STATUTUL JURIDIC AL CATEGORIILOR DE PERSOANE

PARTICIPANTE LA CONFLICTELE ARMATE

Categorii de combatanţi - Practic, potrivit Dreptului Internaţional Umanitar, există două categorii
de combatanţi- combatanţi legali şi combatanţi ilegali.1
Combatanţii legali sunt persoane legalmente autorizate să participe la ostilităţi, fiind
exonerate de orice răspundere pentru faptele ostăşeşti comise în timpul luptelor- ucideri, răniri,
distrugeri,etc. Statutul juridic al combatanţilor s-a diversificat de-a lungul timpului, în funcţie de
apariţia unor noi tipuri de conflicte armate cu caracter internaţional sau neinternaţional, de formele de
luptă- terestră, navală, aeriană şi, in statu nascendu, extraatmosferică- şi evident, de evoluţia DIU.
Combatanţii se bucură de protecţia dreptului internaţional umanitar şi sunt singurele persoane
autorizate să comită acte de ostilitate împotriva adversarilor. Raţiunea acestei protecţii legale constă în
faptul că ei pot fi victime ale războiului, prin faptul că acţionând în centrul luptelor, pe care sunt
autorizaţi să le poarte, membrii forţelor armate pot fi ucişi, răniţi sau pot cădea în mâinile adversarului.
Din momentul în care s-a convenit că războiul este o relaţie între state şi nu de la individ la
individ, era necesar ca celor trimişi să lupte pentru patria lor să li se acorde protecţia legală necesară;
dacă cetăţeanul nu respectă obligaţiile militare faţă de statul din care face parte, el se supune
sancţiunilor prevăzute de legislaţia naţională care, de regulă, prevede pedepse destul de severe pentu
sustragerea de la recrutare sau pentru dezertare. Dilema în care s-ar putea găsi o persoană, în astfel de
cazuri a fost rezolvată de dreptul internaţional umanitar prin punerea combatantului sub protecţia
legilor naţionale. Combatanţii, cu statut legal, au dreptul de a comite împotriva adversarilor, în timp de
războiacte de violenţă cauzatoare de omoruri şi distrugeri fără a avea o răspundere penală.
Violenţa, omorul sau distrugerea sunt infracţiuni pedepsite în orice cod penal, pe timp de
pace; în timp de război, combatanţii legali sunt abilitaţi de statul lor să comită, în anumite condiţii,
astfel de fapte şi chiar în cazul capturării lor de către adversarul împotriva căruia au acţionat, au
dreptul la statutul de prizonier de război. Prerogativele pe care le au combatanţii în timp de război, cu
riscurile asumate în mod conştient, au impus dreptului internaţional umanitar să definească cu claritate
categoriile de persoane care pot lua parte, în mod legal, la ostilităţi, şi condiţiile pe care să le
îndeplinească pentru recunoaşterea unui asemenea statut. În mod tradiţional, dreptul cutumiar şi
Convenţiile de la Haga din 1907 au stabilit categoriile de persoane autorizate să participe la ostilităţi
(cele care fac parte din armată, trupele de jandarmi, formaţiunile de poliţie şi corpurile de voluntari),
cu îndeplinirea următoarelor condiţii: să fie recunoscute şi autorizate de guvernul pentru care luptă; să
fie organizate în mod ierarhic, având în fruntea lor un şef responsabil şi să depindă de comandamentul
suprem al armatei; să poarte un semn distinctiv fix şi vizibil la distanţă; să poarte armele pe faţă şi să
se conformeze, în operaţiunile lor, legilor şi obiceiurilor războiului.
În definirea generală a art.43 din Protocolul Adiţional I din 1977, combatanţii sunt membrii
forţelor armate ale uni părţi la conflict cu excepţia personalului sanitar şi religios; iar forţele armate ale
unei părţi la conflict se constituie din toate grupurile şi toate unităţile armate şi organizate care sunt
puse sub comanda naţională (internaţională). Forţele armate trebuie să fie supuse unui regim de
disciplină internă care să asigure respectarea regulilor dreptului umanitar şi sunt constituite
(organizate) de fiecare stat conform posibilităţilor şi nevoilor securităţii, apărării naţionale, ceea ce
înseamnă că fiecare stat îşi determină singur categoriile de persoane aparţinând forţelor armate, având
însă obligaţia de a notifica includerea în forţele armate a unei organizaţii paramilitare.
