţilor naţionale de Cruce Roşie şi al altor societăţi naţionale de ajutor voluntar şi personalul sanitar al
unităţilor sau mijloacelor de transport sanitar, recunoscute sau autorizate de una din părţile în conflict. Prin
această definiţie s-au urmărit două obiective: să se acorde personalului sanitar civil acelaşi tratament de care
beneficiază, în baza Convenţiilor din 1949, numai personalul sanitar militar, şi de a lăsa la latitudinea părţilor la
conflict să stabilească lista personalului sanitar civil.15
Alte definiţii regăsite în Protocolul I, fără a institui diferenţe faţă de Convenţiile de la Geneva, sunt:16
- personalul religios este constituit din persoanele, militari sau civilii cum sunt preoţii, care se dedică în
exclusivitate funcţiei lor şi sunt ataşaţi permanent sau temporar fie forţelor armate ale unei părţi la conflict, fie
unităţilor sanitare sau mijloacelor de transport sanitar ale unei părţi la conflict sau ale unui stat neutru, societăţi
de ajutor cunoscute şi autorizate, organizaţii internaţionale imparţiale cu caracter umanitar, fie organismelor de
protecţie civilă ale unei părţi la conflict;
- unităţi sanitare sunt aşezămintele şi alte formaţii, militare sau civile, organizate în scopuri sanitare. Ele
pot fi fixe sau mobile, permanente sau temporare;
- transporturi sanitare - transportul rutier, feroviar, pe apă sau aerian al răniţilor, bolnavilor şi
naufragiaţilor, al personalului sanitar şi religios şi al materialului sanitar;
- mijloc de transport sanitar - orice mijloc de transport militar sau civil, permanent sau temporar,
destinat în exclusivitate transportului sanitar şi pus sub conducerea unei autorităţi competente a unei părţi la
conflict;
- vehicul sanitar - orice mijloc de transport sanitar terestru;
- navă şi ambarcaţiune sanitară - orice mijloc de transport pe apă;
- aeronavă sanitară - orice mijloc de transport sanitar aerian;
- semn distinctiv - semnul distinctiv al Crucii Roşii, al Semilunii Roşii sau al Leului şi Soarelui Roşu pe
fond alb, când este utilizat pentru protecţia unităţilor şi mijloacelor de transport sanitar, a personalului sanitar şi
religios, ca şi al materialului acestora;
- semnal distinctiv - orice mijloc de semnalizare destinat exclusiv pentru a permite identificarea unităţilor
si mijloacelor de transport sanitare.

Art.9 din Protocol creează noi beneficiari ai protecţiei conferite de primele două Convenţii de la Geneva
din 1949 (prevăzută în art. 27 şi 32 şi, respectiv, 25), şi anume unităţilor şi mijloacelor de transport sanitare
permanente, ca şi personalului lor aparţinând unor state neutre sau unor organizaţii umanitare. Art.10 din

14 Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.466

15 Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.467
16 A se vedea Stelian Scăunaş, op.cit., p.112-113