Pentru ca statutul lor să fie recunoscut, combatanţii trebuie să se distingă de populaţia civilă
atunci când se angajează într-un atac sau într-o acţiune militară de pregătire a unui atac; în acest sens,
conform art.44 al Protocolului adiţional I - 1977 şi a practicii general acceptate de state membrii
forţelor armate permanente vor purta uniforma, iar combatanţii care nu sunt membrii forţelor armate în
uniformă vor avea cel puţin un semn distinctiv vizibil de la distanţă şi vor purta armele la vedere.
Există situaţii, în războaiele de eliberare naţională, când un combatant nu poate fi deosebit de
civilii obişnuiţi; acesta îşi va păstra statutul de combatant numai dacă poartă armele la vedere pe
timpul fiecărei confruntări militare. În afara membrilor forţelor armate, se mai bucură de statutul de

1
Revista Română de Drept Umanitar nr.1/2003, p.23 - Ion Suceavă , Forţe combatante participante la
conflictul din Irak.
1
combatant şi locuitorii unui teritoriu care nu a fost încă ocupat şi care, la apropierea inamicului, recurg
spontan la arme pentru a combate trupele de invazie, fără să fi avut timp să se constituie în forţe armate
regulate, cu condiţia de a purta armele la vedere şi de a respecta legile şi obiceiurile războiului.
Combatanţii pot îndeplini misiuni pe teritoriile controlate de adversar: cercetaşii care culeg informaţii
necesare luării deciziilor militare; forţele de comando care execută raiduri, acte de sabotaj şi alte
atacuri în spatele liniilor adversarului. În astfel de cazuri, recunoaşterea legalităţii misiunilor este
condiţionată de purtarea uniformei militare şi respectarea legilor războiului. Combatanţii îmbrăcaţi în
haine civile sau în uniforma adversarului pot fi judecaţi şi condamnaţi (infracţiunea de perfidie) după
legislaţia statului captor. Diversitatea tipurilor de conflicte armate a avut drept consecinţă directă
apariţia unor noi categorii de combatanţi, precum şi a unor situaţii neacoperite în dreptul internaţional
umanitar. În ceea ce priveşte categoriile de combatanţi din conflictele armate cu caracter
neinternaţional, identificăm două situaţii distincte: aceea a combatanţilor care se înfruntă direct în
interiorul unui stat (forţele armate regulate care aparţin guvernului şi forţele insurgente care luptă
împotriva acestora) şi situaţia forţelor străine, a forţelor din afara ţării unde are loc conflictul, care sunt
trimise pentru a impune sau a restabili pacea.
Situaţia forţelor armate care acţionează în prima situaţie este, din punct de vedere al dreptului
umanitar, asimetrică: combatanţii guvernamentali au un statut legal, stabilit prin art.4, litera A din
Convenţia a III-a de la Geneva din 1949 şi Protocolul adiţional I, în timp ce statul forţelor insurgente
nu este încă reglementat. Forţele armate disidente sau grupurilor înarmate organizate, în schimbul
obligaţiei de a se afla „sub conducerea unui comandament responsabil”, de „a exercita controlul asupra
unei părţi a teritoriului său” şi de a aplica Protocolul adiţional II din 1977 li se recunoaşte numai
statutul de „persoane private de libertate pentru motive legate de conflict armat, indiferent dacă acestea
sunt inetrnate sau deţinute”. Da teamă de a nu se încuraja mişcările disidente statele le refuză statul de
przonier de război. În cazul conflictelor militare destructurate nu se poate vorbi practic de de o
protecţie umanitară a combatanţilor şi cu atât mai puţin a populaţiei şi a persoanelor civile. Autorităţile
statale dispărând, nu are cine”să respecte şi să facă să fie respectate” normele dreptului umanitar.
Facţiunile rivale, al căror număr creşte, se dedau la adevărate acte de genocid. Potrivit Cartei
ONU, Consiliul de Securitate este organul principal de acţiune al Naţiunilor Unite, mandat cu dreptul
de a dispune folosirea forţei pentru a pune capăt unui act de agresiune armată. Combatanţii care vor
aplica măsurile hotărâte de Consiliul de Securitate sunt militari din forţele armate regulate ale statelor
membre ale Naţiunilor Unite, pe care Carta le obligă să le pună la dispoziţia Consiliului de Securitate
la cererea lui şi în conformitate cu un acord sau acorduri speciale. Acestea sunt forţele combatante de
constrângere cu ajutorul cărora Naţiunie Unite imaginau lumea postbelică ”izbăvită de flagelul
războiului”. Ele trebuiau să constrângă statul declarat de Consiliul de Securitate agresor să pună capăt
actelor de agresiune.
Necombatanţii sunt persoanele care fac parte din forţele armate dar, în virtutea reglementărilor
naţionale, nu au misiuni de luptă; intră în această categorie: juriştii, funcţionarii, muncitorii, militarii şi
salariaţii civili ai armatei (structurile similare). Cu toate că nu sunt combatanţi, având uniformă militară şi
dreptul de a purta arme, aceştia beneficiază de statutul de prizonier de război în caz de capturare. O tratare
specială, de drept umanitar, o are personalul militar sanitar şi religios al forţelor armate; nefiind combatanţi, în
cazul în care ajung în puterea adversarului, ei pot să fie returnaţi forţelor armate. Totuşi ei pot fi reţinuţi de
Puterea deţinătoare pentru a acorda asistenţă prizonierilor de război; chiar şi în această situaţie ei nu vor fi
consideraţi prizonieri, vor beneficia de avantajele şi protecţia oferită prizonierilor pe care îi îngrijesc medical
sau îi asistă religios (art.3 din Convenţia a II-a de la Geneva - 1040).
Referitor la statutul persoanelor autorizate să participe la ostilităţi trebuie precizat că fiecare
stat este liber să încadreze femei în forţele sale armate, statutul de combatant sau necombatant al
acestora fiind determinat de aceleaşi principii ca în cazul bărbaţilor. Beligeranţii trebuie să ia toate
măsurile necesare pentru ca la ostilităţi să nu ia parte copiii care nu au împlinit 15 ani, să se abţină de
a-i recruta în forţele armate. De asemenea, combatanţii care cad în mâinile adversarului vor fi
prizonieri de război şi nu vo fi traşi la răspundere pentru participarea la acţiuni militare legale;
încălcările dreptului internaţional săvârşite de combatanţi pot fi judecate în conformitate cu legile
interne ale puterii deţinătoare cu normele dreptului de internaţional. În cazul în care există dubii în
legătură cu statutul de combatant sau de necombatant al unei persoane care a participat la ostilităţi,
art.45 din Protocolul I – 1977, instituie o prezumţie juridică în favoarea statutului de prizonier de

2
război, până în momentul în care statutul definitiv va fi stabilit de un tribunal competent. Un captiv nu
va fi pedepsit pentru participarea sa la ostilităţi dacă nu a fost identificat ca fiind combatant ilegal şi nu
va fi executată pedeapsa decât în urma unei condamnări pronunţate de o curte penală, legal constituită.

COMBATANŢII LEGALI ÎN CONFLICTELE ARMATE INTERNAŢIONALE

Statutul combatanţilor după Convenţiile de la Haga din 1899/1907
Unul din principiile de bază ale dreptului internaţional umanitar este acela că în timpul
conflictului armat trebuie să se facă o distincţie netă între forţele armate beligerante şi populaţia civilă,
iar în cadrul armatei între combatanţi şi necombatanţi. În general numai combatanţii sunt cei abilitaţi
să participe la luptă şi să comită acte de violenţă armată împotriva adversarului în numele guvernului
ţării căreia aparţin fără a fi pedepsiţi pentru asemenea acte care, în afara calităţii pe care o au, ar intra
sub incidenţa legii penale. În caz de capturare de către inamic, combatanţii nu pot fi urmăriţi penal
pentru însuşi faptul de a fi participat la conflict şi pentru violenţele armate exercitate, ei beneficiind de
statutul de prizonier de război.
Regulamentul anexă la Convenţia a-IV-a de la Haga din 1907 recunoaşte statutul de beligerant
următoarelor persoane:
1. Membrii armatei, atât combatanţii, cât şi persoanelor ataşate acesteia, cum ar fi cele din
serviciile administrative militare, medicii, personalul sanitar, membrii justiţiei militare, preoţii,
intendenţii, corespondenţii de război, care fac parte din armată fără a fi combatanţi;
2. Membrii miliţiilor şi corpurilor de voluntari, dacă îndeplinesc următoarele condiţii:
a. au în fruntea lor o persoană care răspunde de subordonaţii săi;
b. au un semn distinctiv fix şi uşor de recunoscut de la distanţă;
c. poartă armele pe faţă;
d. se conformează în operaţiunile lor armate legilor şi obiceiurilor războiului;
3. Populaţia unui teritoriu neocupat, care la apropierea inamicului ia în mod spontan armele
pentru a lupta cu trupele năvălitoare fără să fi avut timp să se organizeze în armată, miliţii sau corpuri
de voluntari, dacă poartă armele pe faţă şi respectă legile şi obiceiurile războiului.