8
Protocolul I reafirmă principiul fundamental în materie de protecţie consacrat în Convenţiile de la Geneva,
impunând diverse măsuri faţă de răniţi, bolnavi şi naufragiaţi:17
- respectul: persoanele fără apărare trebuie să fie tratate ca fiinţe umane, precum o cere starea lor şi
întotdeauna cu umanitate;
- protecţia: ele vor fi protejate de injustiţii şi de pericole, în special de efectul ostilităţilor şi a unor
posibile atingeri contra integrităţii persoanei lor. Pentru a asigura această protecţie trebuie să fie luate măsuri
corespunzătoare.
- îngrijiri medicale: aceste persoane au dreptul la îngrijiri medicale fără discriminare şi chiar dacă
aparţin inamicului, fără a se putea pretinde pentru răniţii şi bolnavii părţii adverse un tratament mai bun decât
condiţiile în care se acordă asistenţa propriilor soldaţi.
Completând dispoziţiile Convenţiilor din 1949, Protocolul I interzice, printre altele, mutilările fizice,
experienţele medicale sau ştiinţifice, prelevările de ţesuturi sau de organe asupra persoanelor aflate în puterea
părţii adverse sau internate, deţinute sau private de libertate în alt mod. Persoanele respective au dreptul de a
refuza orice act medical. Orice act de omisiune voluntară, care pune grav în pericol integritatea fizică sau
mintală a persoanelor menţionate, constituie o infracţiune gravă care antrenează responsabilitatea statului
respectiv.
O dezvoltare substanţială a dispoziţiilor Convenţiilor din 1949 apare şi art.13 al Protocolului, care
extinde protecţia de care depind stabilimentele fixe şi formaţiunile sanitare mobile şi spitalele civile la toate
instalaţiile civile care îndeplinesc una din condiţiile următoare: aparţin unei părţi în conflict; sunt recunoscute şi
autorizate de autoritatea competentă a unei părţi în conflict. Prin acest articol, părţile în conflict sunt invitate să
comunice amplasarea unităţilor lor sanitare fixe şi să nu utilizeze aceste unităţi pentru a încerca să pună
obiectivele militare la adăpost de atacuri.18
Art.14-16 din Protocol sunt consacrate încetării protecţiei unităţilor sanitare civile (completează art.21
C.G.I), limitării rechiziţiilor aplicate unităţilor sanitare civile (completează art.57 C.G.IV) şi protecţiei
personalului sanitar civil (extinde protecţia prevăzută în art.24-26 C.G.I pentru personalul sanitar militar şi cea
din art.20 C.G.IV pentru personalul sanitar al spitalelor civile la ansamblul personalului sanitar civil).
Art.16 instituie reguli noi privind protecţia generală a misiunilor medicale. Astfel, se interzice pedepsirea
unei persoane pentru că a exercitat o activitate cu caracter medical conform deontologiei, indiferent care au fost
împrejurările sau beneficiarii: persoanele care exercită o activitate medicală nu pot fi constrânse să
îndeplinească acte sau să efectueze lucrări contrare deontologiei sau altor reguli medicale care-i protejează pe
răniţi sau bolnavi; nicio persoană care exercită o activitate medicală nu poate fi constrânsă să dea cuiva
informaţii privind răniţii şi bolnavii aflaţi în îngrijirea sa dacă socoteşte că astfel de informaţii ar putea aduce
prejudicii acestora sau familiilor lor.
Prin art.17 din Protocolul I se extind dispoziţiile art.18 C.G.I şi la bolnavii şi răniţii civili, autorizând
populaţia civilă şi societăţile de ajutor să culeagă răniţi, bolnavi şi naufragiaţi, chiar în regiunile invadate sau
ocupate, şi să le acorde îngrijiri, inclusiv din proprie iniţiativă.
Ultimele articole ale acestei secţiuni se referă la mijloacele tehnice moderne menite să amelioreze
protecţia, la identificarea şi semnalizarea personalului sanitar, a unităţilor şi transporturilor sanitare, la
îndatorirea statelor neutre sau a acelora care nu participă la război de a aplica, după caz, dispoziţiile
Protocolului, la interzicerea represaliilor contra persoanelor şi bunurilor protejate.
Pornind de la constatarea că în baza dispoziţiilor Convenţiilor de la Geneva din 1949 aviaţia sanitară nu a
putut funcţiona, întrucât, pentru a-şi îndeplini misiunile, trebuie realizat un acord prealabil între părţile la
conflict, Protocolul I din 1977 a încercat să elimine această dificultate, dezvoltând regulile din 1949. In primul
rând, a fost enunţat un principiu general, referitor la protecţia aeronavelor sanitare, apoi a fost nuanţată condiţia
acordului prealabil astfel: pentru aeronavele sanitare care survolează zonele nedominate de părţile adverse,
notificarea zborurilor este facultativă; pentru aeronavele care survolează zonele de contact dominate în fapt de
trupe ale statelor amice, precum şi zonele în care nici o forţă nu domină în mod tranşant, este nevoie de
realizarea unui acord. In absenţa unui asemenea acord, aeronavele survolează pe riscul lor, însă vor trebui

17 Nicolae Uscoi, Gabriel Oprea, op.cit., p.60

18 Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.467
9
respectate de partea adversă când vor fi recunoscute ca atare. Această regulă este marcată de un caracter
subiectiv, întrucât lasă la aprecierea comandanţilor militari problema recunoaşterii aeronavei, dar s-a avut în
vedere şi faptul că sistemele de semnalizare şi recunoaştere s-au perfecţionat, reducând foarte mult posibilitatea
erorilor de apreciere. Aeronavele care survolează zonele dominate de partea adversă trebuie să obţină acordul
prealabil al autorităţilor competente ale acesteia. În absenţa unui asemenea acord sau contravenind acestuia ca
urmare a unei erori de navigaţie sau a unei situaţii de urgenţă care afectează securitatea zborului, trebuie să se
facă tot posibilul pentru a se permite identificarea aeronavei. Din momentul în care aeronava a fost identificată,
partea adversă trebuie să depună toate eforturile pentru a da ordin de aterizare sau amerizare, sau să ia alte
măsuri pentru a-şi salvgarda interesele şi a oferi, în ambele situaţii, posibilitate aeronavei să se supună ordinului
înainte de a o ataca.19

19 A se vedea Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.468-469

10