Toate aceste categorii de persoane au dreptul, în cazul în care sunt capturate de inamic, la
statutul de prizonier de război.
Statutul combatanţilor după Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949
Convenţia a-III-a de la Geneva privind tratamentul prizonierilor de război (art. 4 ) prevede
că au calitatea de combantanţi, în afară de persoanele deja stabilite la Haga, şi următoarele categorii de
persoane:
 membrii forţelor armate regulate care acţionează în numele unui guvern sau al unei
autorităţi nerecunoscute de puterea care i-a luat prizonieri;
 membrii echipajelor marinei comerciale şi ale aviaţiei civile;
 membrii mişcărilor de rezistenţă organizată aparţinând unei părţi în conflict şi acţionând în
teritoriul sau în afara teritoriului propriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat, dacă îndeplinesc cele 4
condiţii prevăzute în regulamentul de la Haga ( partizanii ).
Statutul de combatant se aplică în baza acestei convenţii pentru prima oară nu numai
participanţilor la un război între două state, declarat ca atare, ci şi celor care participă la orice alt
conflict armat care apare între două sau mai multe state, chiar dacă starea de război nu este recunoscută
de una dintre ele, dispoziţie importantă în condiţiile contemporane când, războiul de agresiune fiind
interzis, iar declaraţia de război fiind considerată un act de agresiune, declaraţii oficiale de război nu se
mai fac, deşi numărul conflictelor armate este în creştere.
Statutul actual al combatantului
Protocolul Adiţional I la cele patru Convenţii de la Geneva din 1949 are o altă abordare a
conceptului de combatant.2. Protocolul I de la Geneva din 1977 a lărgit sfera conceptului de combatant,
restructurându-l, totodată, pentru o mai clară definire, fără a abroga însă prevederile celor două
convenţii anterioare menţionate. Protocolul defineşte forţele armate ale unei părţi în conflict ca fiind
toate forţele, toate grupurile şi toate unităţile armate care se află sub comandament responsabil pentru
conduita subordonaţilor săi faţă de această parte, chiar dacă este reprezentată de un guvern sau o
2
Revista Română de Drept Umanitar, nr.1/2003, p.25- Ion Suceavă, Forţe combatante participante la
conflictul din Irak.
3
autoritate nerecunoscută de către o parte adversă. Forţele armate trebuie să fie supuse unui regim de
disciplină internă care să asigure, în special, respectarea regulilor de drept internaţional aplicabile în
conflictele armate. S-a precizat că toţi membrii forţelor armate, exceptând personalul sanitar şi religios,
precum şi militarii afectaţi organismelor de protecţie civilă, sunt combatanţi adică au dreptul de a
participa direct la ostilităţi. De asemenea, s-a recunoscut calitatea de combantant membrilor forţelor
armate ale popoarelor care luptă contra dominaţiei coloniale şi ocupaţiei străine şi contra regimurilor
rasiste, în exercitarea dreptului popoarelor de a dispune de ele însele.
Combatanţii ilegali - Combatantul ilegal nu face parte din forţele armate ale beligeranţilor. Pentru
participarea la ostilităţi, el va putea fi judecat şi condamnat pentru actele sale de către puterea captoare.
Dacă, în accepţiunea art.44 par. 3 din Protocolul I – 1977 singura condiţie care se cere unui combatant
este aceea de a purta armele la vedere, per a contrario, putem considera că un combatant ilegal este
acela care pe durata pregătirii şi ducerii unei acţiuni militare nu poartă armele pe faţă participând totuşi
la acţiuni împotriva adversarului. Într-o tratare doctrinară, nu poate fi considerat combatant spionul,
mercenarul şi criminalul de război.
Spionii - Efortul de război al unui stat implică, într-o măsură mai mare sau mai mică, întregul
potenţial uman şi material al acestuia. În ce priveşte potenţialul uman, în afara categoriilor de persoane
menţionate, la efortul de război participă şi alte categorii de persoane, care nu au statut de combatant,
dar pe care reglementările în vigoare le menţionează. Este vorba de spioni şi mercenari. Spionii
constituie o categorie de persoane special instruite, folosită în timp de conflict armat pentru a culege
clandestin date despre planurile inamicului, potenţialul său militar, obiectivele sale militare etc.
Procurarea de informaţii asupra inamicului şi a teritoriului acestuia în timp de război este o
activitate în principiu licită a membrilor forţelor armate ale părţilor aflate în conflict. Regulamentul la
cea de a IV –a Convenţie de la Haga ( art. 29 ) prevede în mod expres că: „Nu poate fi socotit spion
decât individul care, lucrând pe ascuns sau sub pretexte mincinoase, adună ori încearcă să adune
informaţii în zona de operaţii a unui beligerant, cu intenţia de a le comunica părţii adverse”.Ca atare,
militarii care pătrund în zona de operaţii a inamicului cu intenţia de a culege informaţii în contul
armatei de care aparţin nu sunt consideraţi spioni dacă acţionează pe faţă ca militari.
Protocolul I de la Geneva din 1977 extinde în spaţiu sfera de acţiune luată în considerare, de la
zona de operaţii a unui beligerant la întregul teritoriu controlat de partea adversă, indiferent dacă pe
acesta se desfăşoară sau nu operaţii militare. Dacă un combatant comite acte de spionaj acţionînd în
uniformă sau într-o ţinută care îl distinge de necombatanţi, el nu poate fi tratat ca spion şi, dacă este
prins, trebuie să beneficieze de statutul de prizonier. În cazul în care el acţionează, însă, fără a se
distinge de necombatanţi şi este prins asupra faptului îşi pierde dreptul la statutul de prizonier de
război şi poate fi urmărit penal de către puterea deţinătoare, potrivit legii sale proprii, spionajul
neconstituind o crimă de război, ci una de drept comun. Dacă, însă, un combatant, cercetaş inamic, este
capturat după ce s-a alăturat trupelor de care aparţine, el nu va putea fi tratat ca spion şi trebuie să
beneficieze de statutul de prizonier de război.
Mercenarii - Dintre toate categoriile de luptători care şi-au făcut apariţia pe teatrul de operaţiuni
militare, mercenarii sunt cei care au suferit cele mai severe condamnări. Ei sunt persoane care, din
proprie iniţiativă, se angajează în serviciul unei puteri străine, în schimbul unei plăţi considerabile.
Practica mercenariatului este foarte veche, ea cunoscând o perioadă de înflorire în Evul Mediu în
special în Europa, şi o nouă recrudescenţă în ultimile decenii, îndeosebi în cadrul conflictelor armate
de pe continentul african, în anii’60 ai secolului trecut, dar şi în alte zone ale lumii.
Definiţia mercenarului este dată pentru prima oară în cuprinsul art.47 al Protocolului I de la
Geneva din 1977, în următoarea formulare: 2. ,,Termenul mercenar” se extinde la orice persoană:
a) care este în mod special recrutată în ţară sau în străinătate pentru a lupta într-un conflict armat;
b) care în fapt ia parte activă la ostilităţi;
c) care ia parte la ostilităţi esenţialmente pentru a obţine un avantaj personal şi care îi este în mod
efectiv promis, de către o Parte la conflict sau în numele său, o renumeraţie materială net superioară
celei care este promisă sau plătită combatanţilor care au un rang şi o funcţie similare în forţele armate
ale acestei părţi;
d) care nu este nici cetăţean al unei Părţi în conflict, nici rezident pe teritoriul controlat de o parte
la conflict;
e) care nu este membru al unei Părţi la conflict; şi

4
 f) care n-a fost trimis de un stat, altul decât o Parte la conflict în misiune oficială în calitate de
membru al forţelor armate ale acelui stat”.
În esenţă, este considerat mercenar persoana care, fără a fi cetăţean al vreunei părţi în conflict,
este în mod special recrutată pentru a lupta într-un conflict armat şi ia parte la ostilităţi esenţialmente
pentru a obţine o renumeraţie materială net superioară celei care este promisă sau plătită combatanţilor.
Regimul mercenarului este definit în par.1 din art. 47 din Protocolul I care dispune:
„Mercenarul nu are dreptul la statutul de combatant şi nici la cel de prizonier de război”.În
situaţia în care este capturat, împotriva lui se poate angaja răspunderea penală atât pentru faptul de a fi
luat parte la ostilităţi, cât şi pentru actele de violenţă armată pe care le-a comis până în acel moment în
cadrul ostilităţilor, care au în totalitate un caracter ilegal. În baza Convenţiei internaţionale împotriva
recrutării, folosirii, finanţării şi instruirii mercenarilor, din 1989, statele părţi s-au angajat să nu
efectueze actele menţionate, să le reprime penal prin legislaţia lor internă şi să colaboreze în acest sens
cu alte state.
Criminalul de război - este un combatant ilegal în sensul că reprezintă o persoană care participă la
ostilităţi militare fără a respecta una din condiţiile fundamentale pentru statutul de combatant legal şi
anume aceea referitoare la respectarea legilor şi obiceiurilor războiului; este evident că această violare
înseamnă scoaterea de sub protecţia legilor internaţionale, judecarea şi condamnarea autorului pentru
faptele respective. În acest sens, art.45 par.2 din Protocolul Adiţional I – 1977 prevede: "dacă o
persoană căzută în mâinile unei părţi adverse nu este deţinută ca prizonier de război şi trebuie să fie
judecată pentru o infracţiune în legătură cu ostilităţile, ea este îndreptăţită să-şi valorifice dreptul său
la statutul de prizonier în faţa unui tribunal juridic şi să solicite ca această problemă să fie
soluţionată înainte de a se hotărî asupra infracţiunii; în aceste situaţii, reprezentanţii Puterii
protectoare au dreptul să asiste la dezbaterile, în cursul cărora această problemă trebuie să fie
rezolvată, excepţie făcând cazul în care aceste dezbateri se desfăşoară cu uşile închise în interesul
securităţii de stat, iar Puterea deţinătoare va informa Puterea protectoare despre aceasta”.
Dezertorii şi Trădătorii- fără a fi reglementate de dreptul internaţional umanitar, statutele acestora
ridică unele probleme. Conform dreptului intern al statelor, dezertorul este acela care, având mijloace
de a lupta, trece la adversar încetând lupta, iar trădătorul este cel care se pune în slujba unei puteri
străine; în fapt, dezertarea se poate combina uneori cu trădarea, având multe elemente comune.
Teroriştii şi alte categorii de combatanţi ilegali - terorismul ignoră normele juridice naţionale şi
internaţionale. După cel de-al doilea război mondial, o dată cu intensificarea şi creşterea gradului de
periculozitate a acţiunilor de terorism internaţional, s-a evidenţiat preocuparea statelor pentru
combaterea acestui flagel prin elaborarea unor instrumente juridice care să asigure cooperarea
internaţională:
1. Rezoluţia Adunării General a ONU 3034 (XXVII) cu privire la prevenirea terorismului
internaţional - Adoptată în data de 18.12.1972, rezoluţia a fost intitulată “Măsuri vizând prevenirea
terorismului internaţional care pune în pericol sau distruge vieţi omeneşti nevinovate, sau care
afectează libertăţile fundamentale şi studierea cauzelor care generează forme de terorism şi acte de
violenţă, care îşi au originea în sărăcie, decepţii, nemulţumiri şi disperare, inclusiv propria lor viaţă
pentru a încerca să aducă schimbări radicale”. Aşa cum rezultă din titlul rezoluţiei, Adunarea
Generală a propus o abordare globală a terorismului internaţional vizând trei coordonate principale:
definirea terorismului internaţional; studierea cauzelor generale ale fenomenului terorist şi găsirea de
soluţii eficiente pentru prevenirea şi combaterea acestui flagel.
2. Convenţia ONU referitoare la infracţiuni şi alte acte săvârşite la bordul aeronavelor , Tokio -
14.09.1963 - Intrată în vigoare la data de 04.12.1963, convenţia constituie cel mai vechi tratat
internaţional care are drept obiect aviaţia civilă, sub aspectul încălcărilor săvârşite la bordul
aeronavelor în timpul zborului. Ţara noastră a aderat la aceată convenţie prin Decretul nr.62/1973. Din
textul art.1 al Convenţiei, rezultă că sfera de aplicare a acesteia sunt infracţiunile şi actele care,
constituind sau nu infracţiuni pot compromite securitatea navei sau a persoanelor, ori a bunurilor de la
bord. Convenţia reglementează de asemenea, capturarea ilicită de aeronave, în acelaşi timp
prevăzându-se şi că, diferendele dintre state se vor soluţiona pe cale de negocieri, arbitraj sau în faţa
Curţii Internaţionale de Justiţie.

5
 3. Convenţia O.N.U. pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securităţii aviaţiei civile,
Montral - 23.09.1971 - Se intitulează Convenţia cu privire la actele de intervenţie ilicită îndreptate
împotriva aviaţiei civile, altele decât cele prevăzute la Haga în 1970.
Potrivit prevederilor art.1 al Convenţiei, comite o infracţiune orice persoană care, în mod ilicit,
cu intenţie:
 săvârşeşte un act de violenţă împotriva unei persoane aflate la bordul aeronavei înzbor, dacă
acest act este de natură să pună în pericol securitatea aeronavei;
 distruge o aeronavă în serviciu sau îi cauzează deteriorări care o fac inaptă de zbor ori care
sunt de natură să pună în pericol securitatea aeronavei;
 plasează sau face să se plaseze într-o aeronavă în serviciu, prin orice mijloace, un dispozitiv
sau substanţe apte să distrugă aeronava sau să-i producă deteriorări care să o facă inaptă în zbor, ori
sunt de natură să-i pună în pericol securitatea aeronavei în zbor.
4. Convenţia privind prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor împotriva persoanelor care se
bucură de protecţie internaţională, inclusiv a diplomaţilor - Conferinţa de la Viena din 1961 a adoptat
Convenţia asupra relaţiilor diplomatice. Potrivit textului convenţiei, prin expresia persoană care se
bucură de protecţie internaţională se înţelege: şef de stat, membru al unui organ de conducere care
îndeplineşte funcţia de şef de stat, şef de guvern, ministru al afacerilor externe, reprezentant al unei
organizaţii interguvernamentale şi membrii familiilor acestora (care îi însoţesc).
5. Convenţia internaţională contra luării de ostatici - Scopul convenţiei, aşa cum arată parţial şi
titlul, este acela de a preveni şi pedepşi sechestrările de persoane denumite în convenţie ostateci.
Textul defineşte această infracţiune astfel: “comite infracţiunea de luare de ostateci ... oricine
sechestrează o persoană sau o reţine şi o ameninţă că o va omorî, o va răni sau că va continua să o
deţină pentru a constrânge o terţă parte (un stat, o organizaţie interguvernamentală, o persoană fizică
sau juridică ori un grup de persoane) să îndeplinească sau să se abţină de la un act, ca o condiţie
explicită sau implicită a punerii în libertate a ostatecului”.
IMPLICAŢII ALE TERORISMULUI ASUPRA ACŢIUNILOR MILITARE.
Terorismul, prin efectele şi consecinţele sale, pune în pericol însăşi existenţa valorilor umane
universale. Creşterea, fără precedent, a actelor teroriste,a impus reacţia comunităţii internaţionale, care,
mai solidară şi mai unită ca niciodată, a declanşat lupta cu terorismul. În aceste condiţii, se poate
afirma că terorismul a devenit o problemă transnaţională. Dimensiunea internaţională a combaterii
terorismului a căpătat o importanţă capitală, atât în ceea ce priveşte cooperarea şi susţinerea politică,
dar mai ales în necesitatea armonizării şi conjugării capacităţilor care pot fi angajate în această acţiune.
Valul atentatelor teroriste, săvârşite asupra teritoriului S.U.A., a pus în faţa comunităţii
internaţionale, a organismelor de securitate, politicienilor, specialiştilor militari şi civili dimensiunea
reală a efortului pentru menţinerea securităţii globale şi regionale.
Prin amploarea şi consecinţele pe termen lung ca şi prin impactul psihologic asupra opiniei
publice mondiale, atacurile teroriste asupra teritoriului S.U.A. au costituit consacrarea terorismului ca
nouă formă de război neconvenţional şi asimetric. cu aceasta, spectrul războiului, se lărgeşte prin
includerea unei forme de conflict atipică, neevidenţiată până acum, în care importanţa identităţii
autorilor tinde să dispară, iar calitatea şi cantitatea informaţiei tinde să înlocuiască importanţa calităţii
şi cantităţii tehnicii şi infrastructurii de război. În aceste condiţii, actele teroriste vor putea fi de acum
înainte considerate drept acte de război. Ca atare, percepţia şi modul de abordare a acestor acte se vor
modifica considerabil. Dacă până în prezent terorismul era considerat ca o formă de conflict de mică
intensitate, fiind situat la extremitatea inferioară a spectrului unui conflict armat care putea genera un
război, de acum înainte, fenomenul terorist, în întregul său, va fi tratat drept o nouă formă de război,
capabil să determine probleme şi să provoace consecinţe ca şi un război clasic.
Amploarea, diversitatea şi consecinţele atacurilor teroriste, impactul psihologic al acestora
asupra opiniei publice şi nu în ultimul rând gradul înalt de periculozitate pe care îl reprezintă,
reliefează faptul că lupta împotriva terorismului comportă măsuri specifice atât la nivelul organismelor
naţionale cât şi internaţionale. În acest sens, se consideră că la nivel politico-administrativ sunt
necesare măsuri privind:
 intensificarea cooperării internaţionale pentru armonizarea cadrului legislativ, conceptual şi
instituţional în vederea combaterii terorismului;

6
  amplificarea eforturilor diplomatice în vederea determinării statelor sponsori să renunţe la
sprijinul terorismului;
 conştientizarea şi educarea populaţiei în vederea combaterii acţiunilor teroriste;
 securizarea frontierelor şi întărirea măsurilor de securitate şi pază a obiectivelor civile şi
militare de importanţă naţională;
 reducerea vulnerabilităţii instituţiilor administrative, economice, sociale, culturale, militare etc.,
faţă de activităţile crimei organizate, inclusiv a terorismului;
 realizarea unui sistem unic de management al informaţiilor la nivel naţional şi perfecţionarea
cooperării dintre structurile cu implicare în combaterea terorismului şi crimei organizate.
Lupta cu terorismul impune o nouă configuraţie a efortului militar, o nouă dimensionare a
spaţiului de confruntare, precum şi o nouă filozofie de abordare a acesteia. Dispersarea şi disimularea
elementelor teroriste, ineditul şi imprevizibilul acţiunilor desfăşurate de către aceştia, posibilităţile tot
mai crescute de a folosi mijloace de distrugere în masă, cu predilecţie armele chimice şi biologice,
concomitent cu creşterea letalităţii actelor teroriste, conferă un mare grad de dificultate în acţiunea de
identificare şi anihilare a acestora. Caracteristica principală a acţiunilor teroriste este asimetria.
Aceasta, asigură eficacitatea acţiunilor întreprinse de organizaţiile şi grupările teroriste. Terorismul
pune la dispoziţia indivizilor sau grupurilor, mijloace şi capacităţi necesare atacului cu succes, forţe
considerabile sau chiar structuri ale autorităţii statale, pe care nu le-ar putea angaja într-o acţiune
militară de tip clasic.
Forţele armate din majoritatea statelor, cu excepţia S.U.A., nu au avut până acum ca misiune
principală lupta împotriva terorismului şi ca atare, pregătirea acestora pentru acţiunile de combatere a
terorismului este insuficientă. Doctrina de luptă a forţelor armate, echipamentele şi tehnologiile
sofisticate, asigură structurilor militare de tip clasic, destinate a fi utilizate în operaţii militare
convenţionale, un avantaj minor în cazul angajării acestora în desfăşurarea unor acţiuni antiteroriste.
În amplul şi omniprezentul proces al globalizării, se impune cu stringenţă perfectarea unor
aranjamente specifice de securitate, care să acopere riscurile, ameninţările şi provocările actuale.
Conceptul de "securitate prin cooperare" trebuie să devină viabil şi real, să depăşească faza de
teoretizare şi experiment. Schimbările profunde, produse în mediul de securitate de atacurile teroriste
din septembrie - 2001, nu pot avea un sens pozitiv decât prin conjugarea eforturilor întregii comunităţi
internaţionale şi mobilizarea tuturor forţelor capabile să se opună cu eficienţă terorismului. Se poate
aprecia că războiul împotriva terorismului se va desfăşura permanent, într-un climat de pace dură şi
fierbinte, în care noţiunile de pace şi război se vor întrepătrunde. Se va impune o strategie coerentă, în
care vor fi incluse statele democratice, fiecare sprijinind lupta antiteroristă în plan diplomatic,
financiar, logistic şi militar, potrivit posibilităţilor şi cerinţelor impuse de situaţie.
Se afirmă în cercurile de specialişti, că abia încheiat ciclul istoric al Războiului Rece, un altul
începe şi că din starea haotică instaurată, cel puţin pentru moment, în lume ia naştere o ameninţare
considerabilă construită prin conjugarea terorismului cu crima organizată. Această simbioză s-a
realizat din motive practice şi materiale, având drept explicaţie faptul că organizaţiile şi grupurile
sociale interesate au fost nevoite să-şi caute surse proprii de finanţare, astfel încât, numeroase grupări
teroriste obţin imense sume de bani din afaceri criminale, mafiote. În unele cazuri, grupurile teroriste
care şi-au pierdut idealurile, obiectivele politice, s-au transformat în organizaţii criminale de tip mafiot,
iar în alte împrejurări se realizează o reală întrepătrundere între organizaţiile teroriste şi cele criminale,
numeroşi infractori de drept comun fiind racolaţi de organizaţiile teroriste pentru ca în schimbul unor
avantaje materiale considerabile să execute atentate cu caracter politic.
Un aspect nou îl reprezintă aşa-zisul narcoterorism, tot mai multe grupuri teroriste ocupându-se
cu producerea şi traficul de narcotice, deoarece acest gen de activităţi reprezintă aşa-zisul
narcoterorism, tot mai multe grupuri teroriste ocupându-se cu producerea şi traficul de narcotice